Introducere în Economie Ştiinţa Economică

1\. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ Obiective: ❖ Prezentarea şi însuşirea noţiunilor generale despre economie şi ştiinţa economică. ❖ Prezentarea noţiunilor fundamentale specifice economiei de piaţă libere. ❖ Oferirea de exemple de probleme şi exerciţii generale şi specifice domeniului. ❖ Propun...

1\. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ Obiective: ❖ Prezentarea şi însuşirea noţiunilor generale despre economie şi ştiinţa economică. ❖ Prezentarea noţiunilor fundamentale specifice economiei de piaţă libere. ❖ Oferirea de exemple de probleme şi exerciţii generale şi specifice domeniului. ❖ Propunerea spre rezolvare a mai multor exerciţii particularizate domeniului, întrebări şi probleme pentru a fixa cunoştinţele dobândite în acest capitol. ❖ Prezentarea unei bibliografii selective. Rezumat: Acest capitol realizează o introducere în tainele economiei. După o scurtă istorie a constituirii economiei politice, urmează o descriere succintă a obiectului şi metodei acestei ştiinţe. Sunt introduse mai apoi noţiuni de bază pentru un economist: nevoi, resurse, raritate si curba posibilităţilor de producţie. În cea de-a doua parte a acestui capitol studenţii fac cunoştiinţă cu o serie de caracteristici generale ale economiei de schimb şi economiei de piaţă contemporană Cuvinte cheie: ♦ economie politică ♦ obiectul economiei politice ♦ metoda economiei politice ♦ nevoi ♦ resurse ♦ cost de oportunitate, curba posibilităţilor de producţie ♦ economia naturală ♦ economia de schimb ♦ economia de piaţă 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre "profesionişti" ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Ştiinţa economică s-a născut în cadrul filozofiei, şi poate tocmai această apropiere încurajează din ce în ce mai mulţi tineri absolvenţi ai liceelor cu profil uman să urmeze cursurile universitare sau post universitare în domeniul economic. Dincolo de ideile de mare valoare întâlnite astfel în antichitate, pe urmă în Evul Mediu -- envizajarea şi analiza unor categorii precum valoare, preţ, productivitate, 3 diviziunea muncii, venit, salariu, etc - putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei". Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale "Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei -- mamă". Cuvântului economie folosit până atunci i s--a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). De fapt "economie politică" -- "oikos" (economie, în sens de organizare), "nomos" (principii), "polis" (cetate), în greaca veche. Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. cuprinzând o varietate largă de subiecte. Trebuie să amintim că Premiile Nobel pentru Economie au fost instituite în anul 1969 cu ocazia Centenarului Băncii Naţionale a Suediei şi sunt subvenţionate de către aceasta. Dintre laureaţii premiului Nobel pentru Economie îi amintim pe primii 8: 1969 Ragnar Anton Kittil Frisch şi Jan Tinbergen \"Pentru descoperirea şi utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor economice\" 1970 Paul A. Samuelson \"Pentru lucrări ştiinţifice prin care a dezvoltat o teorie economică statică şi dinamică şi pentru participarea activă la ridicarea nivelului analizei în ştiinţele economice\" 1971 Simon Kuznets \"Pentru explicaţiile sale în legătură cu creşterea economică, bazate pe experienţa sa vastă, explicaţii care au condus la perspective vaste in structurile economice şi sociale şi au condus procesele de dezvoltare\" 1972 John Richard Hicks şi Kenneth Arrow \"Pentru lucrările sale deschizătoare de drumuri în teoria generală a echilibrului economic şi în teoria bunăstării\" 1973 Wassily Leontief \"Pentru elaborarea metodei Input-Output, ca şi pentru folosirea acesteia la rezolvarea unor probleme importante de economie\" 1974 Gunnar Myrdal şi Friedrich Hayek \"Pentru lucrările sale deschizătoare de drumuri în domeniul teoriei banilor şi teoriei conjuncturii şi analizelor amănunţite ale dependenţei alternative de relaţiile economice, sociale şi instituţionale\" 1975 Leonid Kantorovich şi Tjalling Koopmans \"Pentru contribuţia acestora la teoria folosirii optimale a resurselor\" 1976 Milton Friedman \"Pentru contribuţia acestora la analiza consumului, la istoria banilor şi teoria banilor, cât şi pentru o clarificare a complexităţii politicii de stabilizare1\" Obiectul economiei politice cuprinde: a\) studiul bogăţiei materiale -- aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus; 1 Wikipedia -- Enciclopedia Liberă www.wikipedia.org 4 b\) ştiinţa schimbului marfar -- potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor, ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice; c\) viaţa economică abordată ca întreg -- după Virgil Madgearu2 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente, începând cu gospodăria individuală până la economia mondială; d\) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic. La nivel microeconomic, economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării, firme, industrii) precum şi relaţiile dintre ele, în cadrul producţiei, schimbului, distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv, nivelul preţului practicat de concurenţi, cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X, preţurile acestora etc. Toate sunt probleme microeconomice. La nivel macroeconomic, economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei, evoluţia, cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj, inflaţie, dezvoltare ciclică, etc.), precum şi cu raporturile dintre ele. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici, raportul dintre consum şi investiţii, volumul şi structura resurselor disponibile, etc. Ca oricare altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. Economiştii sunt cei care formulează principii, legi, reguli economice. Acestea servesc practicienilor, politicienilor, oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. Aşadar, există două tipuri de tratare a activităţii economice: economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare, fără a face judecăţi. Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic, le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? 2 Virgil Madgearu (1887-1940) -- economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică, cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti, industrialismului, conjuncturii economice şi a crizelor, etc. 5 Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice. Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică, majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia, abstracţia, analiza şi sinteza, modelarea economico -- matematică, metoda istorică, metoda logică, metoda statică şi cea dinamică, experimentul, etc3. Dar cum să definim economia politică? Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia, distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană4. Principala critică adusă acestei definiţii este legată de aparenta limitare la aspectele pozitive ale bogăţiei. De exemplu, războiul distruge avuţia unei naţiuni, dar este o problemă de alegere şi de alocare a resurselor, prin urmare şi el face parte din acest punct de vedere din obiectul de studiu al economiei politice. De fapt, nici o definiţie scurtă a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. Sintetizând, putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Prin urmare, în analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. 1.2 Nevoile umane, resurse, raritate si curba posibilităţilor de producţie Nevoile umane constau în dorinţele, aşteptările, aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr; sunt limitate în capacitate -- satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu; sunt concurente -- unele nevoi se extind în detrimentul altora, se înlocuiesc între ele; sunt complementare -- există nevoi ce evoluează în sensuri identice; orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare, ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. Resursele se clasifică astfel: 1\. resurse primare şi derivate; 2. resurse materiale şi umane. 3 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza "caeteris paribus" - analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi -- reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice. 4 Graham Bannock, R.E. Baxter, Evan Davis, Dictionary of Economics, Penguin Books, Fifth Edition, 1992, p. 130 6 Legea rarităţii resurselor: volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De exemplu, dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, atunci, în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi; prin urmare, costul de oportunitate este costul renunţării. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă, ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). De exemplu, o economie are de ales între a produce două bunuri X şi Y (automobile şi pâine). Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului X, ar rezulta o cantitate totală de 1000 automobile. Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului Y, cantitatea maximă rezultată ar fi 12 mil.tone pâine. Curba posibilităţilor de producţie va fi dată de totalitatea combinaţiilor posibile dintre cele două bunuri. Fiecare dintre aceste combinaţii va fi un punct pe frontiera posibilităţilor de producţie, care poate fi reprezentată pe un grafic în care pe Ox avem producţia de automobile, iar pe Oy producţia de pâine. Curba posibilităţilor de producţie este în mod normal concavă, datorită faptului că rata de substituţie tehnică scade, pe măsură ce un bun este produs în cantităţi mai mari5. O economie eficientă va avea o infinitate de posibilităţi de producţie, corespunzătoare combinaţiilor posibile dintre cele două bunuri, combinaţii care se vor regăsi toate pe CPP. Orice punct aflat în interiorul acestei curbe reprezintă o subutilizare a resurselor, în timp ce toate punctele situate în afara ei reprezintă o imposibilitate, datorită faptului că nu există suficiente resurse pentru realizarea combinaţiilor respective. În exemplul anterior, să presupunem că se ia decizia de creştere a cantităţii produse din X de la 400 la 500 de bucăţi. Eficienţa acestei acţiuni se analizează prin calcularea costului de oportunitate. Pornind de la curba ipotetică a posibilităţilor de producţie prezentată în figura 1.1. vom analiza efectul creşterii cantităţii din X (automobile) asupra cantităţii produse din bunul Y (pâine). Într-o societate eficientă, creşterea cantităţii din X de la 400 la 500 de bucăţi va fi reprezentată de mişcarea din punctul A în punctul B. Din moment ce creşte cantitatea din X vor rămâne mai puţine resurse umane şi materiale pentru producerea bunului Y şi, în acest exemplu creşterea 5 Vezi Capitolul 5, Factorii de producţie. Combinarea factorilor de producţie 7 cu 100 de bucăţi a bunului X va reduce producţia lui Y cu 2 milioane tone. Cu alte cuvinte, indiferent care va fi costul propriu-zis, costul de oportunitate al creşterii bunului X este echivalent cu renunţarea la 2 milioane tone de pâine. Aşa cum am precizat, am pornit de la presupunerea că economia este eficientă, iar extinderea cantităţii din X este comparată cu cea mai bună alternativă de utilizare a resurselor. Se poate spune însă că acest cost nu este în realitate de 2 milioane tone, pentru că în punctul de plecare exista şomaj (respectiv resurse umane neutilizate), economia fiind în punctul C din figura 1.1. Prin urmare, deplasarea din C în B înseamnă o mai bună utilizare a resurselor, deci nu există nici un cost real al creşterii cantităţii din X. Raţionamentul, nu este corect din punct de vedere economic. Dacă există şomaj, acesta poate fi redus fără a creşte în mod necesar cantitatea din X şi trebuie studiate variantele posibile pentru a lua decizia corectă. Utilizarea conceptului de cost de oportunitate presupune compararea punctelor de pe frontiera posibilităţilor de producţie pentru a calcula efectele economice ale unei decizii. Ca orice model de analiză, FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice, dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional -- statal. De exemplu, modelul CPP este utilizat în explicarea procesului de creştere economică: orice modificare a resurselor disponibile dintr-o societate poate fi ilustrată de o deplasare spre dreapta sau spre stânga a frontierei posibilităţilor de producţie. În cazul creşterii economice curba 1000 Automobile (buc.) Bunul Y (mil.buc)12 11 9 Fig.1.1. Frontiera posibilităţilor de producţie. Costul de oportunitate 400 500 8 se deplasează spre dreapta, în timp ce deplasarea spre stânga a FPP corespunde perioadelor de recesiune economică. 1.3. Economia de schimb şi economia de piaţă contemporană. Caracteristici generale Orice sistem economic are drept obiectiv fundamental satisfacerea trebuinţelor, în contextul comportamentului raţional al indivizilor care urmăresc maximizarea rezultatelor obţinute concomitent cu minimizarea consumului de resurse. Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie, prin autoconsum, fie apelând la produsele altora, obţinute prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a rezultatelor propriei activităţi pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor activităţii economice, primind în contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă. Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile sunt satisfăcute prin autoconsum. Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii în lumea contemporană. Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală şi economie de schimb. Aceste forme de economie coexistă. De aceea, aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală sau economie de schimb se face după criteriul preponderenţei. Economia de schimb prezintă anumite trăsături generale6 : a\) Specializarea agenţilor economici: economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, care generează agenţi economici specializaţi. Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniu concret poate avea numeroase determinări (tradiţia, experienţa, întâmplarea etc.), dar motivul principal îl constituie interesul, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ). b\) Autonomia şi independenţa agenţilor economici: ca trăsătură a economiei de schimb, aceasta presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie. Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare. c\) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei: datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunurile 6 Economie politică, ASE Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 44-52 9 furnizate de alţii. Între producţie şi consum se interpune schimbul, piaţa devenind instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga activitate economică. d\) Monetarizarea economiei: ea concretizează faptul că "banii reprezintă alături de capital şi de specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic \... şi etalonul de măsură a valorilor" (P.A. Samuelson, "Economics"). Importanţa banilor în economia contemporană poate fi ilustrată cu ajutorul funcţiilor acestora. În prezent, specialiştii sintetizează cel puţin trei funcţii: Funcţia de mijloc de schimb -- este principala funcţie a banilor şi constă în aceea că moneda este intermediarul schimbului. Ei sunt mijloc de schimb universal, fiind prezenţi în orice tranzacţie şi având acceptabilitate generală într-un spaţiu monetar. Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice -- moneda naţională reprezintă etalonul general de măsură a activităţii economice, iar instrumentul concret al măsurării monetare este preţul. Funcţia de rezervă de valoare -- veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de poseor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În opiniile a numeroşi autori, banii contemporani îndeplinesc şi alte funcţii: mijloc de plată, mijloc de tezaurizare, factor de putere economică pentru emitent şi deţinător, etc. e\) Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă: în cadrul economiei de schimb între subiecţii economici se derulează în permanenţă fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv monetare). Distingem tranzacţii unilaterale, de transfer (donaţii, impozite, taxe, despăgubiri) şi tranzacţii bilaterale -- mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. f\) Bunurile îmbracă forma de marfă: în economia de schimb majoritatea bunurilor devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării -- cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. 1.4. Economia de piaţă În lume există în prezent o mare varietate de tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice, dar sistemul economiei de piaţă a devenit predominant în lumea contemporană. Între economia de piaţă şi economia de schimb se pune adesea semnul egal, datorită faptului că prima păstrează majoritatea trăsăturilor caracteristice enumerate în paragraful anterior. În principiu, economia de piaţă este considerată o formă evoluată (forma modernă) a economiei de schimb. Ea este opusul economiei centralizate, de comandă, aşa cum econonomia de schimb este opusul celei naturale. Economia de piaţă este un mecanism complex de coordonare a oamenilor, activităţilor şi firmelor printr-un sistem de pieţe şi preţuri. Pilonii acesteia sunt piaţa şi preţurile Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu. Preţurile coordonează deciziile producătorilor şi consumatorilor, constituindu-se într-un barometru extrem de sensibil al economiei. Preţurile mari tind să contribuie la reducerea volumului achiziţiilor 10 efectuate de consumatori şi să încurajeze producţia. Preţurile mici încurajează consumul şi descurajează producţia. În literatura de specialitate nu există un consens în privinţa celei mai adecvate denumiri pentru acest tip de organizare economică, fiind folosiţi termenii de capitalism, economie modernă, economie de piaţă sau chiar economie de schimb (vezi Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, 1996). Astfel, capitalismul este definit de Penguin Dictionary of Economics drept sistemul economic şi social în care indivizii sunt liberi să aibă în proprietate mijloacele de producţie şi să îţi maximizeze profitul şi în care alocarea resurselor este determinată de piaţă. Economia de piaţă liberă este văzută ca sistem economic în care alocarea resurselor este determinată în exclusivitate de cerere şi de ofertă ce interacţionează pe pieţe libere. Definiţia este extrem de strictă, având în vedere că în majoritatea ţărilor există limite ale libertăţii pieţelor. În mod curent, este văzută ca sinonimă cu capitalismul. Există autori care consideră că la sfârşit de secol XX, omenirea a păşit dincolo de era capitalistă. Astfel, Peter Drucker în Societatea postcapitalistă7 consideră că în secolul XXI resursa economică de bază nu mai este capitalul (nici resursele naturale, nici munca, ci cunoaşterea), ceea ce face improprie folosirea termenului de capitalism pentru acest tip de societate. Autorul numeşte noul sistem economic "postcapitalism"; deşi nu este vorba de o negare a valorilor fundamentale ale capitalismului, se înregistrează o deplasare a centrului de greutate, de pe capital pe resursa informaţională. Indiferent de denumirea utilizată, principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt considerate următoarele: 1\. raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor; 2\. preţurile se formează în mod liber pe piaţă; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziei fiecărui producător şi consumator. 3\. este o economie multipolară, în care există deci numeroase centre de decizie autonome, legate printr-o complexă reţea de interdependenţe. 4\. există un pluralism al formelor de proprietate, în care proprietatea privată are rolul esenţial; subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora. 5\. economia de piaţă este motivată şi condusă de concurenţă -- mâna invizibilă a pieţei -- care determină utilizarea raţională a resurselor umane şi materiale, prin eliminarea risipei. 6\. relaţiile dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe; fiecare agent economic, ghidat de interesul personal îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice, iar acţiunile pe care le întreprinde se bazează exclusiv pe criterii de raţionalitate economică. 7\. aceste relaţii se realizează în cadrului unui sistem generalizat de pieţe; 7 Peter F. Drucker, Societatea postcapitalistă, Editura Image, 1999 11 8\. statul este prezent în economie, el veghează la respectarea regulilor şi asupra instituţiilor juridice şi economice; statul este un agent economic ca oricare altul, cumpărător şi producător, care respectă integral regulile economiei de piaţă. În explicarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă se porneşte de la cele trei întrebări fundamentale ale economiei: ce să se producă, cum şi pentru cine. Deşi nu există un singur centru de decizie, în economie există coordonare, iar din urmărirea intereselor individuale rezultă o bună satisfacere a intereselor sociale. Cheia acestui mecanism o constituie preţurile, care îndeplinesc cel puţin trei funcţii8: transmit informaţii; conduc la adoptarea celor mai puţin costisitoare metode de producţie; hotărăsc cine şi cât să ia din produs -- repartizarea venitului. Dincolo de elementele particulare, specifice fiecărei ţări, se poate vorbi de existenţa unor tipuri concrete de economie de piaţă. Delimitarea acestora se face în raport cu diferite criterii ca: gradul de intervenţie a statului, implicarea acestuia în mecanismele pieţei, rolul şi funcţiile pe care le îndeplineşte piaţa, curentul care are un rol mai mare în adoptarea politicii economice guvernamentale, etc. Una dintre cele mai cunoscute tipologii este următoarea: tipul anglo -- saxon; tipul vest- european; tipul paternalist de piaţă; tipul social de piaţă; tipul nordic; economiile orientate spre exterior. O altă tipologie cunoscută este cea a specialistului francez Michel Albert9, care distinge tipul neoamerican şi tipul renan de economie de piaţă. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, ţările nou industrializate din Asia, etc. Cel de- al doilea are ca reprezentanţi principali Germania, Elveţia, Olanda, Suedia, Japonia şi Austria. Se apreciază că ambele modele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi a liberalismului, dar au la bază sisteme de valori opuse în ce priveşte rolul statului în societate, modul de abordare a sistemului de securitate socială, relaţia firmă -- salariat, rolul pieţelor, etc. Faptul că vreme de 50 de ani lupta s-a dus între două sisteme diametral opuse -- comunism şi capitalism -- a dus la neglijarea diferenţelor existente între ţările cu economie de piaţă dezvoltată, iar faptul că după 1990 "pentru prima dată în istorie, capitalismul a învins cu adevărat" aduce în prim -- plan necesitatea opţiunii pentru una sau alta dintre variantele existente. Procesul de transformare prin care trec economiile naţionale şi economia în ansamblul ei, arată că nu doar economiile foste socialiste se află în prezent în plin proces de tranziţie10. 2\. CEREREA Obiective: ❖ Prezentarea noţiunilor generale despre cerere. ❖ Prezentarea grafică a cererii şi noţiunii de elasticitate a cererii. ❖ Prezentarea funcţiei cererii şi a factorilor care o influenţează. Rezumat: Acest al doilea capitol tratează cererea de produse şi servicii ce nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului, ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei.După o definire a cererii şi a legii cererii este realizată o reprezentarea grafică şi sunt prezentaţi factorii cererii, care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. În cotinuare sunt descrise excepţiile care nu verifică legea generală a cererii, aşa numitele „paradoxuri" ce poartă numele economiştilor ce le-au descoperit Giffen, Veblen şi Rugină. În ultima parte a acestui capitol este tratată elasticitatea cererii şi factorii care determină această elasticitatea cererii funcţie de preţ. Cunoaşterea problematicii cererii în general şi a elasticităţii cererii în special este de o importanţă deosebită pentru luarea deciziilor de către managementul firmei. Cuvinte cheie: ♦ Cerere ♦ Legea generală a cererii ♦ Cerere solvabilă ♦ Efect de substituire ♦ Efect de venit ♦ Paradoxul Giffen ♦ Modificarea cantităţii cerute ♦ Modificarea cererii ♦ Factorii sau condiţiile cererii ♦ Elasticitatea cererii ♦ Elasticitatea cererii în funcţie de preţ ♦ Elasticitate punct ♦ Elasticitate arc ♦ Elasticitate încrucişată ♦ Elasticitatea cererii în funcţie de venit 18 "Cheia principală a reuşitei în afaceri este buna apreciere a nevoilor consumatorului. Orice eroare de apreciere costă scump\...Într-o economie de piaţă, cea care dă semnalul producţiei este cererea solvabilă. De aceea, este de dorit ca piaţa să fie lăsată să funcţioneze liber\...Totuşi, libera alegere a consumatorului este limitată de stat, de producători şi de alţi consumatori." (Michel Didier) 2.1 Cererea -- definiţie, factori de influenţă Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor de consum. În spiritul acestei axiome, activitatea de producţie, toate deciziile întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum şi au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective, consumatorul fiind în general o fiinţă labilă, cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. Tocmai în întâmpinarea preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii. Conform cerinţelor economiei de piaţă, nu mai este valabilă sintagma "produc şi vând", în speţă "vând ceea ce produc", ci este valabilă sintagma "produc ceea ce se cere". Managementul de firmă include ca segment important şi depistarea posibilităţilor de vânzare, ca punct nodal pentru articularea imediată a producţiei cu aceste posibilităţi. Cererea de produse şi servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului, ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei. Modelul cerere -- ofertă constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în preţul produselor sau resurselor. Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obţină informaţii cu privire la impactul pe care îl are o politică de preţ asupra cererii pentru bunul X. În acest scop, firma va întreprinde o cercetare de piaţă pentru a determina ce cantitate din produsul X sunt dispuşi consumatorii să cumpere în fiecare an la preţuri alternative. Menţinând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere scade pe măsură ce preţul creşte. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii -- preţul şi cantitatea sunt într-o relaţie inversă: 1\) creşterea preţului unui anumit bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv, caeteris paribus; 2\) reducerea preţului unui anumit bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv, caeteris paribus. Prin urmare, cantitatea cerută este funcţie descrescătoare de preţul său, însă acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile "caeteris paribus", adică toate celelalte elemente -- în special preţul altor bunuri, venitul consumatorului, climatul economic şi social-politic -- rămân constante. Există două motive importante care explică relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută: 1\. efectul de substituire: în cazul creşterii unui bun are loc substituirea acestuia de către un alt bun, al cărui preţ nu a crescut, şi 2\. efectul de venit: o creştere a preţului, reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate) determină o reducere într-o şi mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. 19 Figura. 1. Curba cererii. Deaplasarea de-a lungul curbei cererii. Aceasta reprezintă curba cererii. Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea cererii şi condiţia caeteris paribus. Când construim graficul curbei cererii pentru un bun totul se menţine constant, cu excepţia preţului bunului respectiv. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (de exemplu, din punctul A în punctul B) se numeşte modificarea cantităţii cerute (vezi fig. 1). Economiştii recunosc că există şi alte variabile (în afara preţului bunului) care influenţează cererea pentru un anumit produs. Toate aceste "alte variabile" poartă denumirea de factorii care determină cererea. Ori de câte ori unul din aceşti factori se modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). O deplasare spre dreapta înseamnă o creştere a cererii, iar o deplasare spre stânga o scădere a cererii. Figura 2. Deplasarea curbei cererii. Prin urmare, cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o anumită perioadă de timp, la diverse niveluri ale preţului. Deci, cererea este formată din toate perechile preţ -- cantitate cerută (P, Q). Însă, trebuie menţionat, în acest context, că cererea care se manifestă pe piaţă, în măsura în care se fundamentează pe veniturile băneşti de care dispun consumatorii, se regăseşte în cererea solvabilă. 20 Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume, care desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preţ într-o anumită perioadă şi ca cerere a unui agent economic, ce desemnează cantitatea de bunuri diverse ce poate fi cumpărată la un anume preţ şi într-o anumită perioadă de către agentul economic respectiv. De asemenea, cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs. În afara preţului de vânzare al unui bun, există şi alţi factori sau condiţii ale cererii, care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. Aceştia sunt: a\. Veniturile băneşti ale consumatorilor. Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. O modificare a veniturilor influenţează cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la diverse niveluri ale preţului. Grafic, o schimbare a veniturilor deplasează întreaga curbă a cererii (fig. 2). Problema care se pune este dacă o creştere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor. Astfel, facem distincţie între două categorii de bunuri: bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss, transportul cu avionul) În cazul acestor bunuri, când veniturile cresc, cererea creşte, deci, se deplasează spre dreapta. (în fig.2, deplasarea de la la ). Pe măsură ce veniturile cresc, consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al preţului, şi invers. Pe măsură ce veniturile scad, cererea se deplasează spre stânga (în fig. 2, deplasarea de la la ). bunuri inferioare (de exemplu: blugi obişnuiţi, transportul cu autobuzul) În cazul acestor bunuri, când veniturile cresc, cererea scade, deci se deplasează spre stânga (în fig. 2, deplasarea de la la ). Pe măsură ce veniturile cresc, consumatorii cumpără mai puţin din acel bun la diverse niveluri ale preţului şi invers. A nu se înţelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută. b\. Preţurile altor bunuri (relaţionate cu bunul analizat) În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum), creşterea preţului pentru un astfel de bun determină creşterea cererii pentru un alt bun la care preţul nu s-a modificat. De exemplu, creşterea preţului pentru Coca-Cola determină consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi-Cola, deci cererea acestuia din urmă creşte. În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună), creşterea preţului pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun, „caeteris paribus". De exemplu, dacă preţul computerelor creşte, scade cererea pentru componentele soft. 21 c\. Populaţia Cererea este influenţată de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei. Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de- a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori cu vârste între 30 -- 40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii medicale. d\. Publicitatea şi preferinţele consumatorilor Nivelul publicităţii are o influenţă directă asupra cererii: o creştere a cheltuielilor cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalităţi de interpretare. Ca urmare a publicităţii, consumatorii cumpără mai mult la acelaşi preţ sau cumpără aceleaşi cantităţi la un preţ mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informaţi despre existenţa şi calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferinţele consumatorilor se modifică în urma publicităţii (publicitate persuasivă). e\. Aşteptările consumatorilor Este în special cazul produselor durabile şi a celor care pot fi depozitate. Dacă consumatorii se aşteaptă ca preţul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va creşte. „A cumpăra un autoturism astăzi" este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor". Dacă se aşteaptă ca preţul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou. f\. Caracteristicile produsului: calitate, performanţă, garanţii, servicii post-vânzare, design, facilităţi la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele concurente oferă produse diferenţiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcţie de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs faţă de caracteristicile produselor concurente. g\. Alţi factori. Orice variabile care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potenţial factor de influenţă a cererii. Există deci pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea cerută şi deci o deplasare de-a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus (engl. „demand shifters") care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia cererii. Funcţia cererii 22 pentru un bun X ( ) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori. unde - preţul bunului X, - preţul bunului Y relaţionat cu X, - cheltuieli de publicitate pentru X, - cheltuieli de publicitate pentru Y, V -- veniturile consumatorilor, Pop. -- populaţie, E -- aşteptările consumatorilor. Funcţia cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuşi utilă, este forma liniară. Coeficienţii sunt numere fixe, iar semnul „+" sau „-„ reflectă relaţia directă sau inversă dintre şi factorul respectiv. De exemplu, este întotdeuna negativ deoarece între şi este o relaţie inversă: când creşte scade şi reciproc. În schimb, un semn pozitiv pentru semnifică o relaţie directă între şi , respectiv bunurile X şi Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru , semnifică faptul că bunurile X şi Y sunt complementare. Având funcţia cererii şi înlocuind toţi factorii (mai puţin ) cu valori date se obţine curba cererii, respectiv o relaţie P-Q, caeteris paribus. Curba cererii (fig.1) reflectă: \- cantităţile pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diverse niveluri ale preţului \- preţurile pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească pentru a achiziţiona diverse cantităţi din X. Pentru a achiziţiona cantităţi mai mari din X consumatorii sunt dispuşi să plătească tot mai puţin. Paradoxul Giffen Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a căror cerere creşte odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri şi, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare", cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale. Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen", după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al 23 XIX lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că şi preţul acestora se ridicase. Aceste excepţii de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezentate întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă acestea practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată. Paradoxul Veblen Asemenea paradoxului Giffen acest comportament prezentat de economistul şi sociologistul de origine norvegiană Thorstein Veblen surprinde un exemplu ce nu respectă legea cererii. Astfel este prezentat comportamentul atipic al indivizilor şi grupurilor de indivizi ce prin varii motive (nu de cele mai puţine ori neortodoxe) au reuşit să pătrundă în rândul grupului social superior „peste noapte". Atitudinea surprinsă la aceştia este una prin care ei încearcă să etaleze cât mai strident situaţia materială şi noul lor statut social. Îşi cumpără bunuri ale căror preţuri cresc şi de obicei sunt preferate produsele sau serviciile ale căror preţuri cresc cel mai rapid şi refuză cumpărarea de bunuri ale căror preţuri s-au redus pentru a devenii mai accesibile unui număr mai mare de cumpărători. Această atitudine atât de des întâlnită în societatea românească în perioada de tranziţie mai poartă numele şi de „snob effect". Paradoxul Rugină Vom prezenta în cele ce urmează un paradox al cererii remarcat de profesorul emerit Anghel Rugina. În special în perioada de inflaţie, iar ţara noastră a cunoscut din plin acest fenomen după anii '89, când economia se întâlneşte cu un grad ridicat de dezechilibre curba cererii va prezenta un curs anormal. Fig.1 Curba frântă a cererii -- paraoxul Rugină În "Principia Oeconomica" Anghel Rugină remarcă aceste curbe frânte sau anormale şi identifică motivul astfel: De la un anumit nivel creştere preţurilor este însoţită de o extindere a cererii ca măsură de apărare a cumpărătorului de creşterile însemnate de preţ estimate a se înregistra în viitorul apropiat. preţ cantitate 24 Elasticitatea cererii -- definiţie, forme, factori de influenţă În timp, pe termen scurt/lung, cererea cunoaşte numeroase schimbări, ca urmare a modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în aceşti factori, pe care am realizat-o până acum, a fost una calitativă şi nu cantitativă. Am indicat doar direcţiile de deplasare a cererii, dar nu şi magnitudinea. Unii factori sunt sub controlul managerilor, alţii nu, dar afectează cererea. A putea previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul modificărilor factorilor asupra cererii. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacţia, senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. Modificarea mărimii cererii în funcţie de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea cererii. Ea se măsoară printr-un coeficient denumit coeficientul de elasticitate al cererii, şi indică gradul, procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale cererii, caeteris paribus. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor este foarte importantă pentru firme, ca bază în politica de preţuri, în stabilirea strategiilor de vânzare, astfel încât firma să obţină profitul maxim. Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X şi Y. 25 Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă preţul lui X şi al lui Y scade, cantitatea cerută din X şi Y creşte. Observăm că dacă preţul lui X, respectiv al lui Y scade în aceeaşi măsură, modificarea cantităţii cerute a lui X este mai mare decât variaţia cantităţii cerute din Y. Cu alte cuvinte, cererea pentru bunul X este mai sensibilă la modificarea preţului, decât cererea pentru bunul Y. Sau, în limbaj economic, putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcţie de preţ este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y. Forma generală a coeficientului elasticităţii cererii funcţie de preţ este următoarea: Ca urmare a manifestării legii cererii, la o modificare a preţului (creştere sau scădere) cantitatea cerută reacţionează în sens invers (scădere, respectiv, creştere). Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcţie de preţ are tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l-ar avea raportul în virtutea legii cererii. Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură folosită; ea calculează variaţiile în procente. Un alt avantaj al folosirii procentelor este acela că facilitează comparaţiile între bunuri. În funcţie de valoarea coeficientului, există următoarele forme ale cererii: cerere elastică, când , adică o modificare a preţului cu un procent determină o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mare; cerere inelastică, când , adică la o modificare a preţului cu un procent are loc o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mic; cerere cu elasticitate unitară, când , adică unei modificări a preţului cu un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu acelaşi procent; cerere perfect elastică, când , adică unei modificări infime a preţului îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantităţii cerute; cerere perfect inelastică, când , adică indiferent de modificarea preţului, cantitatea cerută nu se modifică. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ poate fi calculată în două moduri: ca elasticitate arc şi ca elasticitate punct. A. Elasticitatea arc. Se calculează elasticitatea între două puncte A şi B de pe curba cererii. Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale preţului şi a celor două valori ale cantităţii cerute, astfel: Elasticitatea arc se foloseşte atunci când există date puţine (este o aproximaţie). Cu cât cele două puncte A şi B sunt mai îndepărtate cu atât este mai slabă aproximaţia, 26 deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte trebuie să fie suficient de apropiate. Deoarece elasticitatea este diferită în fiecare punct de pe curba cererii, elasticitatea arc măsoară media elasticităţii pe intervalul respectiv (AB). B. Elasticitatea punct. Pe baza acestui mod de calcul se poate determina elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. Elasticitatea punct elimină imprecizia, măsurând reacţia cererii la cea mai mică modificare a preţului. Este definită prin: , unde este o variaţie foarte mică a preţului, care tinde spre 0, astfel încât, practic, rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. Formula elasticităţii punct mai poate fi scrisă şi. Deoarece condiţia pentru a determina elasticitatea într-un punct este ca variaţia preţului să tindă la zero, , adică este derivata parţială a lui Q în funcţie de P. Deci Panta cererii se calculează ca raport între şi ; prin urmare, coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ are forma:. Deci, nu există identitate între panta curbei cererii şi elasticitate. În situaţia în care curba cererii este liniară, panta este constantă, iar elasticitatea variază în funcţie de raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii. În fapt, pentru o funcţie liniară a cererii, cererea este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. De exemplu, dacă. Pentru preţuri apropiate de zero, cererea este inelastică. Când preţurile cresc, Q scade şi raportul , respectiv elasticitatea cresc. Deci, elasticitatea variază direct proporţional cu preţul. Cunoaşterea formei de elasticitate prezintă importanţă în procesul decizional, întrucât permite determinarea evoluţiei venitului total încasat. Iar venitul total este funcţie de elasticitatea cererii, pentru că în mod normal, cererea are o curbă descrescătoare. Când preţul creşte, cantitatea cerută scade şi invers. Aşadar, nu putem spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preţ, dacă nu cunoaştem elasticitatea. P creşte VT scade VT creste VT constante P scade VT creşte VT scade VT constante 27 1\) În cazul unei cereri elastice, reducerea preţului, de exemplu, determină creşterea cantităţii cerute cu un procent mai mare, ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare, a căror cantitate cerută creşte dacă preţul lor scade, astfel încât volumul valoric al vânzărilor creşte). 2\) În cazul unei cereri inelastice, reducerea preţului determină sporirea cantităţii cerute cu un procent mai mic, deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de strictă necesitate, a căror cantitate cerută deşi creşte când preţul scade, suma valorică a vânzărilor scade). Evoluţia venitului total funcţie de elasticitate poate fi evidenţiată şi grafic astfel: a\) cazul unei cereri inelastice (b) cazul unei cereri elastice În cazul cererii elastice (a) presupunem că preţul se reduce de la la. Venitul iniţial este , iar venitul final este. Din compararea celor două arii observăm că , deci VT creşte (cererea este elastică, deci modificarea cantităţii cerute este mai mare decât cea a preţului). În cazul unei cereri inelastice (b), o reducere a preţului de la la , determină o modificare a cantităţii cerute mai mică decât cea a preţului, astfel încât venitul total scade:. 28 Elasticitatea încrucişată Relevă reacţia cererii unui bun X la modificarea preţului unui bun Y relaţionat cu X, caeteris paribus. Se calculează cu ajutorul coeficientului:. În funcţie de valoarea acestui coeficient, 2 bunuri X şi Y pot fi: a\) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creştere a preţului lui Y, de exemplu, determină o creştere a cantităţii cerute din X, deci (de exemplu: Cocacola, Pepsicola) b\) bunuri complementare (se consumă împreună), atunci când o creştere a preţului lui Y, de exemplu, determină o scădere a cantităţii cerute din X, deci (exemplu: autoturisme şi benzină). c\) bunuri independente, atunci când modificarea preţului unuia dintre bunuri nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din celălalt bun,. Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare, cu atât relaţia dintre cele două bunuri este mai puternică. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Măsoară reacţia cererii la modificarea venitului consumatorilor. Se poate evidenţia prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit: , în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân constanţi (caeteris paribus). În funcţie de modul în care cererea pentru un anumit bun reacţionează la modificarea venitului consumatorilor, bunurile se pot clasifica în: 1\) bunuri inferioare, când (la o creştere a venitului are loc o reducere a cererii pentru bunul X) 2\) bunuri normale, când , adică cererea creşte într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. Engel estima că pe măsura creşterii venitului, ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei, în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. 3\) bunuri superioare, când (cererea creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea venitului). Factorii care determină elasticitatea cererii funcţie de preţ 1\. existenţa bunurilor substituibile este cel mai important factor de influenţă a elasticităţii. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcţie de preţ este mai mare. De exemplu, cererea pentru pasta de dinţi Colgate este elastică; insulina, pe de altă parte, nu are substituenţi şi va avea o cerere inelastică. Noţiunea de substitut are două aspecte: fie sunt produse diferite ce satisfac aceeaşi nevoie (unt, margarină), fie este vorba de acelaşi produs realizat de firme diferite (concurente). De 29 aceea, este foarte important ca produsul să se diferenţieze pentru a avea cât mai puţine substitute, astfel încât elasticitatea să scadă. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. Trebuie să existe şi un acces uşor şi rapid la produsele substitute. În situaţia în care consumatorii nu pot să aibă acces uşor la produsele substitut ei nu pot reacţiona la modificarea preţului bunului respectiv, deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă. 2\. timpul În general, pe termen scurt cererea este inelastică, iar pe termen lung cererea este elastică. Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziţie pentru a reacţiona cu atât cererea este mai elastică. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut. 3\. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată, cu atât coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ este mai mare. De exemplu, cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse (coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici). 4\. gradul de necesitate în consum Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai puţin urgente), în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile de strictă necesitate. De regulă, bunurile de lux au o cerere elastică, iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. 5\. gradul de saturare al pieţei Când piaţa unui bun este saturată cererea este inelastică. Este inutil să se reducă preţul pentru a stimula cererea. Din contră, pentru o piaţă care nu a ajuns la saturare cererea este elastică. Întrebări şi probleme: ♦ Într-o perioadă de doi ani, preţul televizoarelor a crescut cu 5 procente în timp ce preţul celorlalte bunuri au crescut cu 12 procente. În aceeaşi perioadă au fost vândute mai multe televizoare. Această situaţie vine să întărească sau să contrazică legea cererii? SOLUŢIE: Preţul relativ al televizorului a coborât pe o perioadă de 2 ani (cu 7 procente) şi mai multe televizoare au fost cerute. Acest lucru susţine legea cererii. ♦ De ce un producător, pentru a-şi maximiza profitul, întotdeuna va creşte preţul în condiţiile unei cereri inelastice? ♦ Care dintre factorii de mai jos determină creşterea sau scăderea cantităţii cerute la acelaşi nivel al preţului? a\) posibilităţile de stocare a bunurilor; b\) preferinţele cumpărătorilor; c\) costul producţiei; 30 d\) factori demografici; e\) previziunile privind evoluţia pieţei. ♦ Creşte sau scade? Preţul pentru un bun creşte când cererea \...\..... Pentru bunurile inferioare, când venitul scade, cantitatea cerută \...\...\.... În condiţiile unei cereri elastice, când preţul creşte, venitul total \...\...\.... ♦ Presupunem următoarea ecuaţie a cererii P = a -- bQ. Prin calcule aflaţi punctul de elasticitate unitară. Bibliografie: Niţă Dobrotă, „Economie politică", Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Arthur Thompson, „Economics of the Firm", Theory and Practice, Fifth Edition, 1989 Robert H. Frank, „Microeconomics and behavior", Second Edition, McGraw-Hill, 1994 Gilbert Abraham-Frois, „Economia politică", Ed. Humanitas, 1998 Paul Heyne, „Modul economic de gândire", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, „Economie politică", Ed. Teora, 2000 Geoffrey Whitehead, „Economia", Ed. Sedona, Timişoara, 1997