Noțiuni Introductive 2 PDF

C) Clasificarea normelor juridice a) După criteriul ramurii de drept, există norme de drept civil, norme de drept penal, norme de drept administrativ etc. b) După criteriul forței juridice a actului normativ care le cuprinde: norme cuprinse în legi adoptate de parlament, norme cuprin...

C) Clasificarea normelor juridice a) După criteriul ramurii de drept, există norme de drept civil, norme de drept penal, norme de drept administrativ etc. b) După criteriul forței juridice a actului normativ care le cuprinde: norme cuprinse în legi adoptate de parlament, norme cuprinse în ordonanțe emise de guvern în baza aprobării Parlamentului (prin legea de abilitare anterioară adoptării în cazul ordonanței simple sau aprobare ulterioară în cazul ordonanței de urgență), decretele emise de Președintele României în domeniile stabilite prin Constituție, hotărâri ale guvernului date în organizarea executării legilor, ordine emise de miniștrii etc.; o categorie aparte o reprezintă actele normative emise de către autoritățile administrative locale în limitele legii și ale hotărârilor de guvern și care vizează numai o anumită unitate administrativ teritorială (e.g., hotărâri emise de Consiliul local al municipiului Brașov, vizează doar acest municipiu). c) După criteriul sferei de aplicare: - norme generale se aplică tuturor relațiilor sociale dintr-un domeniu sau dintr-o ramură de drept. Pentru a desemna caracterul general al normelor se folosește și sintagma de drept comun (e.g., art. 2 din Codul civil prevede că el constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera și spiritul său; asemănător, art. 2 din Codul de procedură civilă prevede că acesta constituie procedura de drept comun în materie civilă, dar și în alte materii, dacă legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare; art. 1167 C. civ. stabilește că toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol). -norme speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relații sociale din cadrul unui domeniu sau ramuri de drept (e.g., normele juridice care privesc contractul de întreținere se aplică acestuia). Conflictul dintre norme generală și cea specială se soluționează în favoarea celei din urmă. Norma specială este de strictă interpretare și aplicare. - norme de excepție – acestea derogă de la cele generale sau de la cele speciale (e.g., art. 2023 alin. 1 C. civ stabilește regula conform căreia mandatarul este ținut să îndeplinească personal mandatul, cu excepția cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să își substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului. Din cuprinsul textului, rezultă că regula este interdicția de substituire a mandatarului în executarea mandatului. Ea cunoaște o excepție, atunci când mandantul l-a autorizat pe mandatar să își substituie o persoană în executarea acestuia. Normele cuprinse în articolul analizat sunt speciale, în raport de cele generale din materia contractului. În același timp, dreptul mandatarului de a-și substitui o altă persoană în cazul autorizării sale de către mandant constituie o excepție de la regula interdicției de substituire a mandatarului). d) După caracterul conduitei prescrise (după cum părțile pot sau nu să deroge de la ele): - Norme dispozitive permit părților să deroge de la conținutul lor. La rândul lor, normele dispozitive pot fi: permisive – acestea nu impun o conduită obligatorie, ci permit subiectelor de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor (e.g., art. 1780 alin. 1 C. civ. prevede că: “Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații”.) supletive – conduita pe care o pretind părților devine obligatorie numai dacă părțile nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită (e.g., art. 1666 alin. 1 C. civ. prevede că: “În lipsă de stipulație contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”). - Norme imperative – impun destinatarilor regulii o conduită pozitivă (o acțiune) sau negativă (o inacțiune), fără posibilitatea de derogare de la conținutul ei. La rândul lor, normele imperative pot fi: onerative, care obligă la o acțiune (e.g., art. 1011 alin. 1 C. civ. prevede că: “Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute”). prohibitive, obligă la o inacțiune (e.g., art. 1569 alin. 1 C. civ. prevede că: “Nu pot face obiectul unei cesiuni creanțele care sunt declarate netransmisibile de lege”.) D) Aplicarea normei juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor Aplicarea normei juridice în timp Există trei momente pentru aplicarea în timp a normei juridice a) Intrarea în vigoare. - legile intră în vigoare în trei zile de la publicarea lor în M. Of., dacă în cuprinsul actului normativ nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituție); - de asemenea, ordonanțele simple (emise în temeiul unei legi de abilitare) intră în vigoare tot în 3 zile de la data publicării în M. Of. dacă în cuprinsul actului normativ nu se prevede o altă dată; Termenul de 3 zile (fie ca este vorba de o lege sau de o ordonanță) se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, și expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare (art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/2000). -celelalte acte normative adoptate de Parlament sau emise de organe ale administrației publice centrale intră în vigoare de la data publicării lor în M. Of., dacă în cuprinsul actului normativ nu se prevede o altă dată ulterioară (art. 12 alin. 3 din Legea nr. 24/2000). Odată legea intrată în vigoare, operează o prezumție absolută de cunoaștere a conținutului ei, astfel că nimeni nu poate invoca necunoașterea ei. Totuși regula nu este absolută (e.g., art. 1207 și art. 1208 C. civ., rezultă că un act juridic poate fi anulat pentru eroare de drept, dacă norma juridică este determinantă pentru încheierea actului juridic și nu este una accesibilă și previzibilă). b) Perioada de activitate a normei juridice (perioada în care care produce efecte) este guvernată de două reguli: - Principiul neretroactivității – legea se aplică numai pentru viitor, nereglementând și pentru trecut (art. 15 alin. 2 din Constituției). Regula comportă două excepții: legea penală și legea contravențională mai favorabilă. - Principiul neultraactivității legii vechi – legea nu produce efecte după ce a ieșit din vigoare Regula poate comporta excepții (e.g., efectele actelor juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor – art. 6 C. civ.). c) Ieșirea din vigoare a normei juridice Există patru modalități prin care o lege poate ieși din vigoare: - ajungerea la termen (e.g., ordonanțele emise de guvern în perioada pandemiei care au conținut restricții de circulație); - desuetudinea – își încetează aplicabilitatea în fapt, pentru că este anacronică cu noile condiții economice, sociale sau politice deși formal textul nu a ieșit din vigoare, el nu se mai aplică; - abrogarea – implică intrarea în vigoare a unei norme juridice noi, care conține dispoziții incompatibile cu cele cuprinse într-o normă juridică anterioară; abrogarea poate fi expresă –noul act normativ prevede abrogarea normei anterioare în mod direct (arătând, spre exemplu, că articolul care conține norma se abrogă) sau indirect (când prevede că orice dispoziție contrară se abrogă); abrogarea poate fi tacită - când noul act normativ conține dispoziții contrare altuia, fără să menționeze abogarea expresă a celui din urmă; abrogarea poate fi totală, atunci când întregul act normativ este abrogat sau parțială, în situația în care se abrogă doar o parte a actului normativ; - încetarea efectelor ca urmare a deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate – art. 147 alin. (1) din Constituție prevede: “(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Aplicarea normei juridice în spațiu Implică un aspect intern și unul internațional Aspectul intern (când raportul juridic nu conține un element de extraneitate) Este guvernată de principiul teritorialității, care are semnificația că legile (în sensul larg al cuvântului) adoptate de autoritățile și instituțiile statului român se aplică numai pe teritoriul acestuia. Nu toate normele juridice au vocația de a se aplica pe întreg teritoriul statului român Astfel, art. 7 C. civ. prevede că: ”(1) Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială. Există și situații în care legea română se aplică și în afara granițelor statului: - la bordul navelor și aeronavelor care circulă sub pavilion românesc, pe perioada croazierei; - la sediul ambasadelor și consulatelor statului român din străinătate. Aspectul internațional (când raportul juridic conține un element de extraneitate, care se poate referi la subiectele, obiectul sau conținutul acestuia). În această situație, stabilirea legii aplicabile se realizează pe baza regulilor dreptului internațional privat. Aplicarea normei juridice asupra persoanelor Întinderea aplicării normei juridice depinde și de sfera persoanelor cărora li se adresează. Astfel, există norme aplicabile tuturor persoanelor, fie ele fizice sau juridice (e.g., Codul civil), după cum există norme care se aplică numai persoanelor fizice (e.g., OUG nr 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale sau numai persoanelor juridice (e.g., Legea nr. 31/1990 privind societățile). E) Intepretarea normelor juridice este operațiunea de explicare a conținutului normei juridice a) Interpretarea poate fi: - oficială, când aparține autorității emitente a normei; ea este parte componentă a actului normativ și este obligatorie; - judiciară – este cea realizată de către instanțele de judecată și privește doar litigiul în cadrul căreia ea este realizată, forța ei obligatorie privind doar părțile implicate în proces; doar dezlegările date de instanța supremă, dacă acesta a fost sesizată cu soluționarea unui recurs în interesul legii sau cu o cerere de a pronunța o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei probleme de drept sunt obligatorii pentru instanțele de judecată. - doctrinară – este realizată de către specialiștii în drept, nefiind obligatorie. b) Metode de interpretare - metoda gramaticală – potrivit acesteia, norma este interpretată prin raportare la regulile gramaticii; - metoda sistematică – potrivit acesteia norma este interpretată în corelație cu alte norme juridice din același act normativ sau chiar în relație cu alte acte normative (e.g., art. 4 alin. 1 și alin. 2 C. civ. prevede că “În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile”). - metoda istorică – potrivit acesteia, norma se interpretează cu observarea circumstanțelor istorice și sociale care au stat la baza elaborării ei. - metoda logică – implică recurgerea la anumite reguli de interpretare logică a normei juridice, precum: excepția este de strictă interpretare – o situație de excepție nu poate fi extinsă la alte situații asemănătoare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – dacă textul normei are o aplicare generală, nu îi este permis interpretului să introducă excepții care ar avea ca menire să restrângă domeniul său de aplicare; legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu al neaplicării ei – dacă textul normei este neclar și pare că nu poate fi aplicat, el trebuie interpretat astfel încât să se asigure normei efecte juridice. Izvoarele formale ale dreptului afacerilor Prin izvor de drept se înțelege forma de exprimare a normei juridice, adică actul normativ în care ea este încorporată. Din acest punct de vedere, sunt izvoare ale dreptului afacerilor: Izvoare interne: Constituția, Codul civil, legile, ordonanțele, hotărârile de guvern etc., în măsura în care reglementează activitatea de afaceri; Uzanțele - se referă la obiceiul sau cutumă (regulă impusă de o practică îndelungată la nivelul unei colectivități) și la uzurile profesionale (reguli impuse de o practică îndelungată aplicabile unei activități profesionale); pentru a fi izvor de drept, uzanțele trebuie să fie conforme ordinii publice și bunelor moravuri (art. 1 alin. 4 C. civ.) Principiile generale ale dreptului – reguli de bază care derivă din specificul sistemului normativ, practica instanțelor și doctrina juridică. Ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului: legea, uzanțele, analogia, principiile generale ale dreptului (art. 1 alin. 2 C. civ.) Izvoare internaționale: tratatele la care România este parte, dreptul Uniunii Europene (tratatele constitutive și modificatoare, regulamentele, directivele și deciziile).