Cursul 1 si Bibliografie 2024 PDF

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ D R E P T C I V I L. P A R T E A G E N E R A L Ă/ INSTITUȚII FUNDAMENTALE DE DREPT CIVIL PENTRU ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ 1. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2021; 2. G....

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ D R E P T C I V I L. P A R T E A G E N E R A L Ă/ INSTITUȚII FUNDAMENTALE DE DREPT CIVIL PENTRU ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ 1. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2021; 2. G.Boroi, C. A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil. vol.1 -Partea generala. Persoanele. Familia. Drepturile reale principale, Editia a 7-a, Editura Hamangiu, București, 2022; 3. F. Morozan, Introducere în dreptul civil. Editura Universităţii din Oradea, 2014; 4. M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală – Vol. I. Teoria dreptului civil, Editura Solomon, București, 2017. 5. M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018; 6. Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol.1 și 2, Editura Hamangiu, București 2022/2023; 7.P. Truşcă, A. M.Truşcă, Drept civil. Partea generală, Universul Juridic, Bucureşti, 2016; 8. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală , Universul Juridic, Bucureşti, 2017; 9. C. T. Ungureanu, I. A. Toader, Drept civil. Partea generala. Persoanele. Editia a 5-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2022. 1  CURSUL NR.1 INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL §1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1. NOŢIUNEA DE DREPT Mari autori francezi precum Planiol, Colin şi Capitant sau Josserand s-au orientat spre o definiţie multiplă a dreptului considerând că în acest fel se pot reda mai bine sensurile cuvântului „drept”. Această metodă a definiţiilor multiple o întâlnim şi în dreptul românesc de la începutul secolului XX şi până astăzi. Astfel, distingem următoarele sensuri ale noţiunii de drept: a. Într-un prim sens, prin drept înţelegem totalitatea regulilor de conduită care reglementează relaţiile sociale( dintre persoane). Aceste reguli există independent de aplicarea lor la un moment dat, ele fiind desemnate prin expresiile ,,drept obiectiv” sau ,,drept pozitiv”. În acest sens folosim, de exemplu, expresia „dreptul românesc”. b. Într-un al doilea sens, prin drept se înţelege o anumită facultate - recunoscută de dreptul obiectiv - de a avea o anumită conduită juridică şi de a pretinde de la alte persoane (determinate sau nedeterminate) adoptarea unei anumite conduite, precum şi posibilitatea de a cere, la nevoie, ajutorul statului pentru a obţine executarea obligaţiei ce revine acestor persoane1. Întrucât această facultate aparţine unui subiect (unei persoane), dreptul va fi desemnat prin expresia ,,drept subiectiv”. Astfel, vânzătorul unui bun are dreptul subiectiv de a pretinde de la cumpărător plata preţului. c. În al treilea sens, prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei, care se ocupă cu cercetarea sistemului juridic (a dreptului obiectiv) şi a drepturilor recunoscute de lege subiectelor de drept (a drepturilor subiective). Sub acest aspect, noţiunea este sinonimă cu cea de ,,ştiinţe juridice”. Noţiunile de „drept obiectiv” şi drept pozitiv” În doctrina de început de secol, „dreptul obiectiv” era definit ca „ansamblul legislaţiei”; noţiunea de „drept pozitiv”era utilizată pentru a 1 E. Lupan, Introducere în dreptul civil, op.cit., p.9. 2 distinge dreptul de morală: „definit prin contrast cu Morala, putem spune că prin natura şi scopul său Dreptul este pozitiv, adică aplicabil contingenţelor sociale, stabilit prin reguli juridice obligatorii şi impus prin sancţiuni externe”. Mai târziu, cele două noţiuni au fost considerate ca sinonime. Astfel, Dicţionarul de drept civil din anul 19802 definea dreptul pozitiv (sinonim cu dreptul obiectiv) ca totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, prin care se reglementează o instituţie juridică sau care alcătuiesc o ramură de drept ori, în fine, care alcătuiesc împreună sistemul dreptului. Unii autori contemporani realizează o delimitare mai clară între „dreptul obiectiv” şi „dreptul pozitiv”: „dreptul obiectiv este un concept abstract opus aceluia de drept subiectiv şi menit să sublinieze faptul că termenul „drept” folosit într-un anumit context, nu are înţelesul de drept subiectiv, ci acela de ansamblu de norme juridice. Spre deosebire de dreptul obiectiv, dreptul pozitiv nu este numai un concept, dar şi o realitate, concretizată într-un ansamblu de norme juridice ce sunt în vigoare şi, în consecinţă, sunt aplicabile, într-un anumit spaţiu şi într-un anumit segment de timp”. 1. 2. DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT Dreptul obiectiv se divide în drept public şi în drept privat. Deosebirea dintre aceste două ramuri fundamentale se face în funcţie de calitatea în care statul intervine şi reglementează, prin norme de drept, relaţiile sociale. Când statul se manifestă într-o relaţie socială în calitate de autoritate, de titular al puterii publice, ne găsim în domeniul dreptului public. Aşa cum s-a afirmat, dreptul public cuprinde acele norme juridice prin care se reglementează relaţii sociale care exprimă interes public, adică raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi 3. Într-o definiţie mai nouă, s-a arătat că dreptul public reglementează prin normele sale modul de constituire şi organizare a puterii publice, precum şi raporturile dintre stat – în calitatea sa de exponent al puterii publice - şi particulari 4. Fac parte din dreptul public: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal ş.a. 2 M.Costin, M.Mureşan, V.Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.217; în sensul considerării celor două noţiuni ca sinonime a se vedea E. Lupan, Introducere în dreptul civil, op.cit., p. 9 şi M. Mureşan, P.Ciacli, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001, p. 6. 3 E.Lupan, op.cit., p.12. 4 I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op.cit., p. 2. 3  Dreptul privat cuprinde norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintre persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese private. La început, dreptul privat s-a confundat cu dreptul civil. Ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, relaţiile sociale s-au dezvoltat şi s-au diversificat ducând la desprinderea din dreptul civil a unor ramuri noi de drept, de sine stătătoare. Astfel, in timp, s-au conturat ramuri precum dreptul comercial, dreptul familiei, drept internaţional privat ş.a. Dreptul civil a rămas dreptul comun pentru celelalte ramuri de drept în sensul că noţiunile de bază cu care au operat alte ramuri de drept privat erau acelea definite şi dezvoltate în dreptul civil; precum şi în sensul că, ori de câte ori anumite relaţii sociale nu erau reglementate expres de normele juridice specifice, deveneau aplicabile principiile şi reglementările de drept civil, în măsura în care ele nu contraveneau spiritului şi reglementărilor specifice din ramura respectivă de drept. În acest sens, prevederile art.1 din Codul comercial din 1887 5 dispuneau: În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil. Codul civil din 2009, in vigoare astăzi, a unificat normele dreptului privat (de dreptul familiei, drept comercial sau drept internaţional privat). Noua structură a Codului civil obligă la reconsiderarea impărţirii dreptului privat pe ramuri de drept. Caracterul de drept comun al dreptului civil faţă de alte ramuri de drept s-a păstrat însă fiind evidenţiat de art.2 alin. 2 din Codul civil: Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale 6. 1.3. DEFINIŢIA DREPTULUI CIVIL Denumirea de ,,drept civil” provine din cuvintele latineşti „,jus civile”. Jus civile era dreptul propriu al poporului roman. În manualul său numit Instituţii, jurisconsultul Gaius definea astfel dreptul civil şi dreptul ginţilor: „Toate popoarele care sunt guvernate de legi sau de cutume, se folosesc în parte de dreptul lor propriu, în parte de un drept comun tuturor oamenilor; iar dreptul pe care fiecare popor şi l-a rânduit lui însuşi îi este propriu şi se numeşte drept civil 5 Codul comercial din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, a fost abrogat prin art. 230 lit.c din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. 6 Caracterul de drept comun al dreptului civil faţă de alte ramuri de drept era recunoscut şi de către art. 1 C.com. care prevedea că ,,unde ea (legea comercială) nu dispune se aplică Codul civil”. Codul comercial a fost abrogat într- o mare parte prin dispoziţiile art. 230 litera c din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. 4 (ius civile), fiind un drept propriu cetăţii; dimpotrivă ceea ce firea lucrurilor a rânduit între toţi oamenii este păzit deopotrivă la toate popoarele şi se numeşte dreptul ginţilor (ius gentium), întrucât de acest drept se folosesc toate popoarele (gentes). Aşadar poporul roman se foloseşte în parte de dreptul său propriu, în parte de unul comun tuturor oamenilor”. După cum rezultă din textul citat, dreptul civil era dreptul propriu, unui popor, organizat iniţial, din punct de vedere politic în cetăţi (civitates). În epoca străveche, când statul roman cuprindea cetatea Roma şi regiunile limitrofe ce depindeau de ea, dreptul roman se reducea, cu exclusivitate la dreptul civil. În Evul Mediu, denumirea a primit un alt înţeles, în dreptul civil fiind înmănuncheate acele norme juridice ce se distingeau de dreptul canonic. De-a lungul secolelor, în Europa, noţiunea de „drept civil” a fost utilizată pentru exprimarea normelor de drept privat, faţă de acelea de drept public. În acest sens se afirma că „dreptul civil este dreptul privat general” sau că „dreptul civil nu este doar o ramură de drept ci însuşi trunchiul dreptului privat”. Pentru a defini dreptul civil pornim de la prevederile art. 2 alin.1 al Codului civil potrivit căruia „dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil”. Astfel, asemeni oricărei ramuri de drept şi dreptul civil conţine norme care reglementează raporturi juridice. După cum rezultă şi din textul de lege citat, aceste raporturi pot fi atât patrimoniale cât şi nepatrimoniale şi se stabilesc între persoane, ca subiecte de drept civil. Raporturile juridice ce intră sub incidenţa normelor de drept civil au însă o particularitate importantă: participanţii la raporturile juridice se află pe poziţie juridică de egalitate. Întemeindu-se pe elementele evidenţiate mai sus, în literatura juridică s-au conturat mai multe definiţii ale dreptului civil. Dintre acestea vom reţine definiţia potrivit căreia dreptul civil este acea ramură de drept privat care înmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate, precum şi condiţia juridică a subiectelor de drept. Din definiţie rezultă următoarele: -dreptul civil este o ramură de drept privat, distinctă de alte ramuri de drept dar care constituie o parte componentă a sistemului juridic al ţării; - ca orice ramură de drept, şi dreptul civil este format din norme juridice; vom vedea că aceste norme juridice sunt ordonate în instituţii de drept civil, care sunt grupe de norme de drept 5 civil ce reglementează o anumită categorie juridică de relaţii sociale; dreptul civil cuprinde următoarele instituţii de bază: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil, drepturile reale, obligaţiile civile, contractele civile speciale, succesiunile; - dreptul civil reglementează prin normele sale două mari categorii de relaţii sociale: relaţiile patrimoniale şi relaţiile nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate ; - specificul dreptului civil îl constituie poziţia juridică de egalitate a părţilor raportului juridic; - dreptul civil reglementează condiţia juridică a persoanei fizice şi juridice; în dreptul civil vom întâlni toate noţiunile de bază referitoare la capacitatea civilă (de folosinţă şi de exerciţiu) a persoanei fizice, definiţia persoanei juridice, capacitatea civilă a acesteia; în nicio altă ramură de drept nu se va mai defini atât de amplu capacitatea juridică ci se vor puncta doar eventualele diferenţe ce pot să apară în unele domenii. Într-o opinie, definiţia dreptului civil ar trebui să includă nu numai poziţia de egalitate a subiectelor de drept, ci şi libertatea lor juridică. Autorul defineşte astfel dreptul civil ca acea ramură de drept care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane (fizice şi juridice) având la bază libertatea şi egalitatea juridică 7. Autorul consideră că libertatea juridică (autonomia juridică) este o caracteristică a dreptului privat. Este vorba de acea libertate care este limitată de ordinea de drept. Alţi autori au remarcat dificultatea formulării unei definiţii a dreptului civil. Într-o lucrare relativ recentă8 s-a îndemnat la prudenţă în încercarea de definire riguroasă a dreptului civil întrucât prin natura ei orice definiţie riscă să fie deficitară. De aceea, potrivit acestor autori, în loc să definim dreptul civil ar trebui să circumscriem domeniile care constituie obiectul de reglementare al acestuia. 7 O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, op.cit., p. 17. 8 I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, 2013, op.cit., p. 6. 6  §2. OBIECTUL DREPTULUI CIVIL 2.1. NOŢIUNE Potrivit art. 2 alin.1 din Codul civil „dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil”. Obiectul dreptului civil îl constituie astfel relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică. Atenţie ! Nu trebuie confundat obiectul dreptului civil cu obiectul raportului juridic civil, aspect la care ne vom referi mai târziu în cuprinsul acestui curs. Aşa cum am arătat înainte, elementul specific, care determină sfera relaţiilor care constituie obiectul dreptului civil, îl reprezintă poziţia juridică de egalitate a părţilor raportului juridic civil. Poziţia juridică de egalitate a participanţilor la raporturile juridice civile înseamnă că niciunul dintre aceştia nu are la dispoziţie, în cadrul acestor raporturi juridice, mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiilor sale9. Fiecare, pentru a determina cealaltă parte să îşi execute obligaţiile, trebuie să apeleze la forţa de constrângere a statului. Egalitatea juridică a părţilor constituie şi metoda de reglementare specifică dreptului civil. Poziţia juridică de egalitate nu înseamnă egalitatea în drepturi şi obligaţii a părţilor raporturilor juridice civile. Există raporturi juridice în care o parte are drepturi mai mari ca întindere decât cealaltă parte aşa cum pot exista şi raporturi juridice în care o parte să aibă doar drepturi iar cealaltă doar obligaţii. În acest sens, în doctrină s-a arătat că egalitatea părţilor din raportul de drept civil este numai de ordin juridic, iar nu neapărat şi economic 10. De asemenea, nu trebuie confundată această noţiune cu egalitatea în faţa legii legii. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă atât o caracteristică a raportului juridic civil, cât şi metoda de reglementare specifică dreptului civil. 9 E. Lupan, op.cit., p. 22. 10 G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 3. 7 2.2. RELAŢIILE PATRIMONIALE Relaţiile patrimoniale sunt acele raporturi sociale care, datorită conţinutului şi valorii lor economice pot fi evaluate în bani.Ele sunt de două feluri: a.relaţii sociale născute în legătură cu drepturile reale adică acele relaţii sociale ce au în conţinutul lor dreptul de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie), dreptul de folosinţă, dreptul de administrare sau dreptul de concesiune, dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile sau dreptul de retenţie; b.relaţii obligaţionale, adică acele relaţii care au în conţinutul lor drepturi de creanţă (drepturi personale), indiferent că acestea izvorăsc dintr-un act sau fapt juridic. Trebuie precizat că dreptul civil nu reglementează toate relaţiile patrimoniale, unele din ele formează obiectul reglementării altor ramuri de drept cum ar fi dreptul financiar (obligaţia cetăţenilor de a plăti impozite), dreptul administrativ sau o altă ramură de drept. 2.3. RELAŢIILE NEPATRIMONIALE Relaţiile nepatrimoniale (denumite uneori şi personal nepatrimoniale sau extrapatrimoniale) sunt acele relaţii sociale care nu au un conţinut economic, nu pot fi exprimate în bani. Aceste relaţii pot fi grupate în trei categorii: a.relaţii care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, adică acele relaţii care au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale precum dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, dreptul la secretul vieţii personale etc ; b.relaţii care privesc elementele de identificare a persoanelor, adică acele relaţii care au în conţinutul lor drepturi prin care se individualizează subiectele de drept civil (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la denumire, dreptul la sediu ş.a.); c.relaţii care privesc creaţia intelectuală, adică acele relaţii care au în conţinutul lor latura nepatrimonială a dreptului de autor, a dreptul de inventator etc. Deşi relaţiile nepatrimoniale nu au un conţinut economic, ele pot da naştere totuşi, uneori, unor consecinţe de natură patrimonială. De exemplu, atingerea adusă unui drept nepatrimonial al unei persoane, prin fapta ilicită a altei persoane, indreptăţeşte pe victimă să solicite o reparaţie pecuniară în temeiul art. 253 alin. 4 din Codul civil: „...persoana prejudiciată poate cere 8 despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”. 9