CURS 9 SUCCESIUNI.pdf

Capitolul IV. LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIȚIE ASUPRA MOȘTENIRII Secţiunea I. CONSIDERAŢII GENERALE Orice persoană fizică poate dispune aşa cum doreşte de bunurile sale, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Astfel, este consacrat pri...

Capitolul IV. LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIȚIE ASUPRA MOȘTENIRII Secţiunea I. CONSIDERAŢII GENERALE Orice persoană fizică poate dispune aşa cum doreşte de bunurile sale, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Astfel, este consacrat principiul libertăţii testamentare, conform căruia orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său mortis causa. Legea civilă recunoaşte acest drept, dar îl îngrădeşte, din diferite motive, în anumite limite imperativ stabilite. Dreptul persoanei fizice de a dispune de bunurile moştenirii sale este limitat în trei cazuri: a) oprirea actelor asupra moştenirilor nedeschise b) oprirea substituţiilor fideicomisare graduale c) rezerva succesorală.. Secţiunea a II-a. INTERZICEREA ACTELOR ASUPRA UNEI MOŞTENIRI NEDESCHISE (VIITOARE) Actul asupra unei moşteniri nedeschise poate fi definit ca fiind orice act juridic, nepermis expres de lege, privitor la o moştenire nedeschisă, prin care una dintre părţi dobândeşte drepturi eventuale la acea moştenire sau renunţă la ele. În acest sens, art. 956 Cod civil prevede că „dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moștenirea sau se renunță la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii”. Actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt interzise de lege în principal din raţiuni de ordin moral, pactul ar putea naşte dorinţa morţii celui care lasă moştenirea. Pentru a ne afla în prezenţa unui act asupra unei moşteniri nedeschise, acesta trebuie să întrunească următoarele condiţii a) să existe un act juridic (convenţie) cu privire la o moştenire; actul juridic, în concepţia art. 956 Cod civil, poate fi orice act juridic, unilateral sau bilateral, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit ( vânzare, renunţare cu titlu oneros, acceptarea moştenirii); b) obiectul actului să fie o moştenire nedeschisă la data încheierii actului, o fracţiune din aceasta sau numai un bun singular; c) dreptul care se dobândeşte sau la care se renunţă să fie un drept succesoral eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept actual şi născut; de altfel, „orice drept succesoral este eventual până în clipa morţii lui de cujus”. d) actul juridic să nu fie permis în mod excepţional de lege. Un act permis este, de exemplu, cel prevăzut în art. 1939 Cod civil, care dispune că părţile dintr-un contract de 1 societate pot stipula, ca în caz de moarte, societatea să continue cu moştenitorii asociatului decedat sau împărţeala de ascendent prin acte inter vivos, îngăduită de art. 1160-1162 Cod civil. Sancţiunea aplicabilă actelor asupra moştenirilor nedeschise (viitoare) este nulitatea absolută şi care nu poate fi confirmată prin ratificare sau executare voluntară după deschiderea succesiunii. Astfel, în practică au fost declarate acte asupra unei succesiuni nedeschise: cesiunea drepturilor succesorale ale unui eventual moştenitor făcută înaintea morţii lui de cuius, împărţeala între moştenitori a unei moşteniri nedeschise, acceptarea sau renunțarea la moștenire consimțite anterior decesului lui de cuius, renunțarea la rezerva succesorală de către moștenitor înainte de deschiderea moștenirii,etc. Secţiunea a III-a. INTERZICEREA SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE GRADUALE §1. Noţiunea de substituţie fideicomisară Substituţia fideicomisară poate fi definită ca acea dispoziţie cuprinsă într-o liberalitate (donaţie sau legat), permisă de lege, prin care dispunătorul obligă pe donatar sau legatar, numit instituit, să administreze bunurile primite şi să le transmită la moartea sa unei alte persoane, numită substituit, desemnată tot de către dispunător. De exemplu, dispunătorul A (testatorul) lasă un imobil lui B (instituit sau grevat), cu obligaţia pentru B de a administra imobilul, de a nu-l înstrăina şi a-l transmite la moartea sa lui C (substituit), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A. Substituția fideicomisară este reglementată în Cartea a IV-a Despre moștenire și liberalități, Titlul III Liberalitățile, Capitolul I, Secțiunea a 3-a Substituțiile fideicomisare, art.993-1000 Cod civil. De lege lata, substituția fideicomisară a fost calificată în doctrină ca fiind o liberalitate sub modo făcută ab initio în favoarea instituitului. Sarcina apasă pe umerii săi, iar beneficiarul sarcinii este substituitul. Scopul recunoașterii valabilității substituției fideicomisare de către legiuitor constă în protejarea și conservarea unor bunuri în familie și posibilitatea ca aceste bunuri să ajungă peste generații la nepoți, strănepoți. Doctrina franceză definește substituția fideicomisară ca fiind dispoziția prin care dispunătorul însărcinează gratificatul cu sarcina de a conserva pe durata vieții sale bunurile ce i se donează sau i se transmit prin legat și de a le transmite, la moartea sa, unei a doua persoane stabilite tot de dispunător. Potrivit art. 993 Cod civil, dispoziția prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalității și să le transmită unui terț, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege. 3. Condițiile substituției fideicomisare a) existența a două liberalități succesive care au același obiect către două persoane Astfel, pentru existența substituției fideicomisare se cere prezența a două liberalități care au același obiect în favoarea a două persoane diferite, ambele desemnate de către dispunător, liberalități care urmează a fi executate succesiv. Prima liberalitate este făcută 2 în favoarea instituitului și poate îmbrăca forma donației sau a testamentului. Apreciem că atunci când substituția are loc prin intermediul testamentului, acesta ar trebui să îmbrace forma autentică, datorită complexității și efectelor acestui mecanism juridic. Această primă liberalitate trebuie să respecte condițiile de fond și de formă cerute pentru donație sau legat și se execută la decesul testatorului sau la data încheierii contractului de donație. Cea de-a doua liberalitate va fi întotdeauna mortis causa, este făcută în favoarea substituitului și se va executa la moartea instituitului. Condiţiile substituţiei fideicomisare nu sunt întrunite dacă cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci se realizează în acelaşi moment, cel al deschiderii moştenirii. În cazul substituției fideicomisare, nu este vorba despre două transmisiuni succesive, ci despre două liberalități care se execută succesiv, dobândirea fiind unică și rezultând de la dispunător, atât pentru instituit cât și pentru substituit. Substituţia fideicomisară presupune existenţa unui dispunător şi a cel puţin doi legatari succesivi: instituitul şi substituitul. În cadrul substituției fideicomisare, instituitul nu poate fi decât o persoană fizică iar substituitul poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică. Cei doi beneficiari ai substituției, instituitul și substituitul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a primi liberalități. Astfel, potrivit art. 994 alin.3 Cod civil, incapacitățile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul iar cele de a primi în raport cu instituitul și substituitul. Substituţia fideicomisară poate fi numai unică, adică poate fi stabilit un singur substituit, nu poate fi graduală, când dispunătorul grevează pe primul substituit cu o substituţie în favoarea unui al doilea, al treilea substituit. În acest sens, art. 996 alin.3 Cod civil prevede că „substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligației de administrare și de transmitere a bunurilor”. De asemenea, substituţia fideicomisară nu poate fi veşnică, adică de ea să beneficieze descendenţii instituitului la infinit. b) instituitul să fie obligat a administra bunurile primite şi a le transmite, la moartea sa, substituitului, de asemenea desemnat de dispunător; Această sarcină este prevăzută în testamentul dispunătorului sau în contractul de donație încheiat între dispunător și instituit. În sarcina instituitului se află obligația administrării bunurilor obiect al liberalității, el neavând dreptul de dispoziție asupra acestora. Obligația instituitului de a nu înstrăina și de a remite substituitului poate privi atât o universalitate, cotă-parte dintr-o universalitate (în cazul legatelor) cât și un bun individual determinat. Referitor la această problemă, în literatura de specialitate au fost exprimate două opinii. Într-o primă opinie, la care achiesăm, instituitul nu are dreptul de a dispune de bunuri, nici cu titlu oneros și nici cu titlu gratuit, nu le poate înstrăina și nici greva. Așadar, instituitul este proprietar al bunurilor primite, dar dreptul său de proprietate este serios limitat, el exercitând atributele dreptului alieno nomine, adică în numele și pe seama substituitului. Indisponibilizarea bunurilor în patrimoniul instituitului produce consecințe și asupra creditorilor acestuia. Astfel, creditorii instituitului nu vor putea urmări bunurile care fac obiectul substituției fideicomisare. 3  Într-o a doua opinie, se susține că substituția fideicomisară nu presupune indisponibilizarea bunurilor în patrimoniul instituitului. Astfel, pentru bunurile care formează obiectul liberalității, substituitul este având-cauză al dispunătorului, și nu al instituitului, ceea ce înseamnă că prin obligația de a transmite trebuie să se înțeleagă nu obligația de a transfera un drept prin act juridic, ci numai o obligație de a preda un bun, dreptul luând naștere din actul de liberalitate făcut de dispunător substituitului. c) dreptul substituitului se naşte numai la decesul instituitului. Suntem în prezența substituției fideicomisare atunci când dispunătorul stabileşte ordinea succesorală nu numai pentru cazul morţii sale, ci şi pentru cazul morţii instituitului. Până la decesul instituitului, substituitul nu are nici un drept actual în ce privește bunurile obiect al liberalității ce cuprinde substituția fideicomisară, ci doar drepturi eventuale. 4. Efectele substituției fideicomisare Efectele substituţiei fideicomisare sunt reglementate în art. 995-999 Cod civil. Obiectul substituției fideicomisare poate fi orice bun, mobil sau imobil, corporal sau necorporal, determinat sau determinabil. Bunurile care formează obiectul liberalității trebuie să fie identificate și să existe în natură în patrimoniul instituitului, la decesul acestuia. În consecinţă, dacă, la data decesului instituitului, fie o parte din bunurile care au format obiectul liberalităţii vizate de sarcina în discuţie, fie toate aceste bunuri nu se mai află în patrimoniul acestuia, substituitul nu le poate pretinde. Nu i se poate impune instituitului să remită substitutului alte bunuri decât cele care au făcut obiectul liberalității și nici contravaloarea acestora în caz de înstrăinare. Această consecință rezidă din faptul că substituția fideicomisară presupune două transmisiuni cu același obiect, una în favoarea instituitului și alta în favoarea substituitului, dar ambele din patrimoniul dispunătorului, fără a opera subrogația reală. Prin excepție, atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte și asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc. Operează în această ipoteză o substituţie reală. Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităților de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleași formalități. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară. În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanții și încheierea unor contracte de asigurare. În cazul în care instituitul este moștenitor rezervatar al dispunătorului, valoarea sarcinii se va imputa doar asupra cotității disponibile a moștenirii instituitului (art.998 Cod civil). În consecință, prin mecanismul substituției fideicomisare nu este posibilă diminuarea rezervei succesorale de care ar beneficia și ceilalți moștenitori ai instituitului, care vor veni la moștenirea instituitului în concurs cu substituitul. Dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmită bunul substitutului, în timpul vieţii sale, nu constituie substituţie fideicomisară şi se supune dispoziţiilor prohibitive ale art. 993 Cod civil. Substituţia fideicomisară nu trebuie confundată cu substituţia ordinară sau vulgară. Substituţia fideicomisară se deosebeşte de substituţia vulgară printr-un element esenţial: în cazul substituţiei fideicomisare se execută succesiv, în momente diferite, două sau mai 4 multe liberalităţi, având acelaşi obiect, pe când, în cazul substituţiei vulgare, se execută într-un singur moment o liberalitate, anume în momentul morţii dispunătorului. Apoi, substituţia fideicomisară presupune, din partea dispunătorului, determinarea ordinii succesorale, el stabilind nu numai regulile propriei sale moşteniri, dar şi pe cele ale instituitului. În cazul substituţiei vulgare, dispunătorul ia doar o măsură de prevedere, pentru ipoteza că primul legatar nu poate sau nu vrea să culeagă moştenirea. 5. Ineficacitatea substituţiei fideicomisare Potrivit art. 1000 Cod civil, atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunță la beneficiul liberalității, bunul revine instituitului, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moștenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit. Prin consacrarea acestei soluţii, practic legiuitorul recunoaşte valabilitatea unei substituţii vulgare, în sensul că dispunătorul îl obligă pe instituit să administreze bunurile primite şi să le transmită la moartea sa substituitului, iar dacă acesta nu vrea sau nu poate să beneficieze de liberalitate, dispunătorul stabileşte un al doilea gratificat care să beneficieze de liberalitate. §2. Liberalităţile reziduale Potrivit art. 1001 Cod civil, dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă. Liberalitatea reziduală poate fi definită ca fiind acea dispoziţie inserată în cuprinsul unui contract de donaţie sau al unui testament, prin care dispunătorul obligă pe instituit să transmită, la moartea sa, ceea ce a rămas din bunurile primite, unei alte persoane, desemnată tot de dispunător, numită substituit. Această dispoziţie mai este cunoscută în doctrină şi sub numele de legatul rămăşiţei. Distincţia între liberalitatea reziduală şi substituţia fideicomisară rezidă în faptul că în cazul primeia, bunurile obiect al legatului sau donaţiei, nu sunt indisponibilizate, ele putând forma obiectul unor acte juridice cu titlu oneros sau gratuit. Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros și nici să rețină bunurile ori sumele obținute în urma încheierii acestora. Aşadar, instituitul poate dispune nelimitat de bunurile respective, prin acte cu titlu oneros, singura sa obligaţie, în acest caz, fiind de a transmite la decesul său, substituitului ceea ce va mai exista în patrimoniul său la data decesului. Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalități reziduale. În ce priveşte donaţiile, regula este că instituitul poate dispune prin donaţie, de bunurile cu care a fost gratificat. Cu titlu de excepţie, dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donație. Cu toate acestea, atunci când este moștenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donațiilor imputate asupra rezervei sale succesorale. Spre deosebire de instituitul din cadrul substituţiei fideicomisare, care urmează 5 regimul juridic al fiduciarului, instituitul din liberalitatea reziduală nu este ținut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia. Secţiunea a IV-a. REZERVA SUCCESORALĂ §1. Definiţia şi caracterele juridice ale rezervei succesorale Prin reglementarea rezervei, legiuitorul apără pe moştenitorii rezervatari, împotriva donaţiilor şi legatelor făcute de defunct, asigurându-le primirea unei părţi din moştenire, chiar dacă voinţa lui de cujus a fost alta. În cazul în care, deşi există moştenitori rezervatari, de cujus nu a dispus de patrimoniul său prin acte de liberalitate(donaţii, legate), problema rezervei succesorale nu se pune; cum de altfel, nici în ipoteza existenţei numai a moştenitorilor nerezervatari, indiferent de numărul şi valoarea actelor de liberalitate făcute de cujus, chiar dacă ele epuizează întreaga avere succesorală, dreptul de dispoziţie al defunctului fiind nelimitat. În aceste condiţii, rezerva succesorală este definită ca fiind partea din bunurile moștenirii la care moștenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului, manifestată prin liberalități ori dezmoșteniri (art. 1086 Cod civil). Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi a dispus de patrimoniul său prin donaţii şi (sau) testament, patrimoniul său succesoral existent la data decesului, căruia i se adaugă donaţiile făcute, se divide (teoretic) în două părţi: rezerva succesorală cuvenită rezervatarilor chiar împotriva voinţei liberale a defunctului şi cotitatea disponibilă. Această împărţire a averii succesorale are loc şi în ipoteza în care defunctul nu a lăsat testament, însă a făcut donaţii, deoarece şi privitor la acestea, se impune a se verifica dacă s-au făcut ori nu cu respectarea drepturilor moştenitorilor rezervatari. Rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari şi atunci când beneficiarii liberalităţilor excesive sunt moştenitori legali sau chiar comoştenitori rezervatari, nu doar persoane străine de moştenire. Defunctul îl poate favoriza pe un moştenitor rezervatar, fără a atinge rezerva celorlalţi rezervatari. Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moștenirii care nu este rezervată prin lege și de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalități. Caracterele juridice ale rezervei succesorale sunt următoarele. A) Rezerva este o parte a moştenirii (pars hereditatis), anume aceea pe care legea o deferă (atribuie) moştenitorilor rezervatari, fără a ţine seama de voinţa liberală a defunctului. Rezerva nu este socotită ca o cotă-parte din bunurile efectiv rămase la data morţii defunctului, ci ca o cotă-parte din bunurile care ar fi rămas dacă defunctul nu ar fi făcut liberalităţi prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Din calificarea rezervei ca parte a moştenirii, se desprind următoarele consecinţe:  Întrucât rezerva este o parte a moştenirii, care se atribuie rezervatarilor în calitate de moştenitori legali, ea poate fi pretinsă numai de cei care au vocaţie succesorală şi care vin efectiv la moştenire, deci îndeplinesc condiţiile necesare pentru aceasta. Legea condiţionează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moştenire şi de acceptarea ei. Aşadar, tatăl şi mama de functului nu au dreptul la rezervă succesorală în prezenţa descendenţilor, deoarece ei făcând parte din clasa a doua de moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire de către descendenţi, care fac parte din clasa întâi. Tot astfel, nu au dreptul la 6 rezervă succesibilii nedemni şi nici cei renunţători întrucât nedemnitatea sau renunţarea desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia succesorală şi implicit dreptul la rezervă.  Moştenitorii rezervatari nu pot face acte de acceptare sau renunţare la rezervă înainte de moartea defunctului, adică atâta timp cât moştenirea nu s-a deschis, întrucât asemenea acte ar constitui acte asupra unei moşteniri nedeschise fiind interzise de lege, deci sunt lovite de nulitate.  Rezerva are un caracter individual. Deși rezerva se atribuie în indiviziune moștenitorilor rezervatari care pot și vor să moștenească, ea se calculează în funcție de fiecare moștenitor rezervatar care culege moștenirea.  Rezerva are un caracter imperativ, de ordine publică, dispoziţiile legale care o reglementează se impun în mod imperativ celui despre a cărui moştenire este vorba, atât în privinţa moştenitorilor care au dreptul la rezervă, cât şi în privinţa întinderii drepturilor acestora, care nu pot fi micşorate.  Caracterul propriu al dreptului la rezervă. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii şi nu un drept dobândit de la defunct prin succesiune. În privinţa dreptului la rezervă, moştenitorii rezervatari nu sunt succesori în drepturi faţă de actele încheiate de defunct şi prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de terţi şi prin urmare aceste acte nu le sunt opozabile. Actele cu titlu oneros şi actele dezinteresate încheiate de defunct produc efecte faţă de moştenitorii rezervatari ca şi faţă de orice alt moştenitor, cu deosebirea că moştenitorii nerezervatari sunt succesori în drepturi faţă de toate actele defunctului, inclusiv liberalităţile.  Moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură, ei fiind chiar din momentul deschiderii moştenirii proprietari asupra rezervei şi nu doar creditori ai moştenirii pentru valoarea acesteia, aşa încât ei nu pot fi obligaţi să se mulţumească cu valoarea părţii rezervate lor prin moştenire, ci pot pretinde predarea bunurilor în natură. Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent. Numai în cazuri excepţionale, rezerva poate fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani, de exemplu dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea succesiunii. Moştenitorii rezervatari pot accepta atribuirea sau întregirea rezervei sub forma unui echivalent bănesc, întrucât ei au dreptul şi nu obligaţia de a pretinde rezerva în natură. De subliniat că dreptul la rezervă în natură nu vizează totalitatea bunurilor din patrimoniul defunctului. Dacă valoarea obiectului liberalităţii se încadrează în limitele cotităţii disponibile, beneficiarul liberalităţii îl poate păstra, rezerva fiind satisfăcută în natură din alte bunuri, inclusiv sume de bani, existente în patrimoniul succesoral.  rezerva succesorală este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă variabilă, şi anume din cota pe care ar fi cules-o moştenitorul rezervatar dacă defunctul nu ar fi dispus prin liberalităţi sau dezmoşteniri. B) Rezerva succesorală este indisponibilă, adică de cujus nu poate dispune cu titlu gratuit de partea din moştenire ce constituie rezerva, dar această indisponibilitate este relativă şi parţială. Indisponibilitatea rezervei este relativă, întrucât limitarea dreptului defunctului de a dispune este numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari. Doar aceşti moştenitori sunt îndreptăţiţi să invoce lezarea rezervei şi întregirea ei. Lipsa moştenitorilor rezervatari dă 7 posibilitatea celui ce lasă moştenirea de a dispune nelimitat de bunurile sale, fără nici o îngrădire legală. Indisponibilitatea rezervei este parţială sub două aspecte: a) cu privire la bunuri, pentru că interdicţia de a dispune se referă doar la o parte a moştenirii, anume la rezervă, lăsând neatinsă cealaltă parte a ei, cotitatea disponibilă; b) cu privire la actele îngrădite, deoarece sunt sustrase voinţei liberale a defunctului numai donaţiile şi legatele şi numai în măsura în care aduc atingere rezervei. Limitarea dreptului de dispoziţie al defunctului nu vizează actele dezinteresate, care nu micşorează patrimoniul şi nici actele cu titlu oneros, în cazul cărora operează subrogaţia reală. §2. Moştenitorii rezervatari Potrivit art. 1087 Cod civil, sunt moștenitori rezervatari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați ai defunctului. Ascendenţii ordinari şi rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, nu beneficiază de rezervă succesorală. De exemplu, colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor), deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori legali ca şi părinţii, nu sunt moştenitori rezervatari. Rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal (art.1088 Cod civil). 2.1. Rezerva descendenţilor defunctului În această materie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii, prin descendenţi se înţeleg copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, indiferent dacă sunt din căsătorie (aceeaşi sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei - asimilaţi cu cei din căsătorie, dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii ori din filiaţia stabilită prin adopţie şi indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare (în cazul descendenţilor de gradul doi sau următoarele). Rezerva fiecărui descendent este de ½ din cota sa de moştenire legală. Astfel, un descendent va avea o rezervă de ½ din moştenire, doi descendenţi ¼ fiecare, trei descendenţi 1/6 fiecare, etc. Descendenţii decedaţi. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care nu mai există la data deschiderii moştenirii (predecedaţi, comorienţi sau codecedaţi), la stabilirea cuantumului rezervei nu sunt luaţi în considerare, deoarece - neavând capacitate succesorală - nu au calitatea de moştenitori legali şi, cu atât mai puţin, de moştenitori rezervatari. Dacă însă descendentul, de exemplu, copilul care nu există la data deschiderii moştenirii a lăsat unul sau mai mulţi urmaşi care pot şi vor să vină la moştenire, la stabilirea rezervei se va lua în calcul şi descendentul decedat, indiferent de numărul urmaşilor lui, dacă aceştia vor culege moştenirea (rezerva) prin reprezentare succesorală. La stabilirea rezervei nu se va ține cont de descendenții care au renunțat la moștenire, cu excepția celor obligați la raport. În ce privește descendenții nedemni, la stabilirea rezervei nu se va ține cont nici de aceștia, deoarece ca efect al nedemnității ei au fost înlăturați inclusiv de la rezerva succesorală. Prin excepție, dacă descendenții nedemnului vor veni la moștenire prin reprezentare succesorală, la stabilirea rezervei se va lua în calcul și descendentul nedemn. 8  Dacă au calitate de moștenitori rezervatari numai descdendenții, rezerva succesorală va fi în toate cazurile de ½ din moștenire. Dacă la moștenire vine și soțul supraviețuitor, rezerva descendenților va fi doar de 3/8 din moștenire, indiferent de numărul lor. B) Rezerva ascendenţilor privilegiaţi Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei ori sunt adoptatori (din adopţia cu efecte depline sau restrânse). Ascendenţii privilegiaţi culeg rezerva numai în lipsa descendenţilor. În ce priveşte cuantumul rezervei părinţilor, la stabilirea rezervei urmează a se ține seama de părintele care vine efectiv la moştenire, cu excluderea celui care este nedemn sau renunțător. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi este de ½ din cota succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, li s-ar fi cuvenit ca moştenitori legali. Astfel, dacă vin singuri la moştenire, ascendenţii privilegiaţi culeg rezerva de ½ din moştenire. Dacă vin la moştenire în concurs numai cu soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi culeg rezerva de ¼ din moştenire. Dacă vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţii defunctului culeg rezerva de 1/8 din moştenire dacă avem un sigur părinte, sau ¼ din moştenire dacă avem doi părinţi. Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor şi colateralii privilegiaţi, părinţii vor culege rezerva de ¼ din 2/3, adică 1/6 dacă sunt doi părinţi sau 1/8 din 2/3, adică 1/12, dacă avem un singur părinte. C) Rezerva soţului supravieţuitor Rezerva soţului supravieţuitor, este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal. Această cotă-parte de moştenire legală a soţului supravieţuitor variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs, iar în lipsa rudelor din cele patru clase el are dreptul la întreaga avere a defunctului. În soluționarea problemelor legate de drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor trebuie, în toate cazurile, să se determine cu exactitate, pe bază de probe, calitatea moştenitorilor cu care el vine în concurs (rude ale defunctului făcând parte dintr-o anume clasă de moştenitori legali sau legatari care nu fac parte din clasele de moştenitori legali), întrucât cota legală, şi deci şi rezerva soţului supravieţuitor depinde de calitatea moştenitorilor cu care vine în concurs. Conform celor arătate, rezerva soţului supravieţuitor va fi:  1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori), indiferent de numărul lor sau de gradul lor de rudenie cu defunctul (copii, nepoţi etc.), deci 1/2 din cota legală de 1/4;  1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/3;  1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/2. 9  Observăm că în concurs cu clasa a II-a de moştenitori legali, rezerva soţului supravieţuitor depinde de existenţa sau inexistenţa celor două categorii de rude ale defunctului care compun această clasă mixtă.  3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a de moştenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 3/4;  1/2 din moştenire în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreaga moştenire, deoarece concurează numai cu beneficiarul liberalităţii, care nu are calitatea de moştenitor legal, inclusiv ipoteza în care ar fi avut această calitate dar a renunţat la moştenirea legală sau este nedemn de a moșteni. Rezerva soțului supraviețuitor se atribuie cu prioritate din moștenirea lăsată de defunct, privită ca unitate, urmând ca ulterior să se atribuie cotele sau rezervele celorlalți moștenitori. În sfârşit, se mai impune precizarea că soţul supravieţuitor este rezervatar numai în privinţa dreptului de moştenire legală. În privinţa dreptului la moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi în privinţa dreptului de abitaţie, soţul supravieţuitor nu se bucură de rezervă, aceste drepturi speciale putând fi înlăturate prin voinţa celui care moştenea, însă rezerva soţului supravieţuitor se va calcula asupra întregii moşteniri, incluzând şi bunurile gospodăriei casnice sau casa de locuit în măsura în care au aparţinut defunctului. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului Potrivit art. 1090 Cod civil, liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin. Dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cotitatea disponibilă specială, atunci această diferență revine descendenților. Aşadar, dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi are ca moştenitori unul sau mai mulţi copii (descendenţi) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopţie), nu poate gratifica pe soţul din ultima căsătorie (soţul supravieţuitor) în limita cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puţin (limită variabilă), cel mult un sfert din moştenire (limită fixă, maximă). Prin instituirea acestei cotităţi speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor defunctului pe care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor. Acest text legal vizează copiii (unul sau mai mulţi) dintr-o căsătorie anterioară a defunctului (chiar declarată nulă sau anulată), dar şi pe cei din afara căsătoriei, precum şi pe copiii adoptaţi de către defunct, cu condiţia ca data concepţiei (nu neapărat naşterea) copilului din afara căsătoriei (indiferent de momentul stabilirii filiaţiei), respectiv data actului de încuviinţare a adopţiei să fie anterioară încheierii ultimei căsătorii de către defunct. 10  Descendentul care se prevalează de dispoziţiile art. 1090 Cod civil trebuie să îndeplinească condiţiile dreptului de moştenire legală (să aibă capacitate şi vocaţie succesorală, să nu fie nedemn) şi să nu fie renunţător deci să poată şi să vrea să vină efectiv la moştenirea ascendentului decedat. §3. Calcularea rezervei şi a cotităţii disponibile Reglementările legale referitoare la cotitatea disponibilă a moştenirii şi la rezervă au ca obiect determinarea unor cote-părţi dintr-un întreg în funcţie de numărul şi calitatea moştenitorilor rezervatari. Întregul la care se raportează rezerva şi cotitatea disponibilă a moştenirii nu se confundă cu bunurile pe care le lasă de cujus la data deschiderii moştenirii, căci rezerva protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci şi împotriva donaţiilor făcute de acesta în timpul vieţii, fiind şi acestea luate în calcul la stabilirea întregului în discuţie. Cu alte cuvinte, se poate spune că masa de calcul (sistemul de referinţă) pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii este patrimoniul pe care de cujus l-ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii, adică un patrimoniu reconstituit fictiv. Masa de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile nu se confundă nici cu noţiunea de masă succesorală, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se deferă prin moştenire, iar nu şi donaţiile făcute de acesta în timpul vieţii, decât dacă sunt supuse reducţiunii în favoarea rezervatarilor, nici cu noţiunea de masă partajabilă, ce nu cuprinde decât bunurile succesorale care se deferă universal sau cu titlu universal, iar nu şi cele deferite cu titlu particular (legatele particulare). Art. 1091 Cod civil care stipulează determinarea masei de calcul stabileşte o suită de trei operaţiuni:  determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;  determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;  reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea. Regulile stabilite de art. 1091 Cod civil pentru calculul rezervei şi a cotităţii disponibile sunt de ordine publică, astfel încât nu se poate deroga de la acestea în nici un fel prin înţelegeri contractuale. 3.1. Determinarea activului brut al moştenirii Toate bunurile care se află în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de natura lor (corporale sau incorporale; mobile sau imobile), fac parte din activul brut. În cazul în care cel decedat este o persoană căsătorită, activul brut al moştenirii va cuprinde pe lângă bunurile proprii şi cota-parte cuvenită acestuia din bunurile comune. Se includ în activul brut atât bunurile care formează obiectul legatelor sau instituirilor contractuale făcute de defunct, cât şi cele destinate înfiinţării unei fundaţii. În schimb, se exclud drepturile viagere, care se sting la data decesului titularului, cum este cazul unor drepturi reale ca uzufructul, uzul sau abitaţia, ori al unor drepturi de creanţă, cum este cazul rentei viagere. 11  De asemenea, nu intră în activul brut drepturile sub condiţie suspensivă care nu s-a îndeplinit înaintea deschiderii moştenirii. Bunurile care nu au aparţinut niciodată defunctului nu intră nici ele în calcul, cum este cazul capitalului unei asigurări de viaţă ori al fructelor bunurilor succesorale culese după deschiderea moştenirii. Evaluarea activului brut. Bunurile făcând parte din activul brut al masei de calcul trebuie să fie estimate valoric pentru a se putea determina dacă liberalităţile făcute de defunct se înscriu sau nu în limitele cotităţii disponibile. Estimarea acestor bunuri se face după starea şi valoarea lor de la data deschiderii moştenirii, creşterile sau scăderile valorice ulterioare nefiind luate în considerare. 3.2. Scăderea pasivului din valoarea bunurilor existente, pentru a obţine activul net al moştenirii Pasivul succesoral se deduce din activul brut. Ansamblul datoriilor aferente patrimoniului defunctului la data decesului alcătuiesc pasivul succesoral. Se înscriu în această categorie atât datoriile moștenirii care rămân în fiinţă şi după data decesului defunctului (nu şi cele care se sting, cum este cazul obligaţiei legale de întreţinere), cât şi sarcinile moștenirii, chiar dacă au ca obiect obligaţii născute după deschiderea moştenirii, cum este cazul cheltuielilor de înmormântare sau al cheltuielilor de lichidare şi partajare a succesiunii, acestea avându-şi cauza în decesul lui de cujus sau în faptul că sunt consecinţa încheierii conturilor succesiunii. Pasivul se scade din activul brut al masei de calcul rezultând activul net al acesteia, care indică dacă succesiunea este solvabilă sau nu, după cum activul depăşeşte sau nu pasivul. 3.3. Reunirea fictivă, pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii sale Deoarece rezerva protejează nu numai împotriva liberalităţilor mortis causa (legatelor), ci şi împotriva celor făcute de defunct în timpul vieţii (donaţiilor), acestea din urmă trebuie luate în considerare la stabilirea masei de calcul. La activul net rezultat după scăderea din activul brut a pasivului succesiunii (care, atunci când pasivul este mai mare decât activul brut va fi egal cu zero) se adaugă „prin calcul” valoarea donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, reconstituindu-se patrimoniul pe care defunctul l-ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii. Reconstituirea este fictivă, nu reală, fiind doar contabilă, în acest stadiu al operaţiunilor de stabilire a rezervei şi a cotităţii disponibile donatarii nu sunt obligaţi la nimic, totul fiind o chestiune de calcul abstract. Liberalităţile vor fi supuse reducţiunii, adică unor efecte concrete, abia în cazul în care depăşesc limitele cotităţii disponibile şi numai la cererea celor interesaţi. Reunirea fictivă nu se confundă cu raportul donaţiilor, căci în timp ce prima se realizează indiferent de persoana beneficiarilor acestora, cel de al doilea nu operează decât dacă beneficiarii sunt descendenţii sau soţul supravieţuitor al defunctului. De asemenea, în timp ce scopul reunirii fictive este acela de a se putea determina masa de calcul în vederea stabilirii rezervei şi a cotităţii disponibile, scopul raportului donaţiilor este de a se restabili egalitatea între moştenitorii care beneficiază de acesta. Pe de altă parte, în timp ce 12 reunirea fictivă este de ordine publică (fiind o dispoziţie legală privitoare la rezerva succesorală), raportul donaţiilor poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului. Pentru calcularea valorii bunurilor donate, se ia în considerare valoarea la data deschiderii moștenirii a bunurilor donate, ținându-se însă cont de starea lor în momentul donației, din care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donație. Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ține seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ține cont de valoarea, la data deschiderii moștenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu și de starea lor la momentul dobândirii. Totuși, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donația nu se va supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflației, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului și data deschiderii moștenirii. Reguli şi excepţii. Regula generală este reunirea fictivă. În principiu, toate donaţiile sunt supuse acesteia, indiferent de forma lor (autentică, dar manual, indirectă, deghizată). Nu are importanţă persoana donatarului, adică dacă este sau nu moștenitor al defunctului. Chiar dacă donația este scutită de raport, valoarea ei se adaugă la masa de calcul a rezervei. Obiectul donaţiei este şi el indiferent, fie că este vorba de proprietatea deplină, nuda proprietate sau de uzufruct. Reunirea fictivă priveşte deopotrivă donaţia obişnuită şi donaţia-partaj (de ascendent). Pentru diferite raţiuni, de la reunirea fictivă se exceptează anumite donaţii. Astfel, este cazul: - darurile obișnuite (făcute la aniversări, botezuri,etc); - donațiile remuneratorii; - în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului; - cheltuielile de nuntă. Conform regulilor de drept comun, moştenitorii rezervatari care pretind existenţa unei donaţii care trebuie luată în considerare pentru stabilirea masei de calcul trebuie să facă proba acesteia. Această dovadă este facilă în cazul donaţiilor autentice, dar destul de dificilă în cazul darurilor manuale, a donaţiilor deghizate sau indirecte. Prezumția de donație În acest sens, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă în art. 1091 alin.4 potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare. 13