Acţiunea Normei Juridice PDF

ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE 1. Noţiuni generale Naşterea, modificarea şi stingerea oricărui fenomen juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Legile (în accepţiunea largă a termenului anume de acte normative) şi situaţiile juridice guvernate de legi sunt integrate în timp şi spaţiu. În ti...

ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE 1. Noţiuni generale Naşterea, modificarea şi stingerea oricărui fenomen juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Legile (în accepţiunea largă a termenului anume de acte normative) şi situaţiile juridice guvernate de legi sunt integrate în timp şi spaţiu. În timp, legile există odată cu intrarea lor în vigoare şi încetează să mai fiinţeze prin abrogare ori în alt mod. În spaţiu, legile sunt coexistente pe teritorii supuse unor suveranităţi distincte, fiecare stat având propriul său sistem de drept. Între legi şi situaţiile juridice se stabilesc, inevitabil, raporturi de concomitenţă sau anterioritate cât priveşte timpul, respectiv raporturi interne ori externe în ce priveşte spaţiul. Cunoaşterea acestora prezintă importanţă pentru corecta încadrare în lege a multitudinii situaţiilor juridice dintr-o societate. 2. Acțiunea normei juridice în spaţiu Spaţiul juridic este o entitate obiectivă diferită ca trăsături de cea astronomică sau geometrică. Pe planul dreptului, spaţiul este omogen, adică uniform în toate punctele sale putându-se deosebi: spaţii supuse suveranităţii de stat şi spaţii nesupuse suveranităţii vreunui statului, precum spaţiul extraatmosferic, marea liberă; delimitarea dintre cele două categorii de spaţiu fiind făcută prin tratatele de drept internaţional. Problema acţiunii legilor în spaţiu se pune sub două aspecte principale: aspectul internaţional şi aspectul competenţei teritoriale a organelor de stat în dreptul intern. În virtutea principiului suveranităţii statului, acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu, excluzând totodată acţiunea legilor altui stat. Desigur că necesitatea stabilirii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale (interstatale) atrage inevitabil şi anumite excepţii faţă de exclusivitatea aplicării legilor statului respectiv pe teritoriul său. Aceasta, în condiţiile egalităţii depline între state, nu încalcă principiul suveranităţii şi se bazează pe liberul consimţământ al statelor, astfel precum se întâmplă în cazul nostru în calitate de membrii ai Uniunii Europene, prin raportare la dreptul Uniunii a cărui prioritate este recunoscută față de dreptul național. Rezolvarea problemei aplicării legilor în spaţiu mai diferă şi de la o ramură de drept la alta, aspecte în acest sens fiind dezvoltate prin reglementările specifice în dreptul internaţional public şi privat, precum şi dreptul civil şi dreptul penal, între toate acestea existând, însă, și corelaţii. 1  Astfel, în dreptul internaţional public, prin tratatele internaţionale la care şi statul român este parte, sunt soluţionate multiple probleme de aplicare a legilor în spaţiu, cu influenţe şi în celelalte ramuri de drept. În dreptul penal este consacrat, mai întâi, principiul teritorialităţii legii penale, în temeiul căruia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării li se aplică legea penală română, indiferent de calitatea făptuitorului. Acest principiu este prevăzut și de art. 7 din Codul Civil. În Codul Penal este definită şi noţiunea de teritoriu şi faptele care sunt considerate ca fiind săvârşite pe teritoriul ţării. Prin art. 8 alin.(2) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Alin.(3) al aceluiaşi articol, definind infracţiunea săvârşită pe teritoriul României, asimilează teritoriului acesteia şi nava sub pavilion românesc, precum şi aeronava înmatriculată în România. Legat de principiul teritorialităţii, în aplicarea legii penale în spaţiu există şi alte principii care dau eficienţă într-un anume mod acestui principiu. Acestea sunt: - principiul personalităţii legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă este vorba despre o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat, conform art. 9 alin. (1) si (2) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. - principiul realităţii legii penale care face posibilă aplicarea legii penale şi pentru fapte săvârşite în afara ţării dacă sunt îndreptate împotriva statului român ori contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române şi sunt comise de un cetăţean străin ori persoană fără cetăţenie, conform art.10 alin.(1) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. - principiul universalităţii legii penale române face posibilă aplicarea ei şi pentru alte fapte săvârşite în afara teritoriului ţării, altele decât cele mai sus arătate, de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri: s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă; sau s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată. Legat de aceasta, în dreptul penal există şi instituţia juridică a extrădării, un act bilateral între două state suverane, şi în acelaşi timp o formă a cooperării acestora în lupta împotriva infracţionalităţii. 2  În materia dreptului civil, aplicarea legii în spaţiu este reglementată prin norme specifice de drept intern sau drept internaţional. Iniţial pentru a reglementa aceste raporturi a fost adoptată în materie, Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, act normativ abrogat urmare a intrării în vigoare a Codului civil, astfel precum reiese din art.230 lit.q) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv a Codului de procedură civilă, conform art. 83 lit.e) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Potrivit prevederilor din domeniul dreptului internaţional privat, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi, cu elemente de extraneitate. Legea soluţionează prin normele sale şi conflictele de legi ivite în materie, arătând legea aplicabilă, toate aspectele teoretice şi practice urmând a fi detaliate la cursul de “Drept internaţional privat”. Privitor la aplicarea legilor în spaţiu mai facem următoarele precizări: aşa cum s-a arătat, de principiu, legile şi, în general, toate actele normative se aplică pe întreg teritoriul statului. Aceasta nu exclude posibilitatea ca un act normativ să se limiteze la aplicarea numai pe o parte a teritoriului. Actele normative ale autorităţilor locale au aplicare numai pe teritoriul unităţii teritorial-administrative în care acestea îşi exercită competenţa teritorială. În cazul statelor federale, de asemenea, se ridică unele probleme privitoare la aplicarea legii în spaţiu, de principiu cele ale statului federal având prioritate. Excepţiile de la aplicarea principiului teritorialităţii legilor sunt consacrate și prin convenţiile internaţionale la care statele pot adera, şi care vor fi studiate în cadrul la Drept internaţional public, sau la ramurile de drept specifice, precum dreptul penal. Acestea pot să privească și imunitatea de jurisdicţie privind anumite persoane, aspect ce va fi succint prezentat şi mai jos. 3. Acțiunea normei juridice în timp Aplicarea legii în timp priveşte problema stabilirii principiilor care determină momentul iniţial şi cel final al efectelor în timp ale legii şi ale altor acte normative. Adoptarea actelor normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în vigoare, deoarece trebuie aduse mai întâi la cunoştinţa celor chemaţi să le aplice ori a acelora cărora li se adresează, iar pentru a fi făcute publice este nevoie de timp. Acțiunea în timp a normei juridice permite identificarea duratei existenței acesteia. Această acțiune în timp cunoaște trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice; acțiunea în timp a acesteia – moment guvernat de principiul Tempus regit actum; ieșirea din vigoare a normei juridice. 3  Principiul neretroactivităţii legii, consacrat în toate legislaţiile moderne, stabileşte că legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea ei în vigoare, iar nu şi pentru cele anterioare. Acesta este un principiu de bază, fundamental, înscris şi în actuala Constituţie a României, unde potrivit dispoziţiilor art.15 alin.(2): “Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Acest principiu este unanim recunoscut şi se explică prin aceea că mai întâi oamenii, pentru a-şi coordona conduita lor faţă de prevederile legii, trebuie să o cunoască. Aceasta are loc prin publicarea legii. În Constituţia noastră se prevede de asemenea, în mod expres (art. 100 şi art. 108) că nepublicarea actelor normative (decrete, hotărâri şi ordonanţe) în Monitorul Oficial atrage inexistenţa (nevalabilitatea) actului normativ respectiv şi a celorlalte acte normative eventual date în aplicarea lui. Aceste precizări sunt valabile și pentru cel mai important act normativ – legea – act juridic adoptat de către Parlament, chiar dacă prevederea constituțională de la art. 78 nu prevede, în mod expres, această sancțiune. Prin urmare, intrarea în vigoare a actelor normative are loc, în principiu, în momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Uneori, intrarea în vigoare a unui act normativ poate avea loc ulterior publicării lui, la o dată expres prevăzută chiar în conţinutul actului normativ. Pot exista acte normative care să intre în vigoare pe anumite părţi ori unele dispoziţii din cuprinsul lor intră în vigoare la date diferite. Aceasta din necesitatea creării posibilităţilor materiale ori de altă natură necesare efectivei lor aplicări. Astfel, conform art. 78 din Constituţia României, republicată, legea – înţeleasă ca act juridic adoptat de Parlamentul României, întră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Excepţiile de la principiul neretroactivităţii De la principiul neretroactivităţii legii există şi unele excepţii în care legea retroactivează. O astfel de situaţie apare atunci când noua lege o prevede în mod expres că avem de-a face astfel cu o retroactivitate expresă. Pot exista anumite situaţii, când legiuitorul prevede în mod expres că anumite dispoziţii sau întreg actul normativ se aplică şi pentru fapte anterioare. Unii autori consideră că există în dreptul penal un principiu al activităţii legii penale, opus celui al neretroactivităţii ei. Acesta îşi găseşte aplicarea atunci când legea nouă dezincriminează o faptă ca infracţiune. Prin urmare, deşi acea faptă, săvârşită sub legea veche era considerată infracţiune, apărând o nouă lege care nu o mai prevede, ca atare, această nouă lege va retroactiva, deci va deveni activabilă şi pentru o faptă săvârşită anterior intrării ei în vigoare. O altă excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor, arătată şi în art.15 alin.(2) din Constituţie, este în cazul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile. Aceasta se întâlneşte în cazul situaţiilor tranzitorii, respectiv atunci când, spre deosebire de situaţia mai sus amintită, în care noua lege dezincriminează fapta, există o succesiune de legi, ambele sau 4 multiplele incriminând fapta respectivă ca infracţiune, dar cu unele deosebiri. Problema se pune atunci când între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al judecării faptei sau chiar în timpul executării pedepsei pentru fapta respectivă, se succed două legi penale, ambele pedepsind acea faptă, dar în condiţii diferite. În doctrina şi practica penală s-a impus şi a căpătat consacrare şi în codul nostru penal “aplicarea legii penale mai favorabile infractorului” sau a “legii penale mai blânde” sau cum se mai numeşte principiul “mitior lex”. Acest principiu este consacrat de dispoziţiile art. 5 - 6 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestor prevederi, organul de aplicare a legii va alege între cele două legi succesive pe cea mai favorabilă infractorului, această alegere urmând a avea în vedere condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare (de pedepsire). Trebuie reţinut că se alege una dintre cele două sau mai multe legi succesive, iar nu dispoziţii mai favorabile din ele, deoarece s- ar ajunge în acest mod la aplicarea unei a “treia legi” care nu poate exista şi, mai mult decât atât, îi este interzis celui care aplică legea să creeze o nouă lege. Problematica acestui principiu urmează a fi aprofundată la cursul de Drept penal. Legat tot de aplicarea legii penale temporare, adică a legilor având valabilitate în timp prestabilită, întâlnim principiul ultraactivităţii legii penale temporare, consacrat şi prin dispoziţiile art.7 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia “legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”. Aceasta este o reflectare a principiului egalităţii indivizilor în faţa legii penale şi nu-l contrazice pe cel al aplicării legii penale mai favorabile. Subliniem, așadar, că aplicarea legii penale mai favorabile intervine atunci când între momentul săvârşirii unei fapte penale şi cel al judecării ei (condamnării) se succed două sau uneori mai multe legi, dar toate incriminează fapta respectivă ca infracţiune. În unele cazuri, problema se pune în discuţie şi pentru infracţiuni definitiv judecate, chestiune ce va fi detaliată în cursul de Drept penal. Pe de altă parte este necesar a subinia că principiul neretroactivității legii mai favorabile are în vedere și legea contravențională, astfel precum reiese din aceleași prevederi constituționale ale art. 15 alin. (2) din Constituție. O altă excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor este cazul legilor interpretative, adică a acelor legi date pentru interpretarea dispoziţiilor unei legi preexistente şi care ar trebui să formeze corp comun cu aceasta, şi care ar trebui să producă efecte juridice de la data la care a intrat în vigoare legea pe care o interpretează. Asemenea situaţii se întâlnesc, însă, foarte rar în practică. 5  Ieşirea legilor din vigoare are loc de obicei prin abrogare. Se face distincţia între legi nelimitate în timp şi legile temporare, acestea din urmă ieşind din vigoare la data prevăzută în cuprinsul lor. În cazul legilor (se foloseşte termenul de lege în sens larg, adică incluzând orice act normativ) nelimitate în timp, ieşirea din vigoare prin abrogare poate fi prin: - abrogare expresă atunci când noul act normativ prevede expres că se abrogă dispoziţiile anterioare din acel domeniu, identificând aceste dispoziţii (abrogare expresă directă) sau fără a le enumera expres, ci folosindu-se expresia “de la data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţii contrare” (abrogare expresă indirectă). - abrogarea mai poate fi tacită (implicită) atunci când noul act normativ nu arată ce dispoziţii anterioare se abrogă, dar este limpede că aceste noi dispoziţii stabilesc reguli diferite de cele anterioare, înlocuindu-le pe acestea. În practica legislativă se foloseşte curent abrogarea expresă directă sau indirectă, sau, de regulă, o combinație a acestora. Un alt mod de ieşire din vigoare a legilor este cel cunoscut sub numele de “cădere în desuetudine”. Această situaţie apare atunci când actul normativ respectiv nu este abrogat în mod expres şi nici înlocuit cu un alt act, dar nu îşi mai găseşte aplicabilitatea, nu mai corespunde situaţiilor pentru care a fost adoptat şi prin urmare, nu se mai aplică, fiind considerat învechit. Aceste situaţii destul de rare se pot ivi în perioade de profunde transformări legislative. Un alt mod de ieșire din vigoare a legilor este ajungerea la termen caz în care se regăsesc, de regulă, legile temporare, legi care au prevăzut în conținutul lor un termen, identificat expres și clar, până la care își vor produce efectele juridice. 4. Aplicarea legii asupra persoanelor Este de principiu că legile (actele normative) se adresează persoanelor, oamenilor şi că, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art.16 din Constituţia României, republicată, “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” şi “nimeni nu este mai presus de lege”. Potrivit principiului personalității, legea se aplică persoanelor care se află pe teritoriul pe care statul își exercită suveranitatea, aflându-se într-un raport juridic cu acesta sau cărora le-a fost acordat un statut juridic special de către acel stat. Însă, potrivit principiului suveranității legea se aplică pe întreg teritoriul unui stat, motiv pentru care toți cei care locuiesc sau se află pe teritoriul acestuia trebuie să o respecte, așadar fie că sunt cetățenii acestuia sau străini, sau apatrizi. Acesta nu include însă situaţiile determinate de raporturile juridice internaţionale între state în care, prin consensul statelor suverane şi egale în drepturi, să se convină asupra unor imunităţi de jurisdicţie. Astfel, potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, 6 încheiată în 18 aprilie 1961, la care România a aderat, ratificând-o prin Decretul nr. 566/1968 al Consiliului de Stat, există imunitate de jurisdicţie, în materie penală, pentru personalul cu statut diplomatic, precum şi pentru localurile şi terenurile misiunilor diplomatice. O astfel de imunitate mai există, de asemenea, stabilită prin tratate ori acorduri internaţionale şi pentru alte persoane cum ar fi membrii echipajelor navelor şi aeronavelor străine, aflate într-un port sau aeroport, sau pentru militarii unei armate străine în anumite situaţii expres prevăzute de lege. De imunitate de jurisdicție mai pot beneficia și alte categorii de persoane în virtutea funcțiilor și a demnităților publice pe care le dețin la nivelul Uniunii Europene, astfel precum sunt, spre exemplu, comisarii europeni sau judecătorii de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. 7