Eseu despre Plumb, Testament și Povestea lui Harap-Alb PDF

"PLUMB" GEORGE BACOVIA Simbolismul este un curent literar, apărut în Franța, la jumătatea secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului și a parnasianismului. Acesta dezvoltă tehnica celor trei de „S", respectiv sugestia, simetria, sinestezia și simbolul. De asemenea, se realizează o co...

"PLUMB" GEORGE BACOVIA Simbolismul este un curent literar, apărut în Franța, la jumătatea secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului și a parnasianismului. Acesta dezvoltă tehnica celor trei de „S", respectiv sugestia, simetria, sinestezia și simbolul. De asemenea, se realizează o corespondență a stărilor interioare, cromatica fiind prezentă permanent, iar muzicalitatea versurilor este obținută prin repetiție, respectiv versul refren. George Bacovia, poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa, este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al simbolismului în literatura română. Nicolae Manolescu afirmă despre acesta faptul că: „El este modern, fiindcă șochează: ochiul, urechea, imaginația, arta.". Poezia „Plumb" apare în volumul omonim de debut, în anul 1916, fiind concepută sub forma unui monolog tragic, în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, într-un limbaj literar distinct. O primă trăsătură ce statutează caracterul simbolist al operei este utilizarea tehnicii celor trei de „S", respectiv sugestia, simetria, sinestezia și simbolul. Termenul „Plumb" se regăsește de șase ori la nivelul poeziei, redând titlul scrierii bacoviene. De asemenea, Bacovia, specific poeților simboliști, renunță la numirea explicită a viziunii sale despre viață și lume, folosind tehnica sugestiei prin intermediul simbolurilor, plumbul trimițând, prin cromatică, la angoasă, respectiv apăsarea sufletească a poetului. O altă trăsătură ce susține caracterul simbolist al poeziei este muzicalitatea versurilor, obținută prin repetiție, respectiv versul refren. Atmosfera poetică este creată cu ajutorul simbolului „plumb", care sugerează moartea printr-o cromatică apăsătoare, totodată repetiția acestuia conferind muzicalitate întregii poezii, accentuând ideile poetice enunțate. Tema prezintă condiția de damnat a poetului într-o societate care îl desconsideră, îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu cele două experiențe ale ființei umane: iubirea și moartea, aceasta fiind supratema poeziei, respectiv moarte simbolică, afectivă. O primă imagine poetică sugestivă pentru temă este: „Stam singur în cavou\...și era vânt.", care trimite la condiția creatorului, generând o stare de angoasă la nivel semantic. De asemenea, prin intermediul monologului tragic, se conturează un spațiu exterior închis, sufocant, apăsător, în care trăiește poetul, reprezentat de metafora-simbol „cavou". Mediul închis al cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții, conturată ca o sursă de suferință ce străbate întreaga lirică bacoviană, axându-se pe descrierea unui întreg univers apăsător, un univers existențial, fără posibilitatea unei ieșiri. O altă imagine poetică reprezentativă pentru temă o constituie versul „Dormea întors amorul meu de plumb", unde epitetul „întors" exprimă mister și trimite la credința populară, conform căreia morții se întorc cu fața spre apus. Secvența ilustrează spațiul poetic interior, sentimentul de iubire fiind surprins în momentul dispariției, optimismul este anulat, iar încercarea eului liric de a se salva este zadarnică. Epitetul metaforic „de plumb" conturează greutatea, apăsarea sufletească, respectiv starea laminală dintre viață și moarte. Un element important de conținut este titlul, sintetic, alcătuit dintr-un substantiv comun simplu, din patru consoane și o vocală, reprezentând motivul central al textului. În sens denotativ, plumbul este un element chimic, un metal moale, maleabil, de culoare gri-cenușie. În sens conotativ, sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa. Din punct de vedere compozițional, se remarcă două secvențe poetice, structurate pe două planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător și microcosmic, sufletesc. Astfel, prima strofă conturează spațiul poetic exterior, închis, prin intermediul monologului tragic, iar a doua strofă conturează spațiul poetic interior, ilustrând sentimentul de iubire în momentul dispariției. Universul este perceput sinestezic: vizual(„funerar vestmânt", „flori de plumb", „coroane de plumb"), tactil(„era vânt", „era frig"), auditiv(„scârțâiau", „am început să-l strig"). Lirismul este subiectiv, redat prin mărcile eului liric: „stam", „am început să strig", „meu". Eul liric capătă caracter confesiv, transmițând sentimente de durere, apăsare sufletească, sentimentul cel mai profund uman își anunță dispariția, ceea ce echivalează cu „întoarcerea cu fața spre apus", așa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune. Sintetizând, opera lirică „Plumb" ilustrează poezia pură, nonreferențială a simbolismului autentic, atât prin discursul minimal, corespondențele, simbolurile, stările și sugestiile specifice curentului, cât și prin disonanțele stilistice și ambiguitatea, ca semn al progresului poetic. „TESTAMENT" TUDOR ARGHEZI Modernismul este un curent literar ideatic, cultural și artistic, manifestat în secolul XX, ca reacție împotriva tuturor tradițiilor academice și istorice. Trăsăturile acestuia sunt teoretizare de către Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și crearea unei modalități inovatoare de exprimare. Tudor Arghezi este un poet modernist, aparținând perioadei interbelice a literaturii române, fiind revendicat deopotrivă de tradiționalism și modernism. Acesta se remarcă prin capacitatea sa de a fi original, reprezentând spiritul veacului și desprinzând tiparele liricii românești de făgașul creat de Mihai Eminescu, la care se raportau cei mai mulți dintre contemporanii săi. Poezia „Testament" apare în volumul „Cuvinte potrivite", în anul 1927, exprimând concepția despre viața, lume și viziunea artistică a poetului, într-o manieră care îl particularizează. O primă trăsătură ce statutează caracterul modernist al operei este conceptul de artă poetică, un concept cu caracter subiectiv, prin intermediul căruia artistul prezintă menirea poeziei și rolul său în univers, concentrând ideile estetice, concepțiile despre poet, artă, poezie, creație și anticipând marile teme ale operei argheziene, precum și formula artistică ce-l va consacra. O altă trăsătură ce susține caracterul modernist al poeziei este estetica urâtului, concept preluat din literatura universală și promovat în literatura română prin intermediul creației de factură argheziană, fundamentat pe un oximoron care implică o transformare revoluționară a categoriei de frumos, fiind raportul dintre inspirație și tehnica poetului. Opera își evidențiază caracterul specific curentului promovat de Eugen Lovinescu prin folosirea cuvintelor considerate nepotrivite, cum ar fi: „bube", „mucegaiuri", cu valoare estetică. Tema conturează imaginea amplă a actului creației, respectiv creația literară în ipostază dublă: creația literară ca meșteșug și creația literară ca moștenire. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este incipitul, care enunță ideea moștenirii spirituale, o formulă specific testamentară, unde metafora-simbol „carte" reprezintă bunul cel mai de preț, anume creația. Acesta oferă o definiție lirică poeziei, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată și își asumă rolul de mentor, eul liric exprimându-se direct către un fiu imaginar, căruia îi lasă drept moștenire averea sa spirituală: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe o carte". Astfel, bunurile artistului sunt concentrate în opera sa, care devine o „treaptă" spre cunoaștere. Adverbul de negație așezat în poziție inițială susține ideea că artistul nu lasă bunuri materiale, averi strânse de-a lungul vieții, ci bunuri spirituale, cărți care închid în paginile lor „rodul durerii de vecii întregi". O altă imagine poetică semnificativă pentru temă este finalul operei, care redă ideea că poezia se naște din tensiunea creată între har și meșteșug: „Slova de foc și slova făurită/ împerecheate-n carte se mărită", cuvinte meșteșugite care se unesc în mod indestructibil, revelând un univers artistic, unitar și aparte. „Slova de foc" exprimă inspirația, harul divin și „slova făurită" sugerează meșteșugul, truda poetului. Modestia creatorului se desprinde din opoziția rob-Domn, poet și cititor, două roluri importante în scrierea operei și receptarea ei, cele două coordonate specific argheziene fiind prezentate în relație de opozitie, ilustrând condiția artei de a fi har și meșteșug, inspirație și efort creator. Un element important de conținut este titlul, sintetic, alcătuit dintr-un substantiv comun, fiind totodată o metaforă. În sens denotativ, acesta se referă la un act juridic unilateral, prin intermediul căruia o persoană își exprimă ultimele dorințe ce urmează a-i fi împlinite după moarte. În sens conotativ, testamentul arghezian consemnează lăsarea averii spirituale, a creației, generațiilor viitoare, trimițând totodată la învățăturile religioase adrsate omenirii, la cărțile Bibliei, Vechiul și Noul Testament. Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci unități strofice, inegale, împărțite în patru secvențe poetice, care prezintă problematica legăturii dintre generații și responsabilitatea urmașilor față de mesajul transmis de străbuni. Axată pe metafora-simbol „carte", opera ilustrează strădania artistului de a crea marea artă și menirea acesteia în universul creator, lumesc și aparte. Lirismul este subiectiv, discursul fiind amplu, construit sub forma unui monolog adresat unui fiu simbolic, o comunicare paternă, deschisă și empatică între: tată-fiu, străbuni-urmași, rob-Domn. Eul liric se află în ipostaze multiple, ce converg către ideea de sacralitate a actului artistic: „eu", „noi", „tu", „fiule". Sintetizând, truditorul cuvintelor, poetul, elaborează o sinteză etică și estetică a spiritualității poporului român, într-o manieră originală, care îl particularizează, Tudor Arghezi reprezentând spiritul veacului în literatura țării noastre. „Povestea lui Harap-Alb" Ion Creangă Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Basmul este o specie a genului epic, în proză, de întindere medie, cu numeroase personaje ridicate la rangul de simbol, în care se prezintă confruntarea dintre bine și rău, soluționată cu învingerea binelui. Ion Creangă este unul dintre cei mai importanți scriitori ai epocii sale, făcând parte din perioada clasică a literaturii, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale. Acesta este considerat unul dintre cei mai valoroși povestitori ai literaturii române, recunoscut datorită operelor sale. Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb" este publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare", respectând, în linii mari, structura populară a speciei literare epice. Alexandru Piru afirmă despre acesta faptul că: „Este un scurt roman fantastic, o adevărată epopee a poporului român.", extinzându-și semnificațiile dincolo de specia literară și devenind o adevărată lecție de viață. O primă trăsătură ce statutează caracterul realist al operei este perspectiva narativă obiectivă, narațiunea fiind la pesoana a III-a, iar evenimentele sunt prezentate de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine prin comentarii sau reflecții precum: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.". Discursul narativ îmbină armonios narațiunea cu descrierea și dialogul, ce ajută la o prezentare mai amănunțită a personajelor, individualizarea acestora cât și la dezvoltarea acțiunii. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al operei este relația incipit-final, stabilită prin intermediul formulelor specifice. Formula inițială are rolul de a introduce cititorul în lumea fantastică și se diferențiază de formula specifică basmului popular prin faptul că pune pe seama altcuiva povestea, prin adverbul „cică": „Amu cică era odată \[\...\].". Formula mediană are rolul de a înainta acțiunea, de a da continuitate firului narativ, ținând cititorul captiv în universul operei: „Și merse el ce merse \[\...\].". Formula finală marchează ieșirea din spațiul fabulos, dar se diferențiază prin faptul că este construită sub formă de ordin social: „\[\...\] cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.". Tema operei are sursă folclorică, reprezentând lupta binelui împotriva răului. Pe parcursul acestei confruntări, soldate cu victoria binelui, eroul central își formează personalitatea, ceea ce conferă caracter de bildungsroman scrierii, fiind vorba și despre tema maturizării. O primă secvență reprezentativă pentru temă este scena fântânii, simbol al vieții și al morții, un infern existențial ce reprezintă schimbarea condiției personajului principal de la fiu de crai la slugă. Odată intrat în fântână, fiul de crai este „blocat" de Spân, acoperind gura acesteia cu un capac, forțându-l să îi spuna cine este și de unde a venit. Naiv, feciorul îi divulgă toate informațiile necesare pentru a-și pierde identitatea. Omul Spân se afirmă drept nepotul împăratului, luând asupra sa bunurile ce „îi aparțineau" și numindu-și sluga „Harap-Alb", punându-l sa jure pe propria viață că îi va fi loial și îl va ocroti, indiferent de ce va apărea în calea lor în drumul spre împărăție. O altă secvență semnificativă pentru temă este finalul operei, respectiv moartea simbolică, soldată cu dezlegarea jurământului. Harap-Alb este ucis de Spân, taindu-i capul dintr-o singură lovitură de paloș, fiind o pedeapsă pentru încălcarea jurământului, ulterior Spânul este ucis de calul feciorului, făcându-se praf și pulbere după căderea din înalta boltă cerească. După cele întâmplate, fata împăratului Roș îi așează capul la loc fiului de crai, îl înconjoară de trei ori cu smicele de măr dulce, apoi îl stropește cu apă vie și apă moartă, și atunci acesta învie, simțindu-se ca și cum abia s-ar fi trezit dintr-un somn profund. Un element important de conținut îl constituie titlul, analitic, simbolic, eponim, o sintagmă oximoronică, ce anunță tema basmului. Alcătuit dintr-un substantiv simplu și un substantiv propriu compus, acesta ilustrează caracterul fabulos al narațiunii, respectiv relatarea faptelor din viața cuiva. „Harap" este un epitet cromatic, ce trimite la o persoană cu pielea și părul de culoare închisă, iar „Alb" reprezintă dubla identitate a personajului, cea reală, de fiu de crai și cea aparentă, de slugă a Spânului. Acțiunea este logică și cronologică, îmbinarea planurilor real și fabulos fiind evidentă chiar din incipit. Timpul este vag, nedeterminat, un trecut îndepărtat în care se petrec evenimente ridicate la rangul de simbol. Reperele spațiale sunt la fel de vagi: „Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară mai îndepărtată \[\...\].". Construcția subiectului urmează o schemă simplă. Cei doi frați, craiul si Verde-Împărat, conduc fiecare câte o împărăție la două capete ale lumii, foarte îndepărtate unul de celălalt. Neavând descendenți la tron, Verde-Împărat îi cere fratelui său să trimită unul dintre feciori pentru a-i lua locul, iar proba curajului îl desemnează pe mezin ca fiind capabil de a întreprinde călătoria către ținuturile unchiului său. Trecând prin numeroase peripeții, depășind cu istețime, bunătate, curaj și mult ajutor multiplele probe ale formării sale, acesta își îndeplinește țelul de a deveni împărat, căsătorindu-se cu fata de care s-a îndrăgostit. Personajele sunt tipice, așezate în situații tipice și reprezintă un element de originalitate al basmului, de-a lungul firului narativ fiind inserate portrete bine conturate, tablouri umane complexe și pline de realism, în ciuda măștilor ficționale subtil creionate. Protagonistul basmului, fiul de crai, devenit Harap-Alb pe parcursul drumului său inițiatic, se remarcă prin calitățile sale, pe care are ocazia de a le proba de-a lungul întregii călătorii. În jurul personalității sale în formare se încheagă țesătura epică a basmului. Etapele destinului său dezvoltă procesul complex al maturizării, în vederea atingerii treptei maxime a propriei aspirații, aceea de a ajunge împărat. Spânul, personaj secundar, negativ, are rol de mentor și reprezintă „răul necesar" în maturizarea lui Harap-Alb. Neavând capacitatea de a face minuni, acesta pune în aplicare planul de uzurpare al fiului de crai, dobândindu-i identitatea, demonstrând răutatea și prefăcătoria. De asemenea, în basm sunt prezente și personajele auxiliare, precum Sfânta Duminică, cei cinci prieteni grotești, calul credincios, furnicile și albinele. Acestea sunt umanizate, fiind creaturi fantastice reduse la câte o trăsătură fizică sau morală. Prezența lor alături de personajul principal este o dovadă a bunătății omului simplu care își găsește pretutindeni sprijin. Arta narativă a lui Ion Creangă se remarcă prin oralitatea stilului său, lăsând impresia unei adresări directe către un public vast. Aceasta este obținută prin folosirea în mod original a exprimării populare, dominată de regionalisme, expresii populare, proverbe. Totodată, unicitatea stilului său este redată și prin umorul inconfundabil, care înglobează diferite forme de manifestare, de la ironie până la tratarea comică a situațiilor dramatice. Sintetizând, basmul „Povestea lui Harap-Alb" sintetizează concepția lui Ion Creangă despre perioada maturității, cu puternice accente autobiografice, filozofia surâzătoare fiind dusă până în pragul morții, rămânând „o pată" eternă, plină de umbre și lumini ce au reflectat în viața povestitorului. „MOARA CU NOROC" IOAN SLAVICI Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Nuvela este o specie a genului epic, în proză, de dimensiune medie, cu un singur fir narativ, unde accentul cade mai mult pe construcția personajelor decât pe acțiunea propriu-zisă. Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv „Mara" și prin integrarea elementelor de factură psihologică în scrierile sale. Opera „Moara cu noroc" a fost publicată în 1881, în volumul „Novele din popor", fiind o proză realistă, o nuvelă psihologică, ce prezintă un conflict putenic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate. O primă trăsătură ce statutează caracterul realist al operei este perspectiva narativă obiectivă, evenimentele fiind relatate la persoana a III-a, de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dublat de vocea auctorială a bătrânei. Modurile de expunere folosite sunt narațiunea, descrierea și dialogul, însă, pentru e defini personajul, autorul utilizează tehnica monologului interior, memoria involuntară și analiza psihologică. Focalizarea este externă, concentrată pe evenimente, dar și internă, axată pe conflictul interior al protagonistului, naratorul având o atitudine detașată pe tot parcursul scrierii. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al operei este relația incipit-final. Incipitul prefigurează tema și conflictul, având consecințe în desfășurarea acțiunilor ulterioare prin mesajul de avertizare al bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu bogăția sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.". Finalul este un discurs direct al personajului reflector, ilustrând destinul tragic al celor doi soți: „Simțeam eu că n-are să iasă bine; dar așa le-a fost dat.". Imaginea copiilor sugerează continuitatea drumului, iar focul ce mistuie hanul surprinde purificarea locului. Tema este redată de un conflict puternic, ilustrând dezumanizarea, cauzată de consecințele nefaste pe care le au patima banului și dorința de înavuțire, căreia i se adaugă tema puterii și tema destinului. O primă secvență reprezentativă pentru temă este venirea lui Lică la han, respectiv confruntarea dintre personaje. Acest moment reprezintă începutul conflictului interior al hangiului, deoarece știe că prietenia cu Lică îi va aduce profit și va putea avea averea pe care și-a dorit-o toată viața, iar refuzul acestei relații îi va aduce doar pierderi, materiale cât și morale. Lică îi atribuie lui Ghiță rolul de informator, exercitând o influență negativă asupra acestuia, personajul remarcându-se prin orgoliul superiorității și dorința de a domina. O altă secvență relevantă pentru temă este în finalul operei, momentul când Ghiță atinge punctul de dezumanizare totală. Orbit de gelozie, nesuportând ideea că Ana i-a fost infidelă, acesta recurge la crimă și își înjunghie soția în inimă, omorând odată cu ea și propriul suflet. Ulterior, hangiul este împușcat de Răuț, fapt care vine ca o absolvire de existența care își pierduse, pentru el, orice semnificație. Pedeapsa capitală oferită de propriul destin este o corecție morală irevocabilă pentru faptele sale rele. Un element important de conținut este titlul, analitic, un topos literar ce desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, denumind spațiul în care se împlinește destinul personajelor. În sens denotativ, „moara" este un simbol al perisabilului, un reper spațial al evenimentelor, situată în pustietate, la răscruce de drumuri. În sens conotativ, are valoare simbolică și trimite la măcinarea sufletească a lui Ghiță, punând în evidență componenta psihologică a nuvelei, iar sintagma „cu noroc" are sens ironic, ca expresie a nenorocului pe care și-l atrage Ghiță prin alegerile făcute după arendarea morii. Elementele de cronotop sunt bine definite, acțiunea desfășurându-se pe parcursul unui an calendaristic, plasată între două repere creștine, sărbătoarea Sfântului Gheorghe și Paștele. Reperul spațial este o coordonată geografică reală, în pusta ardeleană, la răscrucea drumurilor dintre Ineu și Fundureni, acestea fiind prezentate prin intermediul tehnicii descrierii amănunțite. Construcția subiectului începe cu Ghiță, cizmar sărac, dar harnic și muncitor, care hotăraște să ia in arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga rapid bani. O vreme, afacerile îi merg bine, iar primele semne ale bunăstării nu întârzie să apară, dar din momentul apariției lui Lică, începe procesul dezumanizării personajului principal. Din dorința de a se îmbogăți, cârciumarul se îndepartează de Ana și devine treptat complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui copil. După acestea, hangiul decide să se alieze cu jandarmul Pintea, fost tovarăș al Sămădăului, pentru a-l da în vileag pe porcar și a-și ispăși pedeapsa. La sărbătorile Paștelui, Ghiță își aruncă soția în brațele lui Lică, lăsând-o la cârciumă în compania lui, în timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Sămădăul are asupra sa banii furați. Dezgustată de lașitatea soțului care se înstrăinase de ea și de familie, Ana i se dăruiește lui Lică. Când se întoarce și realizează acest lucru, Ghiță o ucide, iar el la rândul lui este ucis de Răuț, din ordinul porcarului. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc, iar pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, acesta se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac, singurele personaje care supraviețuiesc fiind bătrâna și copiii. Personajele sunt tipice, așezate în situații tipice, configurate în spirit realist, ca produse ale mediului în care trăiesc, fiind tipologii umane reprezentative pentru o categorie socială, generice sub aspectul comportamentului psihologic și moral. Pot fi clasificate în două categorii: simple, reduse la o singură trăsătură de caracter și complexe, având trăsături multiple. Ghiță este personajul principal al operei, complex, privit in involuție, degradându-se de la statutul de om harnic, familist la dezumanizare, om lacom si în goană după bani. Lică este personaj plat, antagonistul nuvelei, fiind unealta prin care destinul lui Ghiță se împlinește. El este stăpânul locurilor, prezența sa fiind singularizată prin tehnica concentricului. Sintetizând, nuvela psihologică „Moara cu noroc" este o capodoperă a literaturii române, deschizând calea către marile creații epice din perioada interbelică, despre care criticul literar George Călinescu afirmă faptul că: „Este o nuvelă solidă cu subiect de roman.". „EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII" LUCIAN BLAGA Modernismul este un curent literar ideatic, cultural și artistic, manifestat în secolul XX ca reacție împotriva tuturor normelor și tradițiilor academice și istorice. Trăsăturile acestuia sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, remarcându-se ca poet, dramaturg și filosof. El aparține perioadei interbelice a literaturii, deschizând calea noului curent promovat de către Eugen Lovinescu, anume modernismul. Opera literară „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este publicată în 1919, în volumul „Poemele luminii". Artă poetică, specie a genului liric, poezia evidențiază un ansamblu de trăsături care compun vizunea despre viață și lume a poetului, despre menirea artei sale în univers, într-un limbaj care îl particularizează. O primă trăsătură ce statutează caracterul modernist al operei se regăsește la nivelul prozodiei. Astfel, poezia este structurată sub forma unui monolog liric, construit prin tehnica ingabamentului, ce presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu literă mică, sub forma unui discurs fluent. Versurile se grupează în trei secvențe lirice, imprimând un ritm interior, fără strofe și rime, măsura fiind egală, specific modernismului. O altă trăsătură ce susține apartenența la modernism se evidențiază tocmai prin caracterul său de artă poetică. Textul conturează ideile estetice ale autorului, concepția despre poet, artă, poezie, anticipând marile teme ale speciei blagiene. Discursul reflectă conceptul de poezie intelectualizată, creația devenind un act artistic asumat. Astfel, interesul creatorului este deplasat de la tehnica poetică la relațiile poet-lume și poet-creație. Tema poemului este cunoașterea, evidențiată prin metafora luminii, dar și prin atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului, rolul poetului fiind acela de a spori misterele lumii prin creație O primă imagine poetică potrivită pentru temă este antiteza dintre cele două tipuri de cunoaștere, de raportare la mister: luciferică și paradisiacă, redate prin metafore revelatorii: „lumine mea" și „lumina altora". Celor două tipuri de cunoaștere le corespund verbe antonimice: „sporesc", „ îmbogățesc", „sugrumă". O altă imagine poetică potrivită pentru temă o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu razele albe ale lunii, ce „Mărește\...taina nopții". Poetul îmbogățește astfel „întunecata zare", adăugând emoție și frumusețe, prin potențarea misterului, concept fundamental atât al operei filosofice, cât și al operei blagiene. Un element important de conținut este titlul, analitic, reluarea din incipit conferindu-i caracter de afirmație. Este o metaforă revelatorie, ce sintetizează artistic noțiunea filosofică de cunoaștere luciferică. Pronumele „eu" este o marcă a confesiunii, fiind reluat de cinci ori și evidențiază rolul eului liric de centru creator al propriului univers poetic. Refuzul cunoașterii de tip rațional este ilustrat prin negația „nu strivesc", o privilegiere a misterului, specific blagiană, iar „corola de minuni a lumii", metaforă revelatorie, ilustrează echilibrul perfect al elementelor care compun lumea. Din punct de vedere compozițional, textul este structurat pe două planuri, împărțite în trei secvențe lirice, simetria fiind realizată prin raportul eu-lume. Cele trei secvențe lirice ilustrează discursul subiectiv interiorizat, sensibilitatea exacerbată a eului liric și noțiunea de mister, redată prin intermediul celor două tipuri de cunoaștere: luciferică și paradisiacă. Lirismul este subiectiv și semanifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor filosofice, prin asumarea rolului celui care creează cu scopul de a potența misterele lumii prin contemplație și prin filtrarea lor imaginară. Atitudinea eului creator se conturează prin verbele din câmpul semantic al distrugerii la forma negativă: „nu strivesc", „nu ucid", marcând refuzul cunoașterii raționale, iar opțiunea pentru cunoașterea intuitivă este ilustrată prin verbele: „sporesc", „îmbogățesc". Din punct de vedere stilistic, confesiunea eului liric este centrată pe metafora luminii, simbol al cunoașterii, recurent în lirica blagiană. Poezia se remarcă prin inovația formală de factură modernistă, prin care se renunță la elementele tradiționale prozodice în vederea dezvoltării ideilor artistice. Sintetizând, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o artă poetică modernă, depășind tiparele tradiționale ale literaturii, trecând peste valențele timpului. Poetul are rolul de a spori misterele lumii, iar arta sa ilustrează destinul său în univers. „RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL" ION BARBU Modernismul este un curent literar ideatic, cultural și artistic, manifestat în secolul XX ca reacție împotriva tuturor normelor și tradițiilor academice și istorice. Trăsăturile acestuia sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. Ion Barbu este un poet modernist, aparținând perioadei interbelice a literaturii. Numele său este un pseudonim literar pentru Dan Barbilian, un matematician de reputație europeană, care, iniția, cochetează cu literatura pentru a-i demonstra lui Tudor Vianu că o minte strălucită poate transpune liric produsele propriei imaginații. Opera „Riga Crypto și lapona Enigel" a fost publicată în 1930, în volumul „Joc secund". Subintitulată baladă, „răstoarnă" acest concept tradițional, realizându-se în viziune modernă ca un amplu poem de cunoaștere. O primă trăsătură ce statutează caracterul modernist al operei este ambiguitatea limbajului, respectiv combinarea limbajului modern cu cel popular. La origini, poezia este o baladă despre nașterea ciupercilor otrăvitoare, dar oferă căi de interpretare, fiind un poem de cunoaștere, o alegorie a ființei, numită și „Luceafăr întors", ce oferă semnificații ascunse. O altă trăsătură ce susține caracterul modernist al operei este simbolistica personajelor. Personajul apolinic, întruchipare a armoniei este reprezentat de Enigel, care denotă un comportament rațional, nelăsându-se pradă tentațiilor lui Crypto, urmându-si obiectivul suprem: cunoașterea absolută, călătoria spre soare: „Mă închin la soarele înțelept.". Personajul dionisiac, întruchipare a dezechilibrului, este reprezentat de Crypto, regele ciupercă, care este o ființă instinctuală, incapabilă sa-și înțeleagă condiția, încercând s-o atragă pe Enigel în spațiul lui inferior. Tema prezintă iubirea imposibilă dintre două ființe care fac parte din două lumi diferite, căreia i se alătura condiția omului de geniu, în raport cu natura și trecerea timpului. O primă secvență reprezentativă pentru temă este semnificația celor două medii în care trăiesc personajele. Principiul masculin este locuitor al mediuluinîntunecat, dominat de umezeală, „în pat de râu și humă unsă", „printre bureți". Crypto este caracterizat prin determinările „sterp", „nărăvaș" și prin metafora „inimă ascunsă", conturând simbolul increatului, recurent în lirica barbiană. Poemul continuă cu prezentarea laponei, căreia îi sunt atribuite epitetele „mică", „liniștită", semn al superiorității, dar care trăiește „în țări de gheață urgisită", aspirând către lumina și căldura soarelui. Ea reprezintă o ipostază evoluată, superioară regnului său, capabilă de a-și urma cu orice preț idealul suprem. O altă secvență relevantă pentru temă este finalul operei, care surprinde pedeapsa lui Crypto, blestemat de o „vrăjitoare mânătarcă", „de la fântâna tinereții" să se căsătorească doar cu ipostaze degradate ale propriei lumi. Trecerea timpului este implacabilă, iar soarele îl surprinde pe Crypto lipsit de apărare, departe de umbra și răcoarea în care viețuiește, iar oglindirea „în pielea-i cheală" duce la împlinirea blestemului: „Ascunsă inima-i plesnește". După această experiență inițiatică a iubirii eșuate, „nebunul Riga Crypto" devine o ciupercă otrăvitoare, însoțindu-se cu plante inferioare din regnul său, „Laurul-balaurul" și „măsălarița mireasă", făpturi neevoluate, ca și el. Un element important de conținut este titlul, analitic, alcătuit din enumerația a două substantive proprii, completate de date reprezentative despre cele două ipostaze prezentate în text. Denumirea arhaică pentru rege, „riga" însoțită se apelativul „Crypto" sugerează făptura sa criprică, încifrată, ascunsă. „Enigel" face trimitere la arhaica zeitate a fântânilor, însoțit de „lapona", locuitoare a țărilor nordice. Astfel, titlul desemnează membrii cuplului neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, stadiu steril de increat, iar ea aparține umanului, caracterizat prin aspirație către absolutul reprezentat de soare. Din punct de vedere compozițional, balada este structurată în două părți, iar fiecare parte face referire la o nuntă, tehnica de compoziție utilizată fiind povestirea în ramă. Rama reprezintă o nuntă împlinită, aparținând planului real, ca o etapă firească a concretizării unei iubiri integrate sferei cotidianului. Povestirea propriu-zosă dezvoltă însă, o nuntă inițiatică, aparținând planului imaginar și eșuată din incompatibilitate. Lirismul este obiectiv, evidențiat de lirica măștilor. Limbajul artistic abundă de elemente de oralitate și exprimări preluate din folclor. Figura de stil predominantă este metafora, prezentă și sub forma simbolului, însoțită de epitete, inversiuni, repetiții, comparații. Sintetizând, „Riga Crypto și lapona Enigel" prezintă natura duală a ființei, într-o manieră alegorică, iar măștile lirice reliefează oscilația permanentă între instinctual și rațional, între dionisiac și apolinic. „FLOARE ALBASTRĂ" MIHAI EMINESCU Romantismul este un curent literar artistic, apărul la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca reacție împotriva rigorilor clasice și a raționalismului iluminist. În literatura română, este teoretizat de către Mihail Kogălniceanu, acesta publicând articolul-program „Introducție", în revista „Dacia literară", fiind considerat manifestul literar al romantismului românesc. Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii române, fiind considerat cel mai de seamă reprezentant al romantismului în țara noastră. Criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează ca fiind „poet în toată puterea cuvântului", și îl promovează prin intermediul cenaclului „Junimea" și al revistei „Convorbiri literare". Poezia „Floare albastră" este publicată în anul 1873, în revista „Convorbiri literare" și constituie „primul mare semn al operei viitoare", după spusele lui Vladimir Streinu. O primă trăsătură ce statutează caracterul romantic al textului o constituie îmbinarea speciilor, respectiv amestecul genurilor literare. Opera este „clădită" pe baza unui schelet epic, în care ipostaza feminină îi reproșează ipostazei masculine lipsa de preocupare afectivă, fiind concentrat pe lucruri care ei îi sunt inaccesibile: „Iar te-ai cufundat în stele". De asemenea, propune în strofele 5-12 un scenariu de iubire, o chemare în mijlocul naturii: „Hai în codrul cu verdeață". Elementele dramatice sunt marcate prin intervenții dialogate, care marchează exprimarea directă a unor stări și sentimente precum nemulțumirea, dorința de împlinire afectivă: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite". O altă trăsătură ce susține caracterul romatic al operei este antiteza, cât și prezența motivelor literare specifice. Compozițional, poezia este construită pe opoziția celor două ipostaze: femininul -- masculinul, omul comun -- omul de geniu, microcosmic -- macrocosmic. De asemenea, la nivelul textului se remarcă prezența unor motive specific romantice, întâlnite atât în literatura universală, cât și specifice creației eminesciene. De pildă, motivul „codrumui", „izvoarelor", cât și aspectele deluricului sunt conturate în opoziție cu spațiul cosmic, ilustrat prin motivul „nopții" și al „lunii". Tema aduce în prim plan iubirea, pusă în legătură directă cu natura, condiția omului de geniu și trecerea ireversibilă a timpului în relație cu efemeritatea ființei umane. O primă imagine poetică sugestivă pentru tema operei este prezentată în a cincea strofă, care se constituie într-o invitație a ipostazei feminine, într-un mediu retras, „codrul cu verdeață" fiind considerat spațiul perfect al scenariului de iubire. O altă imagine poetică potrivită pentru temă o constituie ultima strofă, în care visul de iubire și implicit scenariul de dragoste, imaginat de persoana îndrăgită este spulberat: „Si te-ai dus dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră.". Această încheiere bruscă a visului amoros sugerează revenirea instanței lirice în planul realității, conștientizând că sentimentele pe care le are nu sunt decât o iluzie, solitudinea fiind asociată cu o stare de tristețe, conturată în ultimul vers al poemului: „Totuși este trist în lume.". Un element important de conținut este titlul, analitic, format din două cuvinte cu valoare de simbol, fiind un motiv de circulație universală, semnificând împlinirea iubirii, într-o lume ideală, după moarte. La Mihai Eminescu, floarea reprezintă viața, puritatea, identificate cu idealul feminin, iar albastru ilustează spațiul infinit, cerul, proiectând sentimentul în eternitate. De asemenea, titlul trimite și la literatura populară, la „floarea de nu-mă-uita", simbol al iubirii împlinite care rămâne în amintirea ființei iubite. Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din 14 strofe, împărțite in patru secvențe lirice care ilustrează cele două ipostaze specific eminesciene: omul comun și omul de geniu. Opera conține două planuri, în continuarea cărora este utilizată lirica măștilor, îndrăgostitul reprezentând omul de geniu, venit din sfere înalte, iar iubita întruchipează planul uman-terestru, lumea comună. Lirismul este obiectiv, evidențiindu-se lirica măștilor prin prezența celor două voci lirice, care desemnează două ipostaze ale umanului: el și ea, omul de geniu și omul comun, lumea abstractă și cea concretă. Concluzionând, îngemănarea dintre visul de iubire și cugetarea detașsată a geniului conferă poemului „Floare albastră" caracterul de sinteză a gândirii eminesciene, anticipând problematica exprimată detaliat în poezia „Luceafărul". „O SCRISOARE PIERDUTĂ" ION LUCA CARAGIALE Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având final fericit și rol moralizator. Ion Luca Caragiale se evidențiază în literatura autohtonă drept un spirit critic față de societatea vremurilor, fiind unul dintre cei patru clasici ai literaturii române, cunoscut și drept cel mai însemnat dramaturg român. Piesa de teatru „O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, considerată capodopera scrierilor caragialiene. Aceasta a fost reprezentată scenic în 1884, la Teatrul Național din București, fiind publicată în același an. O primă trăsătură ce statutează caracterul realist al operei este validată de incipit, respectiv cronotopul acțiunii „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre", ceea ce conferă veridicitate scrierii. Astefl, autorul prezintă un aspect esențial al scenei politice românești, sugerând caracterul general al modului de desfășurare al campaniei electorale, bazată pe corupție și șantaj. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al operei este tipologia personajelor, tipice, așezate în situații tipice, ce ilustrează contrastul dintre esență și aparență. Astfel, Zaharia Trahanache întruchipează tipologia încornoratului sau a vicleanului, fiind considerat un personaj „enigmatic", datorită comportamentului pe care îl afișează în fața adulterului. Deși pare naiv, el este conștient de situație, dar se preface, știind că are beneficii din această relație pe care soția sa o are cu Tipătescu. Tema este reprezentată de satirizarea moravurilor sociale, manifestate pe fondul luptei politice, în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă. O primă secvență reprezentativă pentru temă este găsirea inițială a scrisorii de către cetățeanul turmentat, iar aceesta din naivitate se așează sub lumina unui felinar, înțelegând jocurile ascunse ale vieții politice, ulterior fiind surprins de Cațavencu, furându-i scrisoarea. O altă secvență relevantă pentru temă este finalul operei, ce ilustrează conflictul fals pe care personajele l-au întreținut: Cațavencu spășit, recunoaște că a pierdut scrisoarea, Zoe nu-l crede și îl amenință cu polița falsă descoperită de soțul ei, iar cetățeanul turmentat găsește scrisoarea pentru a doua oară și o înapoiaza „adrisantului". În final, personajele se împacă și sărbătoresc victoria candidatului propus de la centru. Un element important de conținut este titlul, analitic, simbolic, alcătuit dintr-o structură complexă, ce pune în evidență contrastul dintre esență și aparență. Desemnează un obiect de șantaj politic, care va declanșa conflictul, cât și pretextul intrigii. Acțiunea este logică și cronologică, urmărind lupta dintre cele două partide politice, comicul de situație fiind evidențiat prin pierderea repetată a scrisorii. Zoe, soția lui Zaharia, pierde o scrisoare de amor care-i fusese adresată de Ștefan Tipătescu, prefectul județului. Scrisoarea este găsită de cetățeanul turmentat și sustrasă de la acesta de către Cațavencu, adversarul lor politic, care amenință cu publicarea ei dacă nu va fi susținut în alegeri. Pierzând arma șantajului și fiind prins cu o poliță falsă, Cațavencu e obligat să conducă festivitățile în cinstea noului ales propus de centru: Agamemnon Dandanache. După rostirea discursurilor electorale, are loc o încăierare unde scrisoarea este pierdută din nou, cetățeanul turmentat găsind-o a doua oară si înapoind-o Zoițicăi. Personajele sunt tipice, așezate în situații tipice, și ilustrează diferite tipuri de comic. Astfel, în afară de Zoe și Trahanache, celălalte personaje pronunță greșit cuvinte precum: „bampir", „ soțietate", evidențiind comicul de limbaj. Comicul de moravuri este ilustrat prin expunerea aspectelor vieții de familie, în care soțul acceptă prezența amantului, formând un „triunghi" amoros: Zaharia -- Zoe -- Tipătescu. De asemenea, numele personajelor nu sunt alese întâmplător, ci au rezonanțe care trimit la caracterul acestora, fiind vorba despre comicul de nume. Zaharia se referă la zahariseală, ușoara manipulare a personajului, Tipătescu este amorez(tip-tipologie), iar Cațavencu, de la „cațaveică", haină cu două fețe, ce ilustrează personalitatea sa. Sintetizând, opera „O scrisoare pierdută" este cea mai complexă și rafinată comedie a literaturii române, păstrându-și valențele dincolo de trecerea timpului, fiind menită să corecteze moravurile sociale, prin artă. „ION" LIVIU REBREANU Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de întindere mare, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative ce dezvoltă conflicte puternice. Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață al literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă artistic in perioada interbelică. Opera literară „Ion" este publicată în 1920, fiind apreciată de critica literară și respectând rpincipiul de bază enunțat de Eugen Lovinescu, anume sincronismul cu literatura universală. O primă trăsătură ce statutează caracterul realist al operei este perspectiva narativă obiectivă, naratorul fiind obiectiv, omniscient și omniprezent, neimplicat afectiv în acțiune, împletind narațiunea cu ficțiunea, drumul fiind continuat printre toponime: „Cluj", „Jidovița". Naratorul cunoaște dinainte destinul personajelor, pătrunde în gândurile lor și plasează semne ale devenirii eroilor săi, comentând pe alocuri faptele și chiar comunicând cu cititorul, fiind o voce detașată ce nu empatizează cu personajele, nu moralizează faptele și nu emite judecăți de valoare. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al operei este simetria, redată de relația incipit-final. Aceasta se realizează printr-o descriere simbolistică și semnificativă a drumului, având o dublă valență. Incipitul este expozitiv, creat în spirit realist, intrarea în satul Pripas fiind „incununată" cu o „cruce strâmbă", ceea ce ilustrează lipsa creștinității în acel loc. Finalul este închis și revine simetric, sintetizând meditativ dramele individuale care se corelează cu cele colective, exprimând, de fapt, ciclul vieții. Tema este de factură socială și ilustrează mai multe direcții, precum: societatea rurală, familia, pământul, iubirea si intelectualul confruntat cu problematica sărăciei. O primă secvență reprezentativă pentru temă este cea a horei, loc unde sunt evidențiate stratificările sociale, intelectualii stând și privind pe margine, diferențiindu-se prin vestimentație și atitudine, în timp ce țăranii sunt împărțiți în funcție de avere și vârstă. Ion, flăcău harnic și priceput, dar sărac și conștient de condiția sa, hotărăște să treacă peste glasul inimii, în favoarea pământului. Deși era îndrăgostit de Florica, cea mai frumoasă, dar și cea mai săracă fată din sat, hotărăște să se însoare cu Ana, fata lui Vasile Baciu, care era promisă deja unui țăran foarte bogat. O altă secvență relevantă pentru temă este punctul culminant al romanului, reprezentat de scena sărutării pământului, moment al existenței protagonistului când cele două glasuri de confundă, anticipând finalul său tragic prin contopirea cu pământul, care îi era atât de drag. Această iubire pentru pământ vine din dorința de a ieși din cercul unui destin vitreg, anume sărăcia. Dorind sa-și depășească statutul social, Ion este în goană după teren, ceea ce îi va aduce însăși sfârșitul. Un element important de conținut este titlul, sintetic, eponim, dat de numele personajului principal, reprezentant tipologic al unei categorii sociale, anume țărănimea. De asemenea, titlul este sugestiv pentru intenția scriitorului de a face din Ion tipul țăranului din Ardeal și de a evidenția evoluția lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Din punct de vedere compozițional, romanul este împărțit în două părți intitulate sugestiv: „Glasul iubirii" și „Glasul pământului". Acțiunea este logică și cronologică, localizată în timp și spațiu, se petrece în satul Pripas și are ca început și sfârșit o zi de duminică. Hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana, deși o place pe Florica, marchează începutul conflictului interior al personajului. La nuntă, protagonistul își dă seama că tot pe Florica o iubește și nu-i cere acte socrului pentru pământ, la scurt timp începând bătăile și drumurile Anei de la soț la tată. Sinuciderea soției nu-i trezește regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în ea, iar apoi în Petrișor, fiul lor, nu vedea decât garanția proprietății pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește din drumurile lui după Florica, măritată acum cu George, astfel că deznodământul este previzibil. George îl omoară pe Ion și este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii. Personajele sunt complexe, determinate social, dar si genetic de calitățile psihologice. Acestea înfățișează o lume reală, măcinată de problema ierarhiei din cauza valorii materiale, fiind observată descrepanța dintre lumea bogată și cea săracă. Sintetizând, apariția romanului „Ion" a fost privită de critică drept o dată importantă în istoria literaturii române contemporane, constituind „prima creație obiectivă" a vremurilor trecute. „MOROMEȚII" MARIN PREDA Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de întindere mare, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative ce dezvoltă conflicte puternice. Marin Preda este un reprezentant de seamă al literaturii românde de după Al Doilea Război Mondial. Proza sa scurtă de factură socială anticipează marile creații românești, dintre care se evidențiază romanul „Moromeții". Opera literară „Moromeții" este un roman realist de factură socială, prezentând veridic viața socială dintr-un sat de câmpie, fiind împărțit în două volume, apariția având loc in 1955, respectiv 1967. O primă trăsătură care staturează carecterule realist al operei este perspectiva narativă, obiectivă, naratorul fiind obiectiv, omniscient și omniprezent, ce relatează fapte la persoana a III-a, neimplicat afectiv în acțiune. Focalizarea este neutră și este dublată de focalizarea interioară a personajului reflector, Ilie Moromete, în primul volum și Niculae, în al doilea volum. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al operei este simetria incipit-final, ce se realizează prin tema timpului. În incipit, „timpul părea să aibă cu oamenii nesfârțită răbdare'', în sensul că viața decurge fără conflicte mari, iar în final „timpul nu mai avea răbdare", pentru că au loc schimbări fundamentale. Acțiunea din primul volum se petrece cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, pe parcursul unei veri, în satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, iar în al doilea, după război, în vreme de 24 de ani. Tema ilustrează dispariția clasei țărănești tradiționale, iar pe fundalul acestei schimbări se derulează o dramă a paternității determinată de ruptura familială pe care o trăiește eroul. O primă scenă relevantă pentru temă este cea a cinei, prin atitudinea și poziția membrilor familiei la masă. Întorși de la câmp, ei se așează la masă și păstrează o liniște apăsătoare. Nilă, Achim și Paraschiv stau „umăr la umăr înghesuiți" spre ieșire, fapt ce ilustrează unitatea împotriva celorlalți, anticipând și fuga lor din sat, părăsirea definitivă a condiției de țăran. Moromete stă pe pragul înalt al odăii, unde „îi stăpânește pe toți cu privirea", fiind autoritatea supremă în familie. Catrina stă pe jumătate întoarsă către vatră, gata să-i servească pe ceilalți, sugerând condiția femeii de la țară, și îi ține alături pe Tita, Ilinca și Niculae, copii făcuți cu Moromete, ca și cum ar încerca să-i protejeze. Niculae nu are scaun, stă direct pe pământ și este trimis cu oile zilnic, deși el vrea să meargă la școală. O altă scenă reprezentativă pentru temă este cea a tăierii salcâmului din spatele casei pentru a fi vântul lui Bălosu. Pământul înseamnă garanția supraviețuirii, dar necesită și plata unui impozit, iar Moromete nu este conștient de pericolul amânării datoriilor. El riscă să-i fie luate toate bunurile din gospodărie, salcâmul fiind o soluție provizorie. Scena simbolică marchează începutul destrămării familiei și a relațiilor din lumea satului. Tăierea salcâmului are loc pe fundalul sonor al bocetelor din cimitir, echivalente plânsului unui sat întreg. Când Nilă îl întreabă pe tată de ce îl taie, acesta răspunde cu ironie amară „ca să se mire proștii", iar copacul se lasă greu doborât, ca un dublu al lui Moromete, ce nu acceptă ideea că modul lui de viață a fost greșit. Un element important de conținut este titlul, sintetic, reprezentat de numele unei familii, exponenți ai mediului rural, surprinși în pragul unor prefaceri sociale radicale, destrămarea acesteia semnificâd destrămarea satului tradițional. Un alt element important de conținut este conflictul, deoarece ilustrează, prin intermediul personajelor, schimbările din societatea rurală și drama țăranului român surprins într-o perioadă istorică dificilă. Conflictul exterior se stabilește între fiii cei mari și familie: ei își disprețuiesc tatăl pentru că nu are spirit de afaceri și pentru că s-a recăsătorit, își urăsc mama și frații vitregi, crezând că toată munca lor se duce în lăzile de zestre ale fetelor și pe școala lui Niculae. Conflictul interior surprinde drama paternității, dar si imposibilitatea eroului de a se adapta noilor realități. El nu acceptă că este „ultimul șăran din lume", iar în ceasul morții îți reafirmă libertatea interioară, spunându-i doctorului cu mândrie că toată viața a trăit independent. Sintetizând, „Moromeții" este un roman de factură psihologică, autorul dovedind prin intermediul acestei opere faptul că țărănimea nu este stăpânită doar de instinct și că e capabilă de reacții sufletești neașteptate. „ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI" CAMIL PETRESCU Modernismul este un curent literar ideatic, cultural și artistic, manifestat în secolul XX, ca reacție împotriva tuturor tradițiilor academice și istorice. Trăsăturile acestuia sunt teoretizare de către Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și crearea unei modalități inovatoare de exprimare. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de întindere mare, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative ce dezvoltă conflicte puternice. Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern, aparținând perioadei interbelice a literaturii române. Activitatea sa literară este vastă, abordând toate cele trei genuri literare, operele sale promovând ideea de înnoire a literaturii române și de sincronizare a acesteia cu literatura universală. Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" apare în anul 1930, în periada interbelică, marcând un moment de nputate absolută în proza românească, prin sincronizarea cu literatura universală. O primă trăsătură ce statutează caracterul modernist al operei este unicitatea perspectivei narative, subiective, naratorul este subiectiv, implicat afectiv în acțiune, evenimentele fiind relatate la persoana I. Discursul narativ se construiește pe tehnici specifice romanului de analiză psihologică, acțiunea fiind situată la nivelul conștiinței, al trăirilor și al ideilor personajului. O altă trăsătură ce susține caracterul modernist al operei este relația incipit-final. Incipitul este un artificiu de compoziție, fiind factorul declanșator al retrăirii iubirii. Primele enunțuri au valoare descriptivă, situând acțiunea într-un cronotop: „la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal". Discursul continuă cu modelul punerii în abis, instituind narațiunea subiectivă și spațiul simbolic al cunștiinței, respectiv afirmația declarativă a lui Gheorghidiu: „cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt". Finalul este deschis interpretării, premisele fixate în început fiind infirmate printr-o evoluție surprinzătoare a eroului, inițial preocupat de lumea ideală, destinul acestuia împlinindu-se după întoarcerea în război, fiind arestat, judecat și condamnat până la moarte. Tema este de factură psihiologică și surprinde drama intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, însetat de dragostea absolută, dominat de incertitudini ce se rezolvă prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a războiului. O primă secvență reprezentativă pentru temă este scena de la popotă, unde discuția ofițerilor îi trezește memoria afectivă lui Ștefan Gheorghidiu în legătură cu căsătoria sa cu Ela. Subiectul este achitarea unui bărbat ce și-a ucis soția, prinsă într-un moment de infidelitate. Protagonistul își exprimă liber părerea cu privire la acest aspect, spunând cu tărie că „cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt". O altă secvență relevantă pentru temă este scena moștenirii, mometul întâlnirii în casa unchiului Tache. Acest moment „trezește" în Ștefan gândul că Ela nu este idealul feminin la care acesta aspira, punând în balanță ceea ce credea despre ea și faptul că tocmai i-a descoperit partea materialistă, pe care nu o cunoscuse până la acel moment. Iubirea este pusă sub retrospectiva vieții pe care o avea în prezent cu aceasta și ceea ce ea își dorea cu privire la moștenire, dar care pe Ștefan nu îl interesa în mod direct. Acțiunea este clădită prin intermediul memoriei involuntare, prima parte a romanului fiind alcătuită din sedimentările memoriei afective a eroului: discuția dintre ofițeri îi readuce aminte lui Ștefan întreaga istorie, începută în facultate, căsătoria și suspiciunea permanentă legată de infidelitatea Elei. Rememorând relația dintre ei, acesta analizează reacțiile sufletești până la cele mai adânci nuanțe, interpretând orice gest până la finalul lor ca și cuplu. Opera este structurată fără respectarea cronologiei faptelor, ci in ordinea importanței afective: prima parte închide universul temporal produs de rememorarea poveștii de dragoste, în timp ce a doua parte aduce în prim plan acțiunea din timpul războiului. Personajul își asumă rolul de narator și simte nevoia introspecției: „Eroul de roman presupune un zbucium interior.". Ștefan Gheorghidiu este naratoul-personaj al romanului, reprezentând tipul intelectualului lucid și analitic. El aspiră către perfecțiune, nu acceptă minciuna, compromisul sau falsitatea și devine victimă a propriului ideal. Ela este soția acestuia, asumându-și al doilea loc în căsnicie, respectând societatea vremurilor. Ea îl impresionează pe Ștefan prin constanța sentimentelor, nu își dorește o carieră, ci doar o relație împlinită. Sintetizând, originalitatea scrierii derivă din complexitatea analizei psihologice a unei conștiințe unice, care depășește valențele timpului, „spărgând" tiparele tradiționale ale scrierilor din acea vreme. „BALTAGUL" MIHAIL SADOVEANU Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de întindere mare, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative ce dezvoltă conflicte puternice. Mihail Sadoveanu, recunoscut și drept scriitor, povestitor și nuvelist, este unul dintre cei mai importanți prozatori români, fiind printre primii colaboratori si revistei „Sămănătorul". Opera literară „Baltagul" este publicată în 1930 și marchează desprinderea autorului de romantism și orientarea către romanul de factură realistă, fiind un moment marcant pentru literatura vremurilor. O primă trăsătură ce statutează caracterul realist al operei este perspectiva narativă obiectivă, naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent, neimplicat afectiv în acțiune, evenimentele fiind relatate la persoana a III-a. Este utilizată tehnica detaliului și a observației, Vitoria preluând rolul naratorului la parastasul soțului. De asemenea, naratorul urmărește gândurile protagonistei și pătrunde în mintea acesteia, oferind posibilitatea de înțelegere a psihologiei din interior. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al romanului sunt elementele de cronotop, prin fixarea cu exactitate a timpului și spațiului. Astfel, acțiunea se desfășoară în Măgura Tarcăului, începând cu perioada sărbătorii Sfântului Andrei și până în primăvară, 10 martie. Timpul este mitic, impus de legenda care deschide romanul și de durata interioară, iar spațiul este simbolic, un spațiu-labirint, spațiu interior al visului și itinerariul simbolic al soarelui. Tema ilustrează viața pastorală și dictează ritmul existențial al oierilor pe calea Tarcăului, fiind vorba și despre familie, justiție, moarte. O primă scenă reprezentativă pentru temă este dialogul pe care îl are Vitoria cu Gheorghiță înainte de a pleca în căutarea soțului ei. Aceasta încearcă să îl întărească moral pe fecior, așteptându-se la tot ce e mai rău cu privire la dispariția lui Nechifor, spunându-i că el este singurul pe care se mai poate baza, deoarece este singurul bărbat rămas în casă și trebuie să o sprijine indiferent de orice. Astfel, Vitoria devine mentor pentru copilul nelovit de greutăți, contribuind la maturizarea sa prin călătoria întreprinsă. O altă scenă relevantă pentru temă este momentul când sunt descoperite osemintele lui Nechifor, în râpa dintre Suha și Sabasa. Vitoria își jelește soțul, aprinzându-i o lumânare, astfel păstrând tradiția. Gheorghiță petrece o noapte alături de osemintele tatălui său, încercând să conștientizeze ce s-a întâmplat, realizându-se transferul de personalitate dinspre tată spre fiul care va prelua îmtreaga responsabilitate a gospodăriei. Un element important de conținut este titlul, sintetic, ce pune universul cărții sub semnul dualității, „baltagul" fiind un topor cu două tăișuri. Devine obiect simbolic, fiind un totem în lumea oierilor, reprezentând forța, autoritatea, respectiv un obiect al comuniunii dintre lumea celor vii și lumea celui dispărut. Acțiunea este logică și cronologică, fiind construită prin tehnica înlănțuirii, cu inserția unor episoade retrospective. Astfel, debutează cu dispariția fără urmă a lui Nechifor Lipan, care nu se mai întoarce la soția lui Vitoria. Aceasta, îngrijorată de lipsa oricărui semn de la soț, pleacă în cele din urmă în căutarea lui împreună cu fiul lor Gheorghiță. Suspicioasă față de îmbogățirea bruscă a celor doi oieri pe care îi găsesc în drumul lor, Vitoria parcurge munții din nou, găsește câinele lui Nechifor și cu ajutorul acestuia descoperă osemintele soțului. Realizând ce s-a întâmplat, organizează un praznic la care îi cheamă pe cei doi oieri și îi confruntă, acuzându-i de uciderea soțului ei. Unul dintre oieri îl atacă pe băiatului Vitoriei și acesta îl lovește cu un baltag, iar câinele lui soțului decedat atacă și el. Înainte de a muri, oierul își recunoaște fapta și cere iertare. Personajele sunt plasate între tipicitate și atipicitate, Vitoria fiind un „obiect" de valoare al operei, un mentor ce preia rolul de narator, reflectând tipul de țărancă de la munte, ce impresionează prin dragostea ce i-o poartă celui drag. Gheorghiță întruchipează tipologia tânărului a cărui personalitate se șlefuiește pe parcursul călătoriei, la început fiind doar un băiat netrecut prin problemele vieții, în final fiind demn de a prelua rolul de stâlp al familiei. Sintetizând, romanul „Baltagul", mitic și tragic, cultivă valorile inteligenței, personajul cel mai caracteristic fiind dominat de înțelepciune profundă, prin intermediul căruia naratorul își exprimă viziunea despre viață și lume. „ENIGMA OTILIEI" GEORGE CĂLINESCU Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există indiferent de faptul că pot fi percepute sau nu. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de întindere mare, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative ce dezvoltă conflicte puternice. George Călinescu este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic, cunoscut drept critic literar, poet, dramaturg și își desfășoară activitatea la sfârșitul perioadei interbelice, respectiv începutul perioadei contemporane. Opera literară „Enigma Otiliei" a fost publicată în 1938 și este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, care înglobează elemente de modernitate. O primă trăsătură ce statutează caracterul realist al operei este reprezentată de tipologiile de personaje. Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, Stănică Rațiu este parvenitul, Leonida Pascalopol, bărbatul matur, Aglae Tulea, „baba absolută\", iar Aurica este fata bătrână. George Călinescu se îndepărtează de modelul său francez, Balzac, individualizându-și personajele, realizând astfel o „comedie umană\" modernă. De exemplu, Costache Giurgiuveanu este umanizat datorită sentimentelor sincere de afecțiune pe care le manifestă față de Otilia. Simion Tulea întruchipează tipologia senilului, în vreme ce fiul acestuia, Titi, este un personaj reprezentativ pentru patologia retardatului. O altă trăsătură ce susține caracterul realist al operei este perspectiva narativă obiectivă, evenimentele fiind relatate la persoana a III-a, prin utilizarea tehnicii detaliului amănunțit și cea a oglinzilor paralele, de către un narator obiectiv, omniscient, omniprezent, neimplicat afectiv în acțiune. De asemenea, Felix este personaj reflector al scrierii călinesciene, cititorul pătrunzând in universul operei odată cu personajul. Tema ilustrează viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, fiind vorba și despre tema iubirii, banului. De asemenea, paternitatea este subtema operei, fiind un roman „al educației sentimentale". O primă secvență reprezentativă pentru temă este mărturisirea iubirii pentru Otilia, prin intermediul scrisorii trimise de Felix. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a acestuia și, într-un gest de nebunie, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. O altă secvență semnificativă pentru temă este după moartea lui Costache Giurgiuveanu, când Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață. Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Un element important de conținut este titlul, inițial romanul numindu-se „Părinții Otiliei", ilustrând ideea balzaciană a paternității eșuate. Ulterior, a fost schimbat pentru a se accentua o trăsătură definitorie a caracterului eroinei, aceasta fiind „enigmatică". De asemenea, personajele romanului pot fi considerate părinții Otiliei, datorită influenței lor asupra sorții ei: Costache Giurgiuveanu o iubește, dar nu are tăria morală de a-i asigura viitorul, Stănică Rațiu îi fură banii și îi grăbește moartea bătrânului, Aglae o îndepărtează din dorința de a pune mâna pe averea ce nu îi aparținea, iar Pascalopol îi oferă salvarea printr-o căsătorie de conveniență. Din punct de vedere compozițonal, secvențele narative sunt împărțite în două planuri, fiind construite pe baza înlănțuirii, naratorul respectând principiul cronologic ar prezentării faptelor. Astfel, primul plan narativ urmărește destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, care vine la București, la unchiul său Costache Giurgiuveanu, pentru a studia medicina. De asemenea, al doilea plan narativ urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea averii bătrânului avar și înlăturarea Otiliei Mărculescu, constituind conflictul principal al romanului. Coordonatele spațio-temporale sunt bine fixate încă din incipit, acțiunea desfășurându-se „în Strada Antim din București", „într-o seară de la începutul lui iulie 1909". Finalul revine simetric, Felix întorcându-se în locurile străbătute ca licean, fiind o trăsătură specifică scrierilor realist-obiective. Personajele ilustrează plăcerea experimentului estetic modern, fiind o galerie impresionantă de tipuri umane îngroșate până în vecinătatea unei comedii. Acestea par a fi lipsite de moralitate, vidate de conținutul sufletesc, asemeni eroilor lui Caragiale. Sintetizând, apariția romanului călinescian marchează o dată impotantă în evoluția literaturii române, rezolvând contradicțiadintre maniera tradițională balzaciană și cea modernă.