CURS - Dreptul Afacerilor CIG (2) PDF

**CURS nr.1** **Noțiuni introductive** **Noţiunea de DREPT** **1. Accepţiunile noţiunii de drept** i. Drept obiectiv = reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii. În cadrul dreptului obiectiv distin...

**CURS nr.1** **Noțiuni introductive** **Noţiunea de DREPT** **1. Accepţiunile noţiunii de drept** i. Drept obiectiv = reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii. În cadrul dreptului obiectiv distingem dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un anumit moment dat şi reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv. ii. Drept subiectiv = reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane, recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului. iii. Ştiinţa dreptului = reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv) precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice **2. Sistemul legislativ : diviziunile dreptului; ramurile de drept; instituția juridică** **a. Diviziunile dreptului** În funcţie de tipul relaţiilor sociale pe care le reglementează, sistemul de drept românesc cunoaşte **două mari diviziuni**: dreptul public şi dreptul privat. i. **Dreptul public** cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În exercitarea puterii sale suverane, statul stabilește raporturi juridice cu membrii societății, guvernate de dreptul public, care sunt de regulă raporturi juridice **de subordonare*.*** ii. ***Dreptul privat*** cuprinde normele care guvernează raporturile dintre membrii societății (denumiți și paticulari). Raporturile de drept privat sunt, de obicei, *raporturi de **egalitate** juridică*, în sensul că niciunul dintre membrii societății implicat nu îşi poate impune voinţa sa juridică asupra celorlalți membri. Şi statul poate participa la asemenea raporturi juridice, situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu particular (ca o simplă persoană juridică). **b. Ramurile de drept** Fiecare diviziune a dreptului intern se structurează la rândul ei în ramuri de drept. **Ramura de drept** este un ansamblu de norme juridice legate între ele atât prin obiectul de reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează), cât şi prin metoda de reglementare. - - **c. Instituția juridică** Fiecare ramură de drept este alcătuită dintr-o serie de instituții juridice. **Instituţia juridică** reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se reglementează o categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia răspunderii juridice, instituţia profesionistului etc. În practică, se poate constata o întrepătrundere a instituţiilor juridice care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia dintre cele două diviziuni ale dreptului. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor care nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit. **Dreptul afacerilor** este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul ramurilor de drept privat şi de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv: reglementarea desfăşurării afacerilor. La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act normativ (denumit generic lege). **Norma juridică** **1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice** **Norma juridică** (sau norma de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi obligatorie care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se **caracterizează** prin: \- **generalitate** -- prevede o conduită tip, \- **impersonalitate** -- vizează pe toţi membrii societăţii, \- **obligativitate** -- impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni, \- **coerciţie** -- respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui vinovat. **2. Structura normei juridice** i\) *Structura internă (logico-juridică)* a normei juridice cuprinde: ii*) Structura externă (tehnico-legislativă)* a normei juridice reprezintă forma de exprimare, de **exteriorizare a normei juridice** în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor articole dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.). **3. Clasificarea normelor juridice** - După [tipul de] [conduită] pe care o prescriu, distingem între: a\) **norme imperative** -- conduita prescrisă de ele este **obligatorie**, părţile nu pot deroga de la aceasta. Sunt de două feluri: b\) **norme dispozitive** -- recomandă o anumită conduită. Pot fi: - După criteriul [sferei de aplicare,] normele juridice se clasifică în: **importanța calificării:** \- norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât **norma specială derogă de la norma generală**. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci **norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală**. Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, prin urmare ea nu poate fi aplicată, prin analogie, situaţiilor ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale. De exemplu, potrivit art.278 alin.(1) C. muncii, „*dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile*". De asemenea, potrivit art.1.168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie de contracte), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. **Normele de excepţie** sunt **de strictă interpretare şi aplicare**, conţinutul lor neputând fi extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt. În acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală (\...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege". - Din punct de vedere al [tehnicii de alcătuire]**,** pot fi: - După criteriul [forţei juridice] a actului normativ în care normele juridice sunt cuprinse deosebim între: Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc. **4. Interpretarea normelor juridice** **Interpretarea** normelor juridice constituie un proces logico-raţional de **lămurire şi explicare** a conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi **încadrarea cât mai corectă a diferitelor situaţii concrete**. Scopul interpretării normelor de drept constă în [identificarea voinţei reale a legiuitorului]. În practică distingem între: a\) **interpretare oficială** -- este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică, fiind astfel obligatorie. Această interpretare poate fi: \- *autentică* = atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică, sau \- *cazuală* = realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de aplicare a normei. b\) **interpretare neoficială** -- este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în pledoariile avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică. În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe **metode de interpretare**, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică etc. **5. Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor** Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane. I. **Acţiunea normei juridice** **în timp** Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este **n vigoare**, adică [din momentul în care intră în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare]. i\. **Intrarea în vigoare** a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se aplice aceasta asupra raporturilor juridice. - Regula: \- legea intră în vigoare la **3 zile** de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, partea I-îi, \- actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare în a **20-a zi** de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al U.E. - Excepția: \- atât actele normative românești cât și cele ale U.E. intră în vigoare la [data] expres [prevăzută în textul lor]**.** Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul **aplicării imediate** a legii noi şi de principiul potrivit cărui **nimeni nu poate invoca necunoaşterea** legii. De regulă, norma juridică [acţionează numai pentru viitor] (adică se aplică din momentul în care a intrat în vigoare), ceea ce înseamnă că: \- norma juridică **nu poate retroactiva**, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor juridice încheiate [înainte] de intrarea ei în vigoare şi \- norma juridică **nu poate ultraactiva**, adică nu îşi poate extinde efectele [după] momentul ieşirii sale din vigoare. ii\. **Ieşirea din vigoare** a unei legi se realizează prin: \- abrogare (de regulă), \- ajungerea la termen, \- căderea în desuetudine. **Abrogarea** normei juridice marchează momentul în care aceasta îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în vigoare a unei norme juridice noi. II\. **Acţiunea normei juridice în spaţiu.** Regula: principiul teritorialităţii = norma juridică se aplică **pe întreg teritoriu al statului** (autoritatea publică centrală) care a edictat-o, ⇒ raporturile juridice sunt guvernate de legea locului unde au fost încheiate. Principiul teritorialităţii legii civile este consacrat şi în art.7, alin.(1) C.civ., potrivit căruia: „*Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel*." Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la Uniunea Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialităţii. Complexitatea construcției UE determină o ordine juridică specifică care cunoaște mai multe categorii de izvoare de drept, subsumate următoarelor categorii: **- izvoare primare** sau originare de drept : **tratatele** încheiate de statele membre[^2^](#fn2){#fnref2.footnote-ref} \- **izvoare secundare** sau derivate de drept - totalitatea **actelor adoptate de instituțiile** Uniunii Europene în aplicarea prevederilor tratatelor,[^3^](#fn3){#fnref3.footnote-ref} și anume: **regulamentele, directivele, deciziile, recomandările, avizele** etc. \- **izvoare terțiare** de drept constând în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu sediul la Luxemburg, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg. Excepţii: \- Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile **administrației publice** **locale** (de ex. Hotărârea Consiliului local al orașului Pantelimon) se aplică numai în raza lor de competență teritorială. Art.7, alin.(2) C.civ. prevede că: „*Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială*". \- Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune. \- La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui **pavilion** îl poartă. III\. **Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor.** Regula: Normele juridice au **vocatie generală de aplicare**, adică sunt aplicabile tuturor membrilor societății, în calitatea lor de subiecte de drept - persoane fizice şi persoane juridice. Excepția: Normele de drept care se **aplică anumitor categorii de subiecte de drept**: \- unei categorii profesionale, \- numai persoanelor fizice; \- numai persoanelor juridice etc. **Izvoarele dreptului afacerilor** **1. Noţiune** Conceptul de **izvor de drept** cunoaşte mai multe accepţiuni. Însă cea mai relevantă semnificație a termenului este: forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de voinţă a legiuitorului). Putem să înțelegem prin izvor de drept și sursa drepturilor noastre (subiective). **2. Sunt izvoare de drept:** a\. **legea - actele normative** publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I-îi (de ex.: Constituția, Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, Ordinele miniştrilor, Regulamente, Circulare etc.). b\. **uzanțele** -- constau în **obicei (cutuma) și uzuri profesionale** -- obiceiul (de ex. obiceiul locului) reprezintă o practică generală, relativ îndelungată, repetată, în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie. \- uzul profesional -- se referă la regulile stabilite într-un anumit context, de regulă domeniu de activitate, care guvernează raporturile dintre cei implicați în acel context și aceștia și terți. Pentru ca uzanțele să fie izvor de drept este necesar ca: \- o lege să facă trimitere expresă la uzanța respectivă,[^4^](#fn4){#fnref4.footnote-ref} \- să fie conforme ordinii publice și bunelor moravuri. c\. **principiile generale ale dreptului** - acele idei călăuzitoare care stau la baza reglementării raporturilor dintre membrii societății (de ex.: principiul egalității în fața legii, principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective etc.). Principiile generale ale dreptului reprezintă izvor de drept numai în cazul în care o anumită împrejurare de fapt nu este reglementată nici de lege, nici de uzanţe și nici nu există dispoziţii legale asemănătoare. **Nu** constituie izvor de drept: 1\. Doctrina -- reprezintă literatura juridică. 2\. Jurisprudenţa -- reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti. În mod [excepţional] constituie izvor de drept: \- deciziile Curţii Constituţionale; \- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită reglementare este aplicată în mod diferit, \- *hotărârile prealabile pronunţate de* Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie *pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,* \- precum şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cele ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. **3. Modul de aplicare a izvoarelor de drept:** i. Legea constituie izvorul principal de drept. ii. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele. iii. În lipsa reglementării exprese a legii sau a uzanțelor se vor aplica alte dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare. iv. Iar dacă toate acestea lipsesc se aplică principiile generale ale dreptului. În principiu, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod **prioritar** în raport cu normele dreptului privat românesc. De asemenea, dispozițiile pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte au prioritate în raport cu normele naționale cu excepția cazului în care dispozițiile naționale sunt mai favorabile. **Curs nr.2** **Raportul juridic** **1. Noţiune** Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale personal-nepatrimoniale şi patrimoniale care sunt reglementate de normele juridice. **2. Caractere juridice** Raportul juridic : - este un raport social şi - are un caracter dublu voliţional, în sensul că - pe de o parte, este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege), iar - pe de altă parte, se naşte prin voinţa părţilor implicate. **3. Structură** Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite cumulativ: **Subiectele (părţile) raportului juridic** **1. Noţiune** *Subiecte sau părţile raportului juridic sunt oamenii în calitate de titulari ai drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative.* ***2. Clasificare*** \- persoana fizică este *individul*, ca parte a raporturilor sociale reglementate juridic; \- persoana juridică este *colectivitatea de indivizi* care participă la asemenea raporturi. \- subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi; \- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii. În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul activ se numeşte *creditor,* iar subiectul pasiv se numeşte *debitor*. Raportul juridic se stabileşte, de regulă, ntre două persoane -raport juridic simplu-, care presupune „determinarea subiectelor raportului juridic de drept al afacerilor, adică presupune cunoaşterea părţilor acestui raport. Determinarea se realizează diferit în funcţie de conţinutul raportului juridic, anume dacă se referă la drepturi absolute sau drepturi relative. În primul caz, în care raportul juridic cuprinde un ***drept absolut,*** este determinat sau cunoscut numai subiectul activ, care este titularul dreptului subiectiv (spre ex. proprietarul unui bun), în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept. În al doilea caz , în care raportul juridic cuprinde un ***drept relativ,*** att subiectul activ, numit creditor, ct şi subiectul pasiv, numit debitor, sunt determinate (spre ex. în cazul raportului juridic născut din contractul de vnzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi: vnzătorul şi cumpărătorul). Există situaţii n care raportul juridic se stabileşte ntre mai multe persoane: fie în calitate de subiecte active - mai muli creditori (pluralitate activă), fie de subiecte pasive -mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), fie sub ambele aspecte - mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate mixtă). *\ * ***Persoana fizică*** ***1. Definiție*** *Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii*. **2. Capacitate juridică** - capacitatea de folosinţă şi - capacitatea de exerciţiu. **3. Capacitate de folosință** *Capacitatea de **folosinţă** se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.* - [Începutul] capacităţii de folosinţă coincide cu **naşterea** persoanei fizice. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.[^5^](#fn5){#fnref5.footnote-ref} - Capacitatea de folosinţă [încetează] la **moartea** persoanei fizice, la data trecută în certificatul de deces. Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o procedură specială de *declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de regulă:* *declararea judecătorească a dispariţiei* şi *declararea judecătorească a morţii*. Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia (care poate interveni, spre exemplu, în ipoteza unui accident de avion), situatţie în care se consideră că au vocaţie succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte. Legea poate să prevadă o serie de **îngrădiri** ale capacităţii de folosinţă: a\) îngrădiri cu caracter de ***sancţiune*** (de exemplu interzicerea drepturilor părinteşti sau nedemnitatea succesorală); b\) îngrădiri cu caracter de ***protecţie*** (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi major; legea interzice vânzarea între soţi). **4. Capacitate de exercițiu** *Capacitatea de **exerciţiu** se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a **dobândi şi exercita** drepturi civile şi de **a-şi asuma şi executa** obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.* Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ[^6^](#fn6){#fnref6.footnote-ref}. Ca urmare în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele **etape**: **a) Perioada de vârstă cuprinsă între 0 şi 14 ani se caracterizează prin lipsa capacităţii de exerciţiu.** **- De regulă, î**n acest interval de vârstă, minorul [nu poate încheia singur] acte juridice civile. Pentru încheierea lor, el este reprezentat de către tutore sau părinte. \- Prin excepţie, el va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (spre exemplu cumpărarea de alimente) precum şi aşa-numitele *acte de conservare*, prin care se preîntâmpină o pierdere. **b) Perioada de vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani se caracterizează prin capacitate de exerciţiu restrânsă.** În acest interval de vârstă deosebim mai multe categorii de acte juridice: i\) acte juridice pe care minorul le poate încheia în mod valabil personal şi singur (un depozitul special bancar, acte juridice de administrare a propriului patrimoniu, după împlinirea vârstei de 16 ani minorul se poate angaja etc.); ii\) acte juridice pe care minorul le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal (închirierea sau vânzarea ori ipotecarea unui bun, renunţarea la un drept); iii\) acte juridice pe care minorul nu le poate încheia deloc (donaţii şi garantarea obligaţiilor altuia). **c). Perioada de vârstă ce începe cu 18 ani se caracterizezază prin capacitate deplină de exerciţiu.** Ca principiu, orice persoană fizică ce a împlinit 18 ani (majoră) are capacitate de exerciţiu deplină, ceea ce înseamnă că **poate încheia orice act juridic în limitele prevăzute de lege**. **5. Ocrotirea persoanei fizice majore**[^7^](#fn7){#fnref7.footnote-ref} Persoana fizică majoră care nu se poate îngriji singur de interesele lui din cauza deteriorării facultăților mintale, situație care impune un sprijin în formarea sau exprimarea voinței sale va putea beneficia de: - tutelă specială = dacă deteriorarea facultăților mintale este **totală** și, după caz, **permanentă** - consiliere judiciară = dacă deteriorarea facultăților mintale este **parțială** și este necesar să fie consiliată în mod continuu în exercitarea drepturilor ei De asemenea, în următoarele cazuri o persoană fizică majoră poate beneficia de **curatelă**, în vederea administrării averii sale în condiții corespunzătoare: a. dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi **capabilă**, NU poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator; b. dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi **capabilă**, NU poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare; c. dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general; d. dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general. **6. Identificarea persoanei fizice în cadrul raporturilor juridice** În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau mijloace de identificare care reprezintă **drepturi personal-nepatrimoniale** ale acesteia. Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul numeric personal, cetăţenie. - **Numele** reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în societate. Numele cuprinde numele de familie şi prenume. O persoanî fizică se mai poate individualiza prin pseudonim ori prin poreclă. - **Domiciliul** reprezintă locuinţa statornică sau principală a persoanei fizice şi serveşte la identificarea în spaţiu a acesteia. Domiciliul poate fi : de drept comun, legal sau convenţional. Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, adică locuinţa cu caracter vremelnic sau secundar a persoanei fizice. - **Starea civilă** (statutul civil al persoanei) constă dintr-o serie de calităţi personale care au semnificaţia de elemente de stare civilă. Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite fapte de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia, desfacerea adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.) - **Codul numeric personal -- succesiune de cifre cu o semnificație bine precizată de lege.** - **Cetățenia -- apartenența juridică a unei persoane fizice la un stat și implicit la un sistem de drept. Are importanță în cadrul raporturilor de drept internțional.** **Curs nr.3** **Persoana juridică (pj)** ***1. Definitie*** *Persoana juridică este **orice formă de organizare** care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.* *Cu alte cuvinte, persoana juridică reprezintă [un colectiv de oameni] care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii.* Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (de ex.societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). *În concluzie, sunt persoane juridice **entitățile prevăzute de lege**, precum și orice alte organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevăzute de lege.* ***2. Elemente constitutive ale persoanei juridice*** Personalitatea juridică este o abstracţiune creată de legiuitor pentru a desemna calitatea de subiect de drept pe care o poate avea un colectiv de persoane care întruneşte trei elemente constitutive (condiţii esenţiale): 1. organizare de sine stătătoare -- alcătuirea colectivului de oameni ca un tot unitar, modul în care acesta este structurat în compartimente în funcţie de activitatea desfăşurată; inclusiv desemnarea organelor de conducere, de gestiune şi de control; precum şi precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terţii; 2. patrimoniu propriu - constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce au ca titular persoana juridică, fiind distinct de patrimoniile membrilor care o compun. Existenţa patrimoniului permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie în raporturile cu terţii şi să participe în nume propriu la circuitul juridic. 3. scop propriu (un obiect de activitate). Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie licit şi moral în acord cu interesul general al societăţii. **3. Capacitatea juridică a pj** Persoana juridică : - **participă în nume propriu** **la viața juridică** (=la circuitul civil) prin săvârșirea de acte juridice și fapte juridice care conduce la stabilirea de raporturi juridice. - **răspunde personal** pentru obligațiile asumate **cu bunurile proprii**. - **are capacitate juridică** = aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii, care implică : capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. La momentul înfiinţării, persoana juridică dobândeşte atât capacitate de folosinţă, cât şi capacitate de exerciţiu. **Data înfiinţării** pj diferă în funcție de categoria pj : pj de drept public sau pj de drept privat. \- **pj de drept public** se înfiinţează prin act de dispoziţie al autorităţii publice (de ex. regiile autonome, societăţile naţionale, dar şi ministerele); \- **pj de drept privat** se înfiinţează prin act recunoscut sau prin act autorizat emis de organul competent (de ex. societăţile cooperatiste, societăţile comerciale, asociaţiile şi fundaţiile, partidele politice, societăţile agricole etc.); \- distinct de cele 2 categorii de mai sus sunt și pj care se înființează prin **alt mod** reglementat de lege (de ex. înfiinţarea statului dar şi a asocieţiei de proprietari). a\. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la Regula : **pj poate avea orice drepturi și obligații** Excepții: - pj nu poate avea drepturile/obligațiile care, prin natura lor sau potrivit legii, **aparțin numai persoanei fizice (pf).** - Pj fără scop lucrativ (non-profit) poate avea **doar** acele drepturi și obligații care sunt **necesare realizării scopului lor**. Această regulă poartă de numirea de *principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice*. Prin urmare, capacitatea de folosinţă a pj non-profit **este limitată** la acele acte juridice circumscrise obiectului său de activitate. *Orice act juridic încheiat de persoana juridică cu încălcarea excepțiilor de mai sus (adică fie nu este conform cu obiectul său de activitate fie aparține unei pf), este **lovit de nulitate absolută** (=nul).* b\. Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin **organele sale de administrare**, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare = pf sau pj desemnate să acționeze în numele și pe seama pj în raporturile cu terții[^8^](#fn8){#fnref8.footnote-ref}. Organele de administrare (= administratorul) sunt desemnate prin actul constitutiv sau prin lege. Între pj și administratorul ei se stabilește un raport de REPREZENTARE, denumit MANDAT (=contract de mandat) Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită **reprezentant** (=administratorul), încheie acte juridice cu terţii (=orice alte pf sau pj) în numele şi în contul unei alte persoane, numită **reprezentat** (=pj), având drept consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului a efectului actelor juridice.[^9^](#fn9){#fnref9.footnote-ref} Persoanele fizice care au calitatea de administratori trebuie să aibă **capacitate deplină de exercițiu** și să nu fi fost **decăzuți din dreptul** de a exercita funcții în cadrul organelor de administrare. **4. Funcționarea pj** Actele juridice făcute de organele de administrare ale pj, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Actele juridice încheiate de administrator **cu depășirea** puterilor conferite (=a limitelor de reprezentare) angajează pj numai dacă terții **NU** cunosc aceste limite la data încheierii actului juridic. În caz contrar (dacă terții cunosc limitele de reprezentare), actul juridic NU este valabil pentru pj și îl angajează personal pe administrator. Membrii organelor de administrare ale unei pj \- trebuie să acționeze în interesul pj, cu prudența și diligența cerute de lege unui bun proprietar. \- au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul pj și propriul lor patrimoniu. \- nu pot folosi bunurile pj sau informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor în interesul lor propriu sau al unor terți. Este **anulabil a**ctul juridic încheiat de administrator cu încălcarea intereselor pj. **5. Reorganizarea pj** Pe parcursul existenţei unei persoane juridice poate să apară necesitatea reorganizării [ ] acesteia care poate avea trei categorii de **efecte**: - efectul înfiinţării de noi persoane juridice, - efectul modificării unor persoane juridice existente sau - efectul extinctiv - al încetării unor persoane juridice. Reorganizarea unei persoanei juridice se poate realiza în **două modalităţi**: *- **fuziune** care poate fi*: - *absorbţie* constă în încorporarea unei persoane juridice ce îşi încetează astfel existenţa într-o altă persoană juridică ce îşi păstrează fiinţa. - *contopire,* ca modalitate de reorganizare a persoanelor juridice constă în unirea a două sau mai multe persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa constituind o nouă persoană juridică. \- ***divizarea*** este de două feluri: - *divizarea totală* constă în împarţirea patrimoniului persoanei juridice între două sau mai multe persoane juridice preexistente sau care iau astfel fiinţă. - *divizarea parţială* constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice şi transmiterea acesteia către una sau mai multe persoane juridice preexistente sau care iau astfel fiinţă. În urma divizării parţiale, persoana juridică iniţială îşi continuă existenţa. \- **transformarea** pj = intervine în cazurile prvăzute de lege, atunci câd o pj își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte pj. **6. Încetarea pj** Persoana juridică poate lua sfârşit fie printr-una din modalităţile de reorganizare cu efect extinctiv fie prin ***dizolvare*.** **Cauzele** cele mai frecvente **de dizolvare** sunt următoarele: a. termenul pentru care s-a constituit a expirat; b. scopul pentru care s-a înfiinţat a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit; c. scopul pe care persoana juridică îl urmăreşte ori mijloacele pe care le foloseşte pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori bunelor moravuri; d. persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat; e. numărul membrilor persoanei juridice a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut; f. persoana juridică a fost declarată nulă (ca efect al declarării nulităţii actelor constitutive); g. adunarea generală (când acesta este organul de conducere al persoanei juridice) a hotărât dizolvarea; h. insolvabilitatea persoanei juridice în cazul unor categorii de persoane (cum sunt organizaţiile non-profit) sau falimentul în cazul altora (cum sunt societăţile comerciale); i. moartea, incapacitatea, excluderea, retragerea sau falimentul unor asociaţi în cazul anumitor societăţi (cum sunt societăţile în nume colectiv-SNC, societăţile cu răspundere limitată SRL şi societăţile în comandită: fie SCS fie SCA). Dizolvarea poate fi: - ***voluntară** =* este rezultatul voinţei membrilor persoanei juridice, - **de plin drept** = intervine în temeiul legii (pj nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege) sau - ***silită** =* are caracter de sancţiune civilă şi intervine pentru motive ca: urmărirea altui scop decât cel declarat sau a unui scop ilicit, utilizarea unor mijloace ilicite etc. **Lichidarea pj** *Efectul esenţial al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în **lichidare** în vederea realizării activului şi plăţii pasivului*. Lichidarea persoanei juridice constă în ansamblul operațiunilor de realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului de drept civil. Efectul lichidării pj este încetarea capacităţii sale de folosință, a calităţii acesteia de subiect de drept civil şi, finalmente, a personalităţii juridice. **7. Identificarea pj** În cadrul raporturilor juridice persoana juridică se identifică prin anumite atribute sau mijloace de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia. Intră în categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în registrele autorităţilor competente, inclusiv ANAF, codul persoanei juridice contul bancar, naţionalitatea. - - - - **Curs nr.4** **Reprezentarea** **1. Noțiune** **Reprezentarea** este raportul juridic prin care o persoană, numită **reprezentant**, încheie acte juridice cu terții **în numele şi pe seama** altei persoane, numită **reprezentat**, având drept consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului actelor juridice (adică a drepturilor și obligaților). **2. Reglementare** Sediul materiei (= regulile **generale** sau dreptul comun) -- articolele **1.295-1.314 C.civ.** Regulile **speciale** : - **reprezentarea legală** - **reprezentarea convențională** - **reprezentarea judiciară** **3. Temeiul reprezentării** Reprezentarea constă în înlocuirea (substituirea) unei persoane de către o altă persoană la momentul încheierii actului juridic, substituire pe care legea fie o impune (în cazul reprezentării legale) fie o îngăduie (în cazul reprezentării convenționale și a celei judiciare). Cel înlocuit este reprezentat iar cel care înlocuiește este reprezentant. Numirea reprezentantului se face ținându-se seama de **calitățile personale** ale acestuia (**ale reprezentantului**), prin urmare, reprezentarea este o operațiune ***intuitu personae*** (= în considerarea calităților persoanei). Rezultă de aici faptul că: - Regula : =reprezentantul trebuie să-și îndeplinească sarcina **personal,** el nu-și poate substitui altă persoană. - Excepția: =reprezentantul își substituie altă persoană, căreia îi transmite împuternicirile, numai dacă este învestit cu acest drept de către reprezentat sau dacă o cer interesele reprezentatului. Reprezentantul care a cedat unui terț împuternicirea primită este obligat să aducă imediat la cunoștința reprezentatului această cesiune, precum și informația despre substituitor. În cazul în care nu îndeplinește această obligație, reprezentantul poartă răspundere pentru acțiunile substituitorului ca pentru acțiuni proprii. **4. Domeniul de aplicare** Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active (drepturile) și pasive (obligațiile) ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă. Reprezentarea este utilă: \- persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu, \- persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu care: \- persoanelor juridice, care se manifestă ca subiecte de drept exclusiv prin intermediul organele lor. Reprezentarea permite unei persoane: \- să participe concomitent la încheierea mai multor acte juridice, în locuri diferite, \- să recurgă la ajutorul unor profesioniști în vederea încheierii actelor juridice etc. **5. Elementele definitorii ale reprezentării:** - actul juridic este încheiat **„în numele"** reprezentatului = că reprezentantul **exprimă voinţa reprezentatului şi îl angajează într-un raport juridic** fără ca acesta să fie prezent. Altfel spus, **reprezentantul** este şi rămâne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, **prin cumul, devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al reprezentatului şi numai voinţa acesteia din urmă o exteriorizează la încheierea contractului.** [^10^](#fn10){#fnref10.footnote-ref} - actul juridic este încheiat **„pe seama"** reprezentatului = **reprezentatul este cel care suportă consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic**. De esența reprezentării rămâne participarea reprezentantului la circuitul civil [în numele altuia] (*nomine alieno*), efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de reprezentat și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie. Prin aceasta, instituția reprezentării ar putea fi analizată ca o [excepție de la principiul relativității efectelor contractului]. **6. Felurile reprezentării** - după modul de stabilire: \- reprezentarea **voluntară** = se întemeiază pe voința reprezentatului (concretizată prin acordarea împuternicirii sau prin ratificare), \- reprezentarea **obligatorie sau necesară** = nu necesită voința reprezentatului (este independentă de voința ) - după obiectul reprezentării (al actelor juridice sau al bunurilor la care se referă): \- reprezentare **generală** = privește toate actele juridice sau toate bunurile reprezentatului \- reprezentare **specială** = se referă la un anumit act (vânzarea terenului) sau la o anumită categorie de acte juridice (acte de administrare) ori la un bun singurlar sau la unele bunuri din patrimoniul reprezentatului. - în funcție de sursa împuternicirii (legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească, art.1.295 C.civ.): \- reprezentare **legală** = reprezentantul este împuternicit de lege \- reprezentare **judiciară** = reprezentantul este împuternicit de instanța de judecată \- reprezentare **convențională** = reprezentantul este împuternicit de reprezentat prin contract **7. Subiectele reprezentării** \- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice, \- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele juridice. **8. Obiectul reprezentării:** = actele juridice = faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză). - Regula: acte juridice pot fi încheiate prin reprezentare (inclusiv actele juridice unilaterale). - Excepția: **NU** pot fi încheiate prin reprezentare actele juridice care sunt **personale** - de ex. actele de stare civilă (= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.), testamentul. **9. Condițiile reprezentării :** i\. să existe împuternicirea de a reprezenta, ii\. reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta, iii\. reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului **i. Împuternicirea de a reprezenta** Reprezentantul trebuie să aibă împuternicirea de a încheia acte juridice în numele și pe seama lui care să provină din partea reprezentatului, din partea legii sau din partea instanței de judecată, adică să aibă o procură. → **Procura** este: = **actul juridic unilateral supus comunicării** prin care reprezentantul este împuternicit de reprezentat să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terțe persoane. = **înscrisul în care se consemnează împuternicirea** conferită de reprezentat. *N.B.* - Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat (act juridic bilateral) dar **nu se confundă cu mandatul**, ea fiind un act juridic unilateral, distinct. Ea poate fi emisă și în baza unui contract de muncă sau unui act constitutiv al unei persoane juridice. → **Forma împuternicirii** Art.1.301 C.civ. prevede că „*împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să-l încheie*". Textul susmenționat reprezintă sediul **principiului simetriei formelor în materie de mandat** adică, dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat cu terțul legea prevede încheierea lui în formă autentică, procura emisă în vederea încheierii acelui act trebuie să aibă aceeași formă autentică. ⇒În cazul în care împuternicirea nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea actului respectiv, **actul** va fi lovit de **nulitate absolută**. Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat, prin necesitatea **protejării voinței celui care se obligă**. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prin împuternicire vânzătorul nu își exprimă consimțământul cu privire la înstrăinarea bunului său, ci conferă puteri mandatarului pentru ca acesta să exprime un consimțământ valabil la încheierea contractului de vânzare. → **Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare** Dacă reprezentantul încheie acte juridice fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, actele respective **nu produc efecte între reprezentat și terț**. Când mandatarul depășește limitele mandatului, el exprimă propriul lui consimțământ, actul devenind inopozabil față de mandant. → Răspunderea reprezentantului Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului. (art.1.310 C.civ.). - **Ratificarea** (art.1.311-1.314 C.civ.). **Ratificarea este actul juridic unilateral** prin care **reprezentatul înlătură ineficacitatea** actului juridic încheiat, în numele și pe seama sa, în lipsa sau sau cu depășirea împuternicirii necesare, cu respectarea formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. Fiind un act unilateral, ratificarea nu necesită pentru a-și produce efectele nici acordul reprezentantului și nici acordul terțului contractant. Cu toate acestea, terțul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat. Mai mult, terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat. În principiu, ratificarea poate fi **expresă** sau **tacită,** însă dacă actul ce se ratifică este încheiat în formă autentică și ratificarea trebuie să îmbrace aceeași formă. Dacă reprezentatul **refuză ratificarea**, actul devine **caduc** (= lipsit de efectele sale juridice). Fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp, actul ratificat își produce efectele de la data încheierii lui (efect retroactiv) iar nu de la data ratificării. Dreptul de a ratifica se transmite moștenitorilor. **ii. Intenția de a reprezenta** Reprezentantul trebuie să exprime fără echivoc intenția de a încheia actul juridic în numele și pe seama reprezentatului, pentru ca terțul să aibă certitudinea că tratează cu un reprezentant și nu cu însăși partea interesată. Prin urmare, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului contractant faptul că el acționează în numele reprezentatului *nomine alieno*, și nu în nume propriu. În cazul în care reprezentantul **NU** aduce la cunoștința terțului faptul că acționează în numele unei alte persoane și **nici terțul** cu care contractează **nu are motive** să creadă că cel cu care contractează acționează în numele unei alte persoane, **reprezentantul devine parte în contract.** De asemenea, și terțul contractant trebuie să acționeze cu intenția ca actul pe care îl încheie să-și producă efectele în persoana și în patrimoniul reprezentatului. - Reprezentarea **aparentă**[^11^](#fn11){#fnref11.footnote-ref} Dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterilor de reprezentare. Atât reprezentantul cât și reprezentatul trebuie să fie de **bună-credință** la încheierea actelor. Buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului. Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului (art.1.300 C.civ.). **iii. Manifestarea de voință a reprezentantului** Cu toate că actul juridic este încheiat în numele și pe seama reprezentatului, reprezentantul nu este un simplu executant pasiv; dimpotrivă, voința reprezentantului este esențială pentru încheierea actului juridic pentru care a fost împuternicit, manifestând o inițiativă certă. Întrucât reprezentantul își exprimă propriul lui consimțământ la încheierea actului, în cazul în care eventualele vicii de consimțământ îi afecteze voința, el va putea invoca viciile de consimțământ pentru anulare a actului. În acest sens, art.1.299 C.civ. prevede: „*contractul este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată*". Întrucât actul încheiat prin intermediul reprezentantului va produce efecte numai în patrimoniul reprezentatului, în cazul reprezentării convenționale atât reprezentatul, cât și reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată. Ca atare: \- reprezentatul = trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul în baza mandatului. Capacitatea trebuie să existe cel puțin la data împuternicirii, chiar dacă ulterior această capacitate este afectată. \- reprezentantul = trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atât la data împuternicirii, cât și la data încheierii actului ce are la bază mandatul respectiv. **10. Efectele reprezentării** i\. între reprezentat și reprezentant, ii\. între reprezentat și terțul -- parte în actul juridic care a fost încheiat în temeiul reprezentării \- de regulă, nu se stabilește nici un raport juridic între reprezentant și terț **i. față de reprezentat** \- actul juridic își produce efectele direct în persoana și patrimoniul reprezentatului, ca și când ar fi fost încheiat personal de acesta. \- fiind parte în actul încheiat, reprezentatul răspunde față de terț pentru prejudiciile cauzate de reprezentant cu ocazia încheierii actului. **ii. față de reprezentant** \- întrucât nu este parte din actul juridic, reprezentantul nu beneficiază de efectele acestui act. **iii. față de terț** \- actul produce efecte juridice față de terț, el exercită drepturile derivate din act și execută obligațiile asumate exclusiv față de reprezentat. **11. Încetarea reprezentării** Reprezentarea începe să-și producă efectele din momentul când reprezentantul ia cunoștință de împuternicirea primită. În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul: \- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau \- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare. Notificarea privind încetarea mandatului trebuie trimisă nu numai reprezentantului ci și terțului. În acest caz, reprezentatul poate să îl constrângă pe reprezentant să îi restituire procura. Regula -- după ce mandatul a încetat, reprezentantul nu mai poate încheia actul juridic în numele și pe seama reprezentatului. Excepția -- în continuare reprezentantul poate încheia valabil acte juridice urgente și utile, necesare salvgardării intereselor legitime ale persoanelor care temporar sunt împiedicate să se ocupe de gestiunea patrimoniului lor. Terțul de bună-credință care a încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat împuternicirea beneficiază de actele respective, care produc efecte față de reprezentat. **12. Proba reprezentării** Reprezentarea convențională (mandatul) \- dovedirea reprezentării între părți (reprezentat și reprezentant) se face: - cu orice mijloc de probă dacă valoarea actului juridic este sub 250 lei, - cu înscrisuri (procura) dacă valoarea e mai mare de 250 lei, - reprezentarea poate rezulta și din faptul executării ei. \- probarea reprezentării în raporturile cu terții, inclusiv față de terțul contractant: - reprezentatul (care nu participă direct la încheierea actului) poate dovedi reprezentarea prin orice mijloc de probă - terțul contractant -- dovedește cu înscrisuri - orice alt terț -- poate dovedi reprezentarea prin orice mijloc de probă. Reprezentarea legală : Reprezentarea judiciară : **Sarcina probei revine aceluia care invocă reprezentarea.** **Curs nr.5** **Obiectul raportului juridic** **Bunurile** **1. Noţiune** Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul). În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite lucruri, care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică lucrurile sunt obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport juridic). **2. Definiţia conceptului juridic de bun** Noțiunea de bun poate fi folosită în dublu sens. - În sens [larg], prin bunuri se desemnează **atât lucrurile, cât şi drepturile** privitoare la acestea. - În sens [restrâns], se desemnează numai **lucrurile =** adică acele **valori economice** **necesare** persoanelor şi susceptibile a fi **dobândite în proprietate** (apropriate). „**Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial**". (art.535 C.civ.) **3. Clasificarea bunurilor** Clasificarea bunurilor permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de bunuri. *i.* în funcţie de *[natura bunurilor şi calificarea dată de lege], distingem între:* - ***bunuri imobile*** *= NU pot fi deplasate* *- distingem între:* *→ bunuri imobile **prin natura lor*** *→ bunuri imobile **prin destinaţie*** *→ bunuri imobile **prin determinarea legii*** - ***bunurile mobile*** *→ Bunuri mobile **prin natura lor*** *→* B*unuri mobile **prin anticipaţie*** *→ Bunuri mobile **prin determinarea legii*** **importanța clasificării:** \- în ceea ce priveşte efectele posesiei: - pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art.930 şi urm. C.civ., - pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art.935 C.civ., o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune în condiţiile art.939 C.civ.; \- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile; \- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă unor cerinţe mai riguroase (formalități); \- în cazul bunurilor comune ale soţilor, - înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ. - în schimb, pentru instrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc). \- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun imobil; \- competenţa teritorială: - în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul. - în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la domiciliul pârâtului. \- în dreptul internaţional privat, - imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (*lex rei sitae*), - iar mobilele sunt cârmuite de legea personal a titularului (*lex personalis*), care poate fi: \- legea naţională (*lex patriae*) sau \- legea domiciliului (*lex domicilii*). ii\. după cum pot fi [înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii], distingem între : - **bunuri fungibile** = sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii (art.543 alin.(2) C.civ.). - **bunuri nefungibile** = sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. *N.B*. - aracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri fungibile să fie considerate nefungibile.[^12^](#fn12){#fnref12.footnote-ref} (art.543 alin.(3) C.civ.) ii\. bis. după [modul de individualizare] distingem între: - **bunuri determinate** **individual** (denumite și bunuri certe *= res certa*) = sunt individualizate prin însuşiri proprii, specifice [^13^](#fn13){#fnref13.footnote-ref} fie potrivit naturii lor, fie stabilite de părţile actului juridic. - **bunuri individualizate generic** (denumite și bunuri de gen = *res genera*) = sunt individualizate pe baza însușirilor speciei sau categoriei din care fac parte (ulterior, acestea trebuie individualizate prin numărare, cântărire sau măsurare). În ciuda faptului că în Codul civil din 2009 nu mai figurează această clasificare, totuși numeroase dispoziții legale fac referire la bunuri certe[^14^](#fn14){#fnref14.footnote-ref}, sau la bunuri de gen[^15^](#fn15){#fnref15.footnote-ref}. Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile. **importanța clasificării:** \- în ceea ce privește valabilitatea plății[^16^](#fn16){#fnref16.footnote-ref} \- compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile. \- în ceea ce privește momentul transmiterii (constituirii) dreptului real asupra bunurilor în temeiul actelor juridice între vii, translative (constitutive) de drepturi reale: \- locul de executare a obligaţiei de predare : - bunul cert trebuie predat acolo unde se află în momentul încheierii contractului (art.1.494 alin.(1) lit. b) C.civ.), - bunurile de gen trebuie predate la domiciliul sau sediul debitorului din momentul încheierii contractului (art.1.494 alin.(1) lit.c) C.civ.).[^17^](#fn17){#fnref17.footnote-ref} Având în vedere faptul că, în ipoteza în care bunurile pier (dispar/sunt distruse etc.) debitorul obligației de predare (vânzătorul) are posibilitatea de a face rost de bunuri de același gen pe care să le predea cumpărătorului, în cazul bunurilor de gen se aplică regula: **bunurile de gen nu pier niciodată** (*genera non pereunt*). iii\. după cum [folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor], distingem între : - **bunuri consumptibile** = prima lor întrebuințare implică consumarea substanței sau înstrăinarea lor (art.544 alin.(2) C.civ.; de ex.: banii, alimentele etc. - **bunuri neconsumptibile** = pot fi folosite în mod repetat, fără consumarea substanței sau înstrăinarea lor; de ex. : un apartament, un autoturism etc. Precizăm că părțile pot prin actul juridic pe care îl încheie între ele să schimbe modul de întrebuințare a unui bun consumptibil prin natura sa (art.544 alin.(3) C.civ.). **importanţa clasificării:** \- în cazul uzufructului - dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui, - în cazul în care este vorba de un bun consumptibil[^18^](#fn18){#fnref18.footnote-ref}, uzufructuarului nu îi mai incumbă obligația de a conserva substanța bunului pentru a-l restitui nudului proprietar ci, potrivit art.712 C.civ., el are obligaţia de a restitui un bun de aceeaşi calitate şi valoare (inclusiv cantitate) cu cel primit sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lui la data stingerii uzufructului. \- în cazul contractului de împrumut - bunurile consumptibile pot forma numai obiectul **împrumutului de consumație** (numit şi *mutuum*), - bunurile neconsumptibile pot forma obiectul **împrumutului de folosință** (numit şi *comodat*). Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea.[^19^](#fn19){#fnref19.footnote-ref} iv\. după cum [produc alte bunuri], fără a li se consuma sau diminua substanța: - **bunuri frugifere** = dau naștere altor bunuri, numite fructe, în mod periodic şi fără să-și consume substanța. - **bunuri nefrugifere** =nu produc alte bunuri - fructe. Distinge trei categorii de **fructe**: (art.548 C.civ.) - **fructe naturale** = sunt obținute **fără** **intervenția** omului, (pe care pămantul le produce de la sine)[^20^](#fn20){#fnref20.footnote-ref}; - **fructe industriale** = sunt obținute ca **rezultat al intervenției** omului (recoltele de orice fel)[^21^](#fn21){#fnref21.footnote-ref}; - **fructe civile** = sunt **veniturile** rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, (de ex.:chiriile, arenzile, dobanzile, venitul rentelor şi dividendele)[^22^](#fn22){#fnref22.footnote-ref}. **importanța clasificării fructelor:** \- în ceea ce priveşte modul lor de dobândire: De exemplu, în temeiul unui contract de uzufruct, uzufructuarul are dreptul să primească fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (art.710 C.civ.). În schimb, fructele civile se cuvin uzufructuarului proporțional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (art.711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc. scadente anterior nașterii dreptului de uzufruct se cuvin nudului proprietar, chiar dacă acestea vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente în cursul exercitării dreptului de uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea dreptului de uzufruct. ***N.B.*** [Fructele nu trebuie confundate cu productele]. **Productele** sunt produsele obținute dintr-un bun **cu consumarea sau diminuarea** substanței acestuia. (art.549 C.civ.) -- de ex. cheresteaua se obține prin prelucrarea unui buștean (copac). Distincția dintre fructe şi producte prezintă importanță practică sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credință dobândește numai fructele (art.948 C.civ.), nu şi productele. v\. după cum pot fi sau nu [împărțite fără să își schimbe destinația economică] (art.545 alin.(2) C.civ.). - **bunuri divizibile** = pot fi împărțite fără să își schimbe, prin aceasta, destinația sa economică. (de ex. o pâine) - **bunuri indivizibile** = prin împărțire, își schimbă destinația economică (de ex. un computer) Părțile, prin act juridic, pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil (art.545 alin.(3) C.civ.). **importanţa clasificării:** \- în materia partajului întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracționat, el va fi atribuit unuia dintre copărtași sau va fi scos la vânzare prin licitație, iar prețul obținut va fi împărțit intre copărtași. \- în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală, așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestație sau fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestație. (de ex. un singur vânzător trebuie să predea apartamentul mai multor cumpărători, sau mai multe persoane moștenesc un apartament.) v.i. în funcție de [corelația dintre ele], distingem între : - **bunuri principale** = pot fi folosite de sine-stătător, în mod independent, fără să fie destinate a servi la întrebuințarea altui bun. - **bunuri accesorii** = destinate, în mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare (art.546 alin.(1) C.civ).[^23^](#fn23){#fnref23.footnote-ref} *N.B.* - caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însușirile fizice ale bunului, cât mai ales din voința omului; numai proprietarul ambelor bunuri poate stabili destinația comună a acestora. Pe de altă parte, separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi schimbă caracterul de bun accesoriu; iar prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu trebuie să se aducă atingere drepturilor unui terț cu privire la acesta **importanţa clasificării:** \- proprietarul bunului principal este și proprietarul bunului accesoriu, \- bunul accesoriu urmează soarta bunului principal,[^24^](#fn24){#fnref24.footnote-ref} dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres, în cadrul actului juridic, inclusiv în cazul înstrăinării sau grevării bunului principal (art.546 alin.(3) C.civ.). Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă privește bunurile în materialitatea lor. Ca urmare, asupra unui bun principal poate să existe un drept real accesoriu (spre exemplu, un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui bun accesoriu există şi un drept real principal (cheile unui lacăt pot fi în proprietatea mai multor persoane). vii\. după [modul lor de percepere] sunt: - **bunuri corporale** = sunt acele bunuri care au o **existenţă materială**, fiind ușor perceptibile simțurilor omului. - **bunuri incorporale** = sunt valorile economice care au o **existență ideală, abstractă**. Sunt bunuri incorporale: \- drepturile reale, \- drepturile de creanță, \- creațiile intelectuale = drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora; \- titlurile de valoare = [valorile mobiliare] (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în această categorie), **importanța clasificării:** \- proprietatea poate fi dobândită ca efect al posesiei de bună-credință (art.935 C.civ.), asupra bunurilor mobile corporale, iar numai în mod excepțional şi numai asupra unei anumite categorii de bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.); \- dobândirea proprietății prin simpla remitere materială se aplică numai cu privire la bunurile mobile corporale şi, prin excepției, cu privire la titlurile la purtător. viii\. în funcție de [regimul circulaţiei lor juridice] distingem între: - **bunuri aflate în circuitul civil** = pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. De regulă, bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepțiile prevăzute expres de lege. distingem între: \- bunurile care pot circula [liber, neîngrădit], \- bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate numai cu respectarea anumitor [condiții] [restrictive] (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.). - **bunuri scoase din circuitul civil** = NU pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art.1.229 C.civ.).[^25^](#fn25){#fnref25.footnote-ref} Noțiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează : \- fie numai [inalienabilitatea] unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), \- fie numai regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri. **importanţa clasificării:** \- se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor. ix\. [Alte clasificări] ale bunurilor I.) după cum pot fi [urmărite silit] sau nu pot forma obiectul executării silite distingem între: Atunci când debitorul nu își îndeplinește de bunăvoie obligațiile asumate față de creditor, acesta din urmă va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele obținute prin valorificarea acestora. - **bunuri sesizabile** = pot să facă parte din procedura de executare silită= pot fi urmărite silit. - **bunuri insesizabile** = NU pot fi urmărite silit. **importanţa clasificării** \- Regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului. \- Excepția : numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile (neurmăribile). II.) Bunuri din **domeniul public**[^26^](#fn26){#fnref26.footnote-ref} şi bunuri din **domeniul privat** al(e) statului şi unităţilor administrativ-teritoriale Statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale: \- dreptului de **proprietate publică** = domeniul public - domeniul public de interes național, - domeniul public de interes local sau județean. \- dreptului de **proprietate privată** = domeniul privat. Apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabilește în funcție de două criterii: \- prevederile legii, \- afectațiunea bunului : - la uzul public (bunurile care sunt destinate folosinței publice) sau - la interesul public (bunurile care sunt destinate serviciilor publice). Aceste bunuri pot fi date în administrare instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. - Fac parte din **domeniul public** : = bogățiile de interes public ale subsolului, = spațiul aerian, = apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, = plajele, = marea teritorială, = resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum şi = alte bunuri stabilite de legea organică. - Fac parte din **domeniul privat** statului ori unităților administrativ-teritoriale toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale **importanța clasificării:** i\. bunurilor proprietate publică (art.136, alin.(4) Constituția României) sunt: - **inalienabile** = netransmisibile, sunt scoase din circuitul civil \- nu pot fi înstrăinate altor persoane, \- proprietatea publică trebuie exercitată integral, ea nu poate fi dezmembrată în drepturi reale, anume: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea sau superficia. - **imprescriptibile** \- proprietatea publică este imprescriptibilă **extinctiv** = nu se pierde prin neexercitare, \- proprietatea publică este imprescriptibilă **achizitiv** = nu poate fi dobândită de altă persoană, de ex. o persoană care „a pus stăpânire" pe o bancă din parc nu poate deveni proprietara acelui bun care aparține proprietății publice a localității. ⇒ Potrivit art.861, alin.(2) C.civ., proprietatea publică nu se stinge prin neuz și nici nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile. - **insesizabile** = nu pot fi executate silit de creditori \- în cazul în care împotriva statului sau al unității administrativ-teritoriale s-a început executarea silită, vor fi urmărite bunurile acestora care fac parte din domeniul privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale. ii\. bunurile proprietate privată (art.533, alin.(4) C.civ.) **sunt și rămân în circuitul civil**, dacă prin lege nu se dispune altfel. ⇒ : - pot fi înstrăinate (= sunt alienabile), - pot face obiectul unei executări (urmăriri) silite (= sunt sesizabile) - pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege, inclusiv prin uzucapiune (= sunt prescriptibile achizitiv). III.) Bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii în cadrul regimului comunităţii legale: - **Bunurile comune** sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, cu excepția cazurilor prevăzute de art.340 C.civ. - **Bunurile proprii** **ale fiecărui soţ** sunt: \- bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune; \- bunurile de uz personal; \- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri; \- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; \- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele şi proiectele artistice, proiectele de invenții şi alte asemenea bunuri; \- indemnizația de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți; \- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit in schimbul acestora; \- fructele bunurilor proprii. Prin convenție matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al comunității legale, anume regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale. **Curs nr.6** **Patrimoniul** **1. Terminologie** Patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept. *N.B.* **Patrimoniul este un element fundamental al personalității juridice, este dimensiunea economică a subiectului de drept - persoană fizică sau persoană juridică-.** **2. Reglementare.** Codul civil reglementează pe larg conceptul de patrimoniu, astfel: **Art.31 C.civ. - Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune** *„(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.* *(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni*[^27^](#fn27){#fnref27.footnote-ref} *numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.* *(3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii."* Noțiunea de patrimoniu se mai regăsește, de ex. și în Legea nr.31/1990 privind societățile : art.143, art.158 alin.(1), art.205 alin.(3), art.230, art.233, art.235; sau în Legea nr.215/2001 a administrației publice locale - art.119, art.121 etc. **3. Definiție** - Art.31 alin.(1) C.civ.: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui **patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia**." - Art.121 din Legea nr.215/2001 prevede: „Constituie patrimoniul unității administrativ teritoriale bunurile mobile si imobile care aparțin [domeniului public] al acesteia, [domeniului ei privat], precum și **drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial**." **4. Conținut** Există o asemănare între patrimoniu și un registru contabil, întrucât, întocmai ca într-un astfel de registru, într-o rubrică sunt înscrise veniturile, iar în alta datoriile; o altă analogie plasează patrimonial în raport cu un cont bancar curent, în care drepturile sunt înscrise la „credit", adică la rubrica sumelor depuse, iar obligațiile la „debit", adică la rubrica sumelor retrase, așa încât patrimoniul poate fi definit ca expresie contabilă a tuturor **puterilor economice aparținând unui subiect de drept**.[^28^](#fn28){#fnref28.footnote-ref} Patrimoniul, fiind o sumă de valori, este distinct de bunurile care îl compun la un moment dat; el **există indiferent de schimbările și modificările care se produc în legătură cu drepturile și obligațiile care-i alcătuiesc conținutul**. Pe lângă obligațiile cu conținut economic, în cuprinsul patrimoniului intră numai drepturile cu conținut economic, evaluabile în bani, adică drepturile patrimoniale, NU și cele personal-nepatrimoniale. Bunurile, în materialitatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin intermediul dreptului care poarta asupra lor, ca obiect al acestui drept; în absența dreptului, **simpla stăpânire** în fapt a bunului **nu** determină **apartenența acestuia la patrimoniul** celui care îl stăpânește. Patrimoniul este alcătuit din drepturi și obligații. Drepturile alcătuiesc **activul** patrimonial, iar obligațiile formează **pasivul** patrimonial. Când activul patrimonial depășește pasivul, titularul patrimoniului este [solvabil]; dimpotrivă, când pasivul este mai mare ca activul, titularul patrimoniului este [insolvabil]. **5. Teorii cu privire la patrimoniu** 5.1. [Teoria personalistă a patrimoniului] (teoria clasică), ai cărei promotori au fost Aubry și Rau. Ideile de bază ale teoriei clasice sunt următoarele: \- numai persoanele pot avea un patrimoniu; \- orice persoană are un patrimoniu ; \- o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu care este unitar și indivizibil; \- patrimoniul nu poate fi separat de persoana care îl deține. 5.2. [Teoria patrimoniului de afectațiune] ai cărei promotori au fost Bekker, Brinz și Uger. Ideile de bază sunt următoarele: \- patrimoniul nu mai este legat de personalitatea subiectului de drept; \- unitatea elementelor patrimoniului este data de ideea de **scop**, de afectațiune; \- o persoana poate fi titulară mai multor patrimonii, în funcție de scopul, de afectațiunea pe care a dat-o unei anumite mase din bunurile sale. 5.3. [Teoria modernă a patrimoniului] este o sinteză a celor două teorii: cea personalistă și ce a afectațiunii. Ideile care conturează într-un mod foarte general concepția contemporană asupra patrimoniului sunt cele care ilustrează caracterele patrimoniului, fiind preluate din ambele teorii \"clasice\". **6. Caracterele patrimoniului** 6.1. [Patrimoniul este o universalitate][^29^](#fn29){#fnref29.footnote-ref} [juridică] (de drept) - particularități: \- drepturile și obligațiile -componente ale patrimoniului-, sunt legate între ele prin apartenența la același subiect de drept, formând un ansamblu, un tot; \- drepturile și obligațiile sunt distincte și relativ independente de universalitate, în sensul că existența sau inexistența lor nu pune în discuție însăși universalitatea (patrimoniul există, indiferent dacă titularul său este bogat sau sărac). Patrimoniul, înteles ca **universalitate de drept**, se deosebește de **universalitatea de fapt** = înţeleasă ca un ansamblu de bunuri, ce aparțin unei persoane, alcătuit prin voința titularului fără să fie incluse și obligații (de ex. fondul de comerț etc.). Distingem următoarele: \- universalitatea **de drept** există indiferent de voința titularului, este alcătuită din drepturi și obligații, este inalienabilă și independentă de elementele care o compun; \- universalitatea **de fapt** se formează ca urmare a manifestării de voință a subiectului de drept, este alcătuită numai din drepturi (care poartă asupra unor bunuri), este alienabilă și nu există în mod separat de elementele sale (dispariția bunurilor duce la dispariția \"universalității\"). **Art.541 C.civ. - Universalitatea de fapt** *„(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege.* *(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte."* 6.2. [Nu există subiect de drept fără un patrimoniu] Patrimoniul însoțește subiectul de drept pe întreaga sa existență, de la naștere/înființare, până la moarte/desființare. 6.3. [O persoană are un singur patrimoniu]. 6.4. [Patrimoniul este inalienabil] (=nu poate fi înstrăinat) în timpul vieții persoanei fizice sau al existenței persoanei juridice. În ipoteza în care titularul patrimoniului nu mai există, patrimoniul va fi cules de alt titular ⇒ patrimoniul poate fi înstrăinat numai în baza actelor juridice care își produc efectele după moartea titularului patrimoniului (acte *mortis causa*, de ex. prin succesiune legală sau testamentară). 6.5. [Patrimoniul este divizibil în mai multe mase patrimoniale] = art.31 alin.(2) C.civ. prevede că fiecare masă patrimonială are un regim juridic[^30^](#fn30){#fnref30.footnote-ref} distinct (de ex. soții au bunuri comune și bunuri proprii: art.352-353 C.civ). **7. Functiile patrimoniului** 7.1. Patrimoniul permite și explică **garanţia comună a creditorilor** Rezultă din textul de lege: \- că bunurile imobile sau mobile, prezente și viitoare, ce aparțin unei persoane formează un tot, un ansamblu, care constituie o garanție a executării obligațiilor asumate de titularul lor față de creditori, \- în momentul asumării obligațiilor, persoana răspunde pentru executarea acelor obligații cu întregul ei patrimoniu, \- acest ansamblu formează o garanție comună de care beneficiază toți creditorii titularului patrimoniului, \- creditorii beneficiari ai garanției comune sunt îndeosebi creditorii chirografari, adică aceia care NU beneficiază de garanții speciale cum sunt gajul (amanetul), ipoteca, privilegiu, fideiusiunea etc. Cu alte cuvinte, creditorii chirografari nu au, pentru creanța lor, niciun temei legal de preferință[^31^](#fn31){#fnref31.footnote-ref}, fiind în situație de egalitate cu toți ceilalți asemenea lor, afată de creditorii privilegiați sau garantați. Principiul este stabilit de art.2.326 C.civ. care prevede că: *„(1) Prețul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporțional cu valoarea creanței fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferință ori convenții cu privire la ordinea îndestulării lor.* *(2) Creditorii care au același rang au deopotrivă drept la plată, proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre ei."* Denumirea de garanţie comună evocă puterea pe care o are orice creditor asupra patrimoniului debitorului său și dreptul acestuia de a urmări bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru realizarea creanțelor, fără însă a-l opri să le înstrăineze. Conchidem că asupra patrimoniului se exercită nu doar puterea titularului său dar și, mai puțin evident, puterea conferită *ex lege* creditorilor titularului pentru ca aceștia să își realizeze drepturile patrimoniale. În concluzie, patrimoniul debitorului are funcția esențială de a constitui garanția comună și proporțională a tuturor creditorilor săi. Proporțional înseamnă că, dacă există un creditor ce are o creanță de 1000 de lei și altul de 100 de lei, dacă din vânzarea bunurilor debitorului nu a rezultat un preț suficient pentru a achita toți creditorii, ci în raport cu pasivul general, activul nu reprezintă decât 40% din datorii, atunci cel cu creanța de 1000 de lei va lua 400 de lei, iar cel cu creanța de 100 de lei va lua 40 de lei.[^32^](#fn32){#fnref32.footnote-ref} 7.2. Patrimoniul permite și explică **subrogația**[^33^](#fn33){#fnref33.footnote-ref} **reală cu titlu universal** \- aceasta funcție este în strânsă legătură cu caracterul patrimoniului de a fi divizibil în mai multe mase patrimoniale. [Subrogația reală cu titlu universal] este mecanismul juridic prin care locul oricărui bun înstrăinat din patrimoniu (sau dintr-o masa de bunuri din cadrul patrimoniului) este luat de prețul încasat sau de bunul primit în schimb; aceasta înlocuire se produce „automat", iar bunul care intră în patrimoniu dobândește regimul juridic al patrimoniului sau al masei de bunuri, în ansamblul său. [Subrogația reală cu titlu particular] este tot o înlocuire a unui bun cu altul în cadrul unui patrimoniu sau al unei mase patrimoniale, numai că în acest caz bunul care intră în patrimoniul dobândește nu numai regimul juridic al patrimoniului sau al masei de bunuri, în ansamblul său, ci și regimul juridic specific numai bunului care a ieșit din patrimoniu (de aceea se spune ca ea are loc numai în legătură cu bunuri [privite individual] = *ut singuli*). Subrogația reală cu titlu particular se produce numai când legea o prevede în mod expres 7.3. Patrimoniul permite și explică **transmisiunea universală sau transmiterea cu titlu universal** în situația decesului unei persoane fizice sau a reorganizării unei persoane juridice. **Cursurile nr.7-8** **Conținutul raportului juridic** **Conținutul raportului juridic constă în ansamblul drepturilor subiective și al obligațiilor ce se stabilesc între participanții (subiectele) acelui raport juridic. Între aceste drepturi și obligații se stabilesc anumite legături (corelații) guvernate de anumite principii:** i. **NU există drept subiectiv fără o obligație corelativă :** - **fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă.** - **fiecărei obligații îi corespunde un drept subiectiv corelativ.** ii. **dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect (bun sau prestație),** iii. **dreptul subiectiv aparține unui subiect de drept iar obligația corelativă aparține celuilalt subiect de drept.** **⇒ unul dintre participanți, în calitate de subiect activ își exercită dreptul împotriva celuilalt participant, subiect pasiv, care și-a asumat obligația (îndatorirea) corelativă; = subiectul activ opune subiectului pasiv dreptul său.** **⇒ de regulă, fiecare din părțile raportului cumulează calitatea de subiect activ cu cea de subiect pasiv, fiind în același titular de drepturi și de obligații.** **I. Drepturile subiective** **1. Definiție** Dreptul subiectiv este **posibilitatea titularului său** (denumit subiect activ), recunoscută *ab initio* de lege, **de a avea o anumită conduită**, **de a pretinde subiectului pasiv** (titularul obligației corelative) **o conduită corespunzătoare**, iar, în caz de nevoie, **de a solicita concursul forței coercitive a statului**. Aşadar, se observă că: - dreptul este o **posibilitate** (facultate/ **putere**), desigur recunoscută de lege subiectului activ (titularului său), - dreptul subiectiv încapsulează un **interes personal ocrotit de lege,** - dreptul conferă titularului său următoarele **prerogative**: ***N.B.***→ existența dreptului subiectiv nu trebuie confundată cu exercițiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este același lucru cu valorificarea concretă a potențialității prevăzute de lege. **2. Clasificarea drepturilor subiective** i\. după gradul de opozabilitate[^34^](#fn34){#fnref34.footnote-ref}, distingem între : - **drepturi absolute** = conferă titularului său posibilitatea de a acționa individual (singur), fără a avea nevoie de concursul altei persoane pentru a fi exercitate. = sunt opozabile tuturor (*erga omnes*). de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la nume) și drepturile reale (dreptul de proprietate). Dreptul absolut prezintă următoarele **caractere:** \- numai titularul său este determinat, în calitate de subiect activ al raportului juridic în al cărui conținut intră (de ex.proprietarul), \- titularul obligației corelative este format din toate celelalte persoane, în calitate de subiect pasiv nedeterminat; \- îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere ⇒ obligația de a nu îl încălca revine tuturor subiectelor pasive (*erga omnes*). - **drepturi relative** = titularul poate pretinde subiectului pasiv, bine determinat, o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs). Dreptul relativ prezintă următoarele **caractere**: \- sunt bine determinate atât subiectul activ (=titularul dreptului), cât şi subiectul pasiv (=titularul obligației); \- îi corespunde o obligație corelativă bine determinată, care nu are întotdeauna același conținut, în sensul că aceasta poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face ceva anume); \- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv, este opozabil numai subiectului pasiv. ii\. în funcție de natura conținutului lor, distingem între : - **drepturi nepatrimoniale** (denumite şi drepturi personal-nepatrimoniale) = au un conținut care NU poate fi exprimat în bani. - drepturile nepatrimoniale pot fi împărțite în: - drepturi care privesc existența şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (de ex. dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.); - drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică); - drepturi decurgând din creația intelectuală (dreptul de autor, în măsura în care nu sunt patrimoniale); - drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conținutul raporturilor de familie. - **drepturi patrimoniale** = au un conţinut care poate fi exprimat în bani. → drepturile patrimoniale se împart în : Așadar, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane (debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obținut prin intermediul forței coercitive a statului (prin acțiune în instanța de judecată). **Acțiunile în justiție** prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea : - unui drept real sunt denumite **acțiuni reale** (acțiunea în revendicare a unei proprietăți) - unui drept de creanță sunt denumite **acțiuni personale** (acțiunea prin care vânzătorul pretinde plata prețului) Pe lângă unele [asemănări] ce există între dreptul real şi dreptul de creanță (ambele sunt drepturi patrimoniale; au titulari bine precizați etc.), între ele există importante **deosebiri**: \- cu privire la subiectul pasiv: - este nedeterminat - în cazul dreptului real - este bine cunoscut - în cazul dreptului de creanță \- cu privire la obligația corelativă: - este o obligație generală şi negativă de a nu i se aduce atingere dreptului real - poate fi o obligație de a da, o obligație de a face, sau o obligație de a nu face ceva anume în raport cu un drept de creanță, \- drepturile reale sunt limitate ca număr, / drepturile de creanță sunt nelimitate, \- numai dreptul real este însoțit de prerogativa urmăririi[^35^](#fn35){#fnref35.footnote-ref} şi de prerogativa preferinței. **Prerogativa urmăririi** constă în posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține. Spre exemplu: - proprietarul își poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deține; - uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar; - titularul unei servituți își poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul originar; - în cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie obligația de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul afectat garanției şi în mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la vânzare silită, pentru ca din prețul obținut la licitație să își satisfacă dreptul său de creanță față de debitor. **Prerogativa preferinței** constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor drepturi. De exemplu, din prețul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi își va satisface creanța creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit. iii\. în funcție de corelația dintre ele distingem între : - **drepturi principale** = au o existență de sine stătătoare, nu depind de alte drepturi. de ex.dreptul de proprietate - **drepturi accesorii** = NU au o existență de sine stătătoare, sunt exercitate în conexiune cu alte drepturi (principale). de ex. garanțiile: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile, fideiusiunea etc. **importanța clasificării:** \- soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal -- *accesorium sequitur principale*. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuție [vizează doar drepturile patrimoniale]. Principala aplicație a acestei clasificări se întâlnește în materia drepturilor reale, deosebim: **Drepturile reale principale**: - **dreptul de proprietate**, în cele două forme ale sale: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată, - **dezmembrămintele** dreptului de proprietate privată, (numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie şi dreptul de servitute, - **dreptul de concesiune** = dreptul de folosință ce izvorăște din contractul de concesiune, - **dreptul de administrare** (de folosință) al regiilor autonome sau, după caz, al autorităților administrației publice centrale sau locale şi altor instituții publice de interes național, județean ori local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (art.867-art.870 C.civ.), - **dreptul de folosință** asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, conferit, în condițiile legii, instituțiilor de utilitate publică (art.874 şi art.875 C.civ.); etc. **Drepturile reale accesorii**: - **dreptul de ipotecă** - (art.2.343 - art.2.479 C.civ.) = este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligații. - **dreptul de gaj** (amanetul) - (art.2.480 - art.2.494 C.civ.) = este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. În cazul în care debitorul nu își achită datoria, creditorul gajist are dreptul : - fie de a cere instanței să ii aprobe reținerea lucrului în contul creanței, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului, - fie de a solicita vânzarea la licitație publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu preferință din suma obținută față de alți creditori ai aceluiași debitor. - **privilegiul** - (art.2.333 - art.2.342 C.civ.) = reprezintă preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale. - **dreptul de retenţie** - (art.2.495 - art.2.499 C.civ.) **=** drept real de garanție imperfect, care constă în posibilitatea deținătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor pană când acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atâta timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Aplicații ale dreptului de retenție: - art.352 alin.(2) C.civ. potrivit căruia „*soțul care a plătit datoria comună (din bunurile proprii) are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pană la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează*"; - art.2.029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, „*mandatarul are un drept de retenție asu