Curs Bazele Contabilităţii 1 PDF

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” FACULTATEA DE „ŞTIINŢE ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE” SPECIALIZARILE: CIG, MANAGEMENT AN I ANUL UNIVERSITAR 2024– 2025 SEMESTRUL I BAZELE CONTABILITĂŢII NOTE DE CURS TITULAR CURS: Conf.univ.dr. Mitea Neluţa CONSTANTA CUPRINS: CURS 1..........................................................................................................................................................4 CONTABILITATEA CA SISTEM INFORMAŢIONAL.................................................................4 I.1. Scurt istoric al contabilităţii..........................................................................................................4 I.2. Definiţia contabilităţii....................................................................................................................6 I.3. Locul şi rolul contabilităţii............................................................................................................8 I.4. Feluri de întreprinderi...................................................................................................................8 I.5. Delimitarea noţiunilor de contabilitate financiară şi contabilitate de gestiune......................9 I.6. Structuri organizatorice privind contabilitatea........................................................................9 I.7. Etica profesională contabilă.........................................................................................................9 CURS NR.2..................................................................................................................................................11 OBIECTUL CONTABILITĂŢII.........................................................................................................11 2.1. Teorii (concepţii) cu privire la obiectul contabilităţii...............................................................11 2.2. Elemente ale obiectului contabilităţii.........................................................................................11 CURS NR.3..................................................................................................................................................15 METODA CONTABILITĂŢII.............................................................................................................15 3.1. Noţiuni generale privind metoda contabilităţii.........................................................................15 3.2.Procedeele metodei contabilităţii:...............................................................................................15 3.2.1. Procedee comune tuturor ştiinţelor:...................................................................................15 3.2.2. Procedee specifice metodei contabilităţii............................................................................15 3.2.3. Procedee comune şi altor discipline economice.................................................................16 3.3. Principii, norme si convenţii contabile......................................................................................16 3.3.1. Principii generale ale contabilităţii:...................................................................................16 CURS NR.4..................................................................................................................................................19 MODELE DE BAZĂ PRIVIND POZIŢIA FINANCIARĂ ŞI REZULTATUL CONTABIL BILANŢUL CONTABIL – model privind poziţia financiară a firmei.............................................19 4.1. Definiţia bilanţului contabil........................................................................................................19 4.2. Forma de prezentare a bilantului unei societati:......................................................................19 4.3. Elementele componente ale bilanţului contabil........................................................................21 CURS NR.5..................................................................................................................................................24 BILANŢUL CONTABIL(continuare)- ACTIVE CIRCULANTE....................................................24 CURS NR.6..................................................................................................................................................27 BILANŢUL CONTABIL – continuare PASIVUL BILANTIER.......................................................27 Capitalul propriu................................................................................................................................27 Datoriile...............................................................................................................................................28 CURS NR 7..................................................................................................................................................30 7.1.Modificările bilanţiere..................................................................................................................30 7.2. DISTINCŢIA CURENT/TERMEN LUNG ÎN SITUAŢIILE FINANCIARE................33 CURS NR. 8.................................................................................................................................................35 CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE................................................................................................35 8.1. Structuri calitative de cheltuieli şi venituri...............................................................................35 2 8.2.Scheme privind contul de profit şi pierdere.........................................................................36 CURS 9........................................................................................................................................................38 CONTUL – PROCEDEU DE BAZĂ AL METODEI CONTABILITĂŢII......................................38 9.1. Definitie : Contul..........................................................................................................................38 9.2. Structura contului........................................................................................................................38 9.3. Forma contului.............................................................................................................................39 9.4. Funcţiile contului.........................................................................................................................40 9.5. Regulile de funcţionare a conturilor..........................................................................................40 9.6. Corespondenţa conturilor...........................................................................................................41 CURS NR. 10…………………………………………………………………………………………… 43 CONTUL – PROCEDEU DE BAZĂ AL METODEI CONTABILITĂŢII -continuare.................43 10.1.Conturi sintetice şi conturi analitice.........................................................................................43 10.2.Corelaţiile dintre conturile monofunctionale sintetice si analitice.........................................43 10.3 Clasificarea conturilor................................................................................................................44 10.4..Planul de conturi general..........................................................................................................44 CURS NR.11................................................................................................................................................47 ANALIZA ŞI FUNCŢIONAREA CONTURILOR.......................................................................47 11.2 Analiza şi funcţionarea conturilor de capitaluri-capitalul social.........................................47 CURS NR 12................................................................................................................................................51 12.1 ANALIZA ŞI FUNCŢIONAREA CONTURILOR DE PROVIZIOANE................................51 12.2 ANALIZA ŞI FUNCŢIONAREA CONTURILOR DE DATORII PE TERMEN LUNG.....53 CURS NR 13................................................................................................................................................55 ANALIZA ŞI FUNCŢIONAREA CONTURILOR DE ACTIVE IMOBILIZATE (IMOBILIZĂRI).....................................................................................................................................55 13.1 Imobilizările necorporale...............................................................................................................55 13.2 Imobilizările corporale si financiare............................................................................................56 CURS NR 14................................................................................................................................................59 CONTURI DE IMOBILIZĂRI FINANCIARE..................................................................................59 Bibliografie minimală obligatorie..............................................................................................................62 Seminarii......................................................................................................................................................68 Subiecte orientative.....................................................................................................................................72 3 CURS I CONTABILITATEA CA SISTEM INFORMAŢIONAL I.1. SCURT ISTORIC AL CONTABILITĂŢII Ca urmare a descoperirilor arheologice se poate susţine, astăzi, existenţa mai multor forme primitive ale contabilităţii, datând de mii de ani î.Ch., cum ar fi cele 55 urme de numărare sub forma unor crestături pe os de lup. Contabilitatea a apărut odată cu nevoia de evidentă a bogatei (bunurilor dobândite) si s-a dezvoltat odată cu marile civilizaţii. In civilizaţia sumeriană-2500 i.e.n.- apar marile bogăţii. Aceasta este absolvita de civilizatia Babiloniană1900 i.e.n. Primul autor notabil de contabilitate este suveranul Hammurabi, al şaselea rege al primei dinastii a Babilonului (2002-1960 î.Ch.). Din perioada domniei sale au fost descoperite numeroase tăbliţe cuneiforme, cu texte privind ţinerea legală a conturilor. Pe aceste tăbliţe existau înscrise cifre, efectuate adunări lungi şi verificări de calcule. Totalurile lunare şi anuale erau înregistrate pe tăbliţe mai mari, cu numeroase coloane de cifre. În evoluţie, pe suprafaţa acestor tăbliţe, aproximativ în anul 2000 î.Ch., au apărut elementele esenţiale ale unui cont de posturi suprapuse, respectiv: înregistrarea categoriei de obiecte livrate; numele părţilor din contract; menţiunea livrărilor totale sau parţiale. Din conţinutul documentelor (având ca suport papirusul), ce datează din epoca Egiptului ocupat de greci (anul 300 î.Ch.), au fost decodificate note, conturi, devize şi chitanţe. Prin decodificarea papirusului lui Zenon s-a probat că la acea vreme:  exista distincţie între conturile de fluxuri reale (produse agricole) şi conturile de fluxuri monetare;  se utilizau balanţe lunare şi situaţia contului „Casa”;  se conduceau jurnale, care dădeau detalii despre înregistrările cotidiene şi conturi mai generale, care rezumau tranzacţiile mai multor zile. Primele centre contabile în Grecia antică au fost templele, sub ocrotirea lor desfăşurându-se toată viaţa publică şi privată. Aici au loc schimburile, aici apar primele bănci de depuneri care reunesc practictoate elementele tehnicii financiare moderne. Primii bancheri ţineau un registru-jurnal sau efemeridele”, în care detaliau operaţiunile zilnice scriind veniturile şi cheltuielile cronologic, unele sub altele, permiţând operaţiuni de adunare şi scădere. Registrele aveau valoare probatorie. La romani cărţile contabile purtau numele de calendarita. Bancherii romani, precişi şi meticuloşi, au perfecţionat tehnica contabilă deschizând conturi pentru terţi. Lor li se datorează separarea încasărilor de plăţi prin folosirea în registrul de casă a 2 (două) 4 coloane numite acceptum (credit) şi expensum (debit). La Roma obligaţia de-a ţine registrele revenea şefului familiei. Această obligaţie, în general morală, putea deveni în anumite împrejurări juridică. Cicerone (106-43 î.Ch.) este cel care aduce precizări în legătură cu registrele contabile la romani. Principalul document contabil era un jurnal de venituri şi cheltuieli (Codex accepti et expensi). Registrul în care se ţinea evidenţa tuturor operaţiunilor, fără spaţii sau ştersături, un fel de Carte mare de astăzi, era Codex rationum. În Evul Mediu se produce o discontinuitate în evoluţia civilizaţiei romane astfel încât are loc o stagnare a contabilităţii, generată probabil şi de restrângerea ariilor de comerţ şi dezvoltarea economiei feudale. În această epocă registrele contabile se numesc „memoriale” şi în ele se înregistrează creanţele şi datoriile în ordine cronologică. În alte memoriale se înregistrau operaţiuni de casă şi inventare. Aceste documente erau ţinute, mai ales, de călugării din abaţii. În perioada cruciadelor are loc o dezvoltare a creditului şi se formează puteri economice şi financiare internaţionale sub forma ordinelor militaro-religioase (ca acela al Templierilor). Acestea ţineau o evidenţă strictă a veniturilor, a cheltuielilor şi a clienţilor, transformând mănăstirile în fortăreţe unde îşi ţineau în siguranţă valorile. Evidenţa se ţinea într-un adevărat cont curent care avea în debit sumele datorate de client, în credit plăţile făcute de acesta, soldul reprezentând datoria. Memorialul a evoluat în spre contabilitatea în partidă simplă odată cu diversificarea unităţilor de producţie şi de servicii, precum şi cu creşterea complexităţii tranzacţiilor. Se nasc astfel, conturile ca ansambluri coerente ce sunt ataşate unui tip de operaţie sau unei entităţi de exploatare. Aceste conturi se ţin la început pe o singură coloană apoi evoluează în dispunere veneţiană (două coloane alăturate). Necesităţile economice determină apariţia unor conturi particulare cum ar fi contul „Capital” (utilizat de companii pentru asociaţii lor) sau contul „Profit şi pierdere” care ţine evidenţa rezultatului afacerii. Sfârşitul Evului Mediu caracterizat prin dezvoltarea legăturilor comerciale, extensia creditului, efectuarea de operaţiuni în oraşe îndepărtate de cele de origine şi manipularea de capitaluri tot mai importante, determină adaptarea şi perfecţionarea contabilităţii pentru a face faţă noilor exigenţe. Începând cu sfârşitul sec. al XIII-lea, evidenţa se ţinea într-un cont pentru client şi în altul pentru furnizor. Fiecare operaţie determină două înregistrări: una în contul de clienţi sau furnizori şi una în contul de casă. Aceasta presupune ţinerea de registre diferite. Pe măsură ce fenomenele economice deveneau tot mai complexe, sumele aceloraşi persoane se dispersau tot mai mult în evidenţă, astfel încât comerciantul trebuia să reconstituie, prin punctaj, totalurile unui corespondent dat, privind creditul acordat şi rambursările făcute. Urmare acestui fapt, a fost necesar să se realizeze anumite legături între conturile de persoane şi cele tradiţionale de încasări şi plăţi. Până prin anul 1290, comercianţii conduceau două registre:  unul, intitulat „registrul intrărilor şi ieşirilor” (încasărilor şi plăţilor) şi corespundea la acea dată contabilităţii simple;  altul, denumit „registrul creditorilor şi debitorilor” şi era un registru al conturilor de persoane. De fiecare dată când se efectuau operaţiuni în contul unei persoane (terţ), trebuia procedat la două înregistrări: una, în contul de persoane şi cealaltă, în contul de încasări şi plăţi. Aceste două înregistrări, efectuate concomitent, au condus pe contabili, începând cu anul 1290, la partida dublă, prin reunirea conturilor de persoane cu contul unic, tradiţional, de încasări şi plăţi, creându-se, astfel, anumite legături, generate de natura lucrărilor. Din aceste legături a rezultat marea reformă a contabilităţii comerciale, respectiv dubla înregistrare a fenomenelor economice. 5 Contabilitatea în partidă dublă s-a dezvoltat odată cu bogăţiile marilor oraşe ale Italiei: Florenţa, Veneţia şi Genova când, la sfârşitul Evului Mediu, apar o serie de autori de contabilitate, din care se remarcă Luca Paciolo. Născut în anul 1445, în prima parte a vieţii sale, Luca Paciolo a desfăşurat activităţi rezervate clericilor, fiind educator la o familie burgheză, iar între anii 1477 şi 1480 a predat matematicile la Perugia. Luca Paciolo s-a plasat în istorie prin cele două tratate, ce sintetizează cunoştinţele ştiinţifice ale epocii: „Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita” şi „Divina Proportione”. Primul tratat a apărut la Veneţia în anul 1494 (republicat în latină în 1523) şi este o mică enciclopedie de cunoştinţe matematice, contabilităţii fiindu-i rezervat numai capitolul IX, intitulat „Tractatus particularis de computis et scripturis” (Tratat particular despre conturi şi înregistrări). În evoluţie, până la apariţia contabilităţii în partidă dublă, au trecut două secole. Luca Paciolo nu este inventatorul ei, ci primul autor care a prezentat pentru prima dată, de o manieră coerentă, principiile partidei duble şi a asigurat răspândirea ei. În tratatul său, Luca Paciolo consemnează utilizarea a trei registre contabile:  memorialul: care permite înregistrarea tuturor operaţiilor fără analiză, în moneda în care s-au efectuat tranzacţiile;  jurnalul: în care operează articolele contabile pe debit şi credit şi îndeplineşte dublul rol: de reclasificare a operaţiunilor cronologice şi de exprimare a acestora într-o singură unitate de cont (monedă);  cartea mare: în care debitele şi creditele sunt diferenţiate cu claritate, pe conturi. Tot în lucrarea sa, Luca Paciolo recomandă să se facă inventarul tuturor bunurilor personale şi ale exploatării (unităţii patrimoniale) comerciantului. Generalizarea contabilităţii în partidă dublă în ţările europene se accelerează odată cu descoperirea tiparului (sec. al XV-lea). Înfăţişarea actuală a contabilităţii o datorăm Franţei unde în 1673, printr-o ordonanţă a lui Colbert, comercianţii sunt obligaţi să ţină registre contabile şi cartea-jurnal primeşte calitatea probatorie în justiţie. Astfel, contabilitatea devine un instrument de control al statului aşa cum este şi în prezent, prin rolul fiscal pe care îl joacă. În România în 1637, apare Pravila Comercială din Transilvania care cuprinde reguli de aplicare a contabilităţii în partidă dublă. În 1859, în Monitorul Oficial al Moldovei a fost publicată structura cursului de contabilitate conceput de Ion Ionescu de la Brad în 15 lecţii. În 1913 se înfiinţează ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII COMERCIALE ŞI INDUSTRIALE din Bucureşti, unde se studiază şi publică contabilitatea. Dezvoltarea funcţiei contabilităţii de furnizare a datelor (determinarea rezultatelor şi a situaţiei patrimoniale), este legată de apariţia societăţilor anonime şi a legislaţiei privitoare la acestea (mijlocul sec. al XIX-lea în Germania şi 1867 în Franţa). Calea contabilităţii analitice care se va numi contabilitate de gestiune este deschisă de dezvoltarea marii industrii începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea, odată cu necesitatea cunoaşterii costului produselor. În secolul al XX-lea, se elaborează norme şi reglementări contabile pe care statul le impune tuturor organizaţiilor. Germania este prima care, în 1937, adoptă un plan contabil numit „planul Göring”. În fosta U.R.S.S. primul plan contabil este elaborat în 1925 şi cu ajutorul lui sunt urmărite planurile economice cincinale. În SUA, criza din 1929 determină, din raţiuni de informare financiară, editarea primelor reguli contabile esenţiale chiar dacă problema definirii metodelor şi principiilor contabile generale a fost pusă mult mai devreme. În Franţa, prima reglementare contabilă datează din 1942 (sub regimul de la Vichy), apoi în 1947 este elaborat un plan contabil inspirat din cel elaborat în 1942. Se revizuieşte în 1957, iar versiunea actuală a fost promulgată sub formă de Lege în 1982. 6 I.2. DEFINIŢIA CONTABILITĂŢII Prima definiţie dată contabilităţii aparţine tot lui Luca Paciolo, potrivit căruia: „contabilitatea este considerată ca un ansamblu de principii şi reguli privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparţine unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc”. În concepţia sa, partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei de schimb dintre avere şi capital. Fiecare mişcare intervenită în masa averii şi implicit a capitalului este reprezentată ca un raport între primire şi dare, respectiv între debitor, cel care primeşte valoarea şi creditor, cel care o avansează. Prin această judecată, Luca Paciolo a formulat principiul fundamental al contabilităţii, iar după unii autori a pus bazele teoretice ale contabilităţii ca disciplină ştiinţifică. Bernard COLASSE, în „Contabilitate generală”, (traducere din limba franceză), Editura Moldova, Iaşi, 1995, p. 93-94 şi 415 arăta: „Algebră a dreptului, metodă de observare a ştiinţelor economice” s-a spus şi s-a repetat despre contabilitatea generală după Pierre Garnier. Desigur nu este numai algebra dreptului, însă conceptele juridice şi mai ales noţiunea de patrimoniu o marchează profund. Amprenta dreptului asupra contabilităţii este în special foarte puternică în bilanţ şi aceasta justifică o prezentare a acestui document ca un punct de pornire. Mai mult, în măsura în care bilanţul condensează frapant limite ale demersului contabil, o astfel de prezentare are, aşa cum s-a spus, avantajul foarte important pentru edificarea utilizatorilor, de a demistifica, desacraliza şi arăta în nuditatea sa pentru a solicita astfel critica şi vigilenţa cititorului de conturi. Nu este vorba de a legitima sau garanta pedagogic situaţia actuală a contabilităţii, ci, dimpotrivă, de a o pune în discuţie pentru a evidenţia mai bine căile de perfecţionare şi anticipare în capitolele următoare şi dinamica viitoare. Nu mai este vorba de a pretinde că bilanţul este documentul cel mai important din punctul de vedere al studiului performanţelor întreprinderii: din acest punct de vedere, contul de rezultat înseamnă incontestabil mai mult. Contabilitatea generală tratează întreprinderea ca şi cum nu ar fi vorba, în sensul juridic al termenului, decât de un patrimoniu, iar teoria contabilă actuală, adică ansamblul principiilor care guvernează astăzi practica, este în esenţă organizată în jurul măsurării patrimoniului şi a variaţiei sale periodice, rezultatul; aceasta este, de exemplu, principala justificare a aplicării combinate a costurilor istorice şi a principiului prudenţei. Astfel concepută, contabilitatea îndeplineşte fără îndoială funcţia juridică, dar nu poate conveni tuturor utilizatorilor să înţeleagă că mulţi dintre ei doresc o despărţire a acestui tip de modelare, ceea ce implică în acelaşi timp un efort de reflecţie teoretică în vederea elaborării de noi modele şi căutarea în cadrul instanţelor de normalizare şi de reglementare a unui consens în favoarea unui nou model.1 Legea contabilităţii nr.82/1991 defineşte contabilitatea ca fiind instrumentul principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute, care trebuie să asigure: a) înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute, atât pentru necesităţile proprii ale firmei, cât şi în relaţiile acesteia cu asociaţii sau acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi alte persoane fizice şi juridice; b) controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate şi al procedeelor de prelucrare utilizate, precum şi exactitatea datelor contabile furnizate; c) furnizarea informaţiilor necesare stabilirii patrimoniului naţional, precum şi întocmirii balanţelor financiare şi a bilanţului pe ansamblul economiei naţionale. 1 7 În cartea „Bazele contabilităţii”, profesorii universitari Oprea Călin, Ristea Mihai, Văduva Ilie şi Horia Neamţu dau următoarea definiţie: „Ştiinţa contabilităţii reprezintă un sistem coerent de obiective şi principii fundamentale, legate între ele, susceptibile să conducă la definirea de norme solide privind construirea şi comunicarea informaţiei privitoare la situaţia netă şi financiară a patrimoniului, precum şi la rezultatele obţinute”. Ca o sinteză a celor expuse, se constată că în toate orânduirile sociale s-a simţit nevoia folosirii contabilităţii pentru a evidenţia, sintetiza, controla, analiza şi interpreta fenomenele legate de activitatea economică a societăţii omeneşti, devenind indispensabilă pentru întreprinderi şi întreprinzători. Astăzi, prin automatizarea şi informatizarea lucrărilor de contabilitate, tehnica contabilă a ajuns la un înalt nivel de perfecţionare, depăşindu-şi rolul său stabilit de secole, de a produce documente de închidere a unei perioade de gestiune, la o tehnică largă de culegere şi tratare a informaţiei, trecând, astfel, de la stadiul de înregistrare a fenomenelor trecute, către previzionarea evoluţiei viitoare a activităţii economice. Definiţia modernă a contabilităţii este mult mai complexă pentru că trebuie să furnizeze informaţii cantitative, în special de natură financiară, privind entităţile economice şi care urmează a fi folosite în luarea deciziilor economice (o entitate economică reprezintă o unitate – de exemplu o întreprindere – care are o existenţă independentă). Contabilitatea exprimă efectele tranzacţiilor (operaţiunilor) şi evenimentelor (faptelor) asupra situaţiei economico-financiare, cât şi asupra performanţei unităţii economice, pentru a asigura informaţiile necesare utilizatorilor interni şi externi. Ea reprezintă un sistem informaţional care măsoară, prelucrează şi transmite informaţii financiare despre o entitate economică identificabilă. Aceste informaţii permit utilizatorilor să opteze pentru un consum raţional de resurse în procesul desfăşurării activităţilor de producţie şi comerciale. I.3. LOCUL ŞI ROLUL CONTABILITĂŢII Contabilitatea face legătura dintre activităţile economice şi factorii de decizie. În primul rând, contabilitatea măsoară (cuantifică) activităţile economice, înregistrând datele necesare pentru o folosire ulterioară. În al doilea rând, datele sunt stocate cât timp este necesar, urmând a fi prelucrate pentru a deveni informaţii utile. În final, informaţiile sunt transmise (comunicate), prin intermediul rapoartelor, factorilor de decizie. Se poate afirma că datele brute ce privesc activităţile economice reprezintă un input în sistemul contabil, iar informaţia prelucrată, folosită de factorii de decizie - output-ul. Legat de noţiunea de contabilitate, important este de a determina legătura ei cu ţinerea registrelor, cu prelucrarea electronică a datelor şi cu sistemul informaţional managerial. Ţinerea registrelor reprezintă procesul de înregistrare a operaţiunilor economico-financiare şi de păstrare a acestora. Aceasta este o componentă mică (repetitivă), dar importantă a contabilităţii. Dar, contabilitatea cuprinde proiectarea unui sistem informaţional care să facă faţă necesităţilor utilizatorului. Contabilitatea are ca obiective: analiza, proiectarea şi utilizarea informaţiei şi care se realizează prin proiectarea sistemelor, elaborarea bugetelor, analiza costurilor, auditul etc. Prelucrarea electronică este realizată prin intermediul computerului care este folosit pentru colectarea, organizarea şi transmiterea cu viteză mărită a unor cantităţi mari de informaţii. Trebuie reţinut că un computer nu acoperă funcţiile unui contabil, el nu este decât un instrument creat pentru rutina evidenţei documentelor şi pentru calcule complexe. Sistemul informaţional managerial constă în subsisteme inter-conectate, care furnizează informaţiile necesare pentru funcţionarea unei întreprinderi. Dintre acestea, sistemul informaţional contabil este cel mai important întrucât deţine rolul principal în direcţionarea fluxului de date economice către toate compartimentele unei întreprinderi şi către terţii interesaţi, din afara întreprinderii. 8 Contabilitatea reprezintă nucleul financiar al sistemului informaţional managerial. Dar, sistemul informaţional managerial foloseşte (prelucrează) un volum mare de informaţii nefinanciare (de exemplu, departamentele de marketing sunt interesate de stilul sau ambalajul produselor firmelor concurente). Informaţiile furnizate de contabilitate stau la baza procesului decizional atât în interiorul întreprinderii, cât şi în exteriorul ei. Atunci când o decizie vizează probleme economice, contabilitatea oferă informaţii cantitative pentru trei funcţii: planificare, control şi evaluare. I.4. FELURI DE ÎNTREPRINDERI  Societatea pe acţiuni(SA)  Caracteristica principala: limitarea răspunderii fiecărui acţionar la nivelul capitalului subscris  Capitalul social este divizat în acţiuni  Societatea în comandită pe acţiuni (SCA)  Este asemănătoare cu societatea in comandită simplă  Capitalul social este divizat în acţiuni  Societatea în comandită simplă(SCS)  2 tipuri de asociaţi:comanditaţi şi comanditari  Caracteristica principala: - comanditaţii răspund solidar şi nemărginit pentru obligaţiile societăţii - comanditarii răspund în limita capitalului subscris  Societatea în nume colectiv(SNC)  Caracteristica principală:păstrează obligaţia solidară(în egală măsură) si nemărginita a asociaţilor pentru operaţiunile efectuate in numele societăţii  Societatea cu răspundere limitată(SRL)  Caracteristica principală:limitarea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile societăţii la capitalul subscris de fiecare asociat  Capitalul social este divizat în părţi sociale I.5. DELIMITAREA NOŢIUNILOR DE CONTABILITATE FINANCIARĂ ŞI CONTABILITATE DE GESTIUNE În mod curent, se face distincţie între două domenii: contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune. Contabilitatea financiară furnizează informaţia contabilă care este destinată utilizatorilor externi: investitorii, creditorii, salariaţii, guvernul sau publicul larg şi este concretizată prin situaţiile financiare (situaţii de sinteză). Administratorii întreprinderilor, anual, trebuie să întocmească un set de situaţii financiare în formă standardizată care conţine: bilanţ, cont de profit şi pierdere, tabloul fluxurilor de numerar şi note explicative la acestea. Bilanţul este o situaţie centralizatoare (de stoc) care prezintă resursele unei întreprinderi la un moment dat, contul de profit şi pierdere şi tabloul fluxurilor de numerar sunt situaţii de flux; prima cuprinde rezultatele activităţii desfăşurate de întreprindere pe o anumită perioadă de timp, iar cea de-a doua prezintă modul cum a evoluat numerarul între începutul şi sfârşitul unei perioade de timp. Situaţiile financiare sunt însoţite de un raport de gestiune prin care conducerea întreprinderii prezintă principalele componente ale activităţii (de exploatare şi financiară), precum şi evoluţia lor previzibilă. Contabilitatea de gestiune furnizează informaţia contabilă cuantificată, prelucrată şi transmisă pentru utilizare internă de către management. Informaţia priveşte costul produselor, comportamentul cheltuielilor în raport cu volumul activităţii sau profitabilitatea pe produs. Rapoartele sunt prezentate conducerii 9 întreprinderii la intervale scurte de timp: zilnic, săptămânal sau lunar şi se circumscriu unor subdiviziuni ale întreprinderii, numite centre de responsabilitate sau de profit. I.6. STRUCTURI ORGANIZATORICE PRIVIND CONTABILITATEA  Contabilitatea întreprinderii = contabilitatea organizată şi condusă la nivelul întreprinderilor;  Contabilitatea organizată şi condusă de către persoanele fizice şi juridice fără scop lucrativ;  Contabilitatea trezoreriei=contabilitatea finanţelor publice privind execuţia de casă a bugetului statului, a bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de stat, constituirea şi utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială, gestiunea datoriei publice, precum şi alte operaţiuni financiare efectuate în contul instituţiilor publice;  Contabilitate publică =contabilitatea situaţiei şi mişcării; patrimoniului instituţiilor publice.  Contabilitatea naţională=contabilitatea la nivel macroeconomic;  Contabilitatea bancara. I.7. ETICA PROFESIONALĂ CONTABILĂ  Etica reprezintă un cod de conduită care se aplică în mod curent în viaţa de zi cu zi. Ea are in vedere corectitudinea sau incorectitudinea unor fapte (acţiuni).  Legea contabilităţii nr. 82/1991 prevede că, deşi răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului, directorul financiar – contabil (contabilului şef) împreună cu personalul din subordine răspunde de ţinerea contabilităţii conform legii  Directorul financiar – contabil trebuie să aibă studii economice superioare. În cazul în care contabilitatea nu se ţine de persoane autorizate, răspunderea revine patronului sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului. CURS NR.2 OBIECTUL CONTABILITĂŢII Contabilitatea  este o componentă a sistemului ştiinţei economice  a apărut din nevoia de a răspunde la problema gestiunii valorilor economice dintr-o entitate Structurile calitative folosite pentru a personifica această separare au fost după caz, cele de avere, capital, patrimoniu şi recent (conform I.F.R.S.) resurse economice  În plan juridic – orientarea este făcută pe structura calitativă de patrimoniu care reprezintă totalitatea resurselor materiale şi băneşti aduse de fiecare din asociaţi drept aport, precum şi acelea pe care societatea le dobândeşte ulterior. Toate acestea formează AVEREA unităţii respective.  Pentru ca patrimoniul să existe sunt necesare două elemente independente, unul persoană fizică sau juridică, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi altul în bunuri economice, ca obiecte de drepturi şi obligaţii. Deci, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile la care se referă.  Definiţia patrimoniului: totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile la care se referă. 2.1. TEORII (CONCEPŢII) CU PRIVIRE LA OBIECTUL CONTABILITĂŢII 10  Concepţia juridică  patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice, dobândite în cadrul relaţiilor de drepturi şi obligaţii ;  BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAŢII  Concepţia economică  patrimoniul are la bază structura calitativă de resurse economice. RESURSE = UTILIZĂRI RESURSELE sau izvoarele de finanţare ale entităţii pot fi:  Resurse proprii, asigurate de câtre proprietar  Resurse atrase sau străine, furnizate de terţe persoane (bancheri, furnizori, alte persoane)  Resurse rezultat, sub forma profitului realizat la încheierea exerciţiului contabil. o UTILIZĂRILE pot fi :  Utilizări permanente sau stabile, adică bunuri de folosinţă îndelungată (mai mare de un an)  Utilizări temporare sau curente  Utilizări rezultate sub forma de pierdere generată de o activitate nerentabilă Conditia obligatorie a contabilităţii = Prezentarea simultana a patrimoniului prin prisma juridicului si a economicului 2.2. ELEMENTE ALE OBIECTULUI CONTABILITĂŢII Contabilitatea, ca ştiinţă, foloseşte elemente specifice: ACTIVUL, CAPITAL PROPRIU ŞI DATORII, VENITURI ŞI CHELTUIELI. Activul, capitalul propriu plus datoriile sunt structuri globale specifice relaţiilor de investiţii şi finanţări a elementelor patrimoniale, iar cele de cheltuieli şi venituri sunt specifice relaţiilor de transformări a elementelor de patrimoniu în cadrul proceselor economice. - mijloacele economice formează conţinutul activului şi reflectă bunurile economice privite sub aspectul utilităţii şi funcţionalităţii. - sursele de finanţare formează conţinutul pasivului (capital propriu + datorii) şi reflectă modul de dobândire economică şi susţinere financiară a activului. Cadrul conceptual I.A.S.B. (Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate) nu utilizează noţiunea de patrimoniu în definirea elementelor descrise în situaţiile financiare. Totodată, nu se formulează în mod explicit altă categorie în măsură să substituie „patrimoniul”, ci apelează direct la elementele de activ, datorii, capital propriu, cheltuieli, venituri. A. Structuri de activ Un activ, conform I.A.S.B., reprezintă o resursă controlată de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii viitoare pentru întreprindere. Beneficiile economice privesc capacitatea activelor de a se transforma în numerar sau în echivalente ale numerarului (prin vânzare) sau de a reduce ieşirile de numerar (exemplu: un proces alternativ de producţie prin care se diminuează costurile). Activele pot fi definite după conţinutul economic ca mijloace economice care au o durată mai mare de un an de funcţionare şi care se consumă treptat şi mijloace economice care se consumă dintr-o dată, care trebuie reînnoite. Gradul de lichiditate are în vedere capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge mai încet sau mai rapid calea normală a ciclului de exploatare până la transformarea în bani. Activul cuprinde imobilizări (active imobilizate), active circulante şi active de regularizare şi asimilare. 1. Activele imobilizate se desfăşoară pe următoarele structuri: 11 - imobilizări necorporale sau nemateriale: cheltuieli de constituire; cheltuieli de cercetare – dezvoltare; cheltuieli cu descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile; drepturi de proprietate industrială şi intelectuală; fondul comercial; altele; - imobilizări corporale: terenuri; mijloace fixe (construcţii, instalaţii tehnice, mijloace de transport, utilaje şi instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie); - imobilizări financiare: titluri de participare - cumpărări de acţiuni sau titluri de valoare emise de alte societăţi; titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu (cumpărări de obligaţiuni emise de alte societăţi); alte titluri şi creanţe imobilizate (creanţe legate de participaţii, împrumuturi, garanţii). 2. Active circulante (curente) care cuprind: - stocuri şi produse în curs de execuţie: materii prime; materiale consumabile; producţia în curs de execuţie; produse; animale şi păsări; mărfuri; ambalaje; obiecte de inventar; baracamente şi amenajări provizorii; - creanţe: clienţi, debitori diverşi; - investiţii financiare pe termen scurt (titluri de plasament); - disponibilităţi băneşti: casa, conturi curente la bănci, etc. 3. Active de regularizare şi asimilate: cheltuieli înregistrate în avans. B. Structuri de capital propriu Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale (se calculează ca diferenţă dintre activele întreprinderii şi datoriile sale). Capitalurile proprii (surse proprii) cuprind: capital social sau capital individual,acţiuni proprii răscumpărate, prime legate de capital, diferenţe din reevaluarea activelor, rezervele, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului. C. Structuri de datorii O datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimentele trecute prin a cărei decontare se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. Decontarea (diminuarea) unei datorii se poate face prin plata în numerar, transferul altor active, prestarea de servicii sau înlocuirea unei obligaţii cu o altă obligaţie. Datoriile (surse străine, atrase) pot fi pe termen lung (mai mari de 1 an) sau termen scurt şi cuprind: credite bancare; împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni; furnizori; datorii fiscale; datorii salariale, sociale; datorii faţă de asociaţi şi creditori diverşi. Provizioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită şi care la data bilanţului este probabil să existe, sau este cert că vor exista, dar care sunt incerte în ceea ce priveşte valoarea sau data la care vor apărea. Acestea cuprind: provizioane pentru litigii, pentru garanţii acordate, pentru reparaţii capitale, pierderi schimb valutar. Pasivele de regularizare includ: venituri înregistrate în avans, subvenţii. Veniturile în avans reprezintă acele sume încasate înaintea de data bilanţului dar care se referă la exerciţiul financiar ulterior. Pasivul reprezintă sursele de finanţare a mijloacelor economice şi gradul de exigibilitate a acestora şi cuprinde capitalurile proprii, provizioanele şi datoriile. Exigibilitatea se referă la termenul lor de decontare, iar finanţarea poate fi proprie (capitalul propriu – fapt ce îi conferă şi dreptul asupra patrimoniului) sau străină – când este asigurată de terţe persoane. D. Structuri de cheltuieli şi venituri Mişcările şi transformările cantitative şi calitative în structura patrimoniului unităţii sunt reflectate în contabilitate cu ajutorul cheltuielilor şi veniturilor. Conform I.A.S.B., cheltuielile desemnează în expresie valorică operaţiunile patrimoniale referitoare la cumpărarea şi consumarea bunurilor economice. 12 Cheltuielile reprezintă micşorări de beneficii economice în perioada exerciţiului determinate de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, şi au ca efect micşorarea capitalului propriu, altele decât rambursările către proprietar. În funcţie de destinaţiile lor, cheltuielile se clasifică: Cheltuieli de exploatare – ocazionate de activitatea curentă şi cuprind: - cheltuieli cu materiile prime, materiale consumabile şi obiecte de inventar; - cheltuieli cu plata serviciilor şi lucrărilor prestate; - cheltuieli privind amortizările şi provizioanele; - cheltuieli cu salariile; cheltuieli cu impozitele şi taxele. Cheltuieli financiare – sunt legate de activitatea financiară şi cuprind: - pierderi de creanţe legate de participaţii; - pierderi din vânzarea titlurilor de plasament; - diferenţe nefavorabile de curs; - dobânzile curente aferente împrumuturilor primite; - sconturi acordate clienţilor; - alte cheltuieli. Cheltuieli extraordinare – sunt acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a unităţii patrimoniale. Veniturile desemnează expresia bănească a producţiei stocate, a producţiei livrate şi subvenţiilor pentru investiţii primite. Conform I.A.S.B., veniturile reprezintă creşterea beneficiilor economice în perioada exerciţiului, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor. Veniturile sunt structurate, potrivit naturii lor în: Venituri din exploatare sunt venituri legate de activitatea curentă, normală a activităţii şi cuprind: - venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor executate, şi serviciilor prestate; - venituri din producţia stocată; - venituri din producţia imobilizată; - venituri din subvenţii de exploatare; - alte venituri. Venituri financiare sunt venituri din activitatea financiară şi cuprind: - venituri din participaţii venituri din alte imobilizări financiare; - venituri din creanţe imobilizate; - venituri din titluri de plasament; - venituri din diferenţe de curs valutar; - venituri din dobânzi; - venituri din sconturi obţinute; - alte venituri. Venituri extraordinare sunt acele venituri ce nu sunt legate de activitatea normală a unităţii. Echilibrul dintre cheltuieli şi venituri se realizează prin ecuaţia conform căreia: VENITURI – CHELTUIELI = REZULTAT Rezultatul îmbracă forma profitului (venituri > cheltuieli) sau pierderii (venituri < cheltuieli). Potrivit Legii contabilităţii, obiectul contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare şi obligaţiile patrimoniale, precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiilor patrimoniale efectuate, cheltuieli, venituri şi rezultatul obţinut de acestea. 13 CURS NR.3 METODA CONTABILITĂŢII 3.1. Noţiuni generale privind metoda contabilităţii Ca orice disciplină ştiinţifică, contabilitatea, având un obiect propriu de cercetare ce condiţionează modul în care el trebuie studiat şi interpretat, are totodată şi o anumită metodă specifică de lucru pentru realizarea obiectului său. Prin aceasta se conturează şi mai bine poziţia contabilităţii în sistemul clasificării generale a ştiinţelor economice, relaţiile ei cu disciplinele înrudite, importanţa şi sarcinile pe care le are în sistemul cunoaşterii Metoda este o cale raţională de urmat pentru atingerea unui scop, iar procedeul este numai o manieră de a atinge un scop Fiecare ştiinţă foloseşte o singură metodă de cercetare, în componenţa căreia se cuprind mai multe procedee. Metoda contabilităţii cuprinde un ansamblu de procedee aflate într-o strânsă corelaţie şi intercondiţionare ca un tot unitar, în vederea stabilirii normelor şi principiilor cu caracter special pe care se fundamentează contabilitatea ca disciplină ştiinţifică şi cu ajutorul cărora cercetează starea şi mişcarea elementelor 14 patrimoniului unităţilor economice şi sociale pentru a sesiza legăturile dintre ele, ca pe această bază să calculeze rezultatele finale, să analizeze şi să controleze activitatea desfăşurată de unităţile respective. 3.2.Procedeele metodei contabilităţii: - procedee comune tuturor ştiinţelor - procedee specifice metodei contabilităţii - procedee ale metodei contabilităţii, utilizate şi de alte discipline economice. 3.2.1. Procedee comune tuturor ştiinţelor: Observaţia este faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei ştiinţe. Procesele economice se pot exprima valoric, consemnate în documente. Raţionamentul constă în judecata logică a fenomenelor şi proceselor economice observate, pentru a ajunge la concluzii valide. Compararea este alăturarea a două sau mai multe fenomene şi procese economice exprimate valoric cu scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele şi desprinderii de concluzii. Clasificarea este acţiunea de împărţire sistematică a obiectelor şi fenomenelor în funcţie de asemănări şi deosebiri. Analiza este procedeul ştiinţific de cercetare care se bazează pe studierea sistematică a fiecărui element component. Sinteza este procedeul ştiinţific de cercetare a fenomenelor ce se bazează pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus. 3.2.2. Procedee specifice metodei contabilităţii. Bilanţul – este cel mai reprezentativ procedeu al metodei contabilităţii, prin care se înfăptuieşte dubla reprezentare şi prin care se reflectă situaţia patrimoniului în întregul său şi rezultatele financiare ale activităţii unităţii la un moment dat. Bilanţul este completat cu anexa la bilanţ şi contul de profit şi pierdere, care explică şi detaliază anumite date cuprinse în bilanţ. Contul – este procedeul prin care se reflectă existenţa şi mişcarea fiecărui element patrimonial, ca efect al operaţiilor economico-financiare din întreprindere. Planul de Conturi General - Totalitatea conturilor sau Sistemul de Conturi Balanţa de verificare – este procedeul prin care se centralizează datele înregistrate în conturi şi se controlează exactitatea lor. Asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări a elementelor patrimoniale. Balanţa de verificare îndeplineşte şi o funcţie de control, constituind puntea de legătură dintre cont şi bilanţ. 3.2.3. Procedee comune şi altor discipline economice  Documentaţia serveşte la consemnarea operaţiilor economice şi financiare în locul şi momentul producerii lor, în vederea înregistrării în contabilitate.  Evaluarea – reprezintă cuantificarea în expresie valorică a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale în scopul reflectării lor în contabilitate. Evaluarea constă în transformarea unităţilor naturale în unităţi monetare cu ajutorul preţurilor.  Calculaţia – este procedeul prin care se colectează şi repartizează cheltuielile pe destinaţii, activităţi, secţii, faze de fabricaţie, decontarea producţiei, precum şi calculul costului de producţie al produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, terminând cu stabilirea rezultatelor finale 15  Inventarierea – asigură stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei unităţi şi cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile deţinute cu orice titlu de unitate. 3.3. Principii, norme si convenţii contabile 3.3.1. Principii generale ale contabilităţii:  principiul dublei reprezentări;  principiul dublei înregistrări;  principiul patrimoniului închis. Principiile sau convenţiile contabile :  reprezintă enunţuri conceptuale generale utilizate ca sistem de referinţă pentru obţinerea informaţiei contabile, referitoare la situaţia patrimoniului, situaţia financiară şi rezultatul obţinut.  sunt cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de reguli sau norme contabile.  Realizarea unei imagini fidele este condiţionată de respectarea cu buna-credinţă a principiilor sau convenţiilor contabile. a fost elaborat un set de norme numite principii contabile general acceptate (G.A.A.P. - Generally Accepted Accounting Principles). Principiul dublei reprezentări  presupune reflectarea sau consemnarea concomi-tentă a oricărui element patrimonial sub cele două aspecte esenţiale:  al componenţei şi al destinaţiei bunurilor,  al provenienţei, al finanţarii a aceloraşi bunuri, precum şi raporturile de proprietate. Relatia de echilibru este ACTIV=PASIV In cazul în care obiectul dublei reprezentări îl constituie procesele economice, activităţile interne, care transformă efortul economic sau cheltuiala într-un efect economic adecvat, (venit), relaţia de echilibru a aceluiaşi principiu devine: REZULTATE = VENITURI - CHELTUIELI Principiul dublei înregistrări  presupune înregistrarea fiecărei operaţiuni economice în cel puţin două conturi, unul care se debitează şi altul care se creditează. Principiul patrimoniului închis presupune înregistrarea tuturor operaţiunilor economice prin separarea integrală a patrimoniilor deţinute de partenerii unui raport economico-juridic: furnizor şi client, debitor şi creditor, cumpărător şi vânzător etc. Principii şi convenţii contabile conform Legii 82/1991 a contabilităţii Legea contabilităţii enunţă un număr de principii a căror utilizare trebuie să conducă la obţinerea unei imagini fidele:  Principiul prudenţei  Principiul permanenţei metodelor  Principiul continuităţii activitatii  Principiul independenţei exerciţiului  Principiul necompensării  Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere  Principiul evaluarii separate a elementelor de activ si de datorii Principii şi convenţii contabile conform O.M.F.P 3055/2009 16  Principiul prevalentei economicului asupra juridicului  Principiul pragului de semnificaţie  Principiul costului istoric  Principiul menţinerii capitalului Reluam: Principii şi convenţii contabile conform Legii 82/1991 a contabilităţii  Principiul prudenţei  presupune evitarea supraevaluării activelor şi veniturilor, a subevaluării pasivelor şi cheltuielilor, precum şi luarea în considerare a eventualelor pierderi, deprecieri şi riscuri  obligă întreprinzătorul să nu-şi supraevalueze şansele afacerii, să promoveze o viziune pesimistă asupra patrimoniului său  Principiul permanenţei metodelor  metodele de lucru trebuie să rămână aceleaşi de la un exerciţiu la altul  asigură coerenţa şi compatibilitatea informaţiei contabile.  Principiul continuităţii activitatii  porneşte de la premisa că firma îşi va continua activitatea în viitorul previzibil, nefiind afectată de o reducere sensibilă a activităţii.  creditorul şi în egală măsură orice potenţial investitor, sunt interesaţi de acest aspect  Principiul independenţei exerciţiului (sau al autonomiei exerciţiului)  presupune delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor pe măsura angajării acestora şi a trecerii lor la rezultatul exerciţiului la care se referă.  exerciţiul financiar clasic este anul calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie).  Principiul necompensării  solicită interdicţia compensărilor între elementele de avere şi cele de datorii, între creanţe şi angajamente, între elementele de Activ şi cele de Pasiv, inclusiv între cheltuieli şi venituri.  Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui exerciţiu,  care trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului anterior.  Principiul evaluarii separate a elementelor de activ si de datorii  Componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat Principii şi convenţii contabile conform O.M.F.P 1802/2014  Principiul prevalentei economicului asupra juridicului  Prezentarea valorilor din cadrul elementelor de bilant si contul de profit si pierdere se face tinand cont de fondul economic al tranzactiei sau al operatiunii raportate si nu numai de forma juridica a acestora  Principiul pragului de semnificaţie  Elementele de bilant si de cont de profit si pierdere care sunt precedate de cifre arabe pot fi combinate daca: o Reprezinta o suma nesemnificativa o O astfel de combinatie ofera un nivel mai mare de claritate o Comninatia este prezentata separat in notele explicative  Principiul costului istoric  consideră că valoarea trebuie să reprezinte „costul” sau „sacrificiul” consimţit la un moment dat pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu, sau ceea ce ar aduce bunul dacă l-am utiliza sau vinde pe piaţă. 17  Principiul menţinerii capitalului  porneşte de la premisa că orice eveniment sau tranzacţie din viaţa întreprinderii trebuie să permită menţinerea capacitaţii de finanţare a capitalului. CURS NR.4 MODELE DE BAZĂ PRIVIND POZIŢIA FINANCIARĂ ŞI REZULTATUL CONTABIL BILANŢUL CONTABIL – model privind poziţia financiară a firmei 4.1. Definiţia bilanţului contabil Termenul de bilanţ vine de la cuvântul italienesc „bilancia” (cu originea în latină, bi = cu două şi lanx — taler), adică „două talere”, simbolizând astfel o balanţă cu două talere. Valori de mărime egală stau faţă în faţă şi se egalează reciproc, într-unul din talere apare valoarea activului, iar în celălalt valoarea pasivului alcătuită din capitaluri proprii şi datorii. 18 De la prima definiţie dată de „cântar al averii”, în corelaţie cu sursele (resursele) sale de dobândire, bilanţul a format obiectul unor preocupări permanente atât pentru acela care îl întocmeşte, cât şi pentru cel care îl foloseşte ca instrument de gestiune a patrimoniului. S-a agonisit şi s-a decantat pe această linie o bogată zestre de cunoştinţe şi s-au conturat mai multe teorii cu privire la modelul bilanţ, modelarea bilanţieră a patrimoniului şi funcţiile bilanţului. Conform principiului dublei reprezentări, resursele unităţilor economice se reflectă în contabilitate sub dublu aspect: - concret, material, al destinaţiei şi utilităţii bunurilor pentru care se foloseşte noţiunea de ACTIVE; - al modului de dobândire (drepturilor terţilor asupra acestora) pentru care se utilizează noţiunea de PASIVE. Pasivele reprezintă drepturile proprietarilor întreprinderii (capitaluri proprii) cât şi drepturile terţilor (datorii). Activele, datoriile şi capitalul propriu sunt prezentate în bilanţul contabil. Bilanţul este un procedeu specific metodei contabilităţii, care prezintă grupat, sistematizat şi generalizat, în expresie valorică, pe baza principiului dublei reprezentări (înregistrări), pe de o parte bunurile economice, iar pe de altă parte sursele de provenienţă ale acestora. Bilanţul contabil reflectă poziţia financiară a întreprinderii la un moment dat, de exemplu la sfârşitul exerciţiului financiar. Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu excepţia primului an de activitate, când acesta începe la data înfiinţării (înmatriculării) entităţii economice. Reglementările din România definesc bilanţul astfel: documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii la încheierea exerciţiului, precum şi celelalte situaţii prevăzute de cadrul legislativ. 4.2. Forma de prezentare a bilantului unei societati: Bilanţul contabil format tablou(veche) si listă (actuala) Bilanţul contabil al societatii “V”la 31.12.005 format tablou (veche) ACTIV SUME PASIV SUME 1. TOTAL ACTIVE 56.800 1. TOTAL CAPITALURI 44.320 IMOBILIZATE PROPRII Imobilizări necorporale 220 Capital social (7.250 acţiuni 36.250 - Cost 325 56.260 a 5.000 lei valoare - Amortizare - 105 320 nominală) - Valoare netă 220 Rezerve legale 5.450 Imobilizări corporale Rezultatul reportat 2.620 - Cost 87.540 Rezultatul exerciţiului 1.810 - Amortizare - 31.280 Repartizarea profitului -1.810 - Valoare netă 56.260 2. PROVIZIOANE 3.700 Imobilizări financiare PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI 3. TOTAL DATORII din 23.000 care: 2. TOTAL ACTIVE 15.048 - Împrumuturi şi datorii pe 7.200 CIRCULANTE termen lung - Stocuri 7.910 - Datorii pe termen scurt: 12.100 - Clienţi 3.415 - Furnizori 7.500 - Investiţii financiare pe termen 0 - Alte datorii 4.600 scurt 3.723 19 - Disponibilităţi 3. CHELTUIELI 0 4. VENITURI 4.528 ÎNREGISTRATE ÎN AVANS ÎNREGISTRATE ÎN AVANS TOTAL ACTIVE 71.848 TOTAL PASIVE 71.848 ACTIV = PASIV 71848 = 71848 BILANŢUL CONTABIL 3 Bilanţul contabil: este exprimat valoric (în mii lei) potrivit dublei reprezentări, cele două părţi ale bilanţului sunt egale. URMEAZĂ BILANŢUL CONTABIL FORMAT LISTĂ ELEMENTE DE BILANŢ MII LEI A. ACTIVE IMOBILIZATE – TOTAL 56.800 I. Imobilizări necorporale (valoare netă) 220 II. Imobilizări corporale (valoare netă) 56.260 III. Imobilizări financiare 320 B. ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 15.048 I. Stocuri 7.910 II. Clienţi 3.415 III. Inv. finc. termen scurt IV. Disponibilităţi banesti 3.723 C. CHELTUIELI ÎNREGISTRATE ÎN AVANS 0 D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE PÂNĂ LA UN AN 12.100 I. Furnizori 7.500 II. Alte datorii 4.600 E=ACTIVE CIRCULANTE NETE, DATORII CURENTE -1.580 NETE B + C – (D + Ivenit F= TOTAL ACTIVE - DATORII CURENTE = E + A – Isubv= 55.220 (A+B+C) – (D + I) G. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ 7.200 MAI MARE DE UN AN H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI 3.700 I. VENITURI ÎNREGISTRATE ÎN AVANS 4.528 J. CAPITALURI PROPRII ŞI REZERVE: 44.320 I. Capital social 36.250 II. Rezerve legale 5.450 III. Rezultatul reportat 2.620 IV. Rezultatul exerciţiului 1.810 V. Repartizarea profitului - 1.810 20 ACTIV – DATORII = CAPITAL PROPRIU Ecuatia de echilibru bilantier: Activ – Datorii = Capital propriu Activ (A+B+C) – Datorii (D+G+H+I) = Capital propriu (J) 71.848 – 27.528 = 44.320 44320 = 44320 4.3. Elementele componente ale bilanţului contabil Activul Reglementările referitoare la bilanţ în ţara noastră prevăd gruparea activelor după natură, destinaţie şi lichiditate astfel: A. active imobilizate; B. active circulante; C. active de regularizare şi asimilate. A. Activele imobilizate delimitează bunurile şi valorile unei întreprinderi cu o durată de folosinţă îndelungată (mai mare de un an) în activitatea acesteia şi care nu se consumă la prima utilizare. „Reglementările contabile conforme cu Directivele europene” definesc activele imobilizate prin acele active destinate utilizării pe o bază continuă, în scopul desfăşurării activităţilor entităţii. Structural, activele imobilizate îmbracă forma de: I) imobilizări necorporale; II) imobilizări corporale; III) imobilizări financiare. I. Imobilizări necorporale denumite şi active intangibile reprezintă acele valori economice de investire care nu îmbracă forma de bunuri materiale concrete. Potrivit Reglementărilor de armonizare a contabilităţii, imobilizările necorporale sunt definite drept active identificabile nemonetare, fără suport material care sunt deţinute pentru folosire în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate altora sau în scopuri administrative. În funcţie de durata de viaţă utilă a activului necorporal, valoarea amortizărilor trebuie alocată sistematic. Durata de utilizare a unui activ necorporal este discutabilă; însă nu poate depăşi 20 de ani de la data când este pregătit pentru folosire. Imobilizate necorporale pentru a fi recunoscute în bilanţ trebuie să îndeplinească criteriile de recunoaştere a activelor. Pentru activele necorporale provenite (obţinute) din resurse proprii - un proiect de dezvoltare tehnologică (costurile aferente acestuia), pe lângă îndeplinirea celor două criterii generale sunt prevăzute condiţii suplimentare de recunoaştere: fezabilitatea tehnică; intenţia de finalizare; abilitatea (capacitatea) de a folosi sau de a vinde activul necorporal; existenţa unei pieţe; existenţa resurselor tehnice, financiare şi a altor resurse pentru a finaliza dezvoltarea în scopul utilizării sau vinderii activului necorporal. Imobilizările necorporale cuprind: a) cheltuielile de constituire; b) cheltuieli de dezvoltare; c) concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare; d) fondul comercial; e) imobilizări necorporale în curs. a) Cheltuielile de constituire sunt reprezentate de cheltuielile cu înfiinţarea, dezvoltarea şi fuziunea întreprinderii (taxe de înregistrare şi înmatriculare, cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate) numai când reglementările permit imobilizarea acestora. Amortizarea acestor active se realizează sistematic pe parcursul unei perioade de maximum 5 ani. 21 b) Cheltuielile de dezvoltare sunt reprezentate de costurile efectuate pentru realizarea unor obiective strict individualizate, a căror fezabilitate tehnologică a fost demonstrată şi care vor fi utilizate în întreprindere sau comercializate. Amortizarea se realizează sistematic pe durata utilă de viaţă. c) Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi valorile similare şi alte imobilizări necorporale includ costurile efectuate pentru achiziţionarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu în cazul concesiunilor, a unui brevet, a unui know-how, a unei licenţe, a unei mărci şi a altor drepturi similare de proprietate industrială şi intelectuală. Alte imobilizări necorporale includ active nenominalizate în grupele menţionate, cum ar fi: programele informatice create de întreprindere sau achiziţionate de la terţi în scopul utilizării pentru nevoile proprii etc. Amortizarea acestor active se realizează sistematic pe durata cât întreprinderea a achiziţionat dreptul de exploatare sau de utilizare a unor astfel de imobilizări. d) Fondul comercial este recunoscut ca activ necorporal atunci când rezultă din achiziţia unei alte întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii de piaţă a activelor nete dobândite (activele dobândite mai puţin datoriile preluate). Cauza existenţei fondului comercial o constituie existenţa unor elemente necorporale generate de întreprindere care nu sunt recunoscute distinct în contabilitate (de exemplu: reputaţia, clientela, vadul comercial, firma etc.) II. Imobilizări corporale - numite şi active fixe sau active tangibile semnifică bunuri cu conţinut material. Potrivit standardului internaţional de contabilitatea I.A.S. 16, imobilizările corporale sunt delimitate prin structurile de: terenuri şi mijloace fixe, cu semnificaţia că: sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestare de servicii, în scopuri administrative sau pentru a fi date în locaţie terţilor, active care vor fi utilizate pe parcursul mai multor perioade. Fiind bunuri de folosinţă îndelungată, valoarea amortizabilă este alocată sistematic pe întreaga sa durată de viaţă utilă, prin alegerea unei metode de amortizare (lineară, degresivă, accelerată). Durata de viaţă utilă reprezintă fie: a) perioada de timp în cursul căreia un activ se estimează să fie folosit de către o întreprindere; fie b) numărul unităţilor de produse sau a unor unităţi similare ce se aşteaptă a fi obţinute de către întreprindere prin folosirea activului. În structura imobilizărilor se cuprind: a) terenuri; b) mijloace fixe; c) imobilizări corporale în curs. a) Terenurile includ două categorii: terenuri şi amenajări de terenuri. Terenurile nu sunt supuse amortizării, dar investiţiile efectuate pentru amenajarea terenurilor şi alte lucrări similare sunt supuse amortizării. b) Mijloacele fixe reprezintă obiectul singular sau un complex de obiecte ce se folosesc ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: - are o valoare mai mare decât limita stabilită prin lege (actualmente 1.800 lei); - are o durată de folosire mai mare de un an. În cazul obiectelor care sunt utilizate în loturi, seturi sau alcătuiesc un singur corp, încadrarea lor ca mijloace fixe se bazează pe valoarea întregului set sau corp. Amortizarea acestora se stabileşte prin planul de amortizare în funcţie de condiţiile concrete de utilizare, din momentul intrării acestora în întreprindere şi până la expirarea duratei utile de viaţă. c) Imobilizări corporale în curs cuprind active imobilizate care nu au fost terminate (în curs) pentru terţi sau pentru nevoile proprii efectuate de întreprinderi. III. Imobilizări financiare (numite şi investiţii financiare pe termen lung) semnifică valorile financiare investite pe termen lung de către întreprindere, sub formă de titluri şi creanţe financiare în scopul obţinerii de venituri financiare sub forma dividendelor sau dobânzilor, prin creşterea valorii capitalizate sau prin realizarea de beneficii din comercializarea acestora. Dividendele, dobânzile, chiriile şi redevenţele ataşate unei imobilizări financiare sunt considerate venituri, reprezentând performanţa investiţiei. Imobilizările financiare cuprind: 22 a) titluri de participare şi interese de participare; b) alte titluri de participare; c) creanţe imobilizate. a) Titlurile de participare şi interesele de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor întreprinderi, a căror deţinere durabilă este utilă acesteia. De asemenea, asigură întreprinderii deţinătoare exercitarea controlului, respectiv a unei influenţe semnificative în gestiunea întreprinderii emiţătoare de titluri sau sunt deţinute din alte motive strategice. b) Alte titluri imobilizate reprezintă acele titluri de valoare pe care întreprinderea le deţine şi nu are posibilitatea nici intenţia să le revândă. c) Creanţele imobilizate constau din creanţele legate de participaţii, împrumuturi acordate pe termen lung şi alte creanţe imobilizate. Creanţele legate de participaţii sunt acele creanţe ale întreprinderii care provin în momentul acordării de împrumuturi întreprinderilor la care deţine titluri de participare. Împrumuturile acordate pe termen lung reprezintă sumele acordate pe bază de contracte terţilor pentru care percepe dobânzi. Categoria „alte creanţe imobilizate” cuprinde garanţii şi cauţiuni depuse de întreprindere la terţi pentru a asigura execuţia unor obligaţii. CURS NR.5 BILANŢUL CONTABIL(continuare)- ACTIVE CIRCULANTE 23 B. Active circulante (numite şi active curente) delimitează elementele care se utilizează pe o perioadă scurtă de activitatea întreprinderii şi, în general, participă la un singur circuit economic, modificându-şi în permanenţă forma. Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate, activele curente sunt prezentate ca o resursă care: se aşteaptă să fie realizată sau este deţinută pentru vânzare sau consum în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii; sau este deţinut, în principal, în scopul comercializării pe termen scurt şi aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului; sau reprezintă numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionată. Ciclul de exploatare al unei întreprinderi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces şi finalizarea sa în numerar sau sub forma unui instrument uşor convertibil în numerar. În structura activelor circulante se cuprind: I. Stocuri; II. Creanţe; III. Investiţii financiare pe termen scurt; IV. Casa şi conturi la bănci. I. Stocurile semnifică acele bunuri deţinute de întreprinderi pentru a fi vândute în aceeaşi stare în care au fost cumpărate sau după prelucrarea lor în procesul de producţie, ori spre a fi consumate la prima lor utilizare. Reglementările din Standardul Internaţional de Contabilitate I.A.S. 2 prezintă stocurile ca fiind active: a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii; b) în curs de producţie în vederea unei vânzări în condiţiile prezentate la a); sau c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii. În categoria stocurilor se cuprind: materii prime şi materiale consumabile; producţia în curs de execuţie; produse finite şi mărfuri; avansuri pentru cumpărări de stocuri. Materii prime şi materiale consumabile includ: materiile prime, materialele consumabile, materialele de natura obiectelor de inventar, stocuri aflate la terţi, ambalajele. Materiile prime sunt folosite în procesul de producţie pentru obţinerea produselor şi care se pot regăsi integral sau parţial, în forma iniţială sau transformată, în produsul finit. Materialele consumabile sunt de natura materialelor auxiliare, materiale pentru ambalat, piese de schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile, care participă în procesul de fabricaţie (sau ajută) fără a se regăsi în forma iniţială, de regulă în produsul finit. Materialele de natura obiectelor de inventar reprezintă bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durată mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, cât şi bunurile asimilate acestora (echipamentul de lucru, de protecţie, aparate de măsură şi control, matriţe folosite la obţinerea produselor finite; scule, dispozitive şi verificatoare etc.). Stocuri aflate la terţi semnifică bunuri de natura stocurilor care fizic se află în prelucrare, custodie la alte întreprinderi (terţi). Ambalajele sunt bunuri folosite în scopul protecţiei pe parcursul transportului sau depozitării diverselor active. Producţia în curs de execuţie reprezintă acea producţie care, fie că nu au parcurs toate stadiile (fazele) de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, fie că produselor nu li s-au efectuat probele tehnologice, respectiv recepţia tehnică, predarea la depozit etc. De asemenea, se includ lucrările şi serviciile neterminate. Produsele finite şi mărfurile sunt bunuri care îmbracă forma de semifabricate, produse finite, produse reziduale, animale şi mărfuri. Semifabricate sunt bunuri al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secţie (faza de fabricaţie) şi care trec mai departe în alte faze de fabricaţie (secţii) sau se livrează terţilor. 24 Produse finite sunt bunuri care au parcurs toate fazele de fabricaţie potrivit procesului tehnologic al întreprinderii, predate la depozit în vederea vânzării către terţi. Produse reziduale reprezintă bunuri, rezultate din procesul de fabricaţie de natură: rebuturi, deşeuri, materiale recuperabile. Animale semnifică animalele şi păsările născute, respectiv cele tinere (miei, viţei, purcei, mânji etc.) crescute şi folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat pentru a fi valorificate, coloniile de albine, cât şi animalele pentru producţia de lână, lapte şi blană. Mărfurile sunt reprezentate de acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în scopul revânzării. Avansuri pentru cumpărări de stocuri delimitează sume de bani plătite cu anticipaţie furnizorilor în contul aprovizionării cu bunuri. II. Creanţe (numite şi valori în curs de decontare) reprezintă valorile avansate temporar de întreprindere terţilor (persoane fizice sau juridice) pentru care urmează să primească un echivalent (o sumă de bani sau un serviciu). Persoanele fizice şi juridice care au beneficiat de o valoare avansată urmând să dea un echivalent corespunzător poartă denumirea de debitori. Debitorii întreprinderii sub forma creanţelor din vânzări de bunuri şi prestări de servicii proprii activităţii de exploatare a întreprinderii sunt delimitaţi prin structura de clienţi şi conturi asimilate. În componenţa creanţelor se includ: creanţe comerciale, creanţe în cadrul grupului, creanţe din interese de participare, alte creanţe, creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat. Creanţele comerciale sunt cele mai reprezentative şi constau din clienţi şi efecte de primit. Clienţii delimitează creanţele provenite ca urmare a vânzării de bunuri, lucrări şi servicii prestate, sume ce urmează a se încasa ulterior. Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub forma de bilet la ordin, cambie, etc., utilizate în cadrul relaţiilor comerciale ce urmează a se încasa la termenul stabilit (termen scurt), de obicei până la 90 de zile. Creanţe în cadrul grupului sunt rezultatul unor relaţii de decontare între societatea-mamă (o întreprindere care are una sau mai multe filiale) şi filialele ei (întreprinderi controlate de societatea-mamă). Creanţe din interese de participare reprezintă creanţele provenite din relaţiile de decontare ale întreprinderii cu întreprinderile asociate (asupra cărora se exercită o influenţă semnificativă). Alte creanţe sunt reprezentate de creanţele generate de relaţiile de decontare ale întreprinderii cu personalul, bugetul statului, alte organisme publice, asigurările sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat delimitează creanţele provenite din relaţiile întreprinderii cu acţionarii săi ca urmare a subscrierii de capital social şi nedepuse. III. Investiţii financiare pe termen scurt (numite şi titluri de plasament sau valori de trezorerie) semnifică valorile financiare investite de întreprindere în scopul obţinerii unui câştig pe termen scurt. În această structură se cuprind: investiţii financiare pe termen scurt la societăţi din cadrul grupului, acţiuni, alte investiţii financiare pe termen scurt. Investiţii financiare pe termen scurt la societăţi în cadrul grupului reprezintă un activ deţinut de o întreprindere pentru acumularea avuţiei sale pe un termen de până la 12 luni. Alte investiţii financiare semnifică acţiunile şi obligaţiunile cotate şi necotate achiziţionate de întreprindere în vederea obţinerii de venituri financiare pe termen scurt, respectiv obligaţiuni emise şi răscumpărate. IV. Casa şi conturi la bănci delimitează valorile existente sub formă de bani diferenţiate în lei şi în devize. Această structură cuprinde: conturi la bănci, casa, acreditive, avansuri de trezorerie. Conturi la bănci sunt reprezentate de cecuri de încasat, disponibilităţi în lei şi în devize şi sume în curs de decontare. Acestea pot fi folosite în mod curent sau la termen. Casa semnifică mijloacele băneşti aflate în casieria întreprinderii în lei şi în devize, precum şi sub forma altor valori (tichete şi bilete de călătorie, timbre fiscale şi poştale, bilete de tratament şi odihnă. Acreditivele reprezintă sume depuse de o întreprindere la bancă în scopul achitării unor obligaţii faţă de anumiţi furnizori în momentul realizării condiţiilor aferente acreditivelor. 25 Avansurile de trezorerie delimitează sumele virate la bănci sau sume în numerar, puse la dispoziţia personalului sau a terţilor, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării unor plăţi în numele întreprinderii. C. Active de regularizare şi asimilate. Cheltuielile înregistrate în avans reprezintă sumele de bani plătite în cursul exerciţiului curent, dar care privesc servicii de care vor beneficia în exerciţiul următor când vor fi recunoscute drept cheltuieli (abonamente, chirii plătite în avans etc.). Ajustările de valoare cuprind toate corecţiile destinate să ţină seama de reducerile valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanţului, indiferent dacă acea reducere este sau nu definitivă. Ajustările de valoare pot fi: ajustări permanente, denumite în continuare amortizări, şi/sau ajustările provizorii, denumite în continuare ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare, în funcţie de caracterul permanent sau provizoriu al ajustării activelor. 26 CURS 6 BILANŢUL CONTABIL – continuare PASIVUL BILANTIER Capitalul propriu - cuprinde sursele de finanţare existente la dispoziţia unităţii. Împreună cu datoriile pe termen lung formează capitalurile permanente. Structural, capitalul propriu constă din: capital social, prime legate de capital, rezerve din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului. Reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale. a) Capitalul social este constituit de aportul în bani şi în natură al asociaţilor. El se diferenţiază în capitalul subscris nevărsat şi capitalul subscris vărsat. - Capitalul subscris nevărsat reprezintă capitalul pe care acţionarii s-au obligat să-l pună la dispoziţia întreprinderii. - Capitalul subscris vărsat reprezintă acea parte din capitalul subscris care a fost depusă la dispoziţia întreprinderii. Capitalul social se constituie la valoarea nominală a acţiunilor subscrise la înfiinţarea societăţii şi care se modifică pe perioada desfăşurării activităţii, prin majorări sau diminuări de capital şi se lichidează în momentul desfiinţării întreprinderii. b) Acţiuni proprii - reprezintă acţiunile proprii răscumpărate temporar în vederea distribuirii personalului întreprinderii sau terţilor, regularizării cursului bursier sau reducerea capitalului social. c) Prime de capital reprezintă surse provenite din operaţii de creştere a capitalului prin noi emisiuni de acţiuni, fuziune sau aport în natură, ca diferenţă între preţul de emisiune al noilor acţiuni (mai mare) şi valoarea nominală a acţiunilor (mai mică). Noile acţiuni emise trebuie să aibă aceeaşi valoare nominală, pentru a asigura aceleaşi drepturi acţionarilor. d) Rezerve din reevaluare reprezintă diferenţele de valoare rezultate ca urmare a operaţiunii de reevaluare a activelor imobilizate ca diferenţă între valoarea (mai mare) obţinută şi valoarea înregistrată în contabilitate (mai mică). Aceste rezerve pot fi folosite la creşterea capitalului social sau alte destinaţii stabilite potrivit normelor în vigoare. e) Rezerve sunt surse constituite anual din profitul întreprinderii, potrivit reglementărilor în vigoare, de statutul societăţilor comerciale şi, respectiv Hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor sau Asociaţilor. La rândul lor rezervele sunt diferenţiate în: rezerve legale, rezerve statutare, rezerve pentru acţiuni proprii şi alte rezerve. Rezervele legale se stabilesc din profitul brut sau primele de capital şi au destinaţia de a proteja capitalul. Rezervele statutare se calculează anual din profitul net al întreprinderii potrivit prevederilor din statutul acesteia. Rezerve pentru acţiuni proprii se constituie în cazul în care o societate pe acţiuni şi-a răscumpărat propriile acţiuni cu scopul menţinerii nivelului capitalului propriu al acesteia. f) Alte rezerve neprevăzute de lege sau statut, pot fi constituite din profitul net potrivit Hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor. g) Rezultatul reportat reprezintă fie rezultatul financiar fie o parte din acesta a cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acţionarilor. Rezultatul reportat poate fi pozitiv, în cazul 27 beneficiilor nerepartizate, sau negativ, adică pierderi constatate la închiderea exerciţiilor anterioare, neacoperite încă din punct de vedere financiar. h) Rezultatul exerciţiului este legat direct de veniturile şi cheltuielile întreprinderii, şi poate fi pozitiv, situaţie în care reprezintă - profit - adică o sursă proprie de finanţare până în momentul repartizării lui pe destinaţiile legale sau statutare, sau poate fi negativ, caz în care este o pierdere ce trebuie acoperită. În bilanţ, rezultatul negativ - pierderea - este prezentat cu semnul minus şi micşorează capitalul propriu. Datoriile (numite şi capital străin) - delimitează sursele de finanţare externă furnizate de terţi (bănci, instituţii financiare, furnizori etc.) pentru care întreprinderea trebuie să acorde un echivalent valoric sau o prestaţie. Reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. În concordanţă cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, datoriile sunt clasificate în datorii curente şi datorii pe termen lung. Astfel, datoria curentă este o obligaţie care: - se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii; - este exigibilă, în termen de 12 luni de la data bilanţului. Toate celelalte datorii trebuie încadrate la datorii pe termen lung. Datoriile ca sursă de finanţare sunt prezente din momentul naşterii obligaţiilor faţă de terţi şi până în momentul rambursării (este cazul creditelor) şi respectiv plăţii lor (datoriile generate de relaţiile de decontare). În structura datoriilor se includ: împrumuturi şi datorii asimilate, datorii comerciale, datorii în cadrul grupului, datorii din interese de participare, alte datorii. Împrumuturi şi datorii asimilate reprezintă datoriile financiare ale întreprinderii privind: împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, credite bancare pe termen lung şi mediu contracte cu băncile şi alte instituţii financiare. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni semnifică surse financiare pe termen lung provenite din vânzarea de titluri de credit negociabile către public, de regulă, prin intermediul unor instituţii financiare. Titlurile de credit numite obligaţiuni sunt rambursabile la termen şi purtătoare de dobânzi. Credite primite de la bancă şi alte instituţii includ datoriile pe termen lung şi mediu şi respectiv, creditele pe termen scurt (de trezorerie). Aceste credite sunt purtătoare de dobânzi şi garantate cu activele întreprinderi. Datorii comerciale semnifică obligaţii curente ale întreprinderii provenite în cadrul relaţiilor de decontare cu terţii pentru achiziţionări de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii. În structura lor se cuprind furnizori şi efecte de plătit. Furnizori reprezintă obligaţiile echivalente valorii bunurilor materiale, lucrărilor şi serviciilor primite de la terţi. Efectele de plătit reprezintă titlurile de valoare care atestă obligaţia de plată în cadrul relaţiilor de decontare cu terţii. Datorii în cadrul grupului reprezintă obligaţiile datorate societăţilor din cadrul grupului în relaţiile de decontare ale societăţii mamă cu filialele. Datorii din interese de participare, reprezintă obligaţiile provenite din relaţiile de decontare ale întreprinderii cu societăţile asociate. Alte datorii delimitează obligaţiile salariale, sociale, fiscale ale întreprinderii faţă de personalul angajat (salariile şi alte drepturi asimilate), faţă de bugetul asigurărilor sociale (contribuţiile la asigurări sociale, casa de sănătate, ajutor de şomaj), faţă de bugetul statului (impozite şi taxe), faţă de asociaţi (capital de rambursat, dividende de plată), faţă de creditori diverşi. 28 Provizioanele reprezintă surse de finanţare ale întreprinderii şi care se constituie la închiderea exerciţiului pe seama cheltuielilor. Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, provizioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită şi care la data bilanţului este probabil să existe, sau este cert că vor exista, dar care sunt incerte în ceea ce priveşte valoarea sau data la care vor apărea. Provizioanele nu pot fi utilizate pentru ajustarea valorilor activelor. Standardelor Internaţionale de Contabilitate (I.A.S. 37), provizionul este definit ca fiind un o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă. Recunoaşterea provizionului va fi numai în momentul în care: - o întreprindere are o obligaţie curentă (legală sau implicită) generată de un eveniment anterior; - este probabil ca o ieşire de resurse care să afecteze beneficiile economice, să fie necesară pentru a onora obligaţia respectivă; - poate fi realizată o bună estimare a valorii obligaţiei. Trebuie reţinut că există o deosebire între provizioanele pentru riscuri (datorii) şi celelalte datorii ale întreprinderii datorită factorului de incertitudine în ceea ce priveşte mărimea sau scadenţa. Asemenea provizioane se constituie pentru: litigii, garanţii acordate clienţilor, restructurare etc. Pasive de regularizare şi asimilate reprezintă valori ce corectează prin adunare sau scădere, valoarea celorlalte structuri bilanţiere, obţinându-se valoarea reală a pasivelor. Acestea constau din: subvenţii pentru investiţii şi venituri înregistrate în avans. Subvenţii pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul de stat sau din alte surse nerambursabile primite de o întreprindere, pentru achiziţionarea sau producerea de echipamente sau alte bunuri de natura imobilizărilor, unor activităţi de termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli de natura investiţiilor. Venituri înregistrate în avans reprezintă sumele încasate în cursul exerciţiului, în contul unor servicii care vor fi prestate în cursul exerciţiului următor, când vor fi recunoscute ca venituri (abonamente, chirii încasate în avans). 29 CURS NR 7 7.1.Modificările bilanţiere Tranzacţiile şi evenimentele care au loc în activitatea unei întreprinderi generează modificări în volumul şi structura elementelor de activ, capital propriu şi datorii, fie sub formă de creştere, fie de diminuare, dar întotdeauna se păstrează ecuaţia (egalitatea) bilanţieră: ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII Tipurile de modificări sunt de forma: a) modificări numai în activ; b) modificări numai în capitalul propriu; c) modificări numai în datorii; d) modificări în sensul creşterii în activ şi în capitalul propriu; e) modificări în sensul creşterii în activ şi în datorii; f) modificări în sensul diminuării, în activ şi în capitalul propriu; g) modificări în sensul diminuării în activ şi în datorii; h) modificări în sensul creşterii în capitalul propriu şi în sensul scăderii în datorii; i) modificări în sensul diminuării în capitalul propriu şi în sensul creşterii în datorii. Dacă avem în vedere gruparea elementelor bilanţiere potrivit destinaţiei şi provenienţei lor, respectiv activ şi pasiv, ecuaţia bilanţieră este de forma: ACTIV = PASIV iar tipurile de modificări se prezintă sub forma de: 1. modificări numai în activ; 2. modificări numai în pasiv; 3. modificări în sensul creşterii în activ şi în pasiv; 4. modificări în sensul diminuării în activ şi în pasiv. Prezentăm aceste modificări pe baza a patru operaţii plecând de la un bilanţ iniţial de forma balanţieră: Bilanţ iniţial - RON - 30 Activ (A) Sume Pasiv (P) Sume Mijloace fixe 32.000 Capital social 50.000 Materii prime 14.000 Rezerve 10.000 Produse finite 6.000 Credite bancare 12.000 Clienţi 8.000 Furnizori 5.000 Conturi la bănci

Curs Bazele Contabilităţii 1 PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue