Anatomia si Fiziologia Animalelor PDF

INTRODUCERE Anatomia studiaza alcatuirea corpului si relatiile dintre partile componente. Fiziologia studiaza functiile organelor si a sistemelor de organe ale organismului. In organism, celulele si tesuturile alcatuiesc organe si sisteme de organe. Organele sunt formate din grupari de celule si tesuturi care s-au diferentiat in vederea indeplinirii anumitor functii in organism. Organele (viscerele) functioneaza in stransa corelatie unele cu altele in organism. Sistemele de organe sunt unitati morfologice care indeplinesc principalele functii ale organismului:  de relatie – prin care se asigura integrarea organismului in mediul de viata;  de nutritie – prin care se realizeaza schimbul de materie si energie cu mediul;  de reproducere – prin care se asigura inmultirea organismului si perpetuarea speciei. NIVELURI DE ORGANIZARE CELULA Celula este unitatea structurala, functionala si genetica a organismului. Poate exista singura (spermatozoizi, ovule), sau in grup, constituind diferite tesuturi. Initial forma celulei este globuloasa, ulterior in functie de rolul pe care il indeplinesc, acestea isi modifica forma. Pot fi:alungite (fibra musculara striata),fusiforme (fibra musculara neteda),stelate (neuronul) cu prelungiri (celulele osoase),poligonale (celulele pielii),globuloase (ovulul),variabile (amiba, leucocitele – prezinta pseudopode). Majoritatea celulelor sunt microscopice si au in jur de 20-30 microni. Celula este formata din membrana celulara, citoplasma si nucleu. Membrana celulara (plasmalema) defineste celula ca unitate individuala, separand-o de mediul inconjurator. Are rol de protectie si asigura schimbul de materie si energie dintre celule si mediu. Structura este asemanatoare pentru toate celulele, fiind trilaminara de natura fosfolipoproteica. Citoplasma este un sistem coloidal si ocupa spatiu dintre membrana celulara si nucleu.Formeaza substanta sau matricea fundamentala in care se gasesc organitele celulare comune si specifice: Organite celulare comune: aparatul Golgii,ribozomii,reticulul endoplasmatic,mitocondriile,lizozomii, microzomii. Organite celulare specifice sunt reprezentate prin formatiiuni fibrilare si granulare ale unor celule specializate. Nucleul este componenta esentiala a celulei fiind considerata cel mai important organit celular. El contine cea mai mare parte din informatia genetica a celulei.Este coordonator al tuturor proceselor vitale celulare. Forma si aspectul nucleului variaza in functie de specie tipul de celula si starea sa fiziologica; forma sferica fiind cea mai frecventa. Este alcatuit din membrana nucleara,nucleoli,granule de cromatina,carioplasma si cromatina sexuala. 1 Tesuturile animale Tesuturile sunt sisteme organizare de materie vie formate din celule similare, care indeplinesc in organism aceasi functie sau acelasi grup de functii. Celulele sunt unite intre ele printr-o substanta intercelulara, care, atunci cand este in cantitate mica, se numeste ”cement”, iar, in cantitate mare, “substanta fundamentala”. Clasificarea tesuturilor : Epitelial :  De acoperire  Glandular(secretor)  Senzorial Conjunctiv :  Moale  Semidur  Dur  Fluid  Muscular  Nervos FUNCTIILE DE RELATIE Functiile de relatie (sensibilitatea si miscarea) sunt realizabile cu ajutorul:  sistemului nervos;  organelor de simt;  sistemului endocrin;  sistemul locomotor. 2 MORFOLOGIA Şl FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS Sistemul nervos este format din organele sistemului nervos central reprezentate de măduva rahidiană, trunchiul cerebral, diencefalul, cerebelul şi emisferele cerebrale şi din organele sistemului nervos periferic reprezentate de linfonoduli nervoşi, nervi şi receptori senzoriali. Sistemul nervos central este format din substanţa cenuşie, care este alcătuită din corpii neuronilor, fibre amielinice, astrocite, vase sanguine, şi substanţa albă constituită din fibre mielinice, celule nevroglice, vase sanguine. Măduva rahidiană este formată din substanţă cenuşie, colorată în maro închis, dispusă central şi substanţa albă dispusă periferic, avand o culoare mai deschisă. Cerebelul, ca şi celelalte organe ale sistemului nervos central (cu excepţia scoarţei cerebrale), este alcătuit din substanţa cenuşie dispusă la periferie, formand cortexul cereberar,( complex organizat) iar substanţa albă cu aspect fibrilar se găseşte în centru.Scoarţa cerebrală este formată numai din substanţa cenuşie, un strat gros din 6 straturi de neuroni, deosebiti ca structură. Limfonoduli nervoşi (ganglionii rahidieni) sînt formaţi din capsulă, un ţesut conjunctiv fibros lamelar; stroma, ţesut conjunctiv fibros ce delimitează loje; parenchimul, alcătuit din neuroni pseudounipolari sau multipolari, celule nevroglice şi fibre nervoase mielinice. Din punct de vedere anatomic şi fiziologic sistemul nervos se împarte în:  sistemul nervos al vieţii de relaţie;  sistemul nervos neurovegetativ. SISTEMUL NERVOS AL VIEŢII DE RELAŢIE Este format din: sistemul nervos central alcătuit din encefal şi măduva spinării; sistemul nervos periferic reprezentat de nervii senzitivi, nervii motori şi organele de simţ. Encefalul format din trunchiul cerebral, creierul mare sau emisferele cerebrale şi creierul mic sau cerebelul. Măduva spinării are forma unui cordon cilindric, turtit dorso-ventral, de culoare albă, care se continuă cranial cu bulbul rahidian, iar în porţiunea caudală se subţiază şi formează cornul medular care se prelungeşte cu firul terminal la care se adaugă nervii sacrali şi ai cozii şi rezultand împreună „coada de cal". Faţa dorsală a măduvei prezintă un şanţ median dorsal, stramt si adinc şi două şanţuri laterale. Faţa ventrală are de asemenea un şanţ median, larg şi două şanţuri laterale. In dreptul găurilor de conjugare se desprind din măduvă, pe ambele părţi, nervii spinali. In secţiune transversală, măduva spinării este formată din substanţă albă, dispusă la exterior sub formă de cordoane şi substanţă cenuşie, dispusă la interior în jurul canalului ependimar sub forma literei „H". Prelungirile dorsale ale substanţei cenuşii se numesc coarne dorsale şi au funcţie senzitivă, cele ventrale se numesc coarne ventrale şi au funcţie motorie, iar cele intermediolaterale au funcţie vegetativă. Encefalul şi măduva spinării sînt învelite de meninge, format din trei membrane. La exterior duramater, care aderă de pereţii osoşi; arahnoida şi piamater în contact cu substanţă nervoasă. Intre arahnoidă şi piamater se află un spaţiu plin cu lichid cefalorahidian, cu rol de protecţie şi reglare a circulaţiei sanguine. Măduva spinării are două funcţii importante: de centru reflex şi de conducere. 3 Funcţia de centru reflex este reprezentată prin reflexele somatice medulare, care sînt reflexe simple şi care se pot demonstra prin actul reflex. Actul reflex reprezintă răspunsul la excitaţie, este involuntar şi neanulabil după ce a fost declanşat. Structurile anatomice prin care circulă influxul nervos, în cadrul actului reflex, alcătuiesc arcul reflex. Toate componentele arcului reflex sînt indispensabile pentru producerea lui. SISTEMUL NERVOS PERIFERIC Sistemul nervos somatic periferic este alcătuit din nervi, linfonoduli nervoşi terminaţii nervoase. Nervii sunt fascicule alb-sidefii, care asigură legătura centrilor sau a linfonodulilor nervoşi cu receptorii sau efectorii. După nivelul la care se desprind din axa encefalomedulară se deosebesc nervi cranieni ce se desprind din encefal şi nervi rahidieni sau spinali ce se desprind din măduva spinării. Nervii cranieni, în număr de 12 perechi la mamifere şi păsări, părăsesc cavitatea craniană prin găurile de la baza craniului şi sînt în ordine numerică următorii:  perechea I — n. olfactivi reprezintă segmentul intermediar al analizorului olfactiv;  perechea II — n. optici reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual;  perechea III — n. oculomotori comuni inervează muşchii globului ocular;  perechea /V – n. trochleari sau patetici inervează muşchii globului ocular;  perechea V — n. trigemeni sunt nervi ai sensibilităţii capului şi musculaturii masticatoare;  perechea VI — n. oculomotori externi inervează muşchii globului ocular;  perechea VII. — n. intermediofaciali inervează muşchii mimicii, limba şi glandele salivare;  perechea VIII — n. statoacustici sau vestibulocochleari sunt nervi cu rol în echilibru (n. vestibular) şi rol auditiv (n. acustic);  perechea IX — n. glosofaringieni inervează senzitiv limba şi faringele;  perechea X — n. vag sau pneumogastric, este nerv mixt, format din fibre senzitive, motorii şi parasimpatice şi inervează faringele, laringele, trahea, bronhiile, plămînii, inima, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros pînă la colonul transvers;  perechea XI — n. spinali sau n. accesorii inervează o parte din musculatura gîtului;  perechea XII — n. hipogloşi inervează musculatura limbii. Nervii spinali sau rahidieni sînt nervi mixşti, formaţi din fibre senzitive, cuprinse în rădăcina dorsală a măduvei spinării şi fibre motorii cu rădăcina ventrală, care se unesc la ieşirea din canalul rahidian. In funcţie de regiunea medulară din care se desprind şi zona unde se distribuie se deosebesc cinci grupe de nervi spinali. N. cervicali, 8 perechi, inervează pielea, musculatura din regiunea gîtului şi diafragmul prin nervul frenic. N. toracici, 18 perechi la cabaline, 14—17 la suine, 13 la rumegătoare şi carnivore. Perechile I şi II de n. toracali şi V, VI şi VII cervicali formează plexul brahial ce inervează membrul toracic. Nervii intercostali (ramurile ventrale ale nervilor toracici) inervează pereţii cavităţii toracale şi musculatura abdominală inferioară, iar ramurile dorsale ale nervilor toracici inervează muşchii extensori ai coloanei vertebrale şi pielea. N. lombari, 6 perechi la cabaline, rumegătoare şi suine, 7 la carnivore şi ovine. Primele 3 perechi inervează musculatura abdominală, regiunea inghinală, pungile testiculare sau sferturile anterioare ale mamelei. N. sacrali, 3 perechi la carnivore, 4 la ovine 5 la taurine şi cabaline. Ultimele 3 perechi de nervi lombari cu primele 2 perechi sacrale formează plexul nervos lombosacral 4 ce inervează membrul pelvin. Ultimele perechi de nervi sacrali inervează organele genitale şi anusul. N. coccigieni (caudali) sînt în număr de 5—7 perechi, inervează muşchii şi pielea cozii. Limfonoduli nervosi sunt formaţiuni ovoide, de culoare cenuşie sau gălbuie,de dimensiuni diferite si consistenţă dură, ce aderă intim la rădăcinile senzitive ale nervilor cranieni şi spinali (linfonodul ciliar sau oftalmic, linfonoduli spinali). Terminaţiile nervoase -Nervul se divide treptat în ramuri tot mai subţiri, pînă cînd se reduce la o singură fibră nervoasă care se termină printr-o serie de ramificaţii libere sau înglobate în corpusculii plăcii neuromotorii. SISTEMUL NERVOS AL VIEŢII VEGETATIVE Numit şi sistemul neurovegetativ (autonom), coordonează funcţiile de circulaţie, respiraţie, digestie, excreţie şi reproducție. Funcţiile lui sînt subordonate sistemului nervos central; format din două grupe care funcţional sunt antagoniste. Ortosimpaticul are originea în coarnele intermediolaterale ale măduvei toracolombare și mobilizează rezervele organice, producînd energie (efect ergotrop), coordonînd funcţiile catabolice. Produce accelerarea cordului şi a respiraţiei, dilată vasele coronare, relaxează bronhiile şi musculatura intestinelor, contractă musculatura vaselor sanguine şi micşorează secreţiile. Parasimpaticul are originea în mezencefal, în bulb şi măduva sacrală, are rol în refacerea rezervelor organismului (efect trofotrop sau histiotrop), coordonînd funcţiile anabolice. El are acţiune inversă ortosimpaticului, micşorează frecvenţa contracţiilor cardiace şi a respiraţiei, contractă bronhiile, vasele coronare şi musculatura netedă a intestinului, măreşte secreţiile, comandă parturiţia, micţiunea şi defecarea, iar în organele pelvine produce vasodilataţie. MORFOLOGIA Şl FIZIOLOGIA ORGANELOR DE SIMŢ Organele de simţ sînt analizorii periferici care s-au dezvoltat în legătură cu scoarţa cerebrală, complexitatea lor fiind în strînsă dependentă de conexiunile centrale.Impresiile culese de organele de simţ din mediul ambiant sunt tactile gustative, olfactive, auditive şi vizuale. Anatomofiziologic fiecare analizor se compune din aparatul de recepţie (segmentul periferic) care primeşte stimulii sau excitaţiile; aparatul de percepţie (segmentul central) creierul care primeşte excitaţia culeasă de receptor şi aparatul de transmisie compus din nervii senzoriali ce unesc cele două aparate anterioare, făcînd posibilă transmiterea influxului nervos. PIELEA - ANALIZORUL CUTANAT Receptorii situaţi în piele, culeg impresii tactile, termice şi dureroase. Pielea, care acoperă la suprafaţă organismul, formată din epidermă un epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat; dermul, un ţesut conjunctiv cu fibre elastice, numeroşi foliculi piloşi şi în apropierea lor glande sebacee; hipodermul format dintr-o fascie superficială, conuri fibroase şi lobuli adipoşi. Glandele sudoripare sînt situate între derm şi hipoderm şi sînt glande tubuloase simple formate din epiteliu prismatic secretor şi rare celule mioepiteliale care elimină produsul de secreţie la suprafaţa 5 epidermei, printr-un por. Glandele sebacee sînt glande de tip alveolar, au formă de sac, sînt localizate în derm şi în hipoderm, au un epiteliu secretor format din mai multe straturi de celule, iar produsul de secreţie se elimină printr-un canal care se deschide la baza firului de păr. In derm şi hipoderm se găsesc corpusculii senzitivi; receptorii tactili (corpusculii Meissner) situaţi în derm; receptorii presiunii (Vater-Pacini), localizaţi în derm şi hipoderm ,sunt voluminoşi,receptorii termici (Ruffini şi Krausse) sînt localizaţi în derm şi hipoderm şi sînt înconjuraţi de o capsulă conjunctivă. Producţiile cornoase ale pielii animalelor sunt: părul, lîna, ongloanele, copita, castanele, unghiile, coarnele, pintenii, ghiarele, ciocul și penele. La păsări pana este formată din tija principală, tije secundare pe care se găsesc barbe din care se detaşează barbulele care se termină cu un cîrlig prinzîndu-se între ele ca o ţesătură. Tija penei are o porţiune distală fără conţinut interior,fixată în foliculul plumos al pielii denumit calamus şi o porţiune proximală. In regiunea coccigiană se găseşte glanda uropigeană care este o glandă sebacee modificată, foarte dezvoltată. La cal, copita este un organ complex, alcătuit din formaţiuni vii, acoperite cu o cutie de corn care îmbracă extremitatea membrelor, fiind adaptată funcţiei de susţinere şi amortizare. Baza anatomică a copitei este reprezentată de jumătatea distală a falangei a Il-a, falanga a IlI-a, de micul sesamoid, formaţiunile articulare, tendoane, vase şi nervi. Copita este formată din cutia de corn, membrana cheratogenă şi aparatul de amortizare. Peretele cutiei de corn prezintă o parte anterioară numită pensă (frunte), de o parte şi de alta două zone numite mamele (2—3 cm lăţime) apoi urmează sferturile, care se termină cu două extremităţi rotunjite numite călcîie. Călcîiele se termină cu bare, două formaţiuni ce se plasează între talpă şi furcuţă. Talpa este situată la nivelul feţei soleare şi are aspect semilunar, fiind delimitată de bare şi furcuţă. Furcuţa are aspect piramidal şi este sculptată în partea mediană de o lacună limitată de două bare divergente. Baza furcuţei formează bulbii călcîilor. Membrana cheratogenă, reprezentată de derm şi straturile Malpighi ale epidermului, îmbracă ţesuturile vii ale copitei. Ea este formată din bureletul perioplic, bureletul cutidural, ţesutul podofilos și ţesutul velutos al tălpii şi furcuţei. Coarnele sînt apendice frontale care au ca bază anatomică apofizele cornale ale frontalului. Ele sînt acoperite cu dermul papilar şi de un strat cornos gros. Membrana cheratogenă este puţin evidenţiată, dar bine inervată si vascularizată. GLANDELE CU SECREŢIE INTERNĂ Din sistemul endocrin fac parte hipotalamusul, hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele, insulele Langerhans din pancreas, formaţiunile endocrine din ovar, testiculul, placenta şi timusul. Hipotalamusul - multipolari, de talie mare, cu nucleu excentric, are axoni ce formează fasciculul hipotalamo-neurohipofizar, secretă hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina, eliberează hormonii care stimulează sau inhibă activitatea adenohipofizei. Hipofiza are două porţiuni distincte: adenohipofiza şi neurohipofiza. Adenohipofiza formată din lobul anterior, lobul posterior şi porţiunea tuberală care conţin celule specifice foarte variate ca mărime, formă şi afinitate tinctorială. Celulele acidofile (PAS negative) au granule mari în citoplasmă, sunt cele mai numeroase şi secretă hormonul de creştere (somatotrop sau 6 STH), hormonul luteotrop (LTH, prolactina, mamotrofina, hormon lactogen), hormonul adrenocorticotrop (ACTH, cor- ticotropina). Celulele bazofile, (PAS pozitive), granulaţiile, sunt mai mici, sunt mai rare, dispuse la periferia organului şi secretă hormonul de maturaţie foliculară (FSH), hormonul luteinizant (LH) la femelă şi hormonul de stimulare al celulelor interstiţiale din testicul (ICSH), hormonul tireotrop (TSH, tireotropina, tireostimulina). Celulele lobului intermediar au citoplasma slab bazofilă, fin granulară şi secretă hormonul de stimulare al melanocitelor (melanofor) care controlează pigmentaţia pielii. Neurohipofiza este învelită într-o capsulă conjunctivo-vasculo-glială şi este formată din: stromă, de natură conjunctivo-reticulară care împarte glanda în noduli, bogat vascularizată, parenchim alcătuit din celule nevroglice (pituicite), polimorfe, nervoase (majoritatea mielinice) dispuse neregulat în jurul capilarelor sanguine şi pituicitelor, fiind axonii neuronilor din hipotalamus. Secretă hormonul antidiuretic (vasopresina) cu rol în diminuarea diurezei şi ocitocina (oxitocina) care stimulează contracţiile uterine în timpul parturiţiei şi celulele mioepiteliale din glanda mamară. Epifiză (glanda pineală) este învelită de o capsulă conjunctivă, iar la interior trage travee conjunctive împart parechimul în lobuli, alcătuind stroma, formată din capilare sanguine, fibre nervoase şi celule conjunctive. Parenchimul este format din pinocite (95%) dispuse în cordoane sau cuiburi şi care secretă hormonul epifizar, pinealina, cu acţiune hiperglicemiantă. Glandele suprarenale sunt situate la polul apical al rinichilor şi sunt formate din: capsulă, formată la exterior din fibre groase de colagen şi fibre elastice mai fine, iar la interior din fibre de reticulină şi foarte multe celule conjunctive tinere care au rol în regenerarea glandei; stroma alcătuită din travee conjuctivo-vasculare cu multe fibre de reticulină care se desprind din capsulă şi străbat organul până în centru; parenchimul format din: cortico-supraneală dispusă la periferie (80-90%, din volumul glandei) alcătuită din celule epiteliale poliedrice alungite sau rotunde, dispuse în cordoane sau cuiburi alcătuind cele trei zone: glomerulată , fasciculată şi reticulată. La nivelul corticosuprarenalei se sintetizează hormonii de natură sterolică; medulo suprarenala, dispusă la interior, este formată din celule mari, organizate în cordoane neregulate, care provin din neuronii postganglionari, glanda fiind un ganglion vegetativ simpatic. In citoplasmă celulelor se observă granule de secreţie nefluorescentă, care conţin hormonul adrenalina (epinefrina) şi granule autofluorescente pentru hormonul noradrenalina. Tiroida este formată din capsulă de natură fibroelastică, care aderă puternic la parenchim; stromă alcătuită din travee conjunctivo-vasculare cu vase, nervi, fibre elastice de reticulină şi celule conjunctive, care împart parenchimul în lobuli şi separă foliculii tiroidieni și parenchimul care are ca unitate morfofuncţională foliculul tiroidian de formă ovală sau sferică, alcătuit dintr-o membrană bazală, pe care se sprijină un rînd de celule epiteliale foliculare ce delimitează la polul apical lumenul foliculului. In lumen se găseşte produsul de secreţie sau coloidul tiroidian vîscos şi acidofil (celulele foliculare secretă hormonii tiroidieni). Intre foliculii tiroidieni se observă mici aglomerări de celule mai mari, ovale sau poliedrice cu citoplasma clară, nucleu mare numite celule parafoliculare care secretă calcitonina. Paratiroidele sunt glande mici, separate de tiroidă sau incluse în aceasta (taurine) şi au structura asemănătoare cu a tiroidei în ceea ce priveşte capsula şi stroma. Parenchimul însa este format din celule epiteliale glandulare poliedrice dispuse în cordoane dense, neregulate care secretă parathormonul. ORGANUL GUSTULUI Este reprezentat de mugurii gustativi care se găsesc în papilele de la baza limbii şi sînt formate din: celule gustative, alungite, cu citoplasmă granulară şi nucleu central în formă de bastonaş şi fibre 7 nervoase în jur; celule de susţinere, citoplasmă clară; celule bazale, mici, rare. ORGANUL MIROSULUI (OLFACTIV) Este format dintr-un neuroepiteliu pseudostratificat cu celule nervoase bipolare (celule olfactive), în formă de bastonaş, ale căror deschidere se termină liber în mucoasă, iar axonii amielinici dau naştere fibrelor olfactive; celule de susţinere prismatice şi celule bazale mici. ORGANUL VĂZULUI Reprezentat de ochi, care este format din: trei membrane concentrice suprapuse(retina, coroida şi sclerotica); medii transparente(cornee, umoarea apoasă, cristalin şi umoarea sticloasă) și anexele ochiului( pleoape, conjunctiva, glanda lacrimală şi căile lacrimale). Retina este membrana cea mai internă, fotosensibilă şi are o parte vizuală, complex organizată, formată din 10 straturi, între care stratul celular cu conuri, adaptate pentru vederea diurnă şi celule cu bastonaş, pentru vederea nocturnă. Corneea se găseşte în partea anterioară a globului ocular şi este o membrană avasculară, formată din cinci straturi. ORGANUL AUDITIV Şl ORGANELE ECHILIBRULUI Sunt formate din urechea externă, urechea medie şi urechea internă. Organul auditiv propriu-zis este reprezentat de organul lui Corti, care este situat pe toată lungimea canalului cochlear şi este format din celule auditive care la polul apical prezintă peri auditivi, peste care se observă o membrană gelatinoasă (membrana tectoria); celule de sustinere, înalte situate pe două rînduri. Printre celule se observă fibre nervoase. Organul echilibrului este situat în labirintul membranos, adăpostit în labirintul osos (trei canale semicirculare cu vestibul şi inele). Este format din macula utriculară şi cea saculară alcătuite din: celule senzoriale sau neuro epiteliale, slab colorate tricromic, foarte evidente prin impregnare argentică, care au la polul apical cili uniţi într-un singur fir numit păr, iar în apropierea lor se observă fibre nervoase; cehdele de susţinere sînt prismatice înalte. SCHELETUL ANIMALELOR DOMESTICE Scheletul animalelor domestice este alcatuit din scheletul membrelor, scheletul trunchiului şi scheletul capului. Forma oaselor ce alcătuiesc scheletul poate fi diferită, ele putînd fi lungi,late si scurte iar suprafeţele lor prezintă numeroase neregularităţi care servesc la inserţiile musculare, inserţia ligamentelor sau articularea oaselor între ele. Neregularităţile oaselor sînt reprezentate de ridicaturi sau eminenţe articulare (capete, condili, troclei, apofize stiloide, odontoide, mastoide, pterigoide şi coracoide) şi eminenţe nearticulare; scobituri sau cavităţi articulare (glenoide, cotiloide, şi coclei) şi nearticulare (sulcus, incisură, fosă, foramen şi 8 hiatus), protuberanţe, spine şi creste. Capetele articulare sînt segmente de sferă, cu suprafaţa netedă, uneori avînd săpate în centru fosete sinoviale sau ligamentoase. Condilii au aspect cilindroid; trocleea are aspect de scripete sau mosorel; apofizele sînt eminenţe bine detaşate necesare pentru inserţiile musculare; protuberanţele sînt tuberozităţi detaşate, rugoase ce servesc la inserţiile musculare; hiatusurile sînt depresiuni largi, unde se deschid mai multe conducte sau găuri. SCHELETUL MEMBRELOR SCHELETUL MEMBRULUI TORACIC Baza anatomică osoasă este spata (scapulum sau centura scapulară) completă la păsări, fiind formată din spată, claviculă şi coracoid şi incompletă la mamifere. Spata, os lat la toate mamiferele, de formă triunghiulară, prezintă 2 feţe, 3 margini şi 3 unghiuri. Faţa laterală prezintă spina (creasta scapulară) paralelă cu marele ax care delimitează cele două fose, supraspinoasă şi infraspinoasă. La cabaline spina începe şi se termină lent, la rumegătoare se termină brusc aproape de cavitatea glenoidă, la suine prezintă central o tuberozitate, la carnivore şi rozătoare terminaţia este bruscă şi dezvoltată. La cabaline şi rumegătoare tuberozitatea spinei este evidentă şi alungită. Faţa medială prezintă o scobitură uşoară — fosa subscapulară, şi două suprafeţe triunghiulare, facies serrata, unde se inseră muşchiul seratul ventral. Marginea cranială, ascuţită, este convexă proximal şi concavă distal; marginea toracală, rectilinie şi groasă. Marginea vertebrală dreaptă sau uşor convexă, scurtă, suportă cartilajul prescapular la cabaline, rumegătoare şi suine. Unghiul cervical este ascuţit la cabaline şi rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore. Unghiul toracal este ascuţit şi tras caudal. Unghiul glenoidal este foarte dezvoltat, detaşat, legat de spată prin gîtul spetei; prezintă o cavitate glenoidă; cranio-dorsal se detaşează tuberozitatea supraglenoidă. La păsări centura scapulară este completă şi prezintă spata alungită în formă de sabie, clavicula cu formă de baghetă, avînd două ramuri unite ventral printr-un corp turtit lateral, care la galinacee realizează o piesă în ,,V" iar la palmipede în „U" şi coracoidul, voluminos, sudat cranio-dorsal la spată şi claviculă, caudo-ventral la stern. Stylopodium, reprezentat de humerus (baza anatomică a regiunii braţului), se articulează proximal cu spata, distal cu radius şi ulna; este un os lung, masiv şi prezintă un corp cu două extremităţi. Corpul are patru feţe: faţa cranială lăţită uşor proximal; faţa caudală netedă şi convexă; faţa medială, netedă şi convexă, are în treimea proximală o tuberozitate, teres; faţa laterală prezintă un şanţ de torsiune (dă aspect răsucit humerusului), în treimea proximală, între faţa cranială şi laterală, prezintă tuberozitatea deltoidă. Extremitatea proximală are un cap articular care serveşte la articularea cu cavitatea glenoidă a spetei. Tuberculul mare sau troşiterul situat lateral, distinct la animalele mari, este format dintr-o tuberozitate cranială (vîrful) şi una caudală (convexitatea). Tuberculul mic sau troşinul, situat medial, mai redus, evident la cabaline, rumegătoare şi suine, este format dintr-un mic tubercul cranial şi unul caudal. Tuberculid intermediar, situat între cel lateral şi medial, este flancat de două şanţuri, culisa bicipitală. Extremitatea distală, foarte dezvoltată la rumegătoare şi cabaline, este formată dintr-o troclee situată medial şi un condil dispus lateral, iar dorso-caudal prelungirile, numite epicondilul şi epitrocleea, delimitează fosa olecraniană. Pe faţa cranială este săpată fosa coronoidă puţin adîncă şi dispusă transversal. 9 Forma humerusului este patrulateră spre cilindrică la cabaline şi rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică şi recurbată în ,,S" la carnivore. La păsări, este un os pneumatic, are extremitatea proximală lăţită, capul articular oval iar extremitatea distală are doi condili. Zeugopodium este reprezentat prin radius şi ulna (baza anatomică a regiunii antebraţului). Radius, os lung, uşor curbat, comprimat craniocaudal, prezintă un corp şi două extremităţi. Corpul are o faţă cranială şi una caudală, două margini, una laterală şi una medială. Extremitatea proximală este săpată de trei cavităţi glenoide, lateral una sau două suprafeţe articulare destinate ulnei, periarticular, situată cranio-medial se găseşte tuberozitatea radială, lateral tuberozitatea laterală iar pe conturul anterior al suprafeţei articulare se găseşte apofiza coronoidă. Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară săpată de două cavităţi glenoide craniale, doi condili reduşi, situaţi caudal, bine evidenţiaţi la cabaline şi rumegătoare, la celelalte specii acestea devin plane. Faţa cranială are trei culise tendinoase. Ulna este formată dintr-un corp triunghiular şi două extremităţi. Extremitatea proximală, voluminoasă la toate speciile, formează olecranul, care prezintă un cioc din care se detaşează dorsal tuberozitatea olecraniană şi o incizură semilunară cu forma accentuat circulară la suine şi carnivore. Extremitatea distală, cu aspect stiloid la cabaline, ajunge pînă la treimea mijlocie a radiusului, iar la rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte extremitatea distală a radiusului. La păsări ulna este mai dezvoltată decît radiusul. In funcţie de specie, ulna poate fi sudată sau nu, prin faţa cranială, la radius, între oase existînd un spaţiu interosos sau arcadă radioulnară care este scurtă şi unică la cabaline, dublă la rumegătoare, lungă la carnivore, unde razele osoase nu se sudează. Autopodium-ul, segmentul terminal, cuprinde bazipodium-ul, metapodiumul şi acropodium-ul. Bazipodium-ul este format din oasele carpiene (baza anatomică a regiunii genunchiului), oase scurte, dispuse pe două rînduri (proximal şi distal). Rîndul proximal este format din: pisiform, piramidal, semilunar, scafoid. Rîndul distal cuprinde: unciformul, capitatum, trapezoidul, trapezul. La cabaline lipseşte osul trapez, la rumegătoare se sudează capitatum-ul cu trapezoidul şi formează capitato- trapezoidul şi lipseşte trapezul, la suine numărul oaselor este complet, la carnivore se sudează scafoidul cu semilunarul formînd scafolunarul, iar la păsări sînt numai două oase: pisiformul şi scafoidul. Metapodium-ul este reprezentat de oasele metacarpiene (baza anatomică a regiunii fluierului), oase lungi formate din corp şi două extremităţi. Corpul, turtit cranio-caudal prezintă o faţă cranială şi una caudală, iar extremitatea proximală este formată din suprafeţe articulare pentru rîndul distal de oase carpiene. Numărul oaselor metacarpiene diferă în funcţie de specie; la cabaline este prezent: un metacarp principal, care are faţa cranială uşor rotunjită şi cea caudală plană, iar extremitatea distală prezintă doi condili separaţi de un relief median; două metacarpiene rudimentare (medial şi lateral), cu aspect aciform şi extremitatea proximală mai dezvoltată. La rumegătoare sînt trei oase metacarpiene (metacarpul III şi IV sînt sudate, pe linia mediană fiind prezent in şanţul de sudură, iar extremitatea distală apare dublă, cu patru condili, două reliefuri mediene şi o incizură; metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au dispărut). La suine sînt prezente patru oase metacarpiene (lipseşte metacarpianul I), aproape cilindrice. La carnivore sînt prezente toate cinci, aproape egale în volum, cu aspect cilindric (metacarpul I este mai redus). Acropodium-ul este reprezentat de falange (baza osoasă a degetelor), în număr de trei (prima un os lung, a doua un os scurt, a treia are o conformaţie deosebită în funcţie de specie). La cabaline, falanga I este formată din corp (turtit cranio-caudal), o extremitate proximală mai dezvoltată, cu două cavităţi glenoide şi o extremitate distală care prezintă doi condili separaţi de un şanţ median; falanga a Il-a are faţa dorsală şi cea volară cu aspect rugos, o extremitate proximală formată din două cavităţi şi un 10 relief median, o extremitate distală cu doi condili şi un şanţ median; falanga a IlI-a (osul copitei) are trei feţe (parietală, soleară, şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri (lateral şi medial) fiecare unghi prevăzut cu o apofiză superioară sau bazilară şi una inferioară sau retrosală. Faţa articulară prezintă două cavităţi glenoide pentru articularea cu falanga a Il-a şi o suprafaţă alungită pentru micul sesamoid (unul singur pentru fiecare membru). Pe marginea coronară se detaşea-ză eminenţa piramidală. în raport cu falanga I se găsesc oasele sesamoide mari, în număr de două pentru fiecare membru. La carnasiere şi rozătoare (tipul pentadactil) degetele sînt numerotate de la I la V începînd cu cel medial (sistematizare similară cu cea de la om) în: I — mare (plex); II — arătător (index); III — mijlociu (medius); IV — inelar (anulus) şi V — mic (minimus). Suinele au patru degete (II, III, IV şi V), rumegătoarele două (II, IV) iar cabalinele unul singur (III). Fiecare deget este format din trei falange, mai puţin degetul mare care are doar două falange. La rumegătoare sînt prezenţi patru sesamoizi mari. şi doi sesamoizi mici pentru fiecare membru. La păsări metapodium-ul prezintă trei oase (două principale şi unul rudimentar sudate uneori la extremitatea proximală) şi trei degete (I şi III formate dintr-o singură falangă şi II din două falange). SCHELETUL MEMBRULUI PELVIN Se disting aceleaşi porţiuni ca şi la membrul toracic. Zonoscheletul (centura pelvină) format din trei oase sudate între ele (ilium, ischium, pubis) dau un singur os numit coxal. Cele două oase coxale se unesc ventromedian (simfiza ischio-pubiană) realizînd osul bazinului care împreună cu sacrumul delimitează cavitatea pelvină. Coxalul, dispus pe partea laterală a regiunii sacrale este orientat oblic dorsoventral si cranio-caudal la cabaline şi rumegătoare, tinde spre orizontalitate la suine şi carnivore. Ilium este osul cel mai masiv, delimitează pereţii laterali ai bazinului şi deschiderea cranială a acestuia, are o porţiune lăţită (paleta iliacă) şi una rotunjită (corpul Iliumului).Ischium-ul, os lat, situat ventral, împreună cu pubisul formează podeaua cavităţii pelvine. Corpul este perforat de o largă gaură. Pubisul, cel mai redus os, prezintă un corp turtit dorso-ventral şi două ramuri, una laterală şi una medială. subţire iar cavitatea cotiloidă este netedă. Stylopodium-ul, reprezentat de femur (baza anatomică a regiunii femurale sau coapsei), os masiv, lung, este format dintr-un corp (prismatic la animalele mari şi cilindric la cele mici) şi două extremităţi. Faţa laterală a corpului, în treimea proximală la limita cu faţa caudală, prezintă trochanterul III, evident la cal şi iepure, şters la rumegătoare, suine şi carnivore iar în treimea distală fosa plantară, evidentă la cabaline, uşor redusă la rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la carnivore. Faţa caudală se lăţeşte în treimea proximală şi este separată de cea mediană prin trochanterul II. Extremitatea proximală prezintă: capul femural, dispus medial, mare, rotunjit, mai detaşat la animalele mici, avînd aproape central o fosetă pentru inserţia ligamentului rotund; trochanterul mare, situat lateral, prezintă un vîrf evident (caudal), o convexitate (cranial) şi o creastă (sub convexitate). La baza vârfului se găseşte fosa trochanteriană, largă la cabaline, adîncă la rumegătoare, suine şi carnivore. Extremitatea distală, prezintă o troclee cu bazele inegale la cabaline şi rumegătoare, egale la suine şi carnivore, şi doi condili separaţi de o incizură intercondiliană. La păsări femurul este recurbat, capul articular rotund şi bine detaşat, trocleea este largă iar formaţiunile trocanteriene şterse. Rotula (patela), are formă patrulateră sau triunghiulară, cu aspect de sămînţă la animalele mici. Zeugopodium-ul este reprezentat de tibie şi fibulă, (baza anatomică a regiunii gambei). Tibia, os lung, are forma unei prisme triunghiulare la cabaline, cilindrice la rumegătoare, turtită 11 cranio-caudal la suine, un „S" şters la carnivore. Extremitatea proximală este prevăzută cu două suprafeţe condiloide separate de o spină tibială, iar suprafaţa nearticulară prezintă trei tuberozităţi (laterală, medială şi cranială). Extremitatea distală, este sculptată de o coclee tibială oblică cranio- caudal, cu excepţia rumegătoarelor unde este transversală. Osul maleolar, extremitatea distală a tibiei, se prezintă sub forma unei coroane, turtit dintr-o parte în alta, bine evidenţiat la rumegătoare. Fibula se prezintă sub formă de spatulă la cabaline, cu aspect stiloid la rumegătoare, iar la suine şi carnivore este bine dezvoltată. La păsări, tibia este lungă şi rectilinie, extremitatea distală prezintă doi condili cranial şi o troclee caudal, iar fibula are aspect stiloid şi nu ajunge pînă la nivelul extremităţii distale. Bazipodium-ul este format din oasele tarsiene dispuse pe două rînduri (şapte oase). Rîndul proximal cuprinde: astragalul, calcaneul şi scafoidul (os central) şi rîndul distal, cuneiform I, cuneiform II, cuneiform III (marele cuneiform) şi cuboidul. La cabaline se sudează cuneiformul I şi II într-un os — micul cuneiform. La rumegătoare se sudează cuboidul cu scafoidul dînd cuboscafoidul şi cuneiformul II cu III în marele cuneiform. La suine şi carnivore se găsesc toate cele şapte oase, iar la păsări oasele tarsiene sînt formate dintr-un nucleu fibrocartilaginos legat cu calcaneul. Cel mai dezvoltat os este calcaneul, cu o extremitate proximală tuberoasă iar cea distală cu o expansiune medială. Metapodium-ul, cuprinde oasele metatarsiene, în număr de cinci la carnasiere (numărul II este foarte redus), patru la suine (două bine dezvoltate şi două reduse), la rumegătoare III şi IV se sudează, iar II şi V au aspect tuberos la extremitatea proximală, la cabaline III este dezvoltat, II şi V rudimentare. La păsări se găsesc un metatars principal trifurcat distal şi unul rudimentar. Acropodium-ul, regiunea falangiană, este asemănătoare cu a membrului toracic. SCHELETUL TRUNCHIULUI COLOANA VERTEBRALA Coloana vertebrală este formată din piese osoase numite vertebre şi este împărţită la toate mamiferele în regiunea cervicală, toracală, lombară, sacrală şi coccigiană. Numărul vertebrelor variază în funcţie de regiune şi specie. Astfel, la cabaline el este de: 7 cervicale, 18 toracale, 6 lombare, 5 sacrale, 15—21 coccigiene; bovine, 7 cervicale, 13 toracale, 6 lombare, 5 sacrale, 18—20 coccigiene; oaie, 7 cervicale, 13 toracale, 6 lombare, 4 sacrale, 3—24 coccigiene; caprine, 7 cervicale, 13 toracale, 6 lombare, 5 sacrale, 12—16 coccigiene; suine, 7 cervicale, 14—17 toracale, 7 lombare, 4 sacrale, 20—23 coccigiene; carnivore, 7 cervicale, 13 toracale, 7 lombare, 3 sacrale, 20—23 coccigiene; păsări, 12—18 cervicale, 7—9 toracale, 11—-14 lombare, 5—8 coccigiene, lipsind vertebrele sacrale. Vertebra tip la mamifere şi păsări este formată din: corpul vertebrei situat central şi un arc vertebral situat dorsal, ce delimitează împreună gaura vertebrală şi, prin alăturarea tuturor vertebrelor, se formează canalul vertebral care adăposteşte măduva spinării. Corpul vertebrei prezintă o faţă cranială şi una caudală, unde, în regiunea toracală, pe părţile laterale se găsesc fosete articulare pentru coaste. Pe faţa externă a arcului vertebral se găsesc, dorsal apojiza spinoasă, variabilă, ca lungime, în funcţie de regiunea vertebrală şi în funcţie de specie, iar orizontal sau transversal apofizele transverse. Găurile intervertebrale sau de conjugare sînt situate între două vertebre şi prin ele nervii spinali părăsesc canalul vertebral. Pentru solidificarea articulaţiilor vertebrale, între corpul a două vertebre se interpune un disc intervertebral. Canalul intervertebral sau rahidian, începe la nivelul primei vertebre cervicale şi se termină la a 5—6-a vertebră coccigiană. La toate animalele primele două vertebre cervicale au o formă particulară şi sînt: atlasul (prima) şi axisul (a doua). 12 Atlasul are apofizele transverse dezvoltate, sub forma unor aripi. Axisul are apofiza spinoasă mai dezvoltată şi este cea mai lungă vertebră cervicală (excepţie fac suinele). Următoarele vertebre cervicale sînt voluminoase, au un corp lung şi apofize spinoase şi transverse relativ dezvoltate. Vertebrele toracice sau dorsale, au corp mai scurt, apofize spinoase bine dezvoltate (mai ales primele vertebre) şi late la majoritatea animalelor (excepţie la cabaline şi carnivore). Vertebrele lombare au caracteristic, lungimea mare a apofizelor transverse, apofizele spinoase scurte şi late, tavanul canalului vertebral închis complet, cu excepţia spaţiului dintre ultima vertebră lombară şi sacrum (spaţiul lombo-sacral), unde se poate efectua puncţia canalului rahidian în scop de diagnostic sau tratament Vertebrele sacrale se caracterizează prin aceea că, la toate speciile corpul vertebrelor şi formaţiunilor apofizelor sînt sudate, formînd osul sacrum cu aspect triunghiular, turtit dorso-ventral şi apofize transverse transformate în aripi pentru articularea cu ilium-ul (lateral) şi vertebra lombară (cranial). Vertebrele coccigiene, prezintă formaţiuni caracteristice numai la primele, ultimile fiind niste apendice osoase reduse, unde canalul vertebral dispare. Incepand de la a 7 vertebra cervicala si pana la ultima vertebra toracala, pe fetele corpului vertebrei, se gasesc fose de articulare cu coastele. Coastele sînt formate din corp, care este lungit, arcuit şi turtit mediolateral, cu marginea caudală mai groasă, unde este sculptat şanţul vascular. Forma şi lungimea coastelor depinde de specie, la cabaline fiind mai înguste, mai scurte şi mai curbate decît la rumegătoare, la carnivore au aspect mai cilindric, iar la păsări cartilajul costal este osificat. Numărul perechilor de coaste este egal cu al vertebrelor toracale şi este de 18 perechi la cabaline, 13 perechi la rumegătoare şi carnivore; 14—17 perechi la suine; 12 perechi la iepuri; 7 perechi la galinacee; 9 perechi la palmipede. Coastele care se prind direct de stern se numesc coaste sternale şi cele care se prind indirect coaste asternale. Cartilajele costale ale coastelor asternale sînt dispuse oblic unul pe altul realizînd arcul hipocondral. Sternul la mamifere este situat ventro-median, fiind o formaţiune osteo-cartilaginoasă ce delimitează împreună cu coastele şi vertebrele toracale cavitatea toracică. Extremitatea cranială prezintă o prelungire numită apendice traheal, bine dezvoltat la suine şi cabaline, conic şi lung la carnivore, dar care lipseşte la rumegătoare şi o prelungire caudală numită apendice xifoidian bine dezvoltat, la cabaline, dar redus 1a. rumegătoare şi suine. La păsări sternul este foarte dezvoltat, are forma unui patrulater, prezentînd pe faţa ventrală carena sternală, iar pe faţa dorsală are una sau mai multe găuri pneumatice, fapt ce demonstrează că sternul este un os pneumatic. SCHELETUL CAPULUI Craniul are forma unei piramide cu patru feţe, datorită faptului că majoritatea oaselor sînt sudate între ele. Splahnocraniul (oasele feţii) este situat oral. Nazalul, alcătuit din 2 oase sudate median, formează tavanul cavităţilor nazale, extremitatea caudală se sudează la frontal, cea orală se termină prin formaţiuni apofizare, separate de incisura nazală. La suine prelungirea anterioară a septului nazal se osifică formînd ritul. Maxila este situată pe părţile laterale ale feţei fiind delimitată de oasele nazale, incisiv, palatin, lacrimal şi zigomatic. Prezintă: o faţă externă prevăzută cu o creastă facială, lungă şi bine dezvoltată 13 la cabaline, scurtă la rumegătoare şi suine, ştearsă la carnivore ; o faţă internă neregulată; o margine ventrală în care sînt săpate alveolele molare, iar apofizele palatine ale maxilei concură la formarea palatului dur al cavităţii bucale. Incisivul este format din două ramuri sudate median sicaudal, iar prin apofizele nazale se sudează la maxilă si oasele nazale, iar ventro-caudal, delimitează fisura palatină. Pe marginea anterioară a capului sînt săpate alveolele pentru incisivi (excepţie la rumegătoare). Pterigoidul este format din două lame înguste şi subţiri orientate oblic pe crestele pterigo-palatine, evidente la cabaline şi rumegătoare. Lacrimalul situat spre unghiul medial al orbitei, prezintă pe marginea orbitară tuberculul lacrimal şi spre interior canalul lacrimal şi fosa lacrimală. Zigomaticul (osul molar) situat în partea cranio-laterală a orbitei, în partea caudală prezentand o expansiune numită apofiza temporală care participă la formarea arcadei zigomatice, iar pe faţa externă creasta zigomatică. Vomerul situat la nivelul liniei de sudură dintre apofizele palatine ale maxilei, lamă ce are un sant pentru septul internasal, iar cele două expansiuni laterale ale corpului se sudează la sfenoid. Palatinul situat în partea caudală a apofizelor palatine ale maxilei; prin lama orizontală participă la formarea palatului dur şi prin lamele verticale delimitează oral şi lateral deschiderile guturale. Mandibula formată din două ramuri, sudate total, pe distanţă scurtă, alcătuind corpul mandibulei, Ramurile mandibulare au o porţiune orizontală, care prezintă pe marginea superioară alveole pentru molari (la unele specii şi pentru canini) şi o porţiune recurbată care se termină printr-o extremitate prevăzută cu un condil, o apofiză coronoidă şi o incizură mandibulară, cu ajutorul cărora mandibula se articulează cu temporalul. Pe faţa laterală şi cranial se deschide gaura mentonieră, iar pe cea mediană şi caudal gaura mandibulară. Hioidul este format din bazihioid, entoglos, tirohioid, cheratohioid epihioid, stilohioid şi timpanohioid, oase legate între ele, cu rol de susţinere a formaţiunilor laringiene, faringiene şi a limbii. Oasele neurocraniului Occipitalul este dispus caudal, iar prin condilii occipitali se articulează cu coloana vertebrală (atlasul) şi delimitează gaura occipitală. Parietalul format din două oase late sudate pe linia mediană, ce formează tavanul şi o parte din pereţii laterali ai cavităţii craniene, între parietale şi occipital se găseşte interparietalul. Frontalul formează porţiunea frontală a capului, caudal participă la delimitarea cranială a cutiei craniene, iar în grosimea lui se găseşte sinusul frontal. Sfenoidul situat ventral, alcătuieşte podeaua cavităţii craniene. Faţa internă a corpului prezintă fosa pituitară care adăposteşte hipofiza. Sfenoidul se articulează cu palatinul, etmoidul, frontalul, temporalul şi occipitalul. Temporalul se găseşte pe părţile laterale ale craniului, între frontal, parietal, sfenoid şi occipital. Pe faţa externă se găseşte apofiza zigomatică, ce participă la realizarea arcadei zigomatice şi orbitare. La baza apofizei se găseşte un condil orientat oblic şi o cavitate glenoidă, ce servesc la articularea cu mandibula. Piramida temporalului are o porţiune pietroasă care adăposteşte urechea medie şi porţiunea mastoidiană prevăzută cu apofizele mastoidiană şi hioidiană, situate ventral. Etmoidul delimitează extremitatea orală (anterioară) a cutiei craniene, despărţind-o de cavităţile nazale. Este format dintr-o lama perpendiculară (central), 2 lame ciuruite (lateral) şi volutele etmoidale, învelite de lama papiracee. La păsări oasele craniului sînt intim sudate, printr-o sutură cranio-facială flexibilă, are o dispoziţie 14 particulară a aparatului palato-maxilar; orbite foarte mari separate printr-un sistem interorbitar. Splahnocraniul în porţiunea anterioară se cornifică şi formează cele două valve ale ciocului. 15 ARTICULAŢIILE Şl MECANISMUL LOR DE FUNCŢIONARE Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin intermediul articulaţiilor,care au rol în asigurarea diverselor mişcări, în dirijarea şi limitarea mişcărilor, în amortizarea şocurilor provocate de diferiţi factori care acţionează asupra organismului. In afară de componentele osoase, participă la realizarea articulaţiei şi elemente cartilaginoase, musculare etc. După gradul de mobilitate articulaţiile sunt de 3 feluri: diartroze,amfiartroze si sinartroze. Elementele care participă la realizarea unei articulaţii sînt: suprafeţele articulare, cartilajele articulare, fibrocartilajele, ligamentele, membrane sinovială şi sinovia. Suprafeţele articulare sînt oferite de către piesele osoase şi au diferite forme. Cartilajele articulare sînt de încrustare sau de acoperire şi au rolul de a acoperi suprafeţele osoase, rol protector şi uşurează mişcarea. Faţa. cavitară a lor este scăldată de şviovie, un lichid gălbui, onctuos, secretat de capsula sinovială si are rol de lubreîiant. Fibrocartilajele se întîlnesc la articulaţiile unde suprafeţele articulare sînt necongruente sau nepotrivite şi în acest caz se numesc fibrocartilaje interarticulare, sub formă de meniscuri sau discuri pentru etanşeizarea suprafeţelor osoase sau sub formă de burelete la articulaţiile cu ştirbi turi sau puţin adînci. Ligamentele sînt mijloacele de fixare ale componentelor unei articulaţii; se găsesc la periferie (membranoase sau funiculare) şi intraarticulare. Capsula articulară este un ligament capsular care se inseră pe conturul suprafeţelor articulare. Poate fi completă şi uniformă sau poate prezenta doar fascicule radiate, printre care herniază, membrana sinovială dînd fundurile de sac. La nivelul oaselor capsula articulară se continuă cu periostul şi aderă de ligamente, discuri sau meniscuri. Membrana sinovială căptuşeşte la interior capsula articulară şi ligamentele intraarticulare, realizînd o cavitate în care se găseşte sinovia. Cavitate articulară este practic virtuală, prezentînd doar un strat subţire de sinovie. DIARTROZELE Sînt articulaţii mobile, complex organizate, fiind de mai multe tipuri. Diartroza planiformă, prezintă suprafeţele articulare plane, permiţînd numai mişcări de alunecare.Exemplu: articulaţia dintre oasele carpiene. Diartrozele sjeroidale sau enartroze cu suprafeţele articulare de tipul cavităţilor şi capetele articulare şi permit efectuarea tuturor mişcărilor, cu excepţia celor de alunecare.Exemplu: articulaţia scapulo- humerală. Diartrozele trocleene (ginglimus) au suprafeţele articulare de tip troclee şi coclee şi permit mişcări de flexie şi extensie.Exemplu: articulaţia tibio-astragaliană. Diartrozele condiliene au suprafeţele articulare de tipul condililor şi a cavităţilor glenoide şi permit mişcări de flexie, extensie, uşoare mişcări de alunecare şi lateralitate.Exemplu: articulaţia metacarpo- sesamofalangiana. Diartrozele pivotante au suprafeţele articulare în formă de pivot şi inel sau uşor excavate şi permit mişcări de rotaţie.Exemplu: articulaţia axo-atloidiană. 16 Diartrozele în şa, cu suprafeţe articulare convexe şi respectiv concave, permit mişcări de înclinare în două planuri.Exemplu: articulaţia vertebrelor cervicale la pasăre. AMFIARTROZELE Sînt articulaţii semimobile; între suprafeţele articulare se interpur formaţiuni fibrocartilaginoase (discuri, meniscuri). Amfiartroze sînt articulaţiile dintre vertebre. SINARTROZELE Sînt articulaţii imobile (fixe), suprafeţele articulare se sudează (sinostoze), se unesc prin formaţiuni fibroase (sinfibroze) sau cartilaginoase (sincondroze).Exemplu: articulaţiile dintre oasele feţei. MECANICA ARTICULARĂ Principalele mişcări executate la nivelul articulaţiilor sînt: Alunecarea este mişcarea între două suprafeţe plane, caracteristică diatrozelor planiforme. Flexiunea constă în apropierea razelor osoase cu micşorarea unghiul articular şi este caracteristică pentru majoritatea tipurilor de diartroze. Extensiunea produce îndepărtarea razelor osoase şi măreşte unghiul articular. Este frecventă la articulaţiile diartrodiale. Rotatia. Mişcarea se efectuează în jurul unui pivot sau a axului longitudinal (articulatia axo- atloidiana). Acducţia este o mişcare, prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropie de planul median. Abducţia. Mişcarea îndepărtează extremitatea razei osoase de planul median. Circumducţia este o mişcare complexă, cu trecerea succesivă prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi rotaţie. Pronaţia. La carnivore membrele toracice execută o mişcare de rotaţie pe direcţia cranio-medială. Supinaţia este inversul pronaţiei. ARTICULAŢIILE MEMBRULUI TORACIC Articulaţia scapulo-humerală — participă cavitatea glenoidă a spetei şi capul articular al humerusului. Mişcările principale sînt de flexie şi extensie, dar permite şi mişcări de adducţie, abducţie, rotaţie şi circumducţie. Articulaţia humero-radio-ulnară (cotului) — participă humerusul prin condilul lateral şi trocleea medială, radiusul prin cavităţile glenoide, ulna prin suprafeţele articulare craniale şi prin incizura semilunară. Articulaţia radio-ulnară. La cabaline şi rumegătoare articulaţia este de tip sinartrodial şi diartroză; la suine şi carnivore ligamentele interosoase nu se osifică. Articulaţia antebrahio-carpo-metacarpiană (radio-carpo-metacarpiană — improprie genunchiului) 17 este de tip diartrodial, participînd oasele antebraţului, carpienele şi metacarpienele prin suprafeţele articulare, iar mişcările permise sînt: flexia, extensia şi alunecarea. Articulaţia metacarpo-falango-sesamoidiană (acropodiului) este o articulaţie complexă, de tip diartrodial, formată din trei articulaţii principale. Articulaţia metacarpo-sesamo-falangiană sau articulaţia buletului, la care participă condilii metacarpieni, cavitatea glenoidă a falangei I, suprafeţele articulare ale sesamoizilor. Este o diartroză condiliană şi permite mişcări de flexie şi extensie. Articulaţia falangiană proximală se realizează între cei doi condili ai extremităţilor distale a falangei I şi cavităţile glenoide de la extremitatea proximală a falangei a Il-a, cu participarea ligamentului capsular anterior şi a două ligamente colaterale — unul anterior şi unul posterior. Ligamentul posterior este întărit de inserţia m. flexelor superficial şi a ligamentului sesamoidian drept, formînd împreună marele burelet glenoidian, care completează marea teacă sesamoidiană. Articulaţia falangiana distala la care participă cei doi condili ai extremitătilor distale a falangei a II-a, cavitatile glenoidale ale falangei a III-a suprafeţele articulare ale micului sesamoid. Cele două articulaţii falangiene sînt diartroze de tip condilian şi permit mişcări de flexie şi extensie. La rumegătoare articulaţiile antopodiului au mijloace de legătură duble, ligamentul sesamofalangian este încrucişat pentru a solidariza cele două falange primare. ARTICULAŢIILE MEMBRULUI PELVÎN Articulaţiile bazinului sînt reprezentate de articulaţia sacro-iliacă şi articulaţia coxală. Articulaţia sacro-iliacă — este o articulaţie la care participă suprafeţele articulare ale Iliumului şi sacrumului, unite prin capsula articulară, însoţită de ligamentele sacroiliace dispuse inferior şi superior, un ligament sacro-sciatic de natură membranoasă care formează pereţii laterali ai cavităţii pelvine şi care prezintă în porţiunea ventrală marea şi mica gaură ischiatică. Este o articulaţie de tip diartroză-amfiartroză. Articulaţia coxală rezultă din unirea celor două oase coxale realizînd simfiza ischio-publiană care la tineret este de natură cartilaginoasă, iar la adulte se osifică dînd o articulaţie de tipul sinostozelor. Articulatia coxo-femurală se realizează între cavitatea cotiloidă a coxalului şi capul articular al femurului. Este o enartroză tipică, care permite o multitudine de mişcări. Articulaţia femuro-tibio-rotuliană (gresetului) este o articulaţie complexă formată din 3 subarticulaţii: femuro-patelară, tibio-patelară, femuro-tibială. Este o articulaţie diartrodială de tip condilian, care permite mişcări de rotaţie, flexie şi extensie. Articulaţia tibio-torso-metatarsiană (tarsiană, jaretului) este formată din 6 subarticulaţii. Articulaţia tibio-tarsiană se realizează între suprafeţele articulare ale tibiei, astragalului şi calcaneului. Articulaţia tarsiană proximală — este articulaţia la care participă suprafeţele articulare ale astragalului şi calcaneului. Articulaţia tarsiană distală se realizează între suprafeţele articulare ale scafoidului, marele şi micul cuneiform şi cuboidul. Articulaţia medio-tarsiană se realizează între primul şi al doilea rind de oase tarsiene. Articulaţia tarso-metatarsiană se realizează între suprafeţele articulare ale celui de al 2-lea rînd de oase tarsiene şi metatarsiene. Articulaţia intermetatarsiană este identică cu articulaţia intermetacarpiană; se realizează între metatarsienele rudimentare şi cel principal prin ligamente interosoase. Articulaţia tarsiană este de tipul diartrozei trocleene perfecte, numai între tibie şi astragal, care permite mişcări de flexie şi extensie. Articulaţiile autopodiului sînt identice cu cele ale membrului toracic. 18 ARTICULAŢIILE CAPULUI La animalele adulte articulaţiile capului sînt sinartroze, cu excepţia legăturii dintre mandibulă şi oasele temporale care realizează o articulaţie de tipul diartrozei condiliene. ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE Articulaţia atlanto-occipitală este articulaţia la care participă suprafeţele articulare ale atlasului şi occipitalului. Este o diartroză de tip condilian care permite extensia şi flexia capului. Articulaţiile costo-vertebrale sînt constituite din articulaţia capului coastei şi articulaţia costotransversă. Articulaţiile intervertebrale sînt formate din două subarticulaţii. Articulaţiile dintre corpurile vertebrale sînt de tipul amfiartrozelor, deoarece între substanţele articulare se interpun discurile intervertebrale, de natură fibro-cartilaginoasă mai groase în regiunea cervicală, precum şi la periferie. Discurile se fixează de corpul vertebrelor prin 2 ligamente comune dispuse dorsal şi ventral. Articulaţiile dintre arcurile vertebrale sînt articulaţi unde participă suprafeţele craniale şi caudale ale arcurilor, legate prin ligamente capsular e, ligainente interspinoase, şi ligamentul comun supraspinos situat între occipital şi sacrum. Ligamentul comun supraspinos este format din ligamentul supraspinos dorso-lombo-sacral, care se continuă în partea cranială cu ligamentul cervical care are o porţiune funiculară sau coarda ligamentului cervical şi o porţiune lamelară sau lama. Ligamentul cervical se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale şi primelor vertebre toracale şi tuberozitatea cervicală a occipitalului. Are rol de suspensie pentru cap şi gît. Intre atlas şi axis se realizează articulaţia atlanto-axoidiană, la care participă suprafeţele articulare ale acestor vertebre, fiind o articulaţie diartrodială de tip pivotant, ce permite mişcări de rotaţie. In ansamblu, articulaţiile coloanei vertebrale permit mişcări de flexie, extensie, înclinare laterală, circumducţie şi rotaţie. 19 ANATOMIA Şl FIZIOLOGIA MUŞCHILOR SCHELETICI Miologia se ocupă cu studiul musculaturii scheletice, care reprezintă aproximativ 40% din greutatea corporală. Muşchii se fixează de razele osoase sau de alte formaţiuni prin tendoane şi aponevroze, alcătuind aşa-numita inserţie musculară care poate fi fixă sau mobilă. Anexele musculare sînt fasciile (formaţiuni fibroase, inextensibile, care acoperă muşchii), pungile seroase (la locul de alunecare a muşchilor sau tendoanelor peste suprafeţe dure, sau locurile unde frecarea şi piesiunea sunt mari) şi tecile sinoviale ale tendoanelor (uşurează alunecarea tendoanelor peste suprafeţe dure şi menţin tendoanele în apropierea suprafeţelor de alunecare). MUŞCHII CAPULUI Musculatura capului este grupată în muşchi pieloşi, masticatori şi hioidieni. Muşchii pieloşi se împart,după topografie, în muşchii feţei şi ai urechii. Muşchii pieloşi ai feţei sînt: orbicularul buzelor, zigomatic, ridicătorul propriu al buzei superioare, coboratorul buzei inferioare, incisiv, cutanatul buzelor, ridicătorul nasului şi buzei superioare, nazal lateral, care are 4 porţiuni (orală, aborală, dorsală şi ventrală), caninul, transversul nasului, orbicularul ochiului, lacrimalul, frontalul. Majoritatea muşchilor se inseră pe oasele splachnocraniului, acţionînd asupra pielii din regiunea facială, asupra deschiderilor naturale (nări, orificiul bucal, pleoape) sau asupra obrajilor. Muşchii pieloşi ai urechii sînt: zigomaticul, tempoauricularul superficial, scutuloauricularul superficial şi profund, cervicoauricularul superficial, intermediar şi profund, tempoauricularul profund, parotidoauricularul, timpanoauricularul. Muşchii se inseră pe cartilagiile auriculare şi pe oasele din jur şi acţionează asupra pavilionului urechii, mişcîndu-se în direcţia cranială, caudală, laterală, mediană sau determină o mişcare de rotire a acestuia. Muşchii masticatori sînt: buccinator, temporal, maseterul, pterigoidianul lateral şi median, digastric, jugulomandibularul şi biventer. Muşchii se inseră pe oasele neurocraniului, maxilă şi mandibulă şi contribuie prin acţiunea lor la masticaţie. Muşchii hioidieni sînt: milioidianul, geniohioidianul, jugulohioidianul, stilohioidianul, keratohioidianul, transversul hioidian. Muşchii se inseră pe hioid şi prin acţiunea lor mişcă hioidul înainte, înapoi şi în sus, acţionînd în acest fel asupra limbii, laringelui şi faringelui. MUŞCHII GITULUI (CERVICALI) Musculatura gîtului este formată din muşchii cervicali superiori, dispuşi în patru straturi şi muşchii cervicali inferiori dispuşi în două straturi. Prin acţiunea sa, capul şi gîtul sînt trase în jos sau lateral, membrul toracic-se deplasează înainte.  M. cleidotransversal are rol în înclinarea laterală a gîtului şi oscilaţia spetei.  M. cleidobrahial este intercalat între braţ şi gît şi se continuă caudal cu precedenţii.  M. omohioidian este un muşchi lat, dispus transversal, delimitează fundul jgheabului jugular, acţionează asupra aparatului hioidian.  M. sternohioidian şi sternotiroidian au rol în deplasarea înapoi a hioidului şi laringelui. Stratul profund cuprinde muşchii: 20  M. lungul gîtului, scalenul, cu o porţiune dorsală şi una ventrală, m. drepţi ai capului: mare, mic, şi lateral cu rol în flexia capului şi gîtului, în înclinarea gîtului. Muşchii cervicali sînt înveliţi de fascii; fascia superficială pentru musculatura din stratul superficial, pe ea înserîndu-se şi m. pielos cervical; fascia mijlocie este continuarea celei endotoracice şi are rol de suspensie pentru trahee, esofag, vase şi nervi; fascia profundă pentru stratul profund de muşchi. MUSCULATURA EPISOMEI Muşchii episomei sînt cei din jurul coloanei vertebrale, regiunile dorsale, lombară şi costală, situaţi în spaţiul dintre vertebre şi coaste sau în spaţiul intercostal, dispuşi în patru straturi. In stratul superficial (I) se găsesc următorii muşchi:  M. trapezul toracal cu rol de ridicător al spetei.  M. latul dorsal, determină flexia braţului.  M. romboidal toracal are rol de ridicător al spetei. In stratul profund (II) se găsesc muşchii seraţii dorsali inspiratori şi expiratori,  M. iliospinal,  M. iliocostal,  M. ridicătorul coastelor,  Muşchii cervicali superiori  Stratul I este format din muşchiul trapezul cervical, situat superficial; se inseră pe spina scapulară şi coarda ligamentului cervical, ridică şi basculează spata.  Stratul II cuprinde: m. romboidul cervical care se inseră pe unghiul cervical al spetei şi pe coarda ligamentului cervical şi are rol de basculare a spetei; m. dinţatul cervical este situat sub şi înaintea spetei, avînd rol în înclinarea gîtului şi tragerea spetei înainte; m. splenius este un muşchi lat, de formă triunghiulară, dispus pe laturile gîtului, care are rol de extensor al capului.  Stratul III şi IV cuprinde: M. semispinal foarte dezvoltat, determină extensia capului; m. longisimus atlantis et capitis, m. midtifidus cervicis, m. intertransversarius, de lungimi diferite, cu rol de extensori ai gîtului; m. oblicul capului caudal şi cranial, imprimă mişcări de rotaţie capului şi gîtului, m. dorsali drepţi ai capidui partea mare şi mică care produc extensia capului.  Muşchii cervicali inferiori  Stratul superficial este alcătuit din următorii muşchi:  M. sternomandibular are rol de flexor al capului;  M. cleidomastoidian delimitează, în regiunea ventrală, împreună cu sternomandibularul, jgheabul jugular, care adăposteşte vena jugulară  M. multi- fidus dorsi, care acţionează ca muşchi inspiratori, expiratori şi extensori ai coloanei vertebrale. MUŞCHII TORACALI  M. marele dinţat toracal are rol în inspiraţie şi de basculare a spetei.  M. transversul coastelor are rol în expiraţie.  M. intercostali, interni şi externi sînt situaţi în spaţiile intercostale şi au rol în inspiraţie.  M. transversul toracal este un muşchi cu rol în expiraţie. 21 Diafragma — este o formaţiune musculo-aponevrotică, avînd în centru porţiunea aponevrotică care se numeşte centru frenic şi la periferie porţiunea musculară care în regiunea sublombară are 4 fascicule numite pilieri diafragmatici care se inseră la primele 4 vertebre lombare. Intre pilieri se găseşte orificiul esofagian şi aortic iar în centrul frenic orificiul pentru vena cavă. Diafragma separă cavitatea toracică de cea abdominală este acoperită de pleură şi respectiv de peritoneu. MUŞCHII PECTORALI SAU AXILARI Muşchii pectorali leagă sternul de membrele toracice şi sînt:  M. pectoral descendent şi transvers, situaţi superficial, au rol de adductori ai membrului toracic;  M. pectoralul ascendent şi prescapular situaţi în stratul profund, cu rol de abductori ai membrului toracic. MUŞCHII ABDOMINALI Muşchii abdominali superiori sînt: m. iliac; m. psoasul mare şi mic; m. pătratul lombelor: m. intertransversul lombelor. Ei sînt situaţi în regiunea lombară şi sînt acoperiţi de fascia lombo-sciatică, cu rol de fle- xori ai coapsei şi coloanei vertebrale precum şi de înclinare laterală a coloanei vertebrale. Muşchii abdominali inferiori:  M. marele oblic abdominal are o porţiune dorsală musculoasă şi una ventrală aponevrotică, avînd rol în expiraţie şi de flexor al coloanei vertebrale.  M. oblicul abdominal intern sau micul oblic este un muşchi expirator şi flexor al coloanei vertebrale şi formează baza anatomică a regiunii flancului.  M. drept abdominal se inseră pe stern şi pubis; porţiunile musculare se succed cu cele aponevrotice, are rol de flexor al coloanei vertebrale şi rol în expiraţie.  M. transversul abdominal are rol în expiraţie şi în flexia coloanei vertebrale. Muşchii abdominali inferiori sînt muşchi lungi şi laţi, situaţi în partea ventrală a trunchiului şi sînt în număr de patru perechi. Peretele abdominal are în structura sa următoarele formaţiuni particulare:  Tunica abdominală, formaţiune fibroelastică, care acoperă musculatura abdominală inferioară, se inseră pe feţele laterale ale coastelor şi pe linia albă, este bine dezvoltată la cabaline şi bovine, redusă la ovine şi suine, lipseşte la carnivore şi are rol de susţinere a viscerelor abdominale. La mascul ea emite ligamentul suspensor al prepuţului şi pungile dartoice, iar la femelă capsula mamară.  Linia albă — rezultă din întretăierea formaţiunilor aponevrotice ale musculaturii abdominale inferioare, este un cordon fibros care se inseră cranial pe stern, iar caudal pe pubis. în mijloc se găseşte cicatricea ombilicală. Inelul inghinal superior este un orificiu format între ligamentul inghinal şi m. micul oblic. Inelul inghinal inferior — orificiu delimitat de tendonul prepubian şi aponevroza m. marele oblic abdominal. Traiectul inghinal este un spaţiu delimitat dorsal de inelul inghinal superior, ventral de cel inferior, cranial de micul oblic şi caudal de ligamentul inghinal. Adăposteşte la mascul cordonul testicular. 22 MUŞCHII COZII Musculatura cozii este formată din m. coccigian; m. sacrococcigian dorsal, lateral şi ventral care au rol de ridicători, coborîtori şi abductori ai cozii. MUŞCHIII MEMBRULUI TORACIC Muşchii spetei Muşchii laterali ai spetei:  M. supraspinos proximal şi distal. Produce extensia braţului.  M. infraspinos are rol de abductor şi rotator în afară a braţului.  M. deltoid are rol de abductor al braţului iar împreună cu m. teres major produce flexia braţului.  M. teres minor are rol de abductor şi rotaţie în afară a braţului Muşchii mediali ai spetei:  M. subscapular proximal este lat şi are rol de abductor al braţului.  M. teres major cu rol de adductor al braţului, iar împreună cu deltoidul determină flexia braţului.  M. coracobrahial are rol de adducţie şi rotirea spre interior a braţului.  M. capsularis, întăreşte caudal capsula articulară. Muşchii braţului sau ai regiunii brahiale Musculatura regiunii craniale este reprezentată de m. biceps brahial; m. brahial cu rol de flexor al antebraţului. Muşchii regiunii caudale sînt:  M. tricepsul brahial, cele trei porţiuni, produce extensia antebraţului cînd membrul este ridicat de pe sol şi propulsia cînd membrul este în sprijin pe sol.  M. anconatul mic are rol de protecţie a articulaţiei.  M. tensor al fasciei antebrahiale are rol de extensor al fasciei antebrahiale. Muşchii antebraţului sau ai regiunii antebrahiale Muşchii regiunii craniale cu acţiune proximală.  M. extensorul carpo-radial are rol de v. extensor al metacarpului.  M. extensor oblic cu rol de extensor al metacarpului. Muşchii regiunii craniale cu acţiune distală.  M. extensor digital comun sau anterior al falangelor are trei porţiuni: humerală, radială şi ulnară.  M. extensor digital lateral. Muşchii regiunii posterioare cu acţiune proximală.  M. flexor carpo-radial cu rol de flexor al antebraţului.  M. flexor carpo-ulnar şi m. extensor carpo-ulnar cu rol de flexori ai antebraţului. Muşchii regiunii posterioare cu acţiune distală.  M. flexor digital superficial cu o porţiune humerală şi una radială; în porţiunea distală tendonul trece prin teaca postcarpiană apoi deasupra buletului formează un inel, prin care trece tendonul m. flexor profund şi se prinde de marele burelet glenoidian. Are rol de flexor al falangelor.  M. flexor digital profund cu porţiunea humerală, ulnară şi radială, se unesc într-un tendon, care străbate teaca postcarpiană şi inelul flexorului superficial şi se prinde de creasta semilunară a falangei a III-a. Are rol de flexor al falangelor. 23 Muşchii regiunii scapulare, brahiale şi antebrahiale sînt acoperiţi de fasciile scapulo-humerală, subscapulară şi antebrahială care se continuă una cu alta. Muşchii autopodiului toracic  M. inter ososul median care se inseră proximal pe ultimul rînd de oase carpine şi pe faţa solară a metacarpului principal apoi tendonul se bifide, trece peste articulaţia buletului, pe care o întăreşte şi se uneşte în porţiunea distală cu tendonul extensorului comun al falangelor. MUŞCHII MEMBRULUI PELVIN Muşchii crupei Stratul superficial:  M. gluteeni, superficial, mediu, accesoriu şi profund au numeroase inserţii pe fosa iliacă externă şi pe masa musculară comună, cu rol de adductori şi extensori ai coapsei. Stratul profund  M. capsular, m. gemeni, m. obturatorul intern şi extern şi m. quadratul femural, cu rol de abductori şi adductori ai coapsei. Muşchii coapsei Pe faţa cranială sau anterioară se găsesc:  M. tensor al fasciei lata, are rol de extensor al gambei şi de propulsie.  M. cvadricepsul femural cu rol în extensia gambei şi în propulsie. Pe faţa postero- laterală sînt:  M.bicepsul femural cu rol de extensor al coapsei, rol propulsor şi cabrator.  M. semitendinos este un muşchi lung care are rol de flexor al gambei, rol propulsor şi cabrator.  M. semimembranos, dispus medial, este lung şi are rol în extensia gambei, în propulsie şi cabrare. Pe faţa internă sau medială se găsesc:  M. gracilis, m. sartorius, m. pectineus, m. adductor major şi minor care au rol de adductori ai coapsei. Muşchii gambei Muşchii anteriori cu acţiune proximală  M. fibular cu rol în flexia metatarsului.  Muşchii anteriori cu acţiune distală  M. extensorul lung al falangelor, la care tendonul trece pe sub inelele tarsiene, se uneşte cu tendonul extensorului lateral şi trec în preună peste bulet şi se prind de eminenţa piramidală a falangei a IlI-a; are rol de extensor al falangelor.  M. extensorul lateral se uneşte cu tendonul extensorului lung.  M. extensor scurt este situat sub articulaţia tarsiană între tendoanele extensorilor. Muşchii posteriori ai gambei:  M. gastrocnemian lateral şi medial, au rol de extensori ai meta- tarsului şi de propulsie.  M. solear, situat lateral, are rol de extensor al metatarsului.  M. flexorul superficial are rol de flexor superficial. Aceşti muşchi sînt dispuşi superficial.  M. popliteu are rol de flexor al gambei.  M. flexor lung al haluceului, tibiali, caudali, şi flexor lung al piciorului, situaţi în stratul profund, se inseră proximal pe tibie, iar distal tendoanele se unesc într-unui singur, care se prinde pe creasta semilunară a falangei a IlI-a. Au rol de flexori ai falangelor. 24 Tendoanele muşchilor gastrocnemieni, solear şi flexorului superficial se unesc şi formează tendonul lui Achile, iar bridele m. biceps femural şi semitendinos formează tendonul intermediar. Tendonul lui Achile şi cel intermediar formează coarda jaretului. Muşchii membrului pelvin sînt acoperiţi de fasciile gluteană, lată, gambieră şi postmetatarsiană, care formează un ciorap fibros pe toată lungimea membrului pelvin.  M. autopodiumului sînt identici cu cei de la membrul toracic. 25 APARATUL DIGESTIV IN SERIA ANIMALA Aparatul digestiv este format dintr-o serie de organe care din punct de vedere anatomic se pot grupa în organe prediafragmatice (cavitatea bucală, faringe şi esofag) şi organe postdiafragmatice (stomac, intestin subţire, intestin gros). Din punct de vedere funcţional se deosebesc trei segmente sau porţiuni: porţiunea ingestivă (cavitatea bucală, faringele şi esofagul), o porţiune digestivă (stomacul, intestinul subţire şi primele două porţiuni ale intestinului gros, cecul şi colonul) şi o porţiune ejectivă (rectul). Acestor organe li se mai adaugă şi glandele anexe, pentru porţiunea prediafragmatică, glandele salivare, iar pentru porţiunea postdiafragmatică ficatul şi pancreasul, ale căror glande se deschid în duoden. CAVITATEA BUCALĂ Reprezentată de porţiunea iniţială a tubului digestiv este aşezată în partea anterioară a capului, sub cavităţile nazale, cuprinsă între oasele incisive, maxilar, palatin.şi mandibulă. Deschiderea anterioară a cavităţii bucale, orificiul bucal este delimitat de două buze şi două comisuri. Buzele sînt formaţiuni musculo-cutanate, mobile la cal, mai puţin mobile la bou şi porc. Faţa internă este acoperită cu o mucoasă, de culoare roz,prevăzută cu numeroşi tuberculi reduşi,unde se deschid canalele secretoare ale glandelor salivare labiale. Obrajii reprezintă pereţii laterali ai cavităţii bucale, au o porţiune buccinatorie şi una maseterină. Sînt acoperiţi de piele şi căptuşiţi de mucoasa bucală, iar între cele două învelişuri se găsesc muşchii. Plafonul cavităţii bucale — palatul dur sau bolta palatină — se continuă aboral cu vălul palatin sau palatul moale. El separă cavitatea bucală de cavitatea nazală si este delimitat de arcada dentară superioară. La rumegătoare, arcada dentară superioară este incompletă, în locul incisivilor fiind prezent bureletul incisiv, iar vălul palatin este larg; la ovine şi caprine este îngust şi escavat, la suine este strimt şi alungit. Planşeul cavităţii bucale este cuprins între arcadele dentare inferioare şi are o porţiune dură şi una moale. Mucoasa prezintă în partea anterioară carunculii sublinguali unde se deschid canalele glandelor salivare, frîul limbii,iar pe părţile laterale creasta linguală,unde se deschid canalele glandei sublinguale. Limba ocupa aproape tot planseul cavitatii bucale, este un organ musculos,fixat la podea prin fata ventrala baza se prinde pe hioid şi este înclinată pînă la baza epiglotei, unde mucoasa formează o cută glosoepiglotică. Corpul limbii are forma unei piramide triunghiulare. Vîrful limbii este turtit de jos în sus, lăţit şi este foarte mobil. Mucoasa care acoperă limba prezintă numeroase papile filiforme răspîndite mai ales pe corp, care dau aspect catifelat limbii; papile fungiforme pe margini şi faţa dorsală a vîrfului limbii, papile caliciforme,mari, situate spre baza limbii, papile foliate situate pe marginea limbii şi care lipsesc la rumegătoare şi carnivore. La ecvine vîrful limbii este lăţit şi are un şanţ median redus; papilele foliate sînt bine dezvoltate. La rumegătoare limba este groasă şi aspră, vîrful foarte mobil şi ascuţit, corp masiv, care are în partea dorsală protuberanţa linguală, papilele filiforme sînt dezvoltate şi cornificate; la suine corpul prezintă o creastă longitudinală, vîrful este ascuţit; la carnivore corpul prezintă un şanţ longitudinal, iar vîrful 26 este rotunjit. La marginile bazei limbii se găsesc fosele amigdaliene care adăpostesc amigdalele sau tonsilele. Dinţii sînt implantaţi în alveolele dentare, săpate în arcadele dentare (maxilar, incisiv şi mandibulă). Dintele este format din: rădăcină, porţiunea implantată în alveolă, în general conică, de culoare gălbuie, mică la dinţii incisivi şi canini, multiplă la molari şi care prezintă la vîrf un orificiu pentru vase şi nervi; coroana, porţiune vizibilă de culoare albstrălucitoare şi formă diferită în funcţie de specie; gîtul, porţiunea dintre coroană şi rădăcină este acoperită de gingie. Formaţiunile dure ale dintelui sînt dentina, smalţul şi cementul iar cele moi sînt pulpa dentară (umple canalul radicular), periostul alveolodentar şi gingia. La animalele domestice se deosebesc dinţii de lapte, caduci (dentiţia de tineret) şi dinţii definitivi (dentiţia permanentă). Dinţii permanenţi sînt de trei categorii: incisivi, canini şi molari. Formula dentară este o fracţie în care numărătorul prezintă dinţii din arcada maxilară, iar numitorul pe cei din arcada mandibulară (notaţi cu I pentru incisivi; G, pentru canini; P, pentru premolari şi M, pentru molari), diferă în funcţie de specie şi se exprimă uni sau bilateral: GLANDELE SALIVARE Sînt de două feluri: glande mici sau diseminate situate sub mucoasa labială şi a vălului palatin la baza limbii şi glande mari sau aglomerate reprezentate de: parotide, mandibulară, sublinguală şi glandele molare. Glandele parotide sînt situate în spaţiul dintre ramura recurbată a mandibulei şi aripa atlasului (sub ureche) la care canalul colector numit şi canalul Stenon se deschide în vestibulul bucal. Glanda se întinde pe toată lungimea gîtului, la porc şi este redusă la carnivore. Glanda mandibulară este situată în jgheabul mandibular iar canalul colector numit şi canalul Wharton se deschide sub carunculii sublinguali. Glandele sublinguale sînt situate pe părţile laterale ale limbii, iar canalele colectoare numite şi canalele Rivinius se deschid la nivelul crestei linguale. Glandele molare sînt situate pe cele două arcade dentare, în dreptul molarilor, iar canalele colectoare se deschid în şanţul gingivojugal. FARINGELE Este un organ cavitar, situat înapoia cavităţii bucale şi a celor nazale, înaintea laringelui şi esofagului, are o structură musculo-membranoasă şi este comun aparatului digestiv şi respirator. Comunică cu organele din jur prin 7 deschideri, din care 4 sînt situate dorsal (2 deschideri nazofaringiene — choane şi 2 deschideri faringotimpanice care comunică cu urechea medie) şi 3 ventral (orificiul laringian, bucofaringian şi esofagian). La ecvine faringele este cilindric, alungit; la taurine, ovine şi caprine este mai alungit şi mai strîmt în partea dorsală; la suine pe pereţii laterali se găsesc amigdalele faringiene. ESOFAGUL Este situat între faringe şi stomac, are formă tubulară şi o structură musculomembranoasă şi este împărţit în 3 segmente. Segmentul cervical, în treimea anterioară a gîtului, este situat în plan median şi lateral pe fiecare parte, este însoţit de vase şi nervi, iar în treimea mijlocie este situat în stanga traheei. Segmentul toracic este situat între intrarea pieptului, la stanga traheei, apoi deasupra traheei şi 27 cordului, sub aortă şi între foiţele mediastinale ale pleurei pînă la m.diafragmei. Segmentul abdominal este scurt şi este cuprins între orificiul esofagian al diafragmei şi deschiderea în stomac, prin orificiul cardia. La cabaline în apropierea originii şi în vecinătatea cardiei peretele prezintă 2 îngroşări, lumenul in aceasta zona fiind mai mic. La taurine este foarte dilatabil si are o culoare rosie; la ovine lumenul si grosimea organului creşte de la origine pînă la cardia; la suine peretele este ingroşat în treimea mijlocie şi la cardia; la carnasiere este mai gros în treimea anterioară şi la cardia; la leporide grosimea la cardia este dublă. STOMACUL Este situat în cavitatea abdominală, înapoia ficatului, între esofag şi intestin, are forma unui sac uşor recurbat şi este turtit cranio-caudal. Pe curbura dorsală sau mica curbură se inseră ligamentul hepatogastric sau micul epiploon iar de pe marea curbură sau curbura ventrală se desprinde marele epiploon care leagă stomacul de splină şi tavanul cavităţii abdominale pe partea stîngă şi o porţiune liberă printre ansele intestinale. Extremitatea stîngă prezintă deschiderea esofagului, iar cea dreaptă comunică cu duodenul prin orificiul piloric. In grosimea mucoasei se găsesc glandele cardice (în jurul cardiei) de tip mucos, glandele fundice în regiunea curburilor de tip digestiv, glandele pilorice. In regiunea pilorică, de tip mucos. La ecvine stomacul este plasat transversal faţă de planul median, oblic de sus în jos şi de la stanga la dreapta, mai mult pe stanga, cardia fiind strimtă şi bine închisă. La rumegătoare stomacul se mai numeşte şi cheag (abomassum), are forma unei pere alungite cranio-caudal, este situat sub foios cu care comunică prin orificiul omasoabomasic, iar peretele lateral vine în contact cu hipocondrul drept, are mucoasa roşie cu, cute spiralate. La suine are formă ovală, este turtit cranio-caudal, extremitatea stangă prezintă un diverticul de forma unui capişon, marele epiploon este foarte bine dezvoltat. La carnivore este alungit transversal, pilorul este delimitat de un sfincter puternic, mucoasa este roşiatică şi pliată longitudinal. La leporide este mult recurbat, cardia se află în centrul micii curburi. La rumegătoare stomacul este precedat de prestomace alcătuite din: Rumenul, este cel mai voluminos, ocupă trei porţiuni din cavitatea abdominală (200— 300capacitate), este alungit, oval,uşor turtit lateral. Şanţul orizontal şi cel longitudinal împart organul în 2 saci suprapuşi, sacul dorsal sau sting şi sacul ventral sau drept, care în partea anterioară iau contact cu diafragma şi în cea posterioară cu intrarea în cavitatea pelvină. In partea anterioară a sacului dorsal se găseşte orificiul esofagian, care se continua cu jgheabului esofagian sau reticular pe plafonul reţelei pînă în foios. Comunică cu reţeaua prin orificiul ruminoreticular situat în porţiunea cranială a sacului dorsal, dar ventral faţă de cel esofagian. Reţeaua, este cel mai mic compartiment gastric, de formă ovoidă, situată în partea anterioară a sacului dorsal al rumenului, se sprijină pe planşeul cavităţii abdominale, extremitatea dreaptă comunică cu foiosul, cea stîngă cu rumenul. Mucoasa este groasă şi prevăzută cu cute care dau aspectul unui fagure de albine, iar pe plafon se găseşte jgheabul esofagian. Foiosul sau omasum are o formă sferoidală, este mai voluminos decît reţeaua şi este situat deasupra reţelei şi a bazei cheagului, înaintea sacului drept al rumenului. Comunică cu reţeaua prin orificiul reticulo-omasic, situat la extremitatea stîngă şi cu cheagul prin orificiul omaso-abomasic, situat la extremitatea dreaptă. Mucoasa prezintă lame inegal dezvoltate. 28 INTESTINUL Incepe la pilor şi se termină la anus, are o lungime de 30 m la cabaline, 38—51 m la bovine, 33 m la ovine, 24 m la suine, 2 - 7 m la carnivore şi are 2 porţiuni: intestinul subţire şi intestinul gros. Intestinul subţire este format din duoden, jejun şi ileon. Duodenul este situat între pilor şi curbura duodeno-jejunală, iar ligamentele duodenale îl fixează de organele şi formaţiunile vecine. In duoden se varsă bila, prin canalul coledoc şi produsul de secreţie externă a pancreasului, prin canalul Wirsung. La ecvine duodenul prezintă,la pilor, o dilataţie saciforraă numită ampula duodenală şi un canal pancreatic accesoriu sau Santorini. La rumegătoare faţa caudală a ficatului prezintă o inflexiune dublă în „S", la carnivore şi leporide în concavitatea ansei se află situat pancreasul. Jejunul este cea mai lungă porţiune, delimitat anterior de ligamentul duodenotransvers iar posterior de originea ligamentului ileocecal, suspendat de plafonul cavităţii abdominale prin marele mezenter. La ovine este situat în jumătatea stîngă a cavităţii abdominale, unde vine în contact cu peretele, la rumegătoare este situat în dreapta cavităţii,formînd o ghirlandă, la suine se găseşte în flanc este situat in centrul cavităţii abdominale venind în contact intim cu peretele ventral al acestuia. Ileonul corespunde porţiunii pe care se inseră ligamentul ileocecal, situat în partea caudolaterală dreaptă a cavităţii abdominale, are pereţii mai groşi, se deschide în cecum, orificiul ileocecal fiind prevăzut cu o valvulă (cută a mucoasei) ileocecală. Are o formă rectilinie la ecvine, este relativ scurt la rumegătoare, are un traiect paralel cu cecumul la suine. La nivelul jejunului şi ileonului se găsesc în mucoasă plăcile Peyer (formaţiuni limfoide). Intestinul gros este cuprins între orificiul ileocecal şi anus, fiind format din cecum, colon şi rect. Cecumul este sub forma unui diverticul saciform. Este foarte dezvoltat la cal, ocupînd flancul drept şi faţa medială a hipocondrului drept, foarte boselat datorită a 4 benzi (tenii) evidente şi este format din cîrje (extremitatea dorsală), corp şi vîrf liber situat în apropierea apendicelui xifoid. La rumegătoare este aproape cilindric, fără boseluri, la suine este cilindric şi boselat, prezentînd trei benzi longitudinale, la carnivore are aspect de tirbuşon, la leporide este enorm, boselat, rulat pe el însuşi de două ori şi se termină cu un apendice cecal. Colonul este cea mai lungă porţiune, fiind format din trei segmente: ascendent, transvers şi descendent. Colonul ascendent ia contact cu regiunea sublombară dreaptă. La ecvine se numeşte marele colon, este îndoit pe el însuşi, dînd naştere la 4 anse, fiind boselat pe ansa I, II şi IV. La rumegătoare este format din 2 porţiuni: ansa proximală sau colonul sigmoid (o inflexiune dublă) şi ansa distală sau colonul spiralat (3 ture concentrice şi 3 excentrice). Este neboselat. La suine este dispus în spirală (colonul helicoidal), boselat numai pe jumătate din lungime. La carnivore, colonul, în general, are aspectul unei anse mari în formă de „U", porţiunea ascendentă întinzîndu-se de la cecum la faţa viscerală a ficatului şi este neboselat. Colonul transvers este scurt şi neboselat la ecvine; este reprezentat de ultimul tur al colonului spiralat la rumegătoare; continuă ultima ansă a colonului elicoidal la suine; încrucişează planul median trecînd în stanga la carnivore. Colonul descendent sau micul colon este situat la cal în flancul stîng printre ansele jejunului, este boselat şi se mai numeşte şi colonul flotant, pentru că este suspendat de plafon şi poate fi mişcat dintr-o parte în alta în timpul explorării rectale. La rumegătoare merge în linie dreaptă, etanş la regiunea sublombară; la suine este situat deasupra colonului elicoidal, iar la carnasiere prezintă o inflexiune sigmoidă ca la om. Rectul este porţiunea terminală a intestinului gros, este lipsit de boseluri, are un traiect rectiliniu, este situat în cavitatea pelvină, venind în contact cu pereţii bazinului dorso-lateral şi 29 cu aparatul genital şi vezica urinară ventral. Se deschide la exterior prin anus. Anusul este situat în regiunea sacro-caudală, are aspect de gură de pungă şi este circumscris de un burelet cutomusculo-mucos la cal, înfundat, brăzdat de cute la rumegătoare. GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI Ficatul este voluminos, situat în cavitatea abdominală înapoia diafragmei. Faţa diafragmatică este convexă şi prezintă un şanţ pentru vena cavă caudală şi iserţia ligamentului coronar care leagă ficatul de m. diafragm. Faţa viscerală sau caudală prezintă: hilul ficatului, prin care pătrund vase şi nervi şi ies canalele biliare şi zona vezicii biliare care adăposteşte vezica biliară, canalul cistic şi canalul coledoc. Marginea ventrală prezintă incizuri, adinei la suine şi carnivore, şterse la ecvine şi rumegătoare, care împart ficatul în 4 lobi principali. Lobul drept, cel mai dezvoltat, care la suine şi carnivore este subdivizat In 2 lobi (propriu-zis şi medial). Lobul pătrat situat la mijloc, este, în general, redus ca mărime. Lobul sting, mai redus decît cel drept şi, la ecvine, suine, carnivore şi iepure este împărţit în două porţiuni (intermediar sau medial şi lateral). Lobul caudat este situat la nivelul lobului drept în regiunea dorsală a feţei viscerale. La carnivore şi iepure este format din trei porţiuni. în scizura interlobară dreaptă se găseşte vezica biliară şi canalul cistic. Vezica biliară lipseşte la ecvine. Ţesutul propriu sau parenchimul hepatic, de culoare brună-albăstruie sau violacee, este învelit de capsule fibroase sau capsula Glison, iar aceasta de seroasă. La suine lobulii hepatici sînt înconjuraţi de ţesut conjunctiv abundent, datorită cărui fapt pe suprafaţa ficatului se observă un desen poliedric caracteristic. Pancreasul are o formă neregulată, este situat în regiunea sublombară, între prima porţiune a duodenului, stomac, splină şi plafonul cavităţii abdominale. El este format din cap, corp şi coadă. Ţesutul propriu este învelit de o capsulă fibroasă. Capul glandei, care este situat în prima curbură a duodenului, prezintă canalul pancreatic principal sau Wirsung şi cel secundar sau Santorini. APARATUL DIGESTIV LA PASARI La păsări buzele sînt înlocuite de producţii cornoase care formează ciocul, lipsesc dinţii, bolta palatină prezintă o fisură (comunicarea nazo-faringiană), lipseşte vălul palatin, limba are vîrful ascuţit şi cornificat,glandele salivare sînt puţin dezvoltate, deschiderea posterioară a cavităţii bucale este largă şi se continuă direct cu faringele, fără linie de demarcaţie, lipseşte epiglota. Esofagul este un conduct larg, care prezintă în porţiunea cervicală o dilataţie numită guşă sau ingluvie. Stomacul este format din două compartimente. Stomacul glandular sau proventriculul este fuziform, situat între cei doi lobi ai ficatului şi înaintea stomacului muscular. Stomacul muscular sau ventriculul (pipota), are forma unei lentile biconvexe şi un perete muscular foarte dezvoltat, iar mucoasa este acoperită de o cuticulă protectoare. Duodenul are forma literei „U", între ramurile căreia se găseşte pancreasul; jejunul este lung şi se continuă cu ileonul. Intestinul gros este format din 2 cecumuri care flanchează ileonul, un colon scurt (1 cm) care se continuă cu rectumul de asemenea scurt. Rectumul se deschide în cloacă, cu vestibul larg comun aparatului digestiv şi

Anatomia si Fiziologia Animalelor PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue