BAZELE CONSTITUŢIONALE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE - AT 1_BCAP_2024-2025 PDF

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Facultatea de Administraţie Publică BAZELE CONSTITUŢIONALE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Asist.univ.dr. Dogeanu Ioana-Andreea Forma de învăţământ: ID Bucureşti, 2024 Şcoala Naţiona...

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Facultatea de Administraţie Publică BAZELE CONSTITUŢIONALE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Asist.univ.dr. Dogeanu Ioana-Andreea Forma de învăţământ: ID Bucureşti, 2024 Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Facultatea de Administraţie Publică ACTIVITĂȚI TUTORAT 1_BCAP Forma de învăţământ: ID Bucureşti, 2024  Drept Constituţional Asist. univ. dr. Crina Rădulescu 3  Constituția SUA - 1787 Constituția este în vigoare și astăzi, dar între timp i s-au adăugat mai multe amendamente. Putere legislativă – putere executivă – putere judecătorească. 4 ? 5  Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord “The oldest continuous representative assemblies in the world” Magna Carta -1215 1236 – Prima utilizare a termenului “Parlament” – Marele Consiliu 1265 - Simon de Montfort, în revolta împotriva lui Henry III, a convocat un Parlament care a inclus pentru prima dată reprezentanți, atât ai județelor, cât și ai orașelor. 6  Cuvinte-cheie Drept Stat Constituție Cetățenie Parlament Președinte – Guvern Curte Constituțională 7  ACTIVITĂȚI TUTORAT 1 Noţiuni introductive privind Bazele constituţionale ale administraţiei publice. Noţiuni generale despre drept. Dreptul constituţional - ramură a dreptului public. Conceptul de stat. Elementele constitutive ale statului. Forma de stat. Structura de stat. Forma de guvernământ Teoria generală a Constituţiei. Noţiunea de regim constituţional. Noţiunea de Constituţie. Adoptarea şi revizuirea Constituţiei. Supremaţia Constituţiei. Cetăţenia română. Noţiune. Principii generale. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române. Noţiunea de cetăţenie europeană.  ACTIVITĂȚI TUTORAT 2 Parlamentul României. Organizarea Parlamentului. Funcţionarea Parlamentului: legislatura, sesiunile, şedinţele. Funcţiile Parlamentului României. Actele Parlamentului. Statutul deputaţilor şi senatorilor. Principalele mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului.  ACTIVITĂȚI TUTORAT 2 Modalităţi de acţiune a Parlamentului asupra executivului. Categorii tipologice ale structurii de guvernare. Preşedintele României. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat. Alegerea preşedintelui şi durata mandatului prezidenţial. Incompatibilităţile, imunităţile şi răspunderea. Principalele atribuţii. Actele Preşedintelui.  ACTIVITĂȚI ON-LINE 1 Introducere în studiul BCAP. Prezentarea conţinutului şi a condiţiilor de evaluare. Stat. Constituție. Analiza unor articole din Constituție. Cetățenie. Fișă activități TC 1.  ACTIVITĂȚI ON-LINE 2 Procedura legislativă. Elaborarea unei propuneri legislative. Analiza unor întrebări și interpelări, moțiuni simple și moțiuni de cenzură din cadrul activității parlamentare. Elaborarea unor întrebări și interpelări, pe baza exemplelor analizate. Fișă activități TC 2.  EXAMEN 80% examen: test grilă, 40 de întrebări (o singură variantă corectă de răspuns). 20% seminar: prezența activă AT și TC. Fișe exerciții suplimentare: 1 pct/fișă exerciții. Test rapid în cadrul AT2: 1 pct/test.  BIBLIOGRAFIE C. Rădulescu, Bazele constituţionale ale administraţiei publice, Editura Economică, Bucureşti, 2012. C. Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Universitară, Bucureşti, 2007. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. Constituţia României. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ D. C. Dănişor (2006). Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, Editura Sitech, Craiova. C. Ionescu (2010). Constituţia României, comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Titlul III. Capitolul I - Parlamentul, Editura Universul Juridic, Bucureşti. C. Ionescu (2008). Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ C. Ionescu (2000). Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente. 1741-1991, Editura RAMO, Bucureşti. F. Bucur Vasilescu (1998). Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional, Bucureşti. I. Vida (2011). Curtea Constituţională a României. Justiţia politicului sau politica justiţiei?, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti.  Conceptul de drept Extra-juridic - valoare etică, folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei umane. Juridic - trecerea de la cuvânt la concept. 17  Conceptul de drept Dreptul reprezintă ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, prin care acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului, precum şi raporturile între ele. norme a căror respectare este obligatorie şi este asigurată prin forţa de constrângere a statului. 18  Conceptul de drept Ideea de dreptate, echitate, corectitudine. Statul nu poate exista fără drept așa cum nici dreptul nu poate fi fără stat. Totalitatea regulilor ce delimitează sfera de acțiune a unui individ. Norme juridice (constrângere, sancțiune). 19  Conceptul de drept Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică. Dreptul pozitiv este parte componentă a dreptului obiectiv şi cuprinde totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat, într-o anumită societate. 20  Conceptul de drept Dreptul subiectiv reprezintă o facultate, o prerogativă umană protejată de lege. Reprezintă un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad sub incidenţa dreptului pozitiv. Ex. Dreptul de proprietate, dreptul la moştenire etc. 21  Conceptul de drept Dreptul natural reprezintă o şcoală de drept, o concepţie doctrinară care susţine că există o ordine a relaţiilor umane distinctă de dreptul pozitiv, superioară acestuia, absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. 22  Conceptul de drept Drept public şi drept privat Ulpian afirma că dreptul public este acela care priveşte organizarea statului roman, iar dreptul privat, acela care priveşte interesele particularilor. 23  Conceptul de drept Drept public şi drept privat Criterii diferite: Natura interesului urmărit; Scopul urmărit; Subiectul raporturilor juridice. Diferențiere rigidă sau flexibilă?? 24  Conceptul de drept Dreptul public priveşte organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, precum şi raporturile acestora cu cetăţenii şi celelalte persoane ce se află sub raza de acţiune a acestora. Dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc. 25  Conceptul de drept Dreptul privat are în vedere raporturile care se nasc între persoanele private, fizice sau juridice. Dreptul civil (considerat dreptul comun în materie), dreptul comercial, dreptul familiei etc. 26  Raportul juridic de drept public unul dintre subiectele raportului juridic este statul; statul îşi subordonează celălalt subiect; prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public general; statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i modifice conţinutul. Norme imperative. 27  Raportul juridic de drept privat persoane fizice sau juridice; fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal; părţile se afla pe poziţii de egalitate; oricând, oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în condiţiile prevăzute prin convenţia pe care au încheiat-o împreună. Norme supletive. 28  Dreptul constituţional - ramură a dreptului public Apariţia primelor constituţii scrise din lume (SUA - 1787, Polonia - mai 1791, Franţa - noiembrie 1791); Prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1797, în Italia, a urmat apoi, în Franţa în 1834. 29  Dreptul constituţional - ramură a dreptului public În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public. În 1864 apare cursul intitulat „Drept constituţional” scris de A. Codrescu. 30  Dreptul constituţional - ramură a dreptului public Definiţie: dreptul constituţional poate fi definit ca acea ramură a dreptului formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. 31  Izvoarele dreptului constituţional Constituţia, legi constituţionale (de modificare a Constituţiei), anumite legi organice (privind cetăţenia română, legea electorală), decrete- legi, regulamentele celor două camere ale Parlamentului, ordonanţele guvernului, tratatele internaţionale, jurisprudența CCR. 32  Raporturile juridice de drept constituţional Caracter social; Caracter dublu volițional; Sunt raporturi juridice fundamentale; Privesc doar acele relații sociale referitoare la fenomenul puterii de stat; Ingalitate juridică; Statul / o autoritate a statului; Dublă natură juridică. 33  Subiectele dreptului constituţional Subiecte colective: poporul, statul şi autorităţile publice, partidele şi formaţiunile politice legal constituite şi alte organizaţii. Subiecte individuale: cetăţenii, străinii şi apatrizii. 34  Normele constituţionale Forță juridică supremă; Norme complete / incomplete; Norme generale; Sunt, de regulă, norme – principii; Norme imperative; Norme cu aplicație directă sau indirectă. 35  Conceptul de instituţie politică Noţiunea de instituţie desemnează organismele care au un statut, reguli de funcţionare şi acţiune pentru realizarea anumitor nevoi colective (sociale). Modelul tipic de organizare care întruneşte aceste condiţii este statul. 36  Conceptul de instituţie politică are putere de constrângere exterioară în numele voinţei majorităţii populaţiei şi în interesul acesteia; este limitată ca întindere; autoritatea politică este revocabilă sau se poate modifica prin voinţa naţiunii exprimată de parlament sau de către puterea executivă. 37  Conceptul de instituţie politică instituţia politică este formată dintr- un colectiv de indivizi; acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public; are un caracter stabil; modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-un act cu valoare constituţională; 38  Conceptul de instituţie politică dispune de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi umane, care nu are o altă alternativă, decât de a se supune voinţei instituţiei respective. 39  Conceptul de instituţie politică În înţelesul larg al noţiunii de instituţie politică, partidele politice nu sunt instituţii politice, deoarece nu participă direct şi nemijlocit la exercitarea puterii politice. 40  Conceptul de instituţie politică Două condiţii de fond: instituţia să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu prerogativa de a exercita puterea de stat; instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea misiunii sale. 41  Conceptul de stat verbul latin statuo = a pune, a aşeza, a întemeia. sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetăţii. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica” = lucru public, ideea de conducere a vieţii publice sau a statului. 42  Conceptul de stat Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” = forma de organizare, pentru acelaşi tip de organizare politica a unei colectivităţi umane. 43  Conceptul de stat În Evul Mediu pentru stat se foloseau termeni, ca: regat, ţară, principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui/principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare. 44  Conceptul de stat Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un sens modern în lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi publicată la Roma în 1532. Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea „Despre cea mai bună întocmire a Statului şi despre noua insulă Utopia” în 1516. 1576 – Jean Bodin- stat/guvernare. 45 Elementele esenţiale ale definirii statului forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric; localizarea geografică; existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele poporului; prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a apăra ordinea statală. 46  Definiţie Statul reprezintă forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii. 47 Elementele constitutive ale statului Teritoriul Populaţia Puterea suverană 48  Teritoriul Teritoriul statului reprezintă spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol şi ape, precum şi din coloana aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină. 49  Teritoriul Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei aspecte generale: plenitudine; exclusivitate; opozabilitate faţă de orice alt stat. 50  Teritoriul Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a frontierelor sale. Frontiera reprezintă o instituţie juridică importantă, iar dreptul internaţional o defineşte ca o zonă care separă teritoriul unui stat de altul sau la care se limitează atributele suveranităţii statale. 51  Teritoriul Teritoriul prezintă două mari caracteristici: Indivizibilitate – unitate; Inalienabilitate - nu poate fi înstrăinat. 52  Populaţia Există două categorii de locuitori ai unui stat: care au aceeaşi cetăţenie; care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv, dar au o altă cetăţenie sau sunt apatrizi. Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură juridică: cetăţenia. 53  Putere suverană O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorităţi, nici în cadrul intern, nici pe plan extern. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi sancţiona în mod suveran. 54  Putere suverană Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic. Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea instituirii puterii (cu respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu legile statului). 55  Conceptul formei de stat un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat. este analizată sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat; regimul politic.  Conceptul formei de stat 3 criterii în funcţie de care statul va căpăta o anumită formă: 1. modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului  stat unitar/stat federal. 2. caracterele şi prerogativele organismului învestit cu funcţia de şef al statului  monarhie/republică  Conceptul formei de stat metodele de guvernare  statul va avea un regim politic democratic sau autoritar. Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în virtutea suveranităţii sale, de a decide, în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale, ce formă de guvernământ, de structură ori de regim politic să adopte.  Structura de stat Din punct de vedere conceptual, structura de stat reprezintă modul de organizare al puterii în raport cu teritoriul statului. Astfel, statele pot fi împărţite în 2 categorii: a) state unitare; b) state compuse.  Statul unitar format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi local; activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică; populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie.  Statul unitar Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter administrativ şi nu constituie state în interiorul statului.  Statul unitar Structura internă a statului este concepută pe principiul centralizării, reprezentând un ansamblu unic de instituţii şi puterea de control a autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor locale.  Statul unitar Deconcentrarea – reprezintă diminuarea puterii centrale prin acordarea unor autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Funcţiile de prefect şi de subprefect sunt funcţii de demnitate publică.(OUG nr. 4/2021 pentru modificarea și completarea OUG nr. 57/2019 privind Codul Administrativ).  Statul unitar Prefectul – este agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite de la guvern şi ia el însuşi anumite decizii şi care nu anulează autoritatea puterii centrale. Sunt numiţi de guvern şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale exercită un control ierarhic asupra agenţilor locali desconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise.  Statul unitar Servicii publice deconcentrate: Direcţiile de Sănătate Publică, Inspectoratele şcolare, Agenţiile pentru protecţia mediului, Direcţiile generale de poliţie, Inspectoratele de muncă, Direcţiile de finanţe publice etc.  Statul unitar Descentralizarea - reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă. este posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul.  Statul unitar Prin descentralizare sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domeniile speciale de acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale.  Statul unitar Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul ca aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală.  Statul unitar complex  una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de „stat unitar”; statul unitar care fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, de jurisdicţie; în practica constituţională, sunt considerate state unitare complexe: „uniunea încorporată” şi „regionalismul”.  Statul unitar complex Uniunea încorporată – un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii legislative, în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.  Statul unitar complex Regionalismul – exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii largi unor colectivităţi regionale.  Statul unitar complex Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală. În acest caz, unitatea administrativ-teritorială care beneficiază de statutul de „regionalism politic” deţine, într-un cadru prestabilit, prerogativa (puterea) de a se autoguverna. Spania, Italia  Statul compus Este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice. Uniuni de state, confederaţii, state federale.  Uniunile de state Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală şi uniunea reală. Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul.  Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.  Uniunile de state În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care exercită, în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniile diplomaţiei, apărării şi finanţelor.  Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.  Confederaţiile de state Confederaţia de state - asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc obiective identice (domeniile relaţiilor internaţionale şi al apărării). Confederaţia helvetică (sec XIV-1848); Confederaţia S.U.A. (1776-1787); Confederaţia Rhinului (1806-1815).  Statul federal O asociaţie de state care se supune, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conservă o autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională.  Statul federal Trăsături: unitate pe plan internaţional – statele componente ale federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile internaţionale. diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern. supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.  Statul federal Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: Principiul autonomiei Principiul participării  Statul federal Principiul autonomiei Se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între autorităţile centrale şi cele locale. În constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusive ale acestuia. Toate celelalte atribuţii revin statelor componente ale federaţiei.  Statul federal Principiul participării Presupune participarea statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii federaţii. Pe plan internaţional, statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu, o singură cetăţenie a populaţiei sale, o singură capitală).  Statul federal Componentele federaţiei cunosc denumiri diferite: State (ex. SUA, India, Australia, Venezuela) Provincii (ex. Canada, Argentina) Länder (ex. Germania, Austria) Cantoane (Elveţia)  Statul federal Regiuni (Belgia) Entităţi federate: republici, ţinuturi, regiuni autonome, districte autonome (Federaţia Rusă).  Forma de guvernământ Un concept juridic şi politologic care indică natura instituţiei care îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh- rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul federal. Statele se împart în republici şi monarhii.  Forma de guvernământ Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este un monarh care ocupă tronul, fie prin alegerea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhiile pot fi: absolute (monarhul este unicul organ suprem în stat), limitate sau constituţionale (prerogative stabilite prin Constituţie) şi dualiste (partajarea suveranităţii între rege şi parlament).  Forma de guvernământ Republică – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef de stat este ales pe o perioadă determinată. Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui Tito), ales prin vot universal (alegeri prezidenţiale: SUA, Federaţia Rusă) sau ales de către parlament (alegeri parlamentare: Italia, Germania).  Forma de guvernământ Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin vot universal direct şi răspunderea politică a guvernului faţă de parlament. România, Franţa, Portugalia, Finlanda.  Teoria Constituţiei Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document politico-juridic (constituţie).  Noţiunea de Constituţie Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care era adoptat direct de popor sau de reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.  Noţiunea de Constituţie Condiţii de fond: Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere; Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-obligatorii. Condiţii de formă: Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă; să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în stat.  Definiţie Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, influenţat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raportul între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale.  Noţiunea de Constituţie Există două forme principale ale constituţiei: Constituţia cutumiară Constituţia scrisă  Constituţia cutumiară obiceiuri, tradiţii, practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că reglementează modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor de guvernare şi raporturile între ele, statutul indivizilor. elementul material (constă în conţinutul cutumei) elementul psihologic (constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că trebuie să se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia.).  Constituţia cutumiară Condiţii: să se repete;  durata actelor de repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă;  obiceiurile repetate să fie clare; obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi.  Constituţia scrisă Asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Supremaţia Constituţiei se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi al altor acte cu un conţinut normativ și prin contenciosul administrativ.  Constituţia cutumiară/scrisă cutuma contra legem; cutuma praeter legem. Cutuma praeter legem completează legea constituţională. Este vorba despre o cutumă supletivă sau interpretativă. Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă.  Adoptarea si revizuirea Constituţiei Puterea constituantă originară este cea care adoptă Constituţia unui stat, este vorba despre prima Constituţie a unui stat sau despre o nouă Constituţie. Puterea constituantă derivată este cea care modifică Constituţia aflată deja în vigoare. Există un organ special sau o procedură specială prevăzută în Constituţie, care instituie modalităţile modificării sale.  Adoptarea Constituţiei Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă: O dată cu formarea unui stat nou. În situaţia în care în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale, când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-juridice, sistemul social-politic sau când îşi desăvârşeşte unitatea naţională.  Adoptarea Constituţiei Clasificarea Constituţiilor după modul de adoptare: Constituţia octroiată sau concedată; Constituţia-pact; statutul; Constituţia-convenţie.  Revizuirea Constituţiei Revizuirea unei Constituţii constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou. Posibilitatea şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale. 100  Revizuirea Constituţiei Din punct de vedere al procedurii de revizuire distingem între: Constituţia suplă – o Constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic, prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Constituţia rigidă – o Constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare. 101  Revizuirea Constituţiei Constituţia rigidă – modalitate de revizuire complexă din cauza procedurii cerute, care implică colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului. 102  Constituţia României În Constituţia României revizuită, se prevede la art. 150: (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. 103  Constituţia României (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregis­trate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. 104  Constituţia României Art. 151: (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. 105  Constituţia României (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Art. 152: (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. 106  Constituţia României (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război. 107  CETĂŢENIA ROMÂNĂ Din punct de vedere juridic, cetăţenia reprezintă acea legătura permanentă, politică şi juridică, ce se realizează între un individ, persoana fizică şi statul pe al cărui teritoriu locuieşte. Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român. 108  2 accepţiuni: Instituţie juridică – totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect de reglementare modul de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Condiţie juridică – situaţia rezultată din raporturile juridice statornicite între o persoană fizică şi stat, exprimând apartenenţa acestuia la statul al cărui cetăţean este. 109  Naţiune/Naţionalitate/ Cetăţenie Naţionalitatea este dată de unitatea de rasă, de limbă şi de religie a celor ce trăiesc sub aceeaşi autoritate pe un anumit teritoriu, având o conştiinţă şi o istorie îndelungată comună, dar şi acelaşi ideal. Naţiunea reprezintă totalitatea celor care au în comun acest atribut, această unitate. 110  Naţiune/Naţionalitate/ Cetăţenie Naţionalitate = Cetăţenie Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul de naţionalitate, termen ce se mai regăseşte şi acum în unele constituţii. (Constituţia Suediei, art. 7, cap. II) 111  Evoluţie istorică Codul civil din 1864 - Principiul ius sangvinis - Dobândirea cetățeniei: naştere, naturalizare, căsătorie şi repatriere. - Pierderea cetățeniei: primirea unei funcții publice de la un guvern străin fără autorizația legală a statului de origine, căsătoria unei femei cu un cetățean străin etc. - A introdus termenul de cetăţenie şi l-a înlăturat pe cel de supuşenie. 112  Evoluţie istorică Legea nr. 28/1924 – o reglementare amplă a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Legea nr. 33/1939 – pierderea şi dobândirea naţionalităţii române; exclude dubla cetăţenie. Decretul nr. 125/1948 – dobândirea cetăţeniei de plin drept şi prin încetăţenire. 113  Evoluţie istorică Decretul nr. 33/1952 – retragerea cetăţeniei prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Legea nr. 24/1971 – una dintre cele mai moderne reglementări în materie; preambul cuprinzând principiile aplicabile cetăţeniei; model pentru Legea nr. 21/1991. 114  Evoluţie istorică Constituţia României – art. 5 – Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în conditiile prevăzute de legea organică. Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, cu modificările ulterioare. Convenția europeană asupra cetățeniei, Strasbourg, 1997, ratificată prin Legea nr. 396/2002. 115 Principiile cetăţeniei române egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, apartenenţă politică, avere sau origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie) + egalitate în fața legii și a autorităților publice; cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis; dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi sau numai unul dintre ei, este cetăţean român. 116 Principiile cetăţeniei române stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran al statului. cetăţenii români au de regulă o singură, dar, potrivit legii române, pot dobândi o a doua cetăţenie. 117 Principiile cetăţeniei române căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor, iar schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ. cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. 118  Dobândirea cetăţeniei române Cetăţenia română se dobândeşte prin: naştere adopţie acordare la cerere 119  Dobândirea cetăţeniei prin naştere Principiul ius sangvinis. „Copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Au calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenie română. 120 Dobândirea cetăţeniei prin naştere Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumţie de cetăţenie română, precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Prezumţie relativă de cetăţenie (1864 - prezent). 121 Dobândirea cetăţeniei prin adopţie Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii săi sunt cetăţeni români. În cazul în care adoptatul este major, este necesar consimţământul acestuia. 122  Dobândirea cetăţeniei prin adopţie În cazul declarării nulităţii sau anularii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. 123  Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere. Condiţii s-a născut şi domiciliază, la data cererii pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază, în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani, de la data căsătoriei; 124  Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere dovedeşte prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; a împlinit vârsta de 18 ani; 125  Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere are asigurate, în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţii stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; 126  Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional. 127 Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere Termenele de mai sus pot fi reduse până la jumătate: dacă solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional; dacă este cetăţean al unui stat membru UE; dacă a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare; dacă a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 de euro. 128 Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere Cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e). 129 Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere Cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite în domeniul sportului, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: 130  Dobândirea cetăţeniei prin acordare la cerere a) solicitantul va reprezenta România în loturile naţionale, în conformitate cu reglementările statutare ale federaţiei sportive internaţionale la care România este afiliată; b) solicitantul îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e) şi îşi exprimă ataşamentul faţă de România şi faţă de sistemul de valori specific societăţii româneşti. 131  Redobândirea cetăţeniei Cetățenia română se poate acorda și persoanelor care au pierdut această cetățenie, precum și descendenților acestora până la gradul II inclusiv și care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condițiile prevăzute de lege. 132  Redobândirea cetăţeniei Persoanele care au fost cetățeni români, dar au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenții acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetățenia română, cu posibilitatea păstrării cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de lege (..). 133  Acordarea cetăţeniei Aprobarea cererilor de acordare sau de redobândire a cetăţeniei se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetăţenie. 134  Acordarea cetăţeniei Prin derogare, acordarea cetăţeniei române se face și prin hotărâre a Guvernului iniţiată de Ministerul Tineretului şi Sportului. Pe baza raportului Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e), Ministerul Tineretului şi Sportului propune Guvernului acordarea cetăţeniei. 135  Acordarea cetăţeniei Cetăţenia română se dobândeşte de la data depunerii jurământului de credinţă. Jurământul se depune în termen de 3 luni de la data comunicării ordinului de acordare/redobândire a cetăţeniei. Se eliberează un certificat de cetăţenie română. 136  Pierderea cetăţeniei Cetăţenia română se pierde prin: a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege. 137  Retragerea cetăţeniei aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; 138  Retragerea cetăţeniei a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. 139  Aprobarea renunţării la cetăţenia română Se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care: nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; 140  Aprobarea renunţării la cetăţenia română nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. 141  În alte cazuri prevăzute de lege Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau după caz, a adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora, în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. 142  În alte cazuri prevăzute de lege Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. 143  Dovada cetăţeniei române Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu cartea de identitate/buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei române. În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate. 144  Cetăţenia de onoare Potrivit legii, cetăţenia română cu titlul de „cetăţenie de onoare” se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României. NU au dreptul de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică. 145  Cetăţenia europeană Dreptul Uniunii Europene nu prevede un sistem propriu de atribuire a cetăţeniei Uniunii, aceasta decurgând în mod automat din cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia UE se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale. Drepturile cetăţenilor UE au caracter evolutiv. 146  Cetăţenia europeană Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi la studiu în celelalte state membre ale UE; Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaţi condiţii, cu cetăţenii statului respectiv; 147  Cetăţenia europeană Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al UE) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui stat membru, în cazul în care ţara din care provine nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv; 148  Cetăţenia europeană Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European; Dreptul de a apela la Ombudsman pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare. 149  Cetăţenia europeană Tratatul de la Lisabona adaugă în Titlul II al Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene (fost Titlul II, intitulat „Cetăţenia”) şi termenul de „nediscriminare” care se referă în mod direct la cetăţenia Uniunii. interzicerea oricărei forme de discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate (art. 18 alin.1); 150  Cetăţenia europeană Parlamentul European şi Consiliul pot adopta orice normă în vederea interzicerii acestor discriminări (art. 18 alin. 2); Consiliul, cu aprobarea Parlamentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii discriminării bazate pe sex, pe religie, pe handicap, vârstă, rasă, origine etnică sau orientare sexuală (art. 19). 151