Istoria și Teoriile comunicării-1 PDF

Fenomenul bruiajului și al autobruiajului se referă la orice factor care perturbă sau distorsionează procesul de comunicare, împiedicând astfel transmiterea corectă a mesajului de la emițător la receptor. Bruiajul poate fi orice element care interferează cu comunicarea clară și precisă între două sa...

Fenomenul bruiajului și al autobruiajului se referă la orice factor care perturbă sau distorsionează procesul de comunicare, împiedicând astfel transmiterea corectă a mesajului de la emițător la receptor. Bruiajul poate fi orice element care interferează cu comunicarea clară și precisă între două sau mai multe părți implicate. Tipurile de bruiaje sunt: fizice (zgomote de fond, sunete puternice, distanță mare, exemplu o discuție amicală pe o stradă aglomerată), fiziologice (legate de starea interioară a emițătorului sau receptorului, boală, deficiențe senzoriale, exemplu un profesor predă unui student surd), psihologice (din stări emoționale sau atitudini psihologice ale emițătorului sau receptorului, stres, anxietate, prejudecăți, exemplu un angajat stresat poate să nu fie atent la instrucțiunile șefului din cauza grijilor personale), semantice (din diferențele de interpretare a semnificației cuvintelor, limbaj tehnic vs jargon, exemplu un doctor care explică pacientului un diagnostic folosind cuvinte medicale) și culturale (diferențele culturale dintre emițător și receptor). Tipuri de bruiaj în funcție de natura canalului senzorial și exemple: auditiv, vizual, psihologic, olfactiv, tactil 1. Bruiajul auditiv Definiție: Perturbarea semnalelor sonore care interferează cu capacitatea receptorului de a percepe corect mesajele auditive. Exemple: Larma din clasă: Zgomotul produs de mai multe persoane care vorbesc simultan într-o sală de clasă. Zarva din piață: Sunetele multiple și diverse dintr-o piață aglomerată, care împiedică claritatea conversațiilor. Tumultul mulțimii de pe stadion: Sunetul puternic și constant al mulțimii de suporteri la un meci de fotbal. Vacarmul din halele unui șantier naval: Zgomotul produs de utilaje și activități de construcție într-un șantier naval. Vâjâitul furtunii: Sunetul puternic al vântului în timpul unei furtuni. Bubuitul tunetului: Sunetul puternic și abrupt al tunetului care poate perturba comunicarea. 2. Bruiajul vizual Definiție: Perturbarea semnalelor vizuale care interferează cu capacitatea receptorului de a percepe corect mesajele vizuale. Exemple: Ceata sau ploaia care udă parbrizul mașinii: Impiedică șoferul să vadă corect semnele de circulație, afectând astfel percepția vizuală.  Greșelile de tipar dintr-o carte: Tipărirea incorectă a textului care face dificilă citirea și înțelegerea acestuia. Lacrimile iubitei care pică pe scrisoarea de adio: Patarea textului, care îngreunează citirea și descifrarea mesajului. 3. Bruiajul psihologic Definiție: Perturbarea cauzată de factori psihologici care afectează capacitatea de a procesa corect semnalele transmise prin diverse canale senzoriale. Exemple: Ochelarii de soare în comunicarea interpersonală: Împiedică vederea clară a expresiilor faciale și a ochilor interlocutorului, perturbând astfel comunicarea non-verbală. Blocarea accesului la „ferestrele sufletului”: Tulburarea interacțiunii datorită lipsei contactului vizual adecvat, utilizată de jucătorii de poker pentru a-și ascunde intențiile. 4. Bruiajul olfactiv Definiție: Perturbarea semnalelor olfactive care interferează cu capacitatea de a percepe corect mirosurile. Exemple: Degustătorul de vinuri care își clătește gura după fiecare eșantion: Încercarea de a contracara bruiajul produs de degustarea precedentă pentru a percepe corect aroma vinului. Apa de colonie desinată soției care miroase diferit acasă: Modificarea percepției mirosului apei de colonie din cauza prezenței altor arome din magazin. 5. Bruiajul tactil Definiție: Perturbarea semnalelor tactile care interferează cu capacitatea de a percepe corect senzațiile tactile. Exemple de bruiaj tactil din viața reală 1. Mănuși groase în timpul activităților precise o Situație: Un muncitor care poartă mănuși groase în timpul unei activități care necesită dexteritate, cum ar fi asamblarea de componente mici. o Bruiaj tactil: Mănușile reduc sensibilitatea tactilă a degetelor, făcând dificilă perceperea detaliilor fine și controlul precis al mișcărilor. Definiția autobruiajului psihologic, cauze, situații frecvente și remedii Definiția autobruiajului psihologic Autobruiajul psihologic este o formă specială de zgomot, omniprezentă în interacțiunile noastre comunicative cu ceilalți. Acesta reprezintă o barieră perceptivă paradoxală, datorată capacității superioare de procesare a informațiilor a creierului uman. În esență, autobruiajul psihologic apare din faptul că scoarța cerebrală umană poate prelucra și interpreta un flux sonor de până la 800 de cuvinte pe minut, în timp ce debitul verbal al unui vorbitor mediu atinge doar un sfert din această valoare. Această diferență creează o rezervă de procesare care poate fi utilizată de receptor pentru a se gândi la alte lucruri, declanșând astfel fenomenul de autobruiaj. Cauze ale producerii autobruiajului psihologic Autobruiajul psihologic este cauzat de capacitatea excesivă a creierului de a procesa informații comparativ cu debitul verbal al vorbitorului. Printre cauze se numără: Ritmul lent al vorbirii interlocutorului: Cu cât ritmul vorbirii este mai lent, cu atât este mai probabil ca ascultătorul să își piardă concentrarea. Asociații de idei: Gândurile ascultătorului pot fi antrenate de diverse asociații de idei, care îl îndepărtează de subiectul comunicării. Monotonia expunerii: Monotonia discursului poate stimula reverii și gânduri paralele. Situații frecvente în care apare autobruiajul psihologic Autobruiajul psihologic apare frecvent în diverse contexte, inclusiv: În timpul prelegerilor sau prezentărilor lungi: Elevii sau studenții pot deveni victime sigure ale autobruiajului, mai ales dacă sunt mai puțin atrași de subiect sau dacă sunt de fel visători. În întâlniri sau ședințe: Participanții pot începe să se gândească la alte lucruri decât la subiectul discuției, mai ales dacă prezentarea este monotonă sau prea lungă. În conversații personale: Dacă interlocutorul vorbește prea încet sau prea monoton, ascultătorul poate pierde firul discuției. Remedii pentru diminuarea sau evitarea autobruiajului psihologic Pentru a diminua sau evita apariția autobruiajului psihologic, se pot aplica următoarele strategii: Menținerea unui ritm verbal adecvat: Vorbitorii ar trebui să mențină un ritm verbal suficient de rapid pentru a ține ascultătorii concentrați, dar nu atât de rapid încât să devină dificil de urmărit. Interacțiune activă: Implicarea ascultătorilor prin întrebări și discuții interactive poate ajuta la menținerea atenției.  Varietatea expunerii: Utilizarea diverselor tehnici de prezentare, cum ar fi schimbarea tonului, pauzele bine plasate și utilizarea materialelor vizuale, poate preveni monotonia. Conștientizarea și antrenarea ascultării active: Ascultătorii ar trebui să fie conștienți de tendințele de autobruiaj și să practice tehnici de ascultare activă pentru a rămâne concentrați. Aceste măsuri pot ajuta la îmbunătățirea calității ascultării și la reducerea impactului negativ al autobruiajului psihologic în diverse contexte de comunicare. Distincția dintre a auzi și a asculta A auzi și a asculta sunt două acțiuni distincte, deși ambele implică utilizarea simțului auditiv. A auzi este un proces pasiv care implică simpla percepție a sunetelor prin intermediul aparatului auditiv. Este o activitate involuntară și nu necesită un efort conștient de interpretare sau înțelegere. Oricine fără defecte de auz poate auzi sunetele din mediul înconjurător. De exemplu, toți cei prezenți într-o cameră pot auzi o piesă muzicală în toate detaliile sale acustice, dar asta nu înseamnă că toți cei care o aud o și înțeleg sau apreciază în mod similar. Pe de altă parte, a asculta este un proces activ și complex care implică un efort conștient de a înțelege, analiza și interpreta sunetele și mesajele verbale primite. Ascultarea necesită atenție și concentrare, implicând procese cognitive complexe precum analizarea contextului și decodificarea semnificațiilor ascunse. Ascultarea unei piese muzicale, de exemplu, poate presupune o lungă și complicată ucenicie pentru a o înțelege în profunzime, a aprecia nuanțele și a percepe emoțiile transmise de aceasta. Calitatea ascultării este influențată de condițiile fizice și mentale ale receptorului. Mobilizarea fizică și postura joacă un rol semnificativ în calitatea ascultării. Poziția și tonusul muscular al receptorului condiționează nivelul său de atenție. Un exemplu clasic este relaxarea totală a auditorilor datorită unor fotolii comode, care permite o mai bună concentrare asupra mesajului ascultat. Ascultătorii reacționează adesea la informațiile interesante prin schimbări posturale, cum ar fi îndreptarea trunchiului și avansarea capului, pentru a capta mai bine sunetele. Pe de altă parte, pozițiile defensive, cum ar fi brațele încrucișate la piept, reduc receptivitatea la mesajele celorlalți și indică o atitudine de protecție și neîncredere. Astfel de poziții pot afecta negativ procesul de ascultare. În concluzie, a auzi este un proces pasiv și comun, care nu necesită efort, în timp ce a asculta este un proces activ, ce implică un efort conștient și abilități cognitive pentru a înțelege și interpreta mesajele primite. Calitatea ascultării depinde de numeroși factori, inclusiv de condițiile fizice, postura și atitudinea mentală a receptorului. Funcțiile comunicării au fost abordate în diverse perioade istorice. Aristotel a subliniat funcția publică (deliberativă), unde discursul stabilește oportunitatea sau inoportunitatea unei acțiuni cu caracter public, funcția forensică (judiciară), care dovedește justețea sau imoralitatea unor fapte deja petrecute, și funcția epideictică (demonstrativă), axată pe elogierea sau blamarea unor personalități, exprimarea satisfacției față de un eveniment favorabil sau deplângerea urmărilor unei calamități. Karl Buhler a conceput vorbirea ca având funcția de expresie în raport cu emițătorul, funcția de reprezentare în raport cu mesajul și funcția de apel în raport cu destinatarul, distingând astfel trei funcții ale comunicării: expresivă, reprezentativă și apelativă. Apoi au fost identificate șase funcții ale comunicării: funcția emotivă (evidențiază stările interne ale emițătorului prin interjecții), funcția conativă (retorică, persuasivă, îndreptată către destinatarul comunicării pentru a obține un anumit răspuns), funcția poetică (centrată pe mesaj, nu ia în considerare situația sau contextul comunicării, limbajul poetic pune accent pe cum se spune ceva), funcția referențială (se ocupă de situația în care are loc comunicarea), funcția metalingvistică (se manifestă în comunicare când apare necesitatea de a se atrage atenția asupra codului utilizat, gesturile, tonul, explicațiile oferă indicii despre cum trebuie decodificat mesajul comunicat) și funcția fatică (vorbește despre caracteristicile canalului de comunicare și buna funcționare a acestuia, exemplu "Alo" stabilește contactul, datul din cap confirmarea verbală). Funcțiile Comunicării: Istoric și Descriere Istoric al interesului manifestat față de identificarea funcțiilor comunicării Aristotel a fost unul dintre primii care au discutat despre funcțiile comunicării, concentrându- se pe aspectele retorice ale discursului public. Comunicarea, în viziunea lui, avea rolul de a persuada audiența, fiind esențială în dezbaterile politice și juridice. Karl Bühler a continuat studiile asupra comunicării în lucrarea sa „Teoria limbii” din 1934. El a definit actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, identificând trei componente esențiale: emițătorul, mesajul și receptorul. Bühler a conceptualizat vorbirea ca un proces de exprimare (exprezie), reprezentare și apel. Roman Jakobson a adus o contribuție semnificativă după al Doilea Război Mondial, completând tabloul funcțiilor comunicării. El a propus șase funcții ale limbajului, extinzând cadrul teoretic inițiat de Bühler. Funcțiile Limbajului Identificate de Roman Jakobson 1. Funcția emotivă o Componentă: Emițător o Descriere: Evidențiază stările interne ale emițătorului. Exemple includ exclamații precum "ah", "vai" sau expresii de emoții intense. 2. Funcția conativă o Componentă: Destinatar o Descriere: Are rolul de a influența comportamentul destinatarului. Se manifestă adesea prin forme imperative ale verbelor și interjecții care cer atenție. 3. Funcția referențială o Componentă: Context o Descriere: Concentrarea asupra conținutului informațional al mesajului. Exemple includ propoziții declarative care descriu fapte sau stări de fapt. 4. Funcția fatică o Componentă: Canal o Descriere: Asigurarea funcționării canalului de comunicare. Exemple includ saluturi, mici conversații de menținere a contactului precum "Bună ziua", "Alo". 5. Funcția metalingvistică o Componentă: Cod o Descriere: Clarificarea codului folosit în comunicare. Exemple includ explicații sau definiții ale termenilor, precum "Când spun X, mă refer la...". 6. Funcția poetică o Componentă: Mesaj o Descriere: Concentrarea asupra formei mesajului. Exemple includ poezii, jocuri de cuvinte, expresii artistice. „Axiomele” Comunicării: Autori și Explicații Autorii axiomele comunicării sunt Paul Watzlawick, J. Helmick Beavin și Don D. Jackson, care au formulat aceste principii în contextul studiilor de la Institute of Mental Research din Palo Alto. Ei au folosit termenul de „axiomă” pentru a evidenția regulile fundamentale și inevitabile ale comunicării umane. Prezentarea și explicarea axiomele comunicării 1. Axioma 1: „Comunicarea este inevitabilă”  o Explicație: Este imposibil să nu comunici, deoarece orice comportament sau lipsă de comportament transmite un mesaj. De exemplu, tăcerea poate semnala consimțământ, disconfort sau sfidare. 2. Axioma 2: „Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional” o Explicație: Fiecare act de comunicare conține un conținut informațional și un mesaj relațional care definește relația dintre emițător și receptor. De exemplu, tonul vocii poate indica sarcasm sau sinceritate, influențând relația dintre interlocutori. 3. Axioma 3: „Comunicarea este un proces continuu” o Explicație: Comunicarea nu poate fi segmentată în cauze și efecte simple, ci este un proces continuu de schimburi care influențează reciproc. De exemplu, un conflict conjugal nu poate fi redus la un singur incident, ci este parte a unei dinamici complexe. 4. Axioma 4: „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică” o Explicație: Mesajele pot fi transmise prin cuvinte (digital) sau prin gesturi și expresii (analogic). De exemplu, o mângâiere (analogic) poate transmite afecțiune mai clar decât cuvintele. 5. Axioma 5: „Comunicarea este ireversibilă” o Explicație: Odată transmis, un mesaj nu poate fi retras. De exemplu, o remarcă ofensatoare nu poate fi anulată chiar dacă sunt oferite scuze ulterior. 6. Axioma 6: „Comunicarea presupune raporturi de forță și complementare” o Explicație: Comunicarea implică tranzacții simetrice sau complementare între participanți. De exemplu, relațiile de putere influențează interacțiunile, cum ar fi între un șef și un subaltern. 7. Axioma 7: „Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare” Explicație: Comunicarea necesită ajustarea constantă a participanților pentru a atinge înțelegerea. De exemplu, interlocutorii își adaptează limbajul și gesturile pentru a se face înțeleși și pentru a menține armonia în discuții. Exemple și Mărci Specifice pentru Recunoașterea Funcțiilor Comunicării în Mesaje 1. Funcția emotivă: o Marcă specifică: Exprimarea emoțiilor prin interjecții și expresii de sentimente. o Exemplu: „Ah, ce bine mă simt!” 2. Funcția conativă: o Marcă specifică: Utilizarea formelor imperative și a interjecțiilor care solicită acțiune. o Exemplu: „Te rog, adu-mi cartea aceea!” 3. Funcția referențială: o Marcă specifică: Propoziții declarative care oferă informații. o Exemplu: „Astăzi este o zi însorită.”  4. Funcția fatică: o Marcă specifică: Păstrarea și menținerea contactului prin saluturi și mici conversații. o Exemplu: „Bună ziua, ce mai faci?” 5. Funcția metalingvistică: o Marcă specifică: Explicarea și clarificarea termenilor folosiți în comunicare. o Exemplu: „Când spun 'formal', mă refer la un stil de comunicare oficial.” 6. Funcția poetică: o Marcă specifică: Concentrarea asupra formei și stilului mesajului. o Exemplu: „Răsăritul a fost ca un foc de aur pe cerul senin.” Concluzie Aceste funcții și axiome ale comunicării oferă un cadru teoretic esențial pentru înțelegerea dinamicilor complexe ale procesului de comunicare. Ele ne ajută să identificăm și să interpretăm diferitele aspecte ale mesajelor transmise în diverse contexte, evidențiind importanța fiecărui element în realizarea unei comunicări eficiente și armonioase. Funcțiile Comunicării (Roman Jakobson) 1. Funcția emotivă 2. Funcția conativă 3. Funcția referențială 4. Funcția fatică 5. Funcția metalingvistică 6. Funcția poetică Axiomele Comunicării (Paul Watzlawick, J. Helmick Beavin și Don D. Jackson) 1. Comunicarea este inevitabilă 2. Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional 3. Comunicarea este un proces continuu 4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică 5. Comunicarea este ireversibilă 6. Comunicarea presupune raporturi de forță și complementare 7. Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare Proxemica este o disciplină studiată de Edward T. Hall, care se ocupă de corelația dintre componenta spațială și cea comunicațională, afirmând că instinctul teritorial la oameni nu a dispărut și că manifestările sale s-au diversificat și nuanțat. Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal, familial și personal. Teritoriul tribal implică apărarea unui teritoriu împărtășit, dar scara acestuia depășește umanul, formând grupuri mai mici pe care le cunoaște mai bine, exemplu bande de răufăcători, partidele politice, asociațiile simt nevoia de a-și delimita zona de acțiune, marcându-și teritoriul prin mijloace specifice. Caracterul tribal se recunoaște prin manifestări „primitive” de genul intonării unor cântece de luptă, desfășurării și expunerii de însemne specifice și al deghizării, exemplu pe stadioane și terenuri de sport. Teritoriul familial are caracteristici recunoscute în modul de organizare al locuinței și în manifestările familiei când se află în deplasare, exemplu la plajă, importanța pe care fiecare dintre noi o acordă proprietății familiale fictive întemeiate pe dreptul primului ocupant. Există principiul locului central, care constă în alegerea unui loc la cinematograf situat la jumătatea drumului între scaunul ocupat și capătul rândului, apropierea de persoana izolată poate fi interpretată drept agresiune, iar așezarea la o distanță prea mare poate fi interpretată ca o expresie a disprețului sau repulsiei față de vecinul potențial. Teritoriul familial are două ipostaze: mobilă, în care există un înveliș invizibil al familiei asupra mașinii, de exemplu, care, atinsă sau apropiată, stârnește iritarea ocupanților, și imobilă, un teritoriu familial cu spații de diferite tipuri: spații cu organizare fixă (dormitoare la etaj, grădina ca obstacol ce limitează libertatea de acțiune), spații cu organizare variabilă (casa japoneză cu deplasarea unor panouri mobile modifică distribuția încăperilor) și spații cu organizare semifixă (de obicei întâlnite la clădirile publice, exemplu sălile de așteptare unde se restrâng raporturile de comunicare interpersonală, interesul este de a vorbi cât mai puțin, scaunele de-a lungul peretelui, tipuri: sociofuge și sociopete - terase, grădini de vară care stimulează comunicarea de grup). Teritoriul personal are patru zone caracteristice: zona intimă (de la piele și până la 45 cm depărtare, dans apropiat, îmbrățișare, luptă corp la corp, comunicarea tactilă și olfactivă au un loc privilegiat, rolul vorbirii este mult diminuat, subzona apropiată 0-15 cm, relația sexuală și lupta), zona personală (45-125 cm, subzona apropiată 45-75 cm, grad ridicat de familiaritate: soția, iubita, invadarea acestui spațiu poate genera iritare, subzona îndepărtată 75-125 cm, comunicare pe stradă, strângerea mâinii, distanță mai mare între interlocutorii de la țară decât cei de la oraș), zona socială (1.25 – 3.60 m, spațiul negocierilor impersonale, al relațiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total înlăturat) și zona publică (peste 3.60 m, se adresează unei colectivități, unde discursul este formalizat, volumul glasului crește, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte și urmărește reacțiile publicului). Comunicarea gestuală, cunoscută și sub numele de kinezică, este văzută de Cicero ca un limbaj înțeles de toți, chiar și de barbari, și fiecare mișcare a sufletului trebuie însoțită de mișcări ale trupului. Stanley Jones și Elaine Yarbrough au clasificat funcțiile comunicării tactile: atingeri care transmit atingeri pozitive, exemplu mama care alăptează, adultul care mângâie un copil înlăcrimat pentru a-l liniști, șeful care te bate pe umăr pentru a te încuraja, omul care îți strânge mâna cu căldură; atingeri în joacă, care au un potențial metacomunicativ, ușurează interacțiunea fără a angaja răspunderea celui ce atinge pentru actul plin de consecințe al atingerii, exemplu pălmuirea în glumă; atingeri de control, care dirijează comportamentele, atitudinile sau sentimentele persoanei atinse, exemplu o atingere pentru a atrage atenția celui atins, implică de obicei o relație de dominare, relația tactile bărbat-femeie este pronunțat asimetrică; atingerea rituală, exemplu strângerea mâinii în semn de salut la întâlnire și la despărțire, atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt comunicate prin intermediul poziției mâinii celui ce inițiază gestul de salut; atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă, exemplu susținerea unei persoane care coboară din tramvai, atingerea frunții pentru a evalua temperatura unui om bolnav, prin acestea se transmit atât informații obiective cât și informații afective. Gesturile pot fi clasificate astfel: emblemele, mișcări care țin loc de cuvinte și pot constitui un limbaj de sine stătător, exemplu în cazul comunicării dintre surdomuți sau în situații unde din cauza unui bruiaj foarte puternic nu se poate comunica verbal; ilustratorii, care îndeplinesc funcția de însoțire și de completare a comunicării verbale, sunt reacții gestuale înnăscute și universale, tipuri: bastoanele (mișcări verticale ale mâinii care accentuează anumite cuvinte și atrag atenția ascultătorului asupra elementelor esențiale ale discursului, folosite în discursurile publice, considerate indici ai agresivității și dorinței de dominare), pictografele (semne desenate în aer în forma unor obiecte despre care se vorbește), kinetografele (descriu o acțiune sau o mișcare corporală pe care emițătorul o socotește ca fiind insuficientă să o redea doar prin cuvinte, exemplu indicăm cu mâna direcția de mișcare și manevrele autovehiculelor implicate într-un accident), ideografele (descriu o mișcare abstractă, exemplu mișcarea gândului propriu, traiectoria unui raționament), mișcările deictice (indică locuri, obiecte, persoane, pot trezi iritare în cazul persoanelor, de aceea se folosesc limitat de regulile politeții, exemplu indicarea unor persoane cu ajutorul privirii, a degetului), mișcările spațiale (descriu raporturile de poziție dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbește), mișcările ritmice (reproduc ritmul unei acțiuni, exemplu "m-a tocat așa mărunt"), ilustratorii emblematici (embleme utilizate în prezența cuvântului căruia i se substituie în mod normal, exemplu degetele în formă de V - semnul victoriei); gesturile de reglaj, care dirijează, controlează și întrețin comunicarea, funcția lor este expresivă și fatică deoarece dezvăluie atitudinea participanților față de interacțiune și oferă asigurări din partea receptorului privind continuitatea contactului, exemplu datul din cap ca afirmare; mișcările afective, care comunică stările sufletești prin care trece emițătorul, funcția lor este emotivă, exemplu omul abătut cu umerii căzuți și capul plecat având întipărită pe față expresia de amărăciune, exteriorizarea liberă a emoțiilor este adeseori îngrădită de o dublă cenzură, socială și personală; adaptorii, clasa de gesturi care include mișcările ce răspund unor necesități umane ce pot fi efectuate atât în prezența sau în absența unor observatori, exemplu cusutul, bătutul la mașină, măturatul, auto- adaptorii sunt nevoile propriului nostru corp, regulile sociale limitează drastic manifestarea lor în public. Proxemica și Fondatorul Ei Definiția proxemicii: Proxemica este disciplina care studiază utilizarea și percepția spațiului de către oameni și impactul distanței asupra comportamentului și comunicării interpersonale. Aceasta include analiza spațiilor personale și publice, precum și modul în care acestea influențează interacțiunile sociale. Fondatorul proxemicii: Edward T. Hall, un antropolog american, este considerat fondatorul proxemicii. El a introdus conceptul de proxemică în studiile sale privind comportamentul spațial uman și a identificat diferite zone de spațiu personal și public. Tipuri de Teritoriu Conform Lui Desmond Morris Teritoriul tribal: Acest tip de teritoriu se referă la apartenența unei persoane la o comunitate sau grup social larg, cum ar fi un trib, o echipă sportivă sau un club. Sentimentul de apartenență și loialitate față de acest grup este puternic, iar indivizii își delimitează spațiul pentru a proteja și a se identifica cu grupul. Exemple includ membrii unui trib primitiv care își protejează teritoriul împotriva invadatorilor sau suporterii unei echipe de fotbal care își marchează teritoriul în tribune. Teritoriul familial: Se referă la spațiul privat și personal al unei persoane, de obicei asociat cu locuința și mediul familial. Acest teritoriu este crucial pentru sentimentul de siguranță și intimitate. Exemple includ locuința unei familii, spațiul ocupat de o familie pe plajă sau locul de muncă personalizat cu obiecte personale. Teritoriul personal: Este spațiul imediat în jurul unei persoane, care este considerat inviolabil și intim. Acesta include distanța fizică pe care o menținem față de ceilalți în interacțiunile zilnice. De exemplu, distanța pe care o păstrăm față de ceilalți în timpul unei conversații sau spațiul personal respectat într-un lift aglomerat. Tipuri de Spațiu Conform Lui Edward T. Hall Spațiul intim: Se întinde de la suprafața pielii până la o distanță de aproximativ 45 cm. Este utilizat pentru relații foarte apropiate și intime, cum ar fi îmbrățișările, săruturile și șoaptele. Contactul vizual și fizic este intens în această zonă, fiind rezervat persoanelor foarte apropiate, precum partenerii romantici sau membrii familiei. Spațiul personal: Cuprinde distanțele de la 45 cm la 1,25 m. Este folosit în interacțiunile zilnice cu prieteni sau cunoștințe. În această zonă, contactul vizual este moderat și se pot purta conversații relaxate. Este spațiul utilizat pentru discuții prietenoase și pentru a menține o distanță confortabilă față de interlocutori. Spațiul social: Se întinde de la 1,25 m la 3,6 m. Este utilizat pentru interacțiuni formale și profesionale, cum ar fi întâlnirile de afaceri, interviurile și discuțiile cu colegii. În această zonă, contactul fizic este minim, iar comunicarea se desfășoară la un nivel mai formal și profesional. Spațiul public: Peste 3,6 m. Este destinat comunicărilor publice, cum ar fi discursurile, prelegerile și prezentările în fața unui grup mare de persoane. Volumul vocii este ridicat, iar contactul vizual cu toți participanții este dificil de menținut. Cele Patru Zone ale Spațiului Personal Zona intimă: Se întinde de la suprafața pielii până la 45 cm. Este folosită pentru relații foarte apropiate și include două subzone: subzona apropiată (0-15 cm) și subzona îndepărtată (15-45 cm). În această zonă, comunicarea include îmbrățișări, șoapte și alte forme de contact fizic intens. Persoanele care pătrund în această zonă sunt în general foarte apropiate, cum ar fi partenerii romantici sau membrii familiei. Zona personală: Cuprinde distanțele de la 45 cm la 1,25 m și include subzonele apropiată (45-75 cm) și îndepărtată (75-125 cm). Este destinată relațiilor prietenoase și conversațiilor informale. În această zonă, comunicarea se desfășoară într-un cadru relaxat și familiar, iar contactul vizual este important. Zona socială: Se întinde de la 1,25 m la 3,6 m și include subzonele apropiată (1,25-2,2 m) și îndepărtată (2,2-3,6 m). Este folosită pentru interacțiuni formale și profesionale. În această zonă, comunicarea este clară și formală, iar contactul fizic este minim. Este spațiul utilizat pentru discuții de afaceri și întâlniri formale. Zona publică: Peste 3,6 m. În această zonă, comunicarea își pierde aproape total caracterul interpersonal și devine mai formalizată. Este folosită pentru discursuri publice și prezentări, unde volumul vocii este ridicat, iar contactul vizual cu toți participanții este dificil de menținut. De exemplu, un profesor care predă unui grup mare de studenți sau un politician care ține un discurs în fața unei mulțimi. Aceste detalii suplimentare oferă o perspectivă mai profundă asupra modului în care utilizăm și percepem spațiul în interacțiunile noastre zilnice, influențând comportamentul și comunicarea interpersonală. Definiția kinezicii și fondatorul ei Kinezica este disciplina care studiază mișcările corpului și gesturile ca forme de comunicare non-verbală. Aceasta include analiza modului în care mișcările corpului, poziția și gesturile sunt folosite pentru a transmite informații, intenții și emoții în cadrul interacțiunilor umane. Fondatorul kinezicii este Ray Birdwhistell, care a pus bazele acestei discipline în lucrarea sa "Introduction to Kinesics", publicată în 1952. Birdwhistell a fost primul care a sistematizat și a studiat științific gesturile și mișcările corpului, evidențiind importanța lor în comunicarea umană. Universalitatea sau determinarea culturală a gesturilor Gesturile sunt atât universale, cât și determinate cultural. Deși există gesturi care au înțelesuri similare în diverse culturi (de exemplu, zâmbetul ca expresie a fericirii), multe gesturi sunt specifice culturilor și pot avea semnificații diferite sau chiar opuse în funcție de contextul cultural. Aceasta sugerează că, deși anumite gesturi pot fi înțelese intuitiv la nivel global, interpretarea exactă și utilizarea lor sunt profund influențate de normele și practicile culturale. Clasificarea gesturilor realizată de Paul Ekman și Wallace Friesen Ekman și Friesen au realizat o clasificare detaliată a gesturilor, identificând mai multe categorii și subcategorii de gesturi, fiecare cu exemple specifice. 1. Emblemele o Descriere: Gesturi cu semnificații precise și cunoscute în cadrul unei culturi. Acestea pot înlocui cuvinte sau fraze întregi și sunt înțelese de membrii acelei culturi. o Exemple: Salutul cu mâna (semn de salut), gestul de "OK" (aprobare), degetul mare ridicat (însemnând bine sau acord). 2. Ilustratorii o Descriere: Gesturi care însoțesc și clarifică comunicarea verbală, ajutând la accentuarea sau explicarea cuvintelor. o Subcategorii: ▪ Bastoanele: Mișcări verticale ale mâinii pentru a accentua anumite cuvinte sau idei. ▪ Exemplu: Lovirea mesei cu mâna pentru a sublinia un punct important. ▪ Pictografele: Gesturi care desenează în aer forma unui obiect sau descriu o acțiune. ▪ Exemplu: Desenarea unei case în aer pentru a indica o clădire. ▪ Kinetografele: Descriu o acțiune sau o mișcare corporală. ▪ Exemplu: Imitarea conducerii unei mașini. ▪ Ideografele: Gesturi abstracte care ilustrează procese de gândire. ▪ Exemplu: Rotirea mâinii pentru a indica reflecția sau gândirea.  ▪ Mișcările deictice: Indică obiecte, locuri sau persoane. ▪ Exemplu: Arătarea cu degetul spre o persoană. ▪ Mișcările spațiale: Descriu relațiile de poziție între obiecte sau persoane. ▪ Exemplu: Mâna întinsă pentru a arăta distanța dintre două lucruri. ▪ Mișcările ritmice: Reproduc cadenta unei acțiuni. ▪ Exemplu: Mișcarea repetitivă a mâinii pentru a indica un ritm. ▪ Ilustratorii emblematici: Utilizarea emblemelor în locul cuvintelor. ▪ Exemplu: Semnul V pentru victorie. 3. Afectele o Descriere: Expresii faciale și gesturi care comunică emoții și stări sufletești. o Exemple: Zâmbetul pentru a exprima fericirea, încruntarea pentru a exprima furia, lacrimile pentru tristețe. 4. Reglatorii o Descriere: Gesturi care controlează, reglează și coordonează interacțiunea socială și comunicarea verbală. o Exemple: Darea din cap pentru a indica acordul sau dezacordul, ridicarea mâinii pentru a cere cuvântul într-o discuție, contactul vizual pentru a semnala atenția sau interesul. 5. Adaptoarele o Descriere: Gesturi de auto-manipulare care ajută la gestionarea emoțiilor și la menținerea confortului fizic și psihic. o Subcategorii: ▪ Auto-adaptoarele: Gesturi realizate asupra propriului corp pentru a satisface nevoi fiziologice sau psihologice. ▪ Exemplu: Scurmarea capului, frecarea mâinilor, aranjarea hainelor. ▪ Adaptoarele obiectuale: Utilizarea obiectelor pentru a satisface nevoi psihologice sau pentru a reduce stresul. ▪ Exemplu: Jucatul cu un pix, răsucirea unui inel pe deget. ▪ Adaptoarele alter: Gesturi realizate asupra altor persoane pentru a satisface nevoi sociale sau pentru a comunica afecțiune. ▪ Exemplu: Ținerea de mână, îmbrățișarea Clasificarea funcțiilor comunicării tactile realizată de Stanley Jones și Elaine Yarbrough Stanley Jones și Elaine Yarbrough au clasificat funcțiile comunicării tactile în cinci tipuri principale de atingeri, fiecare cu descrieri și exemple specifice. 1. Atingeri care transmit emoții pozitive o Descriere: Atingeri care exprimă afecțiune, recunoștință, iubire sau alte emoții pozitive.  o Exemple: Mama care alăptează, adultul care mângâie un copil pentru a-l liniști, strângerea de mână călduroasă pentru a exprima gratitudinea. 2. Atingeri în joacă o Descriere: Atingeri ludice care facilitează interacțiunea și construiesc relații sociale. o Exemple: Gâdilatul, bătăile pe umăr în glumă, loviturile prietenești. 3. Atingeri de control o Descriere: Atingeri care dirijează comportamentul, atitudinile sau acțiunile celorlalte persoane. o Exemple: Îndrumarea unui copil prin ținerea de mână, atingerea ușoară a brațului unui coleg pentru a-i atrage atenția. 4. Atingerea "rituală" o Descriere: Atingeri care fac parte din ritualuri și practici sociale, având rol simbolic și formal. o Exemple: Strângerea de mână la întâlniri și despărțiri, sărutul pe obraz în semn de salut. 5. Atingerea în scop de comunicare o Descriere: Atingeri care transmit mesaje specifice, fie că sunt de natură afectivă sau practică. o Exemple: Bătaia pe spate pentru a încuraja pe cineva, atingerea ușoară a mâinii pentru a oferi suport emoțional. Clasificarea gesturilor realizată de Paul Ekman și Wallace Friesen 1. Emblemele 2. Ilustratorii 3. Afectele 4. Reglatorii 5. Adaptoarele Clasificarea funcțiilor comunicării tactile realizată de Stanley Jones și Elaine Yarbrough 1. Atingeri care transmit emoții pozitive 2. Atingeri în joacă 3. Atingeri de control 4. Atingerea "rituală" 5. Atingerea în scop de comunicare Ilustratorii Bastoane Pictografe Kinetografe Ideografe  Mișcările deictice Mișcările spațiale Mișcările ritmice Ilustratorii emblematici Adaptoarele Auto-adaptoare Adaptoare alter Adaptoare obiectuale