Invatat Drept - Elemente Teoria Generala PDF

TEMA\...\...\..... ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A DREPTULUI UNITATEA DE STUDIU NR.1 DREPTUL ȘI NORMA JURIDICĂ Cuprins 1.1. Introducere 1.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu: 1.3. Subiect 1.3.1.Noţiunea de drept 1.3.2.Principiile fundamentale ale dreptului 1.3.3.Normele juridice 1.3.4.Izvoarele dreptului 1.4. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie 1.5. Test de autoevaluare 1.6. Lucrări de verificare 1.7. Bibliografie 1.1. INTRODUCERE \- studiul Temei „Dreptul si norma juridică " reprezintă o introducere în noţiunile generale de drept pe care urmează să și le însușească studenţii a căror pregătire de bază nu este cea juridică. -recomandarea studiului prin prisma noţiunilor de cultură generală precum si a informaţiilor însușite cu ocazia studiilor liceale privind normele moralei, eticii, studii socio-umane.. 1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂȚII DE STUDIU -cunoașterea obiectului de studiu al teoriei generale a dreptului -înţelegerea rolului disciplinei „teoria generală a dreptului" în cadrul sistemului știinţelor juridice; 2 -cunoașterea noţiunilor specifice și a termenilor juridici cu caracter general, cu care se operează în cadrul acestei discipline; -cunoașterea principiilor specifice acestei discipline; 1.3. SUBIECT DREPTUL ȘI NORMA JURIDICĂ 1.3.1.Noțiunea de drept Înaintea apariţiei societăţii organizate în structuri și instituţii sociale, bazată pe reguli cu un caracter de normă juridică, omenirea a trăit într-o formă biosocială numită orânduirea gentilică sau comuna primitivă. Orânduirea gentilică a avut ca element fundamental al organizării sociale, ginta. Mai multe ginte înrudite formau o frăţie, iar mai multe frăţii alcătuiau un trib. În orânduirea gentilică nu exista o organizare de tip statal și, prin urmare, nici dreptul. Relaţiile dintre oameni se bazau pe reguli de conduită de tip tradiţional ce impuneau respectul nesilit al tuturor. Încălcarea acestor reguli atrăgea reacţia generală a întregii comunităţi sau a victimei, privită ca subiect individual. Apariţia celor trei diviziuni sociale a muncii -- prima, creșterea animalelor și apariţia păstoritului; a doua, despărţirea meseriilor de agricultură; a treia, realizarea unui schimb organizat, stabil și permanent, specializat și facilitat de apariţia bunurilor a condus, pe plan social, la constituirea comunităţilor teritoriale sătești, alcătuite din mai multe familii înrudite între ele și așezate în același teritoriu. Se simte tot mai mult nevoia unei organizări sociale a puterii, care să înlocuiască vechea formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite apărarea și consolidarea privilegiilor dobândite, noua formă de organizare reprezentând-o statul. Statul este expresia organizată și manifestă a puterii publice, pe un anumit teritoriu, exercitată prin intermediul autorităţilor specializate asupra unei populaţii, fiind un fenomen social specific societăţii umane superior constituite Apariţia statului presupune existenţa unor reguli, obligatorii, care servesc intereselor generale ale societăţii și interesele specifice individuale, garantate la nevoie, în respectarea și realizarea lor, de forţa de constrângere a statului. Așa fiind, apariţia statului determină și existenţa dreptului. Cuvântul „drept" este folosit în mai multe accepţiuni. 3 Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică știinţa dreptului -- ansamblu de idei, noţiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. Într-un alt sens, dreptul este și o tehnică și artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplinizeze convieţuirea umană și să apere societatea de excese. Acest ansamblu alcătuiește dreptul obiectiv. În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept maisemnifică și facultatea unui subiect de a-și valorifica sau de a-și apăra împotriva terţilor un anumit interes, protejat de lege. Acesta este dreptul subiectiv și el implică categoria de libertate. Cuvântul „drept" mai este asociat ca adjectiv în aprecierile de natură morală (ex: om drept, pedeapsă dreaptă etc.). Romanii credeau în veșnicia dreptului, în sensul că acolo unde există societate există și drept Dreptul, se arată într-o lucrare americană „este unul din cele mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei și anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii și ordinei împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale" În literatura de specialitate întâlnim o primă definiţie care explică dreptul ca fiind „ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului și statornicirii spiritului de dreptate". Într-o altă definiţie, dreptul reprezintă „ansamblul normelor generale de conduită, obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat, exprimând voinţa socială generală și care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a statului". Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, fapt ce conduce la problema tipologiei acestor sisteme, a clasificărilor. Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea laturilor conţinutului dreptului, cât și de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui conţinut. S-au cristalizat, în acest sens, mai multe criterii de clasificare: A. După criteriul sistemelor de organizare socială există: dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist. 4 B. Potrivit apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (familia de drept) se poate vorbi de: familia romano-germanică, anglo-saxonă (common law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul japonez (al Extremului Orient), dreptul Africii negre și al Madagascarului. C. Dreptul comunităţilor europene Se compune din: drept instituţional comunitar și substanţial comunitar. Ordinea juridică comunitară poate fi asemuită cu una de tip federal sau confederal. Fiind vorba de o tipologie juridică nouă, este nevoie mai întâi de existenţa unei voinţe autonome, voinţă care nu reprezintă o sumă aritmetică a voinţelor individuale ale statelor membre U.E. În acest proces, statele se obligă să se supună unei voinţe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină într-o dialectică specifică supranaţionalul cu naţionalul în cadrul unui ordin cu determinaţii calitative noi. Din punct de vedere al voinţei generale, care comandă elaborarea normativă și conturează ordinea juridică comunitară, tipul dreptului comunitar se structurează în: drept originar și drept derivat. Dreptul comunitar originar își are izvoarele mai întâi în tratatele constitutive (cel de la Paris și cel de la Roma) și în acordurile care au modificat și adoptat pe cele constitutive. Dreptul comunitar derivat este alcătuit din actele unilaterale ale instituţiilor comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări).. 1.3.2. Principiile fundamentale ale dreptului Sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale esenţiale, care stau la baza normelor ce compun diverse ramuri de drept. Există principii care se regăsesc în toate normele de drept (principiul egalităţii), altele doar la nivelul unor ramuri de drept (principiul separaţiei puterilor în stat -- în dreptul constituţional și administrativ). În literatura juridică actuală părerile sunt diferite atât în ceea ce privește numărul, denumirea și conţinutul principiilor. Principiile fundamentale ale dreptului,sunt enumerate după cum urmează: a\) principiul exercitării suverane, de către popor, a puterii de stat prin organele sale reprezentative, în interesul întregii societăţi, astfel încât nici un grup sau persoană să nu-și poată aroga exercitarea suveranităţii în nume propriu; 5 b\) principiul pluralismului politic, în conformitate cu care în societatea noastră se pot constitui și funcţiona partide politice, în condiţiile prevăzute de lege, care participă la definirea și exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, ordinea constituţională și principiile democraţiei; c\) principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia realizarea puterii revine celor trei mari sisteme de autorităţi publice independente unele faţă de altele, dar cu posibilităţi reciproce de control. Ne referim la puterea legislativă creatoare de legi, puterea executivă chemată să le aplice și puterea judecătorească investită cu soluţionarea încălcării lor și stabilirea răspunderii juridice; d\) principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât și în faţa legii, inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere; e\) principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţenești pe care autorităţile publice sunt obligate să le respecte și să le protejeze, nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul uneia dintre categoriile sociale, restrângerea acestora fiind posibilă numai în cazurile expres limitativ și temporar prevăzute de legislaţie; f\) principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ, protector și neoprimant al reglementărilor juridice, cât și în scopul, felul și limitele răspunderii juridice care urmărește reeducarea și reintegrarea socială, deplină a celui care încalcă legea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori la înjosirea demnităţii umane; g\) principiul apărării ordinei de drept și a legalităţii, în conformitate cu care toate subiectele de drept, persoane fizice și juridice, cetăţeni români și străini, autorităţi de stat și organizaţii nestatale, au îndatorirea fundamentală de a respecta legea și toate celelalte acte juridice întemeiate pe cea aplicabilă raporturilor sociale în care participă sub garanţia sancţiunilor, în caz de încălcare a regulilor juridice. 1.3.3.Normele juridice În societate se stabilesc raporturi sociale, fie în cadrul procesului producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri, fie în procesul conducerii societăţii (relaţii politice), ori în cadrul practicării credinţei (relaţii religioase). 6 Acest lucru presupune existenţa unor reguli de conduită, exprimate prin intermediul normelor care pot fi economice, politice, religioase etc. Normele sociale devin juridice în situaţia în care determină obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii, prin aplicarea forţei de constrângere a statului. Norma juridică este: o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere. Trăsăturile normei juridice a\) Este o regulă de conduită. \- norma juridică are un caracter general și impersonal. Ea se aplică în mod unitar tuturor situaţiilor reglementate, care cad sub incidenţa ei. Ea este impersonală întrucât nu se adresează unui subiect predeterminat ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile stipulate în ea, sunt supuse și aplicării normei; \- norma juridică prescrie o conduită tipică, stabilind un etalon de urmat de către subiectele de drept, atunci când intră în raporturi juridice; - norma juridică este abstractă; \- norma juridică este de aplicabilitate repetată, în funcţie de numărul situaţiilor și a persoanelor ce necesită aplicarea normei. b\) Norma juridică are un caracter obligatoriu. Acest lucru presupune respectarea ei, iar în caz contrar, posibilitatea intervenţiei statului în procesul aplicării dreptului. c\) Norma juridică are un caracter voliţional, în sensul că legiuitorul reflectă în normă voinţa umană care, în manifestările sale concrete, trebuie să fie conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică. d\) Norma juridică determină anumite efecte juridice dând naștere, modificând sau desfiinţând drepturi și obligaţii, atunci când subiectele de drept intră în relaţia juridică reglementată de ea. e\) Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Prin răspundere se urmărește repararea prejudiciului cauzat sau sancţionarea celui vinovat. Declanșarea răspunderii juridice este însoţită de aplicarea constrângerii de stat. 7 Constrângerea juridică poate viza bunurile, veniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii și de felul sancţiunilor aplicate. Structura normei juridice Norma juridică are o structură internă logico-juridică și structură externă dată de modul de exprimare al reglementării în cadrul actului normativ. Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este alcătuită din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia și sancţiunea. A\) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabilește condiţiile de aplicare a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţia juridică. Ipoteza poate fi: determinată, când sunt stabilite, în mod absolut, condiţiile de aplicare a normei (ex: prevederea potrivit căreia cetăţeanul are dreptul la un singur vot pentru Comera Deputaţilor, Senat și Președintele României) sau relativ determinată atunci când conţinutul faptic concret al normei este lăsat la aprecierea subiectului de drept. De exemplu, posibilitatea de a dona un bun sau de a dispune prin testament. După gradul de complexitate, ipoteza poate fi simplă (infracţiunea de omor) sau complexă, când se prevăd mai multe împrejurări prin a căror reunire (cumulare) totală, sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (ex: arestarea unei persoane se poate dispune când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a autorului reprezintă un pericol pentru ordinea publică). După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unică atunci când o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanșa incidenţa legii (ex: infracţiunea de violare de domiciliu) sau alternativă (ex: abuzul de încredere este infracţiunea săvârșită de cel care deţine, cu orice titlu, un bun mobil al altuia și-l însușește, sau dispune de acesta pe nedrept, ori refuză să-l restituie). După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică sau cauzală. În primul caz poate fi dată ca exemplu infracţiunea de furt și în al doilea caz abuzul de încredere. B\) Dispoziția alcătuiește miezul normei juridice. În dispoziţie sunt cuprinse drepturile și obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. Pentru acest motiv se afirmă că dispoziţia normei juridice formează conţinutul acesteia. 8 Dispoziţia normei juridice poate să ordone o anumită conduită -- dispoziţie onerativă. De exemplu, plătitorii de impozite trebuie să depună declaraţia de venit la un anumit termen. Prin dispoziţie se poate prevedea obligaţia de abţinere de la săvârșirea unei fapte -- dispoziţie prohibitivă. De exemplu, obligaţia de a nu conduce autoturismul în stare de ebrietate. În aceste cazuri dispoziţia este determinată. Dispoziţia poate cuprinde anumite permisiuni și, în acest caz, este relativ determinată (ex: la căsătorie soţii pot păstra numele avut înainte de căsătorie, pot prelua numele reunite sau numele unuia dintre soţi). C\) Sancțiunea reprezintă pedeapsa aplicată celui ce nu a respectat dispoziţiile normei. Sancţiunea este o consecinţă a nerespectării normei și a existenţei instituţiei răspunderii juridice a celui vinovat. Ea poate viza persoana, patrimoniul ori actele juridice întocmite fără respectarea legii. Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat de valori și criterii. Ele nu trebuie să fie disproporţionat de mari faţă de efectele faptei, pentru a nu se ajunge la efecte distructive ale elementului uman. Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii: a\) după natura juridică, pot fi: penale, civile, administrative, disciplinare etc; b\) după scopul urmărit, pot fi: reparatorii, de constrângere-represive, de anulare sau desfiinţare a unui act; c\) după conţinutul lor, pot fi: patrimoniale (materiale) sau nepatrimoniale (personale); d\) după modul de determinare, sunt: absolut determinate (nulitatea absolută) sau relativ determinate (aplicarea pedepsei între limitele minime și maxime ale pedepsei); e\) după numărul lor, pot fi: unice (pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea pot fi alternative (pedeapsa închisorii sau amenda) și cumulative (pedeapsa închisorii și confiscarea parţială a averii); f\) după ramura de drept în care intervin, pot fi: administrative, penale, civile, disciplinare, financiare etc. Clasificarea normelor juridice se realizează după un număr limitat 9 de criterii, fapt ce ajută la o mai bună înţelegere a sensului și caracterului normei. Unul din criteriile importante este cel al conduitei prescrise subiectelor de drept. Din acest punct de vedere, normele sunt: \- onerative -- prescriu obligaţia de a săvârși o anumită acţiune. Ex: persoanele ce au capacitate contributivă sunt obligate să plătească impozite și taxe. \- prohibitive -- interzic săvârșirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă. Ex: normele penale sau electorale. Este interzis să votezi de două sau mai multe ori; \- permisive -- subiectul are facultatea de a opta pentru o anumită conduită. Ex: Președintele României poate participa la ședinţa Guvernului. Normele permisive pot fi: de împuternicire, supletive, de stimulare și de recomandare. A\) După caracterul lor, normele pot fi imperative și dispozitive. Normele imperative prescriu o conduită obligatorie, care constă întro acţiune sau inacţiune. B\) După gradul lor de generalitate, normele pot fi generale, speciale și de excepţie. C\) După modul de redactare, normele pot fi complete și incomplete. Cele complete cuprind toate elementele structurale (ipoteză, dispoziţie, sancţiune), iar cele incomplete nu cuprind toate elementele, făcânduse trimitere la alte categorii de norme ce există sau urmează a fi emise. Acțiunea normelor juridice în timp A\) Momentul din care începe să producă efecte juridice. Principiul fundamental este cel al aplicării imediate a legii noi. Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres juridic în materie, asigurarea unei stabilităţi juridice și promovarea încrederii în ea, prin situaţiile nou create. Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I-a), după ce au fost adoptate de parlament și promulgate de Președintele Republicii. Legea se aplică acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare. De aici concluzia că ea acţionează numai pentru viitor, ea neavând un caracter retroactiv. Sunt și excepţii de la acest principiu și dăm ca exemplu actele de amnistie și cele de graţiere. B\) Durata producerii efectelor juridice. 10 Este perioada de timp în care actul normativ produce efecte juridice și anume perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a actului și cel al ieșirii din vigoare. Actele normative ies din vigoare prin abrogare, care poate fi expresă sau tacită. În cazul abrogării exprese, noul act normativ prevede că vechiul act iese din vigoare. Abrogarea tacită apare în situaţia în care actul nou este contradictoriu celui vechi și se impune în acest mod. Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat. Actele normative își încetează efectele și prin căderea în desuetudine, care apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice și politice, ce nu permit aplicarea vechilor norme (Ex: Codul Comercial în perioada socialistă). În sfârșit, actul normativ își încetează existenţa prin ajungerea la termen (ex: Legea de adoptare a bugetului este o lege ce produce efecte pentru o perioadă determinată de timp: 1 an sau 3 ani). C\) Acțiunea normelor juridice în spaţiu Norma juridică acţionează asupra teritoriului statului și asupra cetăţenilor săi. Pentru acest considerent susţinem că este teritorială și personală. În cazul statelor federale, sau federative, actele organelor federale, sau federative ori unionale, produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, iar actele acestora din urmă au efecte limitate numai în teritoriul statului component. Se poate vorbi de aspectul intern aplicării legii în spaţiu, în sensul că ea este aplicabilă în interiorul statului și de aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu. În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială, precum și subsolul și spaţiul aerian aferent acestuia. Actele și faptele săvârșite pe navele și aeronavele românești, aflate în afara graniţelor naţionale, sunt considerate a fi săvârșite pe teritoriul ţării. În ceea ce privește aplicarea legii asupra persoanelor, acestea pot fi persoane fizice sau juridice. Principiul general de drept internaţional public, admis în drept, este acela că fiecare stat își exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au 11 cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor diplomatice, ce dispune de privilegii și imunităţi. Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia statului de reședinţă al misiunii și rezidă în inviolabilitatea personalului, a teritoriului și a clădirii misiunii diplomatice, cât și a bunurilor diplomaţilor. Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele regimuri juridice: \- regimul naţional, caz în care au aceleași drepturi civile ca și cetăţenii statului de reședinţă; \- regimul special, bazat pe reciprocitate, când aceștia au drepturile stabilite prin legi și tratate; regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă cetăţenilor străini, aflaţi pe teritoriul său, drepturi egale cu cele acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare. Acest regim se aplică în relaţiile comerciale ce vizează taxele vama 1.3.4. Izvoarele Dreptului Varietatea relaţiilor sociale conduce la o multitudine de norme juridice cu specificul determinat de relaţiile sociale pe care le reflectă. Aceste modalităţi specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale acestuia. Izvorul de drept a fost definit, ca fiind forma specifică pe care o îmbracă la un moment dat voința socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale, determinate de modul de exprimare a regulilor juridice. A\) După criteriul raportului dintre conţinut și formă, există izvor material și izvor formal. Primul exprimă condiţiile materiale și spirituale care determină apariţia unei reglementări, iar al doilea reprezintă forma prin care se exteriorizează voinţa socială. B\) După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului (actele normative) și izvoare indirecte, necuprinse în acte normative, dar care fac trimitere, cum ar fi obiceiul, regulile de convieţuire socială etc. C\) După sursa de cunoaștere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente, inscripţii) și izvoare nescrise, precum elemente arheologice, tradiţii orale etc. 12 Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan Este compus din diferite acte normative și alte categorii. Referindu-ne la acte normative, acestea pot fi: \- actele normative ale organelor statului (organele puterii legislative și ale celei executive) din care fac parte legea și actele subordonate legii; \- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane juridice, toate cu caracter nestatal privat; \- alte categorii de izvoare, cum sunt contractul normativ și, în mod cu totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum și regulile de convieţuire socială; \- practica judiciară și doctrina juridică, care nu sunt considerate izvoare ale dreptului, în sistemul nostru de drept. A. Actele normative ale autorităţilor publice Legea are un sens juridic, ea fiind actul normativ emanat de la puterea legislativă și în sens politico-juridic, desemnând orice normă de drept provenind de la un organ de stat și exprimată printr-un act normativ. Clasificarea legilor se face după mai multe criterii: a) după însemnătate și forţă juridică, se disting: \- legi fundamentale sau constituţionale; \- legi organice (Legea de organizare și funcţionare a Curţii Constituţionale); \- legi ordinare (Legea taxelor de timbru); \- legi excepţionale și temporare (Legea declarării stării de necesitate); b\) după conţinut, pot fi: \- materiale -- Codul civil, Codul fiscal; \- procedurale -- Codul de procedură civilă și cel de procedură fiscală; c\) după ramura de drept: \- legi civile; \- penale; \- administrative; \- financiare d\) în statele federale distingem legile federaţiei și legile statelor componente. B. Actele normative subordonate legii ale autorităţilor publice 13 \- Decretele prezidenţiale. \- Hotărârile guvernului. \- Ordonanţele guvernului. \- Ordinele cu caracter normativ și instrucţiunile miniștrilor. \- Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind: hotărâri, dispoziţii și ordine. \- Tratatele, acordurile și convenţiile internaţionale la care România este parte, constituie izvoare externe ale dreptului. C. Alte izvoare ale dreptului Actele normative ale organizațiilor nestatale (neguvernamentale). Aceste organizaţii încheie numeroase acte juridice, cum sunt cele civile, comerciale, de dreptul muncii. Uneori, emit acte unilaterale specifice, cu caracter individual și chiar normativ, ce pot produce efecte chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat și garantate, în aplicarea lor, prin forţa de constrângere publică. Obiceiul juridic sau cutuma. Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită, constituită în decursul vremii, neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta, exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant și o consideră obligatorie, garantată la nevoie prin forţa publică de constrângere. Obiceiul constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă de exprimare generală și obligatorie, căreia statul a căutat la început sa-i asigure forţă juridică. În dreptul contemporan putem observa scăderea considerabilă a cutumei, ca pondere în sistemul izvoarelor dreptului. Contractul normativ. Este un acord de voinţă care stabilește reguli cu caracter general, ce se are în vedere, cu ocazia încheierii contractelor concrete. Actualmente, în dreptul intern, contractul normativ se manifestă sub forma contractului colectiv de muncă, iar pe plan extern se manifestă sub forma tratatului internaţional bi și multi lateral. Reguli de conviețuire socială. 14 Ele reprezintă un izvor indirect al dreptului, în măsura în care legea face trimitere expresă la ele. 1.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU Ansamblul normelor generale de conduită, instituite sau recunoscute de catre stat , se afla la baza oricărei societăti moderne. Sistemul de drept dispune de reguli fundamentale esenţiale, elaborate sub forma unor principii. Normele juridice determină raporturile dintre subiectele de drept , respectarea lor fiind garantată prin intermediul foţei de constrângere a statului.Orice normă are un cumul de trasături juridice, o structură internă, numită structură logico-juridică si o aplicabilitate în spaţiu și timp. 1.7. BIBLIOGRAFIE Ioan Santai, Teoria generala a Dreptului, Cluj- Napoca 2007 M. Țichindelean, M. Gheorghe, Drept public și privat. Elemente, Editura ULBS, Sibiu, 2010 UNITATEA DE STUDIU NR.2 RAPORTURILE JURIDICE ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ Cuprins 2.1. Introducere 2.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu 2.3. Subiect 2.3.1 Definiţia și trasaturile raportului juridic 2.3.2.Elementele( structura) raportului juridic 2.3.3. Răspunderea juridică 2.4. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie 15 2.5. Test de autoevaluare 2.6. Lucrări de verificare 2.7. Bibliografie 2.1. INTRODUCERE -studiul noţiunilor generale privind norma juridică, izvoarele de drept, insușirea termenilor juridici generali cu care operează teoria generală a dreptului. 2.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂȚII DE STUDIU -determinarea corectă a elementelor definitorii pentru existenţa unui raport juridic in general ( notiunea si caracteristicile, structura) \- identificarea condiţiilor in care operează răspunderea juridică, a formelor pe care aceasta le îmbracă si a principiilor care o guvernează ( acestea repezintă baza pentru particularizarea ulterioară a formelor specifice de raspundere juridică) 2.3. SUBIECT RAPORTURILE JURIDICE ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 2.3.1.Definiția şi trăsăturile raportului juridic Raporturile juridice sunt o categorie a raporturilor sociale reglementate prin normele juridice a căror formare, modificare şi desființare se produce, de regulă, prin intervenția unui fapt juridic şi în cadrul cărora părțile apar ca titulare de drepturi şi obligații, a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. Trăsăturile caracteristice a\) Sunt o categorie a raporturilor sociale, întrucât se referă la relaţii ce se stabilesc între oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi și al căror conţinut este reglementat prin norme juridice. b\) Sunt raporturi ideologice întrucât, înainte de a se forma, trec prin conștiinţa oamenilor. c\) Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional, întrucât sunt bazate pe voinţa legiuitorului și pe voinţa părţilor aflate în relaţia de drept concretă. 16 2.3.2.Elementele raportului juridic A. Părţile raportului juridic Sunt indivizi umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de drepturi sau de obligaţii. Pentru formarea unui raport juridic este necesară prezenţa a minim două subiecte cu drepturi și obligaţii, constituite în părţi ale raportului juridic. Pentru a intra în relaţii ce pot conduce la consecinţe juridice, prin formarea unui raport juridic, subiectele trebuie să dispună de capacitate juridică. Aceasta exprimă opţiunea de a avea drepturi și obligaţii proprii, executate în cadrul relaţiei la care participă. Capacitatea juridică poate fi generală și specială. În dreptul civil se face distincţia între capacitatea de folosinţă (aptitudinea generală de a dobândi drepturi și obligaţii) și capacitatea de exerciţiu (capacitatea de a-și exercita personal drepturile și de a-și asuma obligaţii). Capacitatea de folosinţă apare de la nașterea copilului sau chiar înainte, cu condiţia ca acesta să se nască viu, dar nu viabil. Capacitatea de exerciţiu se dobândește la majorat (la vârsta de 18 ani), iar între 14 -- 18 ani minorii au o capacitate de exerciţiu restrânsă. Clasificarea subiectelor de drept se face după mai multe criterii. După natura dreptului sau obligaţiei născute titularului, se distinge subiectul activ sau creditor și subiectul pasiv sau debitor. După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului din raportul juridic, distingem: subiecte calificate (ex: organele financiare) și subiecte necalificate. După numărul subiecţilor participanţi la raportul juridic, distingem subiecte unice (persoană fizică), subiecte colective (persoana juridică). B. Conţinutul raportului juridic Este format din drepturile și obligaţiile privite în conexiune și interdependenţă. Dreptul subiectiv -- este dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport juridic virtual sau posibil a se forma dintr-un raport juridic existent, în mod concret. Obligaţia -- este corelativă dreptului subiectiv. Reprezintă îndatorirea stabilită prin lege titularului ei de a avea o conduită determinată, pe care este nevoit să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv și care îi poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Clasificarea drepturilor subiective și a obligaţiilor 17 După importanţă pot fi: fundamentale (prevăzute de constituţie) și nefundamentale (consacrate prin diferite acte normative). După natura lor juridică se clasifică în funcţie de ramura de drept (civil, financiar, administrativ, penal, procesual). După conţinutul lor, drepturile și obligaţiile pot fi materiale și procesuale. După gradul de opozabilitate pot fi: drepturi absolute și drepturi relative. După natura conţinutului, drepturile și obligaţiile pot fi: patrimoniale (evaluabile în bani) și personale nepatrimoniale (dreptul la nume, onoare etc.). C. Obiectul raportului juridic Este conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu drepturile și obligaţiile ce le revin. Conduita poate consta dintr-o atitudine activă sau pasivă. Raporturile juridice sunt condiţionate de existenţa unor fapte și acte juridice. S-a consacrat în literatura de specialitate că evenimentele din natură și societate, precum și diversele acţiuni omenești care vizează viaţa socială și relaţiile dintre indivizi umani, sunt împrejurări reale, cunoscute sub termenul generic de fapte. Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea și desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor și obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul. Clasificarea faptelor juridice : a\) în sensul larg, faptele juridice se pot clasifica în: evenimente, acţiuni, care pot fi licite și ilicite; b\) o altă clasificare este în acte juridice și fapte material-juridice. Actele juridice sunt manifestări de voinţă, făcute cu intenţia de a produce efecte juridice în acord cu reglementarea legală. Clasificarea lor se face după mai multe criterii: \- după natura raporturilor juridice, actele juridice pot fi acte de drept constituţional, acte civile, administrative, financiare; \- după întinderea efectelor, sunt acte juridice normative și acte individuale; \- după caracterul voinţei pe care o exprimă, actele juridice se clasifică în acte uni, bi și multilaterale; - după efectele pe care le produc, pot fi: constitutive de drepturi (o hotărâre de divorţ); acte translative de drepturi (contractul de vânzarecumpărare); 18 acte declarative de drepturi: care se cunosc, drepturi preexistente actului (actul de partajare a bunului între proprietari); \- după conţinutul lor, actele juridice pot fi: de drept materiale și de drept procedurale; \- după modul de realizare, sunt acte pure și simple, acte complexe și acte afectate de modalităţi. 2.3.3. Răspunderea juridică Situaţiile de normalitate socială se manifestă prin comportări umane care respectă norma de drept printr-o conduită care nu se abate de la prevederile acesteia. Încălcarea dreptului și antrenarea răspunderii juridice sunt situaţii de excepţie. Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice. Răspunderea juridică se definește ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului, în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. Condiţiile răspunderii juridice Reprezintă un cumul de factori esenţiali ce se cer a fi întruniţi pentru a se avea cadrul necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Acestea sunt: a\) fapta ilicită ce se poate manifesta printr-o acţiune sau inacţiune. Formele concrete ale conduitei ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc.; b\) rezultatul conduitei ilicite care aduce atingere valorilor apărate de normele juridice c\) vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta sa și faţă de consecinţele acesteia. Formele vinovăţiei sunt: intenţia și culpa. Intenţia poate fi directă (subiectul acţionează deliberat) și indirectă (se cunosc rezultatele faptei și se privesc cu indiferenţă). 19 Culpa este o formă a vinovăţiei ce constă în faptul că subiectul nu prevede consecinţele faptei sale, deși trebuie să le prevadă sau prevăzându-le speră, în mod ușuratic, să nu se producă. Altfel spus, culpa se poate manifesta sub forma imprudenţei sau a neglijenţei; c\) legătura cauzală. Acest lucru presupune ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept). Sunt autori care consideră că ar mai fi o condiţie a răspunderii juridice și anume subiectul răspunderii juridice, care poate fi persoană fizică sau persoană juridică. Formele răspunderii juridice Prin acestea se înţeleg modurile concrete în care se manifestă răspunderea juridică, cum ar fi: scopul urmărit, natura faptei ilicite și a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor etc. A\) după scopul urmărit există răspundere cu scop reparator și răspundere cu scop sancţionator. La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amendă, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a produselor contractate etc.) și nepatrimoniale (administrative -- avertisment, disciplinare -- mustrare, interdicţii, în dreptul penal); B\) după felul raportului juridic, generat prin faptă ilicită în care sens fiecare ramură de drept are un gen propriu de răspundere juridică. De exemplu: \- în dreptul penal intervin răspunderea penală pentru faptele considerate a fi infracţiuni, cu aplicarea pedepselor privative de libertate și a celor complementare; \- în dreptul civil există răspunderea patrimonială civilă care poate fi contractuală sau delictuală; \- în dreptul muncii intervine răspunderea disciplinară sau/și răspunderea patrimonială contractuală. \- în dreptul administrativ există răspunderea contravenţională Principiile răspunderii juridice Deși se poate observa că răspunderea juridică se manifestă în mod variat, ea este guvernată de o serie de principii, cum ar fi: \- principiul legalităţii; 20 \- principiul răspunderii pentru vină; \- principiul răspunderii personale; \- prezumţia de nevinovăţie; \- principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei, de circumstanţele săvârșirii sale etc. 2.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU Normele juridice își găsesc eficienţa in viaţă prin raporturi juridice, avaând menirea de a contura capacitatea juridică a subiecţilor de drept, drepturile și obligaţiile acestora, efectele pe care le produc si nu în ultimul rând, problema responsabilităţii juridice 2.7. BIBLIOGRAFIE Ioan Santai, Teoria generala a Dreptului, Cluj- Napoca 2007 M. Țichindelean, M. Gheorghe, Drept public și privat. Elemente, Editura ULBS, Sibiu, 2010 Doina Petică Roman, Corina Petică Roman, Ana Muntean, Elemente de drept, Editura Alma Mater 2009 DREPT CIVIL UNITATEA DE STUDIU NR.1 ACTUL JURIDIC CIVIL ; CONDIȚII DE VALIDITATE Cuprins 1.1. Introducere 1.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu: 1.3. Subiect 1.3.1.Noţiunea de act juridic civil si clasificarea actelor 1.3.2.Condițiile actului juridic cvil 1.3.3.Forma actului juridic civil 1.4. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie 1.5. Test de autoevaluare 1.6. Lucrări de verificare 1.7. Bibliografie 1.1. INTRODUCERE \- studiul Temei „Actul juridic civil " se bazază pe noțiunile însușite la tema introductivă dedicată teoriei generale a dreptului. \- studiului din cadrul acestei teme se va face prin aprofundarea si aplicarea cunostintelor dobândite in cadrul unităților de studiu dedicate normei juridice si raportului juridic. 1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU -însușirea corectă a definițiilor si clasificărilor cu care operează literatura de specialitate referitor la acele juridice civile; -înţelegerea importanței so rolului practic al acestor clasificări; -cunoaşterea noţiunilor specifice și a termenilor juridici cu caracter general, cu care se operează în cadrul acestei discipline; -cunoaşterea principiilor specifice acestei discipline; 1.3. SUBIECT ACTUL JURIDIC CIVIL 1.3.1.Noțiunea de act juridic și clasificarea actelor juridice civile Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. Clasificarea actelor juridice: a\) după numărul părţilor: \- acte juridice unilaterale -- rezultatul manifestării de voinţă al unei singure părţi (testamentul) \- acte juridice bilaterale -- voinţa concordantă a două părţi (contractul de vânzare-cumpărare). A nu se confunda clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale cu contractele unilaterale şi bilaterale (ex: donaţia este un act bilateral -- o manifestare de voinţă a două părţi -- şi un contract unilateral -- obligaţii numai pentru o parte); \- acte juridice multilaterale -- voinţa a trei sau mai multe părţi (contractul civil de societate); b\) după scopul urmărit la încheierea lor: \- acte cu titlu oneros -- fiecare din părţi urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial (contractul de vânzare): acte comutative -- părţile cunosc la încheierea actului, existenţa şi întinderea obligaţiilor; acte aleatorii -- nu se cunoaşte întinderea obligaţiilor, depinzând de un eveniment viitor si incert (contractul de întreţinere); \- acte cu titlu gratuit -- se procură un folos patrimonial fără obţinerea unui alt folos în schimb: liberalităţi -- se micşorează patrimoniul dispunătorilor (donaţia); acte dezinteresate -- nu se micşorează patrimoniul (depozitul neremunerat); c\) după efectul lor: \- acte constitutive de drepturi -- dă naştere la un drept subiectiv civil (ipoteca, amanetul, gajul); \- acte translative de drepturi -- au ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în altul (vânzare-cumpărare, donaţie); \- acte declarative -- consolidează ori definitivează un drept vechi, preexistent (tranzacția) d\) după importanţa lor: \- acte de conservare -- preîntâmpină pierderea unui drept (somaţia, înscrierea unei ipoteci în cartea funciară); \- acte de administrare -- realizează o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu (închirierea unui bun); \- acte de dispoziţie -- au ca rezultat însuşirea din patrimoniu a unui bun sau drept (vânzarea, donația) ; e\) după modul de formare: \- acte consensuale -- se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (contractul de vânzare); \- acte solemne -- manifestarea de voinţă îmbracă o formă prescrisă de lege (donaţia, testamentul); \- acte reale -- manifestarea de voinţă trebuie să fie conjugată cu remiterea bunului (contractul de împrumut, contractul de transport de marfă); f\) după momentul producerii efectelor lor: \- acte juridice între vii( își produc efectele necondiționat de moartea autorilor); \- acte pentru cauză de moarte (testamentul asigurarea asupra vieții); g\) după rolul voinţei părţilor: \- acte subiective -- conţinut stabilit de voinţa autorilor; \- acte condiţie -- voinţa exprimată pentru naşterea actului, dar condiţiile determinate de lege (căsătoria); h\) după raportul dintre ele: \- acte principale -- au o existenţă de sine stătătoare; \- acte accesorii -- depind de existenţa unui alt act juridic (ipotecă, gaj); i\) după modalitatea încheierii lor: \- acte strict personale -- nu pot fi incheiate decât de către titular (testamentul); \- acte prin reprezentare; j\) după modul de executare: acte cu executare dintr-o dată -- implică o prestaţie unică (contractul de - vânzare); -acte cu executare succesivă -- implică prestaţii succesive (locațiunea). 1.3.2.Condițiile actului juridic civil A. Capacitatea de a contracta; B. Consimţământul; C. Obiect determinat; D. Cauza licită. Condiţiile se clasifică în: \- condiţii de fond (conţinutul actului juridic); \- condiţii de formă (exteriorizarea voinţei); \- esenţiale (necesare pentru valabilitatea actului); \- neesenţiale (nu afectează valabilitatea actului juridic). A. Capacitatea de a încheia un act juridic Capacitatea este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea actelor de drept civil. Aceasta are caracter de principiu, regula fiind că nici o persoană nu poate fi îngrădită în capacitatea de folosinţă, ori lipsită în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile prevăzute de lege. Incapacitatea este o excepţie. Pentru a încheia liber orice acte juridice este necesară capacitatea deplină de exerciţiu.( vârsta de 18 ani) B. Consimţământul Pentru formarea voinței juridice se desfăşoară un proces psihologic cu mai multe etape: a\) nevoia, ce trebuie satisfăcută; b\) dorinţa( intenția); c\) procesul de deliberare, pentru a ajunge la un motiv determinat; d\) luarea hotărârii, încheierii unui act juridic; e\) materializarea acestei hotărâri, pentru a deveni fapt social. Principiul libertății voinţei juridice este consacrat în Codul civil, art. 1270: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante". Subiectele sunt libere să încheie sau nu un act juridic, stabilesc conţinutul acestuia, modifică sau pun capăt acestui act. Consimțământul este o condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior (exteriorizată). Condiţii de valabilitate: a\) să provină de la o persoană cu discernământ (incapacitățile legale și incapacitățile naturale); b\) să fie exprimat pentru a produce efecte juridice; c\) să fie exteriorizat; d\) să nu fie alterat de un viciu de consimțământ. Intenția de a produce efecte juridice nu se regăsește în următoarele situaţii: \- a fost făcută în glumă; \- s-a făcut sub condiție pur protestativă (mă oblig dacă vreau); \- nu este definită (vagă); \- s-a făcut cu rezervă mintală. Consimţământul exteriorizat are în vedere principiul consensualismului potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru încheierea valabilă a unui act juridic. Excepții: actele solemne unde se cere formă specială. Modalități de exteriorizare: în scris, verbal, prin gesturi ori fapte neechivoce. Valoarea juridică a tăcerii constituie o excepție și nu o regulă. În consecință tăcerea nu poate fi interpretată ca o consimțire sau o acceptare. Tăcerea valorează totuși consimțământ atunci când: \- legea prevede; \- pârțile convin; \- obiceiul locului sau uzanțele permit o astfel de interpretare. Viciile de consimțământ: A.) Eroarea Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. Clasificare: a\) după consecințele produse: \- eroare esențială: asupra naturii sau obiectului actului juridic; asupra identității fizice a obiectului prestației; asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației; asupra identității persoane \- eroare neesențială: falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului; b\) după criteriul naturii realității fals reprezentată: \- eroare de fapt: falsa reprezentare a unei stări de fapt la încheierea actului juridic; \- eroare de drept: falsa reprezentare a existenței sau conținutului unei norme juridice. Condiții cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimțământ: \- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea actului; \- în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros, cocontractantul să fi știut sau să fi trebuit să știe că elementul este determinant. B.) Dolul sau viclenia Dolul este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Dolul se clasifică în: \- dol principal; \- dol incident. Elementele dolului sunt: a\) un element material (obiectiv)-- utilizare de mijloace viclene; b\) un element intențional ( subiectiv) -- intenția de a induce în eroare. Condiții: a\) să fie determinant pentru încheierea actului; b\) să provină de la cealaltă parte. C.) Violența Violența este amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Clasificare: a\) violența fizică -- integritatea fizică sau bunurile; b\) violența morală -- onoarea, sentimentele persoanei. Violența este alcătuită din: a\) elementul obiectiv (amenințarea cu un rău); b\) elementul subiectiv (insuflarea unei temeri). Condiții: a\) să fie determinantă; b\) să fie injustă. D.) Leziunea Leziunea constă în disproporția vădită de valoare dintre două prestații. Ea poate afecta deopotrivă, persoanele majore si persoana minoră. Pentru a interveni leziunea în cazul minorului și actul să fie supus anulării, trebuie să regăsim următoarele condiții: a\) actul să facă parte din categoria actelor de administrare; b\) să fie încheiat de un minor ( 14-18 ani)singur (fără încuviințarea ocrotitorului legal); c\) actul să fie lezionar pentru minor; d\) să facă parte din categoria actelor comutative. În concepția subiectivă, violența are două elemente: a\) unul obiectiv -- disproporția dintre contraprestații; b\) unul subiectiv -- profitarea de starea de nevoie. Condiții pentru anularea actului: a\) leziunea să fie o consecință directă a actului respectiv; b\) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului; c\) disproporția să fie vădită. C. Obiectul actului juridic civil Obiectul actului juridic este conduita pârților, stabilită prin acel act juridic civil -- acțiuni și inacțiuni Condiții generale de valabilitate: a\) să existe; b\) să fie în circuitul civil; c\) să fie determinat ori determinabil; d\) să fie posibil; e\) să fie licit și moral. Condiții speciale (anumite acte juridice): a\) cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv; b\) să existe autorizație administrativă; c\) obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului. D. Cauza actului juridic civil Cauza actului juridic este acel element al actului juridic ce constă în obiectivul urmărit la încheierea actului. Elementele cauzei sunt: a\) scopul imediat -- scopul obligaţiei-este un element obiectiv ce rămâne nemodificat in cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice: \- în contractele sinalagmatice -- prefigurarea mentală a contraprestaţiei; \- actele cu titlu gratuit -- intenţia de a gratifica; \- actele reale -- remiterea lucrului; \- contracte aleatorii -- riscul. b\) Scopul mediat -- motivul determinant- este un element subiectiv ce poate să varieze chiar şi în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice : \- însuşirile unei prestaţii; \- calităţile unei persoane. Condiţii de valabilitate: a\) să existe ; în cazul în care ne confruntăm cu problema lipsei cauzei, distingem: \- când se datorează lipsei de discernământ -- ambele elemente ale cauzei lipsesc, fapt ce atrage nulitatea relativă a actului juridic civil; \- când se datorează: lipsei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice; lipsei predării bunului în contractele reale; lipsei riscului în contractele aleatorii atrage nulitatea absolută; b\) să fie licită şi morală. Legea prezumă existenţa şi valabilitatea cauzei deci sarcina îi incumbă celui ce contestă. 1.3.3 Forma actului juridic Forma actului juridic este acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. În sens larg, noţiunea de „formă" are trei accepţiuni: a\) forma cerută pentru valabilitatea actului; b\) forma cerută pentru probarea actului; c\) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Principiul consensualismului -- manifestarea de voinţă necesară şi suficientă. Clasificarea condiţiilor de formă: a\) în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor: \- forma cerută pentru valabilitatea actului atrage nulitatea absolută; \- forma cerută pentru probarea actului atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă; \- forma cerută pentru opozabilitate se sancţionează cu inopozabilitate (terţa persoană poate să ignore actul); b\) în funcţie de izvorul lor: \- forma legală; \- forma voluntară ori convenţională.  Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem): a\) este element constitutiv esenţial al actului (în consecinţă, nerespectarea atrage nulitatea absolută); b\) este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă (expresă); c\) este exclusivă (pentru un anumit act -- o anumită formă). Condiţii (pentru asigurarea formei ad validitatem): a\) întregul act să îmbrace această formă; b\) actul aflat în interdependenţă -- nu îmbracă forma specială Aplicaţii: a\) donaţia; b\) subrogaţia în drepturile creditorilor consimţită de debitor; c\) ipoteca convenţională; d\) testamentul; e\) contractul de garanţie reală mobiliară; f\) actele între vii având ca obiect înstrăinarea terenurilor.  Forma cerută ad probationem (dovedeşte existenţa şi conţinutul): a\) este obligatorie; b\) nerespectarea -- inadmisibilitatea probării cu alt mijloc de probă; c\) excepţie de la principiul consensualismului -- trebuie să îmbrace forma scrisă (ex: înscrisul sub semnătură privată cu privire la plata unei sume de bani). Aplicaţii: a\) dovada actelor juridice 250 lei; b\) depozitul valutar -- formă scrisă; c\) tranzacţia -- formă scrisă.  Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi -- formalităţile necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil persoanelor străine de incheierea acestuia. Aplicaţii: a\) publicitatea imobiliară; b\) notificarea cesiunii de creanţă. 1.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU Actele juridice sunt cele mai importante instrumente cu care operează dreptul civil. Ele realizează pe de o parte stabilitatea circuitului civil iar pe de alta parte permit flexibilitatea acestuia. Clasificarea actelor juridice are o importanță deosebită sub aspect practic, determinând nu doar efectele care se produc ci și aplicarea nuanțată a normelor juridice în raport cu caracteristicile fiecărui act. Conditiile necesare pentru vaiditatea unui act juridic , reprezintă , alături de formă, o garanție ca acel act va produce efectele dorite de către părți și permise de către lege. CUVINTE CHEIE: act cu titlu oneros, act cu titlu gratuit, capacitate de a contracta, consimțământ, obiectul actului juridic, cauza actului juridic, vicii de consimtământ, conditii de validitate, forma cerută ad probationem, forma cerută ad validitatem, comutativ, solemn, autentic. 1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE 1\) Actul juridic civil este solemn: a.cănd presupune incheierea sa în formă autentică prin voința părților; b\. când este supus unor condiții formale prevăzute de lege; c\. cand nu contează forma in care se încheie. 2\) Actul juridic cu titlul oneros este: a\. actul la incheierea caruia părțile urmăresc un folos; b\. actul la incheierea căruia una dintre părți obtine un folos; c\. actul la incheierea căruia niciuna din părți nu obtine un folos. 3\) Consimțământul părților trebuie să fie: a\. sincer si serios; b\. liber exprimat, chiar în necunostință de cauză; c\. serios, liber și exprimat în cunosțință de cauză. 4\) Actul juridic este consensual dacă implică: a\. simpla manifestare de voință a părților; b\. manifestarea de voință a partilor în forma prevăzută de lege; c\. manifestarea de voință a parților urmată de predarea lucrului. 5\) Actul juridic este unilateral: a\. cand naste obligatii doar pentru una dintre părțile contractante; b\. când este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți; c\. când generează drepturi doar pentru una dintre părțile contractante; Răspunsuri corecte: 1b; 2a; 3c;4a;5b. 1.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE Precizati prin ce se deosebeste o liberalitate de un act dezinteresat. Identificați condițiile de validitate ale actelor juridice. 1.7. BIBLIOGRAFIE Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, 2012 CONTRACTUL DE VÂNZARE- CUMPĂRARE 1\. Definiție. Vânzarea-cumpărarea reprezintă una dintre cele mai vechi și mai frecvente operațiuni juridice. Apărut ulterior schimbului, odată cu apariția banilor, contractul de vânzare-cumpărare a cunoscut o frecvență deosebită în toate locurile și în toate perioadele, iar azi relațiile dintre membri societății at fi de neimaginat în lipsa acestei operațiuni juridice cu ajutorul căreia se satisfac nevoile indivizilor. În termenii art. 1.650 alin. (1) C. civ., vânzarea-cumpărarea este o convenție prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească. Va trebui, deci, să definim vânzarea-cumpărarea ca fiind acel contract prin care o persoană numită vânzător transmite sau se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri, ori un alt drept, celeilalte părți, numită cumpărător, în schimbul unei sume de bani numită preț. 2\. Caractere juridice În mod tradițional se admite ca vânzarea-cumpărarea are următoarele caractere: sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, translativ de proprietate, consensual. a\. Caracterul sinalagmatic- părțile contractului au obligații reciproce și interdependente (obligația uneia dintre părți își are temeiul în obligația celeilalte părți, astfel că se condiționează reciproc) 2 b\. Caracterul oneros-părțile contractante urmăresc obținerea unui folos( câștig) -- pentru vânzător prețul ; pentru cumpărător bunul- existând prestație și contraprestație c\. Caracterul translativ de proprietate.- principalul effect al contractului este transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător d\. Caracterul comutativ -- existența și întinderea prestațiilor asumate de către părți sunt cunoscute, determinate, din momentul încheierii contractului. e\. Caracter consensual- vânzarea-cumpărarea face parte din categoria contractelor care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al pârților, fără a fi nevoie de alte formalități. Principiul consensualismului suferă în ultimul timp o serie de limitări legale bazate fie pe interesul ocrotirii pârților contractului, fie pe interesul mai larg al statului de a controla anumite operațiuni juridice. În astfel de situații contractul nu mai este valabil încheiat prin simplul acord de voințe, ci este necesară și îndeplinirea unor condiții de formă. De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, drepturile reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, se transmit doar prin contract încheiat în formă autentică. Ca urmare, dreptul de proprietate asupra construcțiilor și terenurilor se poate transmite numai prin contract încheiat în formă autentică. La fel este și situația altor drepturi reale referitoare la imobile. Sancțiunea pentru nerespectarea acestei cerințe este nulitatea absolută (art. 1.244 C. civ). Vânzarea unei moșteniri necesită, de asemenea, un contract încheiat în formă autentică. ( art. 1747 alin.2).În aceste situații , contractul dobândește caracter solemn. 3 Secțiunea a II-a Elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare Consimțământul Ca orice alt contract, vânzarea-cumpărarea se realizează prin întâlnirea voințelor, liber exprimate, ale părţilor. Nimeni nu este obligat să vândă şi mai ales să cumpere, astfel încât nu poate exista abuz de drept sub acest aspect. Totuși, dacă principiul că nimeni nu este obligat să cumpere se aplică fără excepții, regula că nimeni nu este obligat să vândă suferă unele derogări. a\. Consimțământul direct. Exprimarea consimțământului trebuie sa fie, pe de o parte, opera vânzătorului, adică a titularului dreptului de proprietate sau a altui bun ce poate fi transmis print-un astfel de contract, şi pe de altă parte a vânzătorului. Consimțământul se exprimă de regulă direct de persoanele implicate în contract. b\. Consimțământul prin reprezentant. Nimic nu se opune ca acest contract, ca şi multe altele, să fie încheiat prin reprezentant. Astfel, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul pot încheia actul printr-un mandatar cu procură specială. Persoana care nu are capacitate de exercițiu încheie contractul tot printr-un reprezentant, dar de data aceasta nu printr-unul convenţional, ci prin reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie personal contractul, dar trebuie asistat de ocrotitorul său legal. Momentul consimţământului. Antecontractele Consimţământul asupra tuturor chestiunilor ce ţin de naşterea valabilă a contractului este, de multe ori, imediat şi definitive, la fel ca şi transferul proprietăţii. Sunt însă şi situaţii, în ultima vreme tot mai frecvente, când contractul este precedat de anumite acte preparatorii, dintre care cele mai cunoscute sunt promisiunea unilaterală de a vinde, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare şi 4 pactul de preferinţă Aceste acte juridice sunt ele însele contracte, însă nu au valoarea unui contract de vânzare-cumpărare, ci doar îl pregăteşte. Din acest motiv ele sunt cunoscute şi sub denumirea de antecontracte. 1.Promisiunea unilaterală de vânzare. Noţiune. Este un contract unilateral prin care proprietarul unui bun (promitent) se angajează faţă de un cumpărător potenţial (benficiar), să-i vândă bunul său, în condiţii determinate, în cazul în care beneficiarul işi mamfestă opţiunea în acest sens într-un interval de timp determinat. Conţinut. Promisiunea este un contract, deoarece se realizează prin acordul ambelor părţi menţionate, dar este un contract unilateral deoarece beneficiarul nu- şi asumă obligaţia de a cumpăra. Obligaţii se nasc doar in sarcina promitentului. Acesta singur se obligă, el este definitiv angajat şi nu-şi poate retracta oferta în tot intervalul de timp convenit. Din acest motiv promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a vinde în momentul în care se realizează promisiunea de vânzare- cumpărare. Elemente necesare. Pentru a putea produce efectele urmărite, promisiunea trebuie să cuprindă, pe lângă angajamentele părţilor date cu privire la bunul ce se promite pentru vânzare, şi preţul la care ar urma să se facă vânzarea-cumpărarea. Atât bunul cat şi preţul trebuie să fie determinate sau determinabile. Pe lângă aceste elemente, este necesar a se preciza şi intervalul de timp în care beneficiarul are dreptul să opteze pentru cumpărare sau pentru respingerea ofertei. Forma. Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract consensual, ceea ce înseamnă că ea este valabilă prin simplul acord de voinţă. Efecte. Prin promisiunea analizată se naşte obligaţia pentru promitent de a vinde, în viitor, bunul ce a format obiectul promisiunii, beneficiarului, dacă acesta 5 acceptă promisiunea. Beneficiarul poate opta între acceptarea sau neacceptarea ofertei. Acceptarea promisiunii transformă obligaţia eventuală a promitentului de a încheia contractul, într-o obligaţie actuală. Acceptarea promisiunii pentru a fi eficientă trebuie să intervină în perioada convenită de părţi. Dacă acceptarea intervine după expirarea intervalului de timp convenit prin promisiune, vânzarea-cumpărarea nu se mai realizează decât cu acordul promitentului vânzător. 2\. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare. Conţinut. Promisiunea bilaterală de vânzare reprezintă o convenţie prin care una din părţi (promitentul vânzător) se obligă să vândă, iar cealaltă (promitentul cumpărător), să cumpere un anumit bun, la un preţ determinat, contractul de vânzare-cumpărare urmând a fi încheiat la o dată ulterioară. Elemente necesare. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să cuprindă pe lângă consimţământul părţilor referitor la obligaţia de a încheia în viitor contractul şi alte elemente cum sunt bunul ce formează obiectul vânzării, preţul la care urmează să se facă vânzarea şi termenul în care obligaţia de perfectare a contractului trebuie îndeplinită. Pe lângă aceste elemente, convenţia poate prevedea şi clauze referitoare la predarea folosinţei bunului, modalităţi de plată a preţului, la daunele ce se vor plăti în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, etc. Condiţii de valabilitate. Ca orice contract, sub aspectul condiţiilor de fond promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate prevăzute pentru această categorie de acte juridice. Sub aspectul formei, convenţia analizată are caracter consensual. Prin această convenţie părțile nu transferă proprietatea ci doar se obligă să facă acest lucru în viitor. De aceea apreciem că ea nu trebuie încheiată în formă autentică nici 6 atunci când se referă la încheierea viitoare a unui contract de vânzare-cumpărare referitor la un teren. Retractarea consimţământului. Clauza de dezicere. Părţile pot stipula, atât în contractul de vânzare-cumpărare, cât şi în promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, o clauză care să permită uneia dintre ele, sau ambelor, să renunţe la vânzare, respectiv la cumpărare, în schimbul unei sume de bani. Beneficiarul clauzei de dezicere are dreptul de a-şi retrage unilateral consimţămânul, desfiinţând practic contractul. Desfiinţarea contractului îşi are izvorul în acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă se face ca urmare a unei manifestări unilaterale de voinţă ce intervine ulterior încheierii acestuia. Arvuna cu rol de dezicere. Arvuna constă într-o sumă de bani remisă de cumpărător vânzătorului odată cu încheierea contractului, fie ca semn al încheierii acestuia şi garantării executării sale, fie pentru a permite oricăreia dintre părţile contractante să-şi retragă ulterior consimţământul dat la încheierea contractului. Arvuna, în afara unor stipulaţii exprese, are rol confirmatoriu, adică de confirmare a existenţei unui contract, îndeplinind totodată şi funcţia de clauză penală întrucât prin intermediul ei se face o evaluare anticipată a daunelor-interese ce ar rezulta ca urmare a neexecutării obligaţiilor din contract. Forma consimţământului. Principiul consensualismului. Aşa cum s-a arătat în legătură cu caracterele juridice ale acestui contract, vânzarea-cumpărarea este dominată de regula consensualismului. Contractul este valabil încheiat, în principiu, prin simplul acord de voinţe al părţilor, fără a fi nevoie ca acesta să îmbrace o anumită formă. Deşi în principiu vânzarea- cumpărarea este un contract consensual, în cazul înstrăinării anumitor bunuri, pentru a atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor deosebite ale actului încheiat, iar, uneori, şi pentru ca statul să aibă un anumit control asupra înstrăinării unor 7 bunuri, legea impune încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Astfel, în situaţia vânzării-cumpărării de terenuri, indiferent dacă este vorba de terenuri agricole sau neagricole, de terenuri din intravilan sau din extravilan, contractul trebuie încheiat, pentru a fi valabil, în formă autentică. Deşi, aşa cum s-a arătat în cazul înstrăinării construcţiilor nu este nevoie de încheierea contractului în formă autentică, atunci când obiectul contractului îl constituie atât terenul cât şi construcţia, contractul trebuie încheiat în formă autentică. Formalismul în scopul opozabilităţii faţă de terți. Vânzarea imobiliară. Potrivit Codului civil, pentru a se produce efectul translativ de proprietate, dreptul dobândit trebuie întabulat în cartea funciară. Dispoziția respectivă nu se aplică încă la nivelul întregii țări, până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare localitate, înscrierea fiind necesară pentru ca dreptul să fie opozabil terţilor. c\. Obiectul consimţământului. Elementele esenţiale ale contractului, natura contractului, bunul şi preţul, elementele subiective esenţiale. Consimţământul părţilor trebuie exprimat în legătură cu toate elementele esenţiale ale contractului, respectiv: \- natura contractului; \- bunul; \- preţul \- alte elemente pe care părţile le consideră esenţiale. 8 Principiul autonomiei de voinţă şi limitele sale. Exprimarea consimţământului părţilor este guvernată de principiul autonomiei de voinţă care în această materie se manifestă în sensul că fiecare vinde dacă vrea şi cui vrea, iar cumpărătorul cumpără numai dacă doreşte. Capacitatea părţilor Regula de principiu este stabilită de art. 1.652 C. civ., în sensul că „pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege". Aceasta înseamnă că regula este capacitatea de a vinde, iar excepţiile trebuie să fie stabilite în mod expres de lege. Capacitatea vânzătorului Oricine poate avea, în principiu, calitatea de vânzător. Minorii şi cei puşi sub interdicţie pot vinde dacă sunt asistaţi sau reprezentaţi în condiţiile dreptului comun şi s-a obţinut încuviinţarea instanţei de tutelă în cazurile prevăzute de lege (eventual şi avizul consiliului de familie), vânzarea-cumpărarea fiind un act de dispoziţie. Dacă, raportat la patrimoniul propriu, vânzarea-cumpărarea este destinată săvârşirii unor acte de conservare sau de administrare, capacitatea cerută este cea prevăzută de lege pentru actele de conservare şi administrare. Incapacitatea de a vinde reprezintă o interdicţie de a vinde stabilită în considerarea persoanei respective. Capacitatea cumpărătorului Spre deosebire de vânzător, în cazul cumpărătorului legislaţia este mai bogată în reglementări referitoare la incapacităţi. Interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase. În raport de dispoziţiile art. 1.653 C. civ, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei 9 judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Interdicţia vizează doar drepturile litigioase, adică acelea cu referire la care există un proces început şi nefinalizat. \[art. 1.653 alin. (3) C. civ.\]. Scopul interdicţiei este axat, pe de o parte, pe ideea de a fi împiedicată exercitarea de influenţe, de către persoanelor menţionate în ceea ce priveşte activitatea justiţiei referitoare la soluţionarea unor procese care ar putea avea ca obiect bunuri cumpărate de aceste persoane sau doar a suspiciunii referitoare la astfel de posibile influenţe, iar pe de altă parte, pe protecţia intereselor potenţialului vânzător de drepturi litigioase. Interdicţia nu funcţionează în următoarele ipoteze: a\) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz; b\) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; c\) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios. Alte interdicţii de a cumpăra. Potrivit art. 1.654 C. civ., sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse: a\) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 1.304 alin. (1) C. civ., care se referă la contractul cu sine însuşi şi la dubla reprezentare, valabile atunci când mandantul l- a împuternicit în acest sens pe mandatar, sau când a stabilit de asemenea manieră conţinutul contractului încât un conflict de interese cu mandatarul este exclus; b\) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; 10 c\) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează. Incapacităţile menţionate funcţionează inclusiv în cazul vânzării prin licitaţie publică. Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea cumpărătorului. Încălcarea dispoziţiilor relative la incapacitatea de a cumpăra este sancţionată cu nulitatea, aceasta fiind relativă sau absolută, în funcţie de interesul ocrotit, respectiv dacă acesta este public sau privat. În cazurile prevăzute de art. 1.654 lit. a) şi b) C. civ. (mandatari, părinţi, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu), interesul ocrotit este unul privat şi sancţiunea este nulitatea relativă. În cazul prevăzut de lit. c) a aceluiaşi articol (funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează), nulitatea este absolută. Natura nulităţii este arătată în mod expres de dispoziţia legală menţionată. În ceea ce priveşte sancţiunea referitoare la interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase, aceasta este, de asemenea, nulitatea absolută şi este tot o nulitate expresă, stabilită în scopul de a evita controversa, anterioară actualului Cod civil, 11 cu privire la natura nulităţii. Unii autori considerau că în acest caz suntem în prezenţa unei nulităţi relative9 iar alţii apreciau că interesul ocrotit este unul public şi nulitatea este absolută10. Noi am apreciat şi anterior că sancţiunea trebuie să fie nulitatea absolută pentru că în cazul discutat se urmăreşte atât protejarea intereselor vânzătorului cât şi un interes mai larg, ce ţine de bunul prestigiu al unor profesii de interes public. Încălcarea interdicţiilor arătate cu privire la vânzarea terenurilor către străini şi apatrizi este sancţionată cu nulitatea absolută. Obiectul contractului de vânzare- cumpărare. Contractul de vânzare presupune din perspectiva obiectului, atât analiza bunului cât și a prețului. A. Bunul. Bunul reprezintă motivul fundamental pentru care cumparătorul îşi asumă obligaţia de plată a preţului, cauza obligaţiei acestuia. Bunurile care pot forma azi obiect al contractului de vânzare sunt din ce în ce mai numeroase datorită diversificării extraordinare a producţiei. Se pot vinde şi cumpăra, cu puţine excepţii, atât bunuri imobile cât şi bunuri mobile, atât bunuri mobile corporale cat şi incorporale. Pentru a forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare, bunul trebuie: a). să existe sau să poată exista în viitor, b). să fie determinat sau determinabil, c). să fie în circuitul civil d). să aparţină vânzătorului. ( se poate vinde însă și bunul altuia în condițiile art. 1683 C. civ.) 12 B.Preţul Pretul reprezintă un element esential al contractului de vânzare-cumparare. În lipsa pretului nu poate fi vorba de acest contract. În cazul în care în schimbul transferării dreptului de proprietate nu se plăteşte un preţ, ci există o altă contraprestaţie , nu vom mai fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări ci a unui alt contract, ( schimb, contract de întretinere, contract de rentă viageră, etc. în funţie de obiectul prestaţiei dobânditorului.) Condiţiile preţului. Preţul să fie exprimat în bani. Preţul să fie determinat. Preţul determinabil. Existenţa unui preţ determinat, sau cel puţin determinabil, constituie o condiţie pentru valabilitatea vânzării. Preţul este considerat determinat atunci când cuantumul lui este stabilit de părţi odată cu încheierea contractului. În situaţia în care preţul nu este determinat şi nu este nici determinabil, vânzarea este nulă pentru lipsa unuia din elementele esenţiale ale contractului. In cazul în care pentru anumite bunuri există preţuri legale, acestea sunt obligatorii pentru părţi şi în acest caz contractul este valabil chiar dacă preţul nu a fost determinat deoarece se presupune că părţile au avut în vedere preţul legal. Preţul să fie real. Preţul simulat. Preţul real este este acela care este stipulat cu intenţia de a fi plătit şi respectiv primit. El este în opoziţie cu preţul fictiv, cu preţul simulat. Prețul este nereal şi atunci când pretul din contract este mai mic sau mai mare decât cel convenit în realitate. În astfel de situaţii contractul rămâne, în principiu valabil, devenind aplicabile regulile de la simulaţie. Totuşi dacă prin 13 simulaţie s-a urmărit fraudarea fiscului, stipulându-se în contract un preţ mai mic decât cel real, vânzarea-cumpărarea este nulă. Preţu1 să fie serios. Preţul este serios atunci când constitituie a cauză suficientă a obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului. Preţul derizoriu este asimilat lipsei preţului aşa încât contractul în care a fost stabilit va fi nul ca vânzare-cumpărare. Nulitatea poate însă fi evitată prin recalificarea contractului, dacă se dovedeşte că, în stabilirea unui astfel de preţ, vânzătorul a fost animat de o intenţie liberală. Vom fi, deci, în prezenţa unei donaţii11, care nu mai este deghizată deoarece nu există un act secret, ci doar actul real în care a fost trecut preţul derizoriu. Efectele contractului de vânzare-cumpărare. Transferul dreptului de proprietate. În concepţia Codului civil român proprietatea se transferă , în principiu, de la vânzător la cumpărător prin efectul încheierii contractului, fără a mai fi nevoie de o operaţiune juridică ulterioară, chiar dacă lucrul nu s-a predat. Spre deosebire de reglementarea din Codul civil, în dreptul roman exista o obligaţie de a transfera proprietatea, obligaţie ce se îndeplinea printr-un act separate de contractul de vînzare-cumpărare Chestiunea momentului transferului dreptului de proprietate prezintă importanţă majoră, cel puţin în legătură cu suportarea riscului pieirii fortuite a bunului. 14 Strămutarea de drept a proprietăţii prin efectul perfectării contractului este un efect al vânzării-cumpărării de bunuri individual determinate. Regula nu operează: a\. în cazul vînzării unor bunuri de gen, deoarece aici transferul proprietăţii nu se poate produce înainte de individualizarea bunurilor; b\. în cazul vânzării de lucruri viitoare, strămutarea proprietăţii nu poate opera câtă vreme obiectul ei nu există. De aceea, în ipoteza analizată transferul se va produce la un moment ce se situează după realizarea bunului.; c\. atunci când părţile convin ca transferul dreptului de proprietate să opereze la un alt moment decât cel al încheierii contractului. Regula strămutării de drept a proprietăţii fiind supletivă, părţile pot deroga de la ea.Uneori părţile covin amânarea transferului dreptului de proprietate până la momentul plăţii preţului, ca o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiei respective a cumpărătorului.. Transferul riscurilor. Regula. Principiul este că transferul riscurilor este legat de transferul dreptului de proprietate. Este aplicarea regulii cuprinsă în adagiul res perit domino. Aceasta înseamnă că după încheierea contractului de vânzare-cumpărare riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă cumpărătorul în calitate de proprietar, dar numai dacă bunul nu s-a predat. Excepţiile. Pe lângă faptul că riscurile nu se transferă atunci când transferul proprietăţii a fost amânat, mai sunt şi alte situaţii când răspunderea pentru riscuri nu revine celui care este proprietarul bunului. 15 Obligaţiile născute din contractul de vânzare-cumpărare Obligaţiile vânzătorului I. Obligaţia de predare a bunului vândut. Conţinutul obligaţiei. Art. 1.685 C. civ. defineşte această obligaţie în termenii următori: „Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei". Obligaţia constă, deci, în punerea lucrului vândut, în starea avută în vedere la momentul contractului, la dispoziţia cumpărătorului. Vânzătorul nu are obligaţia de a transporta bunul la cumpărător decât dacă o astfel de îndatorire rezultă din contract. De aceea el nici nu suportă cheltuielile privind ridicarea bunurilor vândute, ci numai pe cele ce efectiv ţin de predare. Obiectul predării. Lucrul vândut şi accesoriile. Vânzătorul trebuie să predea lucrul vândut şi nu altul, chiar dacă are caracteristici asemănătoare sau o valoare mai mare. Cumpărătorului trebuie să i se predea exact ceea ce a cumpărat. Obligaţia este o urmare firească a transferului dreptului de proprietate produs în baza contractului şi nu se confundă cu acest transfer, deşi uneori momentul predării coincide cu cel al transferului dreptului de proprietate. În privinţa bunurilor determinate trebuie ţinut cont de dispoziţiile art. 1.690 C. civ. care prevăd că bunul „trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului". În cazul bunurilor de gen, acestea trebuie să fie în cantitatea şi de calitatea menţionată în contract sau să îndeplinească alte cerinţe prevăzute de părţi. În cazul în care calitatea bunurilor nu a fost prevăzută, se vor preda lucruri de calitate cel puţin medie, art. 1.486 C. civ prevăzând că debitorul „are dreptul să aleagă 16 bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie". Noul Cod civil a introdus pentru cumpărător obligaţia de a verifica starea bunurilor predate de vânzător şi de a-l informa pe acesta despre existenţa unor eventuale nereguli în ceea ce priveşte starea şi calitatea bunurilor predate În termenii art. 1.686 C. civ., „Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue". Deci, pe lângă bun, trebuie predate şi accesoriile lui, atât cele cu caracter material, cât cele cu caracter juridic, cum ar fi acţiunile în justiţie în legătură cu bunul. Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului \[art. 1.686 alin. (2) C. civ\]. Subliniem că dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii şi deci trebuie predate şi acestea. Modul de executare. Executarea obligaţiei de predare a bunului înseamnă, după cum am arătat, punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, ceea ce este altceva decât transportul bunului la domiciliul cumpărătorului. În cazul imobilelor, obligaţia de predare se îndeplineşte prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului (art. 1.687 C. civ.). Predarea bunurilor mobile se face prin remiterea materială a acestora sau prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment, cum ar fi, spre exemplu, predarea cheilor de la clădirea în care acestea se află. În cazul în care bunurile mobile se află deja în posesia cumpărătorului cu un alt titlu, predarea se face prin simplul consimţământ al părţilor. 17 În ceea ce priveşte bunurile incorporale, predarea se face prin remiterea titlurilor reprezentative sau a altor documente ce permit cumpărătorului preluarea în orice moment a bunului. Locul şi momentul executării. Predarea bunului trebuie făcută la locul şi momentul convenite de părţi. În ceea ce priveşte locul predării, pentru ipoteza când nu a fost prevăzut în contract şi nici nu rezultă din uzanţe, devine aplicabil art. 1.689 C. civ. în sensul că predarea se face la locul unde se afla lucrul vândut în momentul vânzării. Dacă nu s-a stabilit nimic în legătură cu data la care trebuie îndeplinită obligaţia de predare a bunului, obligaţia trebuie îndeplinită imediat ce preţul a fost plătit acceptându-se totuşi un termen rezonabil în acest scop. Cheltuielile predării. În afara cazului când există o clauză cu privire la suportarea lor, cheltuielile cu predarea bunului, cum ar fi cântărirea, numărarea etc., sunt în sarcina vânzătorului. Este vorba de cheltuielile ce ţin strict de obligaţia de predare a bunului şi, ca urmare, ele nu se întind şi asupra obligaţiei cumpărătorului de ridicare a bunului. Obligaţia accesorie de conservare a bunului Înainte de predare, bunul fiind sub responsabilitatea vânzătorului, el are şi obligaţia, rezultată din art. 1.483 C. civ., de a-l conserva pentru a putea realiza obligaţia de predare. Obligaţia de a conserva bunul implică, în cazul bunurilor determinate, răspunderea pentru pieirea fortuită a bunului, deoarece deşi un astfel de risc revine de regulă proprietarului, el se reflectă asupra vânzătorului care în calitate de debitor al obligaţiei de predare, suportă riscul contractului, după cum prevede art. 1.274 C. civ. În ipoteza în care transferul proprietăţii a operat la momentul încheierii contractului, corelativ acestei obligaţii de conservare a 18 bunului şi după punerea în întârziere a creditorului, există un drept al vânzătorului de a-i fi plătite cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului (art. 1.618 C. civ.). Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Neîndeplinirea, totală sau parţială, culpabilă, de către vânzător a obligaţiei de predare a bunului deschide pentru cumpărător o gamă largă de posibilităţi de acţiune împotriva vânzătorului. Astfel, el poate cere rezoluţiunea vânzării cu daune-interese, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate avea în vedere executarea silită a obligaţiei, sau poate opta pentru despăgubiri fără desfiinţarea contractului. Rezoluţiunea vânzării. Dacă cumpărătorului îi este convenabil să renunţe la contract el poate cere rezoluţiunea vânzării, cu consecinţa că părţile vor fi repuse în situaţia anterioară, cumpărătorul putând cere şi despăgubiri pentru eventualul prejudiciu încercat. Rezoluţiunea poate fi declarată şi unilateral, în condiţiile art. 1.552 C. civ., dacă părţile au convenit în acest sens sau dacă vânzătorul a fost pus în întârziere să predea bunul şi nu l-a predat în termenul fixat. Pentru a produce efecte faţă de terţi, în cazul transmiterii de drepturi reale supuse înscrierii în cartea funciară, declaraţia de rezoluţiune trebuie înscrisă în cartea funciară. Părţile pot conveni şi ca rezoluţiunea să se facă de plin drept, prin includerea în contract, a unui pact comisoriu în acest sens. Executarea forţată a obligaţiei. Dacă rezoluţiunea vânzării nu apare ca o soluţie satisfăcătoare pentru cumpărător, el poate opta pentru executarea silită a obligaţiei vânzătorului. Când este vorba de bunuri individual determinate, cum transferul proprietăţii s-a produs la încheierea contractului, cumpărătorul poate folosi acţiunea în revendicare pentru a obţine bunul. În cazul bunurilor de gen, el nefiind proprietar poate folosi doar o acţiune personală bazată pe obligaţia de predare a bunului. 19 Excepţia de neexecutare a contractului. Cumpărătorul poate invoca această excepţie (exceptio non adimpleti contractus) şi să nu plătească preţul bunului (art. 1.556 C. civ). Evident că, dacă preţul a fost plătit, excepţia respectivă nu mai poate fi invocată. Daune-interese. Dacă cumpărătorul are interes să menţină contractul, el poate apela la răspunderea contractuală a vânzătorului, cerându-i despăgubiri pentru neîndeplinirea sau neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei. Daunele- interese pot fi deci solicitate şi separat de rezoluţiunea contractului şi această opţiune este aleasă, în special, când obligaţia de predare a fost îndeplinită, dar nu corespunzător. Dreptul vânzătorului de a refuza predarea bunului. Vânzătorul poate refuza predarea bunului atunci când cumpărătorul, deşi beneficiază de un termen pentru plata preţului, după vânzare a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat. În acest caz vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit. Totuşi, dacă la data încheierii contractului, vânzătorul, deşi cunoştea insolvabilitatea cumpărătorului, a fost de acord cu un termen de plată a preţului, cumpărătorul păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial, iar vânzătorul trebuie să execute obligaţia de predare a bunului. II\. Obligaţia de garanţie a vânzătorului Obligaţia de garanţie a vânzătorului este reglementată în ideea de a asigura cumpărătorului, pe de o parte, liniştita posesie a bunului, iar pe de altă parte, o folosinţă utilă a acestuia. Primul deziderat este asigurat prin garanţia pentru 20 evicţiune, al doilea prin garanţia pentru viciile ascunse. Obligaţia de garanţie nu trebuie considerată o formă de răspundere civilă bazată pe culpă, deoarece ea există, în principiu, indiferent de vreo conduită culpabilă a vânzătorului. 1\. Garanţia pentru evicţiune Conţinutul garanţiei. Existenţa garanţiei pentru evicţiune este o necesitate ce este strâns legată de obligaţia vânzătorului de predare a bunului. Nu este suficient ca vânzătorul să predea bunul pentru a se realiza scopul vânzării, ci este nevoie ca dobânditorul să se poată bucura de liniştita posesie a acestuia. Conţinutul art. 1.695 C. civ. este următorul: „Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul vândut." Pentru a înţelege conţinutul şi efectele acestei garanţii este necesar, în prealabil, a se lămuri conţinutul noţiunii de evicţiune. Termenul provine de la latinescul evinco ere şi avea semnificaţia pierderii unui drept de către o persoană pentru că un drept contrar era recunoscut de către judecător unei alte persoane. În doctrina şi practica judiciară actuală termenul de evicţiune are o semnificaţie mai largă, în sensul că este echivalent cu pierderea totală sau parţială a dreptului de proprietate şi tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate. Evicţiunea poate consta şi în împiedicarea cumpărătorului de a intra în posesia bunului de către un terţ care invocă un drept asupra acestuia. Finalitatea garanţiei constă în obligarea vânzătorului să-l apere pe cumpărător pentru a nu fi evins, iar dacă a fost evins în despăgubirea acestuia. Obligaţia de garanţie pentru faptul personal are şi ea, în viziunea Codului civil, un caracter esenţial şi, de aceea, este reglementată în termeni imperativi. Acest fapt rezultă din dispoziţiile art. 1.699 C. civ. potrivit căruia „Chiar dacă s-a 21 convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal". Părţile deci nu ar putea conveni ca printr-o clauză din contract să limiteze sau să înlăture, în situaţia dată, această obligaţie. Îndivizibilitatea obligației de garanție. În raport de dispozițiile art. 1697 C.civ obligația de garanție contra evicțiunii este indivizibilă între debitori. A. Garanţia faptului personal Principiul. Cine datorează garanţie nu poate evinge, este un principiu întâlnit încă din dreptul roman (quem de evictione tenet action eundem agentem repellit exceptio). El este prezent şi în actualul Cod civil, în art. 1.696, în formularea „Acela care este obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă." Garanţia faptului personal interzice vânzătorului orice acţiune, orice tulburare, de drept sau de fapt, care ar avea ca rezultat o atingere a drepturilor cumpărătorului asupra bunului. Este, practic, o obligaţie de abstenţiune pe care o datorează vânzătorul. Această obligaţie are un caracter patrimonial astfel încât se transmite şi succesorilor universali sau cu titlu universal ai vânzătorului. Ea nu va fi preluată însă de succesorul cu titlu particular, care, potrivit regulilor generale din material succesiunilor, nu este ţinut de obligaţiile de acest fel ale antecesorului său. a -- Tulburarea de fapt. Aceasta nu are legătură cu invocarea unui drept de către vânzător asupra bunului, ci se referă la faptul că vânzătorul nu poate fi autorul niciunui fapt, chiar şi licit, de natură a avea ca rezultat tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate sau a altui drept dobândit prin cumpărare. 22 b -- Tulburarea de drept. Aceasta se referă la interdicţia ce revine vânzătorului de a ridica pretenţii la un drept asupra lucrului vândut câtă vreme contractul este în vigoare. Evident că această regulă nu se referă la posibilitatea acestuia de a invoca nulitatea contractului sau rezoluţiunea acestuia, ci doar la invocarea unui drept cât timp contractul este în fiinţă. B. Garanţia pentru fapta terţilor Vânzătorul este ţinut să-l garanteze pe cumpărător nu numai pentru fapta proprie, ci şi pentru tulburările ce-ar proveni din partea unui terţ ce invocă un drept asupra bunului. Funcţionarea garanţiei pentru fapta terţilor este condiţionată de îndeplinirea a trei condiţii: să existe o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, şi aceasta să nu fi fost cunoscută de către cumpărător. Regimul legal al acţiunii în garanţie Situaţia când evicţiunea provine de la vânzător. Cum în sarcina vânzătorului există o obligaţie de garanţie atât pentru tulburarea de fapt cât şi pentru cea de drept ce provine din partea sa, când el însuşi îl tulbură pe cumpărător, acesta din urmă se poate apăra invocând obligaţia de garanţie pe care vânzătorul bunului o are. Evicţiunea din partea unui terţ. Când tulburarea provine din partea unui terţ şi aceasta este o tulburare de drept, dacă evicţiunea nu s-a produs, dar este pe cale să se producă, vânzătorul are obligaţia să-l apere pe cumpărător împotriva pretenţiilor terţului. Dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către terţul ce invocă un drept asupra bunului vândut, el trebuie să-l introducă în proces pe vânzător pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-l apăra contra evicţiunii. Introducerea în cauză a vânzătorului se

Invatat Drept - Elemente Teoria Generala PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript