Vademecum Economie Ştiinţă Economică PDF

1\. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ Obiective: ❖ Prezentarea şi însuşirea noţiunilor generale despre economie şi ştiinţa economică. ❖ Prezentarea noţiunilor fundamentale specifice economiei de piaţă libere. ❖ Oferirea de exemple de probleme şi exerciţii generale şi specifice domeniului. ❖ Propun...

1\. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ Obiective: ❖ Prezentarea şi însuşirea noţiunilor generale despre economie şi ştiinţa economică. ❖ Prezentarea noţiunilor fundamentale specifice economiei de piaţă libere. ❖ Oferirea de exemple de probleme şi exerciţii generale şi specifice domeniului. ❖ Propunerea spre rezolvare a mai multor exerciţii particularizate domeniului, întrebări şi probleme pentru a fixa cunoştinţele dobândite în acest capitol. ❖ Prezentarea unei bibliografii selective. Rezumat: Acest capitol realizează o introducere în tainele economiei. După o scurtă istorie a constituirii economiei politice, urmează o descriere succintă a obiectului şi metodei acestei ştiinţe. Sunt introduse mai apoi noţiuni de bază pentru un economist: nevoi, resurse, raritate si curba posibilităţilor de producţie. În cea de-a doua parte a acestui capitol studenţii fac cunoştiinţă cu o serie de caracteristici generale ale economiei de schimb şi economiei de piaţă contemporană Cuvinte cheie: ♦ economie politică ♦ obiectul economiei politice ♦ metoda economiei politice ♦ nevoi ♦ resurse ♦ cost de oportunitate, curba posibilităţilor de producţie ♦ economia naturală ♦ economia de schimb ♦ economia de piaţă 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre "profesionişti" ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Ştiinţa economică s-a născut în cadrul filozofiei, şi poate tocmai această apropiere încurajează din ce în ce mai mulţi tineri absolvenţi ai liceelor cu profil uman să urmeze cursurile universitare sau post universitare în domeniul economic. Dincolo de ideile de mare valoare întâlnite astfel în antichitate, pe urmă în Evul Mediu -- envizajarea şi analiza unor categorii precum valoare, preţ, productivitate, 3 diviziunea muncii, venit, salariu, etc - putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei". Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale "Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei -- mamă". Cuvântului economie folosit până atunci i s--a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). De fapt "economie politică" -- "oikos" (economie, în sens de organizare), "nomos" (principii), "polis" (cetate), în greaca veche. Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. cuprinzând o varietate largă de subiecte. Trebuie să amintim că Premiile Nobel pentru Economie au fost instituite în anul 1969 cu ocazia Centenarului Băncii Naţionale a Suediei şi sunt subvenţionate de către aceasta. Dintre laureaţii premiului Nobel pentru Economie îi amintim pe primii 8: 1969 Ragnar Anton Kittil Frisch şi Jan Tinbergen \"Pentru descoperirea şi utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor economice\" 1970 Paul A. Samuelson \"Pentru lucrări ştiinţifice prin care a dezvoltat o teorie economică statică şi dinamică şi pentru participarea activă la ridicarea nivelului analizei în ştiinţele economice\" 1971 Simon Kuznets \"Pentru explicaţiile sale în legătură cu creşterea economică, bazate pe experienţa sa vastă, explicaţii care au condus la perspective vaste in structurile economice şi sociale şi au condus procesele de dezvoltare\" 1972 John Richard Hicks şi Kenneth Arrow \"Pentru lucrările sale deschizătoare de drumuri în teoria generală a echilibrului economic şi în teoria bunăstării\" 1973 Wassily Leontief \"Pentru elaborarea metodei Input-Output, ca şi pentru folosirea acesteia la rezolvarea unor probleme importante de economie\" 1974 Gunnar Myrdal şi Friedrich Hayek \"Pentru lucrările sale deschizătoare de drumuri în domeniul teoriei banilor şi teoriei conjuncturii şi analizelor amănunţite ale dependenţei alternative de relaţiile economice, sociale şi instituţionale\" 1975 Leonid Kantorovich şi Tjalling Koopmans \"Pentru contribuţia acestora la teoria folosirii optimale a resurselor\" 1976 Milton Friedman \"Pentru contribuţia acestora la analiza consumului, la istoria banilor şi teoria banilor, cât şi pentru o clarificare a complexităţii politicii de stabilizare1\" Obiectul economiei politice cuprinde: a\) studiul bogăţiei materiale -- aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus; 1 Wikipedia -- Enciclopedia Liberă www.wikipedia.org 4 b\) ştiinţa schimbului marfar -- potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor, ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice; c\) viaţa economică abordată ca întreg -- după Virgil Madgearu2 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente, începând cu gospodăria individuală până la economia mondială; d\) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic. La nivel microeconomic, economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării, firme, industrii) precum şi relaţiile dintre ele, în cadrul producţiei, schimbului, distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv, nivelul preţului practicat de concurenţi, cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X, preţurile acestora etc. Toate sunt probleme microeconomice. La nivel macroeconomic, economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei, evoluţia, cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj, inflaţie, dezvoltare ciclică, etc.), precum şi cu raporturile dintre ele. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici, raportul dintre consum şi investiţii, volumul şi structura resurselor disponibile, etc. Ca oricare altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. Economiştii sunt cei care formulează principii, legi, reguli economice. Acestea servesc practicienilor, politicienilor, oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. Aşadar, există două tipuri de tratare a activităţii economice: economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare, fără a face judecăţi. Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic, le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? 2 Virgil Madgearu (1887-1940) -- economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică, cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti, industrialismului, conjuncturii economice şi a crizelor, etc. 5 Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice. Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică, majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia, abstracţia, analiza şi sinteza, modelarea economico -- matematică, metoda istorică, metoda logică, metoda statică şi cea dinamică, experimentul, etc3. Dar cum să definim economia politică? Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia, distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană4. Principala critică adusă acestei definiţii este legată de aparenta limitare la aspectele pozitive ale bogăţiei. De exemplu, războiul distruge avuţia unei naţiuni, dar este o problemă de alegere şi de alocare a resurselor, prin urmare şi el face parte din acest punct de vedere din obiectul de studiu al economiei politice. De fapt, nici o definiţie scurtă a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. Sintetizând, putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Prin urmare, în analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. 1.2 Nevoile umane, resurse, raritate si curba posibilităţilor de producţie Nevoile umane constau în dorinţele, aşteptările, aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr; sunt limitate în capacitate -- satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu; sunt concurente -- unele nevoi se extind în detrimentul altora, se înlocuiesc între ele; sunt complementare -- există nevoi ce evoluează în sensuri identice; orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare, ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. Resursele se clasifică astfel: 1\. resurse primare şi derivate; 2. resurse materiale şi umane. 3 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza "caeteris paribus" - analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi -- reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice. 4 Graham Bannock, R.E. Baxter, Evan Davis, Dictionary of Economics, Penguin Books, Fifth Edition, 1992, p. 130 6 Legea rarităţii resurselor: volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De exemplu, dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, atunci, în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi; prin urmare, costul de oportunitate este costul renunţării. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă, ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). De exemplu, o economie are de ales între a produce două bunuri X şi Y (automobile şi pâine). Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului X, ar rezulta o cantitate totală de 1000 automobile. Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului Y, cantitatea maximă rezultată ar fi 12 mil.tone pâine. Curba posibilităţilor de producţie va fi dată de totalitatea combinaţiilor posibile dintre cele două bunuri. Fiecare dintre aceste combinaţii va fi un punct pe frontiera posibilităţilor de producţie, care poate fi reprezentată pe un grafic în care pe Ox avem producţia de automobile, iar pe Oy producţia de pâine. Curba posibilităţilor de producţie este în mod normal concavă, datorită faptului că rata de substituţie tehnică scade, pe măsură ce un bun este produs în cantităţi mai mari5. O economie eficientă va avea o infinitate de posibilităţi de producţie, corespunzătoare combinaţiilor posibile dintre cele două bunuri, combinaţii care se vor regăsi toate pe CPP. Orice punct aflat în interiorul acestei curbe reprezintă o subutilizare a resurselor, în timp ce toate punctele situate în afara ei reprezintă o imposibilitate, datorită faptului că nu există suficiente resurse pentru realizarea combinaţiilor respective. În exemplul anterior, să presupunem că se ia decizia de creştere a cantităţii produse din X de la 400 la 500 de bucăţi. Eficienţa acestei acţiuni se analizează prin calcularea costului de oportunitate. Pornind de la curba ipotetică a posibilităţilor de producţie prezentată în figura 1.1. vom analiza efectul creşterii cantităţii din X (automobile) asupra cantităţii produse din bunul Y (pâine). Într-o societate eficientă, creşterea cantităţii din X de la 400 la 500 de bucăţi va fi reprezentată de mişcarea din punctul A în punctul B. Din moment ce creşte cantitatea din X vor rămâne mai puţine resurse umane şi materiale pentru producerea bunului Y şi, în acest exemplu creşterea 5 Vezi Capitolul 5, Factorii de producţie. Combinarea factorilor de producţie 7 cu 100 de bucăţi a bunului X va reduce producţia lui Y cu 2 milioane tone. Cu alte cuvinte, indiferent care va fi costul propriu-zis, costul de oportunitate al creşterii bunului X este echivalent cu renunţarea la 2 milioane tone de pâine. Aşa cum am precizat, am pornit de la presupunerea că economia este eficientă, iar extinderea cantităţii din X este comparată cu cea mai bună alternativă de utilizare a resurselor. Se poate spune însă că acest cost nu este în realitate de 2 milioane tone, pentru că în punctul de plecare exista şomaj (respectiv resurse umane neutilizate), economia fiind în punctul C din figura 1.1. Prin urmare, deplasarea din C în B înseamnă o mai bună utilizare a resurselor, deci nu există nici un cost real al creşterii cantităţii din X. Raţionamentul, nu este corect din punct de vedere economic. Dacă există şomaj, acesta poate fi redus fără a creşte în mod necesar cantitatea din X şi trebuie studiate variantele posibile pentru a lua decizia corectă. Utilizarea conceptului de cost de oportunitate presupune compararea punctelor de pe frontiera posibilităţilor de producţie pentru a calcula efectele economice ale unei decizii. Ca orice model de analiză, FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice, dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional -- statal. De exemplu, modelul CPP este utilizat în explicarea procesului de creştere economică: orice modificare a resurselor disponibile dintr-o societate poate fi ilustrată de o deplasare spre dreapta sau spre stânga a frontierei posibilităţilor de producţie. În cazul creşterii economice curba 1000 Automobile (buc.) Bunul Y (mil.buc)12 11 9 Fig.1.1. Frontiera posibilităţilor de producţie. Costul de oportunitate 400 500 8 se deplasează spre dreapta, în timp ce deplasarea spre stânga a FPP corespunde perioadelor de recesiune economică. 1.3. Economia de schimb şi economia de piaţă contemporană. Caracteristici generale Orice sistem economic are drept obiectiv fundamental satisfacerea trebuinţelor, în contextul comportamentului raţional al indivizilor care urmăresc maximizarea rezultatelor obţinute concomitent cu minimizarea consumului de resurse. Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin autoconsum, fie apelând la produsele altora, obţinute prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a rezultatelor propriei activităţi pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor activităţii economice, primind în contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă. Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile sunt satisfăcute prin autoconsum. Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii în lumea contemporană. Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi economie de schimb. Aceste forme de economie coexistă. De aceea, aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală sau economie de schimb se face după criteriul preponderenţei. Economia de schimb prezintă anumite trăsături generale6 : a\) Specializarea agenţilor economici: economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, care generează agenţi economici specializaţi. Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniu concret poate avea numeroase determinări (tradiţia, experienţa, întâmplarea etc.), dar motivul principal îl constituie interesul, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ). b\) Autonomia şi independenţa agenţilor economici: ca trăsătură a economiei de schimb, aceasta presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie. Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare. c\) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei: datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunurile 6 Economie politică, ASE Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 44-52 9 furnizate de alţii. Între producţie şi consum se interpune schimbul, piaţa devenind instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga activitate economică. d\) Monetarizarea economiei: ea concretizează faptul că "banii reprezintă alături de capital şi de specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic \... şi etalonul de măsură a valorilor" (P.A. Samuelson, "Economics"). Importanţa banilor în economia contemporană poate fi ilustrată cu ajutorul funcţiilor acestora. În prezent, specialiştii sintetizează cel puţin trei funcţii: Funcţia de mijloc de schimb -- este principala funcţie a banilor şi constă în aceea că moneda este intermediarul schimbului. Ei sunt mijloc de schimb universal, fiind prezenţi în orice tranzacţie şi având acceptabilitate generală într-un spaţiu monetar. Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice -- moneda naţională reprezintă etalonul general de măsură a activităţii economice, iar instrumentul concret al măsurării monetare este preţul. Funcţia de rezervă de valoare -- veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de poseor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În opiniile a numeroşi autori, banii contemporani îndeplinesc şi alte funcţii: mijloc de plată, mijloc de tezaurizare, factor de putere economică pentru emitent şi deţinător, etc. e\) Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă: în cadrul economiei de schimb între subiecţii economici se derulează în permanenţă fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv monetare). Distingem tranzacţii unilaterale, de transfer (donaţii, impozite, taxe, despăgubiri) şi tranzacţii bilaterale -- mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. f\) Bunurile îmbracă forma de marfă: în economia de schimb majoritatea bunurilor devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării -- cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. 1.4. Economia de piaţă În lume există în prezent o mare varietate de tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice, dar sistemul economiei de piaţă a devenit predominant în lumea contemporană. Între economia de piaţă şi economia de schimb se pune adesea semnul egal, datorită faptului că prima păstrează majoritatea trăsăturilor caracteristice enumerate în paragraful anterior. În principiu, economia de piaţă este considerată o formă evoluată (forma modernă) a economiei de schimb. Ea este opusul economiei centralizate, de comandă, aşa cum econonomia de schimb este opusul celei naturale. Economia de piaţă este un mecanism complex de coordonare a oamenilor, activităţilor şi firmelor printr-un sistem de pieţe şi preţuri. Pilonii acesteia sunt piaţa şi preţurile Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu. Preţurile coordonează deciziile producătorilor şi consumatorilor, constituindu-se într-un barometru extrem de sensibil al economiei. Preţurile mari tind să contribuie la reducerea volumului achiziţiilor 10 efectuate de consumatori şi să încurajeze producţia. Preţurile mici încurajează consumul şi descurajează producţia. În literatura de specialitate nu există un consens în privinţa celei mai adecvate denumiri pentru acest tip de organizare economică, fiind folosiţi termenii de capitalism, economie modernă, economie de piaţă sau chiar economie de schimb (vezi Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, 1996). Astfel, capitalismul este definit de Penguin Dictionary of Economics drept sistemul economic şi social în care indivizii sunt liberi să aibă în proprietate mijloacele de producţie şi să îţi maximizeze profitul şi în care alocarea resurselor este determinată de piaţă. Economia de piaţă liberă este văzută ca sistem economic în care alocarea resurselor este determinată în exclusivitate de cerere şi de ofertă ce interacţionează pe pieţe libere. Definiţia este extrem de strictă, având în vedere că în majoritatea ţărilor există limite ale libertăţii pieţelor. În mod curent, este văzută ca sinonimă cu capitalismul. Există autori care consideră că la sfârşit de secol XX, omenirea a păşit dincolo de era capitalistă. Astfel, Peter Drucker în Societatea postcapitalistă7 consideră că în secolul XXI resursa economică de bază nu mai este capitalul (nici resursele naturale, nici munca, ci cunoaşterea), ceea ce face improprie folosirea termenului de capitalism pentru acest tip de societate. Autorul numeşte noul sistem economic "postcapitalism"; deşi nu este vorba de o negare a valorilor fundamentale ale capitalismului, se înregistrează o deplasare a centrului de greutate, de pe capital pe resursa informaţională. Indiferent de denumirea utilizată, principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt considerate următoarele: 1\. raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor; 2\. preţurile se formează în mod liber pe piaţă; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziei fiecărui producător şi consumator. 3\. este o economie multipolară, în care există deci numeroase centre de decizie autonome, legate printr-o complexă reţea de interdependenţe. 4\. există un pluralism al formelor de proprietate, în care proprietatea privată are rolul esenţial; subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora. 5\. economia de piaţă este motivată şi condusă de concurenţă -- mâna invizibilă a pieţei -- care determină utilizarea raţională a resurselor umane şi materiale, prin eliminarea risipei. 6\. relaţiile dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe; fiecare agent economic, ghidat de interesul personal îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice, iar acţiunile pe care le întreprinde se bazează exclusiv pe criterii de raţionalitate economică. 7\. aceste relaţii se realizează în cadrului unui sistem generalizat de pieţe; 7 Peter F. Drucker, Societatea postcapitalistă, Editura Image, 1999 11 8\. statul este prezent în economie, el veghează la respectarea regulilor şi asupra instituţiilor juridice şi economice; statul este un agent economic ca oricare altul, cumpărător şi producător, care respectă integral regulile economiei de piaţă. În explicarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă se porneşte de la cele trei întrebări fundamentale ale economiei: ce să se producă, cum şi pentru cine. Deşi nu există un singur centru de decizie, în economie există coordonare, iar din urmărirea intereselor individuale rezultă o bună satisfacere a intereselor sociale. Cheia acestui mecanism o constituie preţurile, care îndeplinesc cel puţin trei funcţii8: transmit informaţii; conduc la adoptarea celor mai puţin costisitoare metode de producţie; hotărăsc cine şi cât să ia din produs -- repartizarea venitului. Dincolo de elementele particulare, specifice fiecărei ţări, se poate vorbi de existenţa unor tipuri concrete de economie de piaţă. Delimitarea acestora se face în raport cu diferite criterii ca: gradul de intervenţie a statului, implicarea acestuia în mecanismele pieţei, rolul şi funcţiile pe care le îndeplineşte piaţa, curentul care are un rol mai mare în adoptarea politicii economice guvernamentale, etc. Una dintre cele mai cunoscute tipologii este următoarea: tipul anglo -- saxon; tipul vest- european; tipul paternalist de piaţă; tipul social de piaţă; tipul nordic; economiile orientate spre exterior. O altă tipologie cunoscută este cea a specialistului francez Michel Albert9, care distinge tipul neoamerican şi tipul renan de economie de piaţă. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, ţările nou industrializate din Asia, etc. Cel de- al doilea are ca reprezentanţi principali Germania, Elveţia, Olanda, Suedia, Japonia şi Austria. Se apreciază că ambele modele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi a liberalismului, dar au la bază sisteme de valori opuse în ce priveşte rolul statului în societate, modul de abordare a sistemului de securitate socială, relaţia firmă -- salariat, rolul pieţelor, etc. Faptul că vreme de 50 de ani lupta s-a dus între două sisteme diametral opuse -- comunism şi capitalism -- a dus la neglijarea diferenţelor existente între ţările cu economie de piaţă dezvoltată, iar faptul că după 1990 "pentru prima dată în istorie, capitalismul a învins cu adevărat" aduce în prim -- plan necesitatea opţiunii pentru una sau alta dintre variantele existente. Procesul de transformare prin care trec economiile naţionale şi economia în ansamblul ei, arată că nu doar economiile foste socialiste se află în prezent în plin proces de tranziţie10.