Sistemul Digestiv PDF

Sistemul Digestiv Designed by pch.vector / Freepik TUNICILE TUBULUI DIGESTIV Tubul digestiv, cu excepția cavității bucofaringiene, este alcătuit din 4 tunici: a) Epiteliul de acoperire 1. Mucoasă b) Corion c) Musculara mucoasei (doar la intestin subțire) 2. Submucoasă 3. Musculară Glande a) Adventice 4. Tunică externă b) Peritoneu ȚESUTURILE TUBULUI DIGESTIV (FĂRĂ CAVITATEA BUCOFARINGIANĂ) TUNICI TIP DE ȚESUT LOCALIZARE Epiteliu pluristratiﬁcat pavimentos nekeratinizat Esofag Epiteliu de acoperire sau epiteliu simplu cilindric Stomac, intestin subțire, Țesut conjunctiv lax (limfocite, capilare sanguine și limfatice, terminații intestin gros 1. Mucoasa Corion nervoase, GLANDE) Musculara mucoasei Țesut muscular neted: strat intern circular și strat extern Intestin subțire longitudinal – favorizează absorbția 2. Submucoasa (aici ajunge plexul Țesut conjunctiv În tot tubul digestiv Meissner al SNE) lax Țesut muscular striat Partea superioară a esofagului și sﬁncterul anal extern 3. Musculară (aici ajunge Plexul Țesut muscular neted: strat intern circular și strat extern În restul tubului digestiv Auerbach al SNE) longitudinal strat profund oblic, strat intermediar circular și strat extern Stomac longitudinal Țesut conjunctiv Esofag Adventice lax, ﬁbros 4. Tunica externă Țesut epitelial simplu Stomac, duoden (doar superior), Peritoneu pavimentos (se continuă cu jejun, ileon, colon, jumatate rect mezenterul la intestine) Tub Digestiv Tractul gastrointestinal se întinde pe o lungime de aproximativ 9 m, prezentând o structură tubulară, musculară. În alcătuirea pereților tractului gastrointestinal intră 4 straturi diferite, astfel: tunica internă – membrana mucoasă (mucoasa): alcătuită dintr-un epiteliul deasupra unui țesut conjunctiv care prezintă cantități reduse de mușchi neted; la nivelul mucoasei se aﬂă glande exocrine ale tractului gastrointestinal responsabile de secreția enzimelor digestive și a mucusului cu rol protector al țesturilor tractului gastrointestinal (există și câteva secreții endocrine la nivelul mucoasei gastrice și a celei intestinale) submucoasa – la nivelul ei se aﬂă vase de sânge, vase limfatice și nervi; următoarea tunică are în alcătuirea ei mușchi neted dispus în două straturi: unul intern – în care mușchii au o dispunere circulară care înconjoară tractul gastrointestinal; contracția lor micșorează diametrul; și un strat extern – în care mușchii au o dispunere longitudinală, în lungul tractului gastrointestinal, prin a căror contracție scurtează lungimea acestuia. În mod particular, stomacul prezintă și un al treilea strat de mușchi netezi dispuși oblic, între submucoasă și stratul circular. tunica externă – stratul seros (seroasa): alcătuită din peritoneul visceral; în continuarea acestuia urmează peritoneul parietal, care tapetează cavitatea abdominală. Celulele din alcătuirea peritoneului visceral (seroasa) secretă un lichid care umectează partea externă a organelor și favorizează alunecarea liberă a lor. Între peritoneul visceral și parietal este delimitat un spațiu denumit cavitate peritoneală. STRATURILE MUCOASEI Epiteliul de acoperire Musculara mucoasei Are două aspecte morfologice, in funcție de segmentul Este formată din țesut muscular neted. De aici se desprind benzi tubului digestiv în care se aﬂă. El poate ﬁ: musculare spre corion care se grupează în jurul glandelor și au rol epiteliu pluristratiﬁcat pavimentos nekeratinizat – cavitate în eliminarea produșilor de secreție. bucală, faringe, esofag epiteliu simplu – restul tubului digestiv Există modiﬁcări ale mucoasei in diverse segmente: Evaginări: Corionul - Implică doar mucoasa – în vilozități - Implică și submucoasa - în pliuri Este format din țesut conjunctiv lax ce cuprinde: Invaginari: limfocite și foliculi limfatici (care prin aggregare formează - Spre corion, fără să depășească musculara mucoasei – glande Plăci Payer în intestinul subțire) – rol imunocompetent mucoase capilare sangvine si limfatice – aici vor trece nutrimentele - Spre corion, depășind musculara mucoasei și ajungând în în urma absorbției submucoasă – glande submucoase terminații nervoase vegetative – terminațiile plexului Invaginările care străbat tot peretele tubului digestiv sunt canalele Meissner ajung la glandele tubului dig. subdiafragmatic glandelor anexe. glande - foarte dese (cu excepția esofagului unde sunt doar glande care secretă mucus) Glande Sistem Digestiv Sistemul digestiv este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor, transformarea lor în produși absorbabili și eliminarea resturilor neabsorbite. Sistemul digestiv este alcătuit din tubul digestiv și glandele anexe. I. DIGESTIA 1. Tubul digestiv, format din: cavitatea bucală; faringe (nazo-, oro- și laringofaringe), segment comun sistemelor digestiv și respirator; esofag; stomac; intestinul subțire, din trei porțiuni — duoden, jejun și ileon; intestinul gros, tot cu trei porțiuni — cec, colon (ascendent, transvers, descendent, sigmoid) și rect. 2. Glandele anexe tubului digestiv: – salivare (submandibulare, sublinguale, parotide); – ﬁcatul; – pancreasul Tubul digestiv asigură aportul continuu de apă, electroliți și substanțe nutritive necesare organismului, prin: 1. deplasarea alimentelor; 2. secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor; 3. absorbția produșilor de digestie, a apei și a electroliților. Tortora, G. J., & Derrickson B., Principles of Anatomy and Physiology 14th Edition Glande Cavitatea bucală Cavitatea bucală este locul unde au loc masticația, secreția salivară, mucoasă. Aici se găsește segmentul periferic al analizatorului gustativ și componente care ajută cu vorbirea. Aceasta comunică posterior cu faringele. Imaginea din stânga prezintă elementele anatomice ale cavității. Cavitatea bucală În jurul cavității orale se aﬂă buze, obraji, palatul moale și dur. Fixarea limbii la nivelul planșeului oral se face printr-un pliu de țesut, denumit frâul limbii. În alcătuirea limbii intră un mușchi la suprafața căruia se aﬂă o membrană mucoasă. În porțiunile laterale ale limbii se întâlnesc mugurii gustativi dispuși în papilele gustative. Cu ajutorul salivei, limba are rolul de a converti alimentele în bol alimentar. Mare parte din digestia mecanică a alimentelor este realizată de către dinți. Aceștia se clasiﬁcă în: dinți temporari/ deciduali sau „dinții de lapte” – sunt 20; în general se pierd până la 6 ani; dinți permanenți – sunt 32; înlocuiesc dinții temporari. Tipurile de dinți, sunt: incisivi – taie alimentele de dimensiuni mari; canini – formă conică (de colți); cu ajutorul lor se pot prinde și sfâșia alimentele; premolari – aspect plat; mărunțesc (macină) alimentele; molari – aspect plat; mărunțesc alimentele. Principalele componente ale dintelui sunt: smalțul – dispus la exteriorul dintelui, reprezintă cea mai dură substanță din organism. În alcătuirea ei intră în principal săruri de calciu, care se găsesc în concentrația cea mai mare în hidroxiapatită (substanță minerală). dentina – dispusă sub smalț, este mai moale decât acesta. Dentina alcătuiește cea mai mare parte din dinte, înconjurând pulpa dentară (care se compune din cavitate pulpară + canal radicular) la nivelul căreia se aﬂă vasele de sânge, nervii și țesuturile conjunctive ale dintelui, care pătrund prin canalul radicular. a) DIGESTIA BUCALĂ a) DIGESTIA BUCALĂ - activitatea motorie a cavității bucale constă din masticație și din timpul bucal al deglutiției + activitatea chimică a amilazei salivare de rupere a amidonului preparat până la stadiul de maltoză. Masticația - este un act reﬂex involuntar, care se poate desfășura și sub control voluntar. Reﬂexul masticator este coordonat de centri nervoși din trunchiul cerebral. Rolurile masticației: - fragmentarea alimentelor, facilitând deglutiția și creșterea suprafeței de contact dintre alimente și enzimele digestive; - formare, lubriﬁerea și înmuierea bolului alimentar; - asigură contactul cu receptorii gustativi și eliberarea substanțelor odorante care vor stimula receptorii olfactivi, inițiind secreția gastrică. Secreția salivară - activitatea secretorie a cavității bucale se datorează glandelor salivare. Compoziția salivei – zilnic, se secretă 800–1 500 mL de salivă care conțin 99,5 % apă și 0,5 % reziduu uscat; acesta este alcătuit din substanțe anorganice (0,2 %) și substanțe organice (0,3%). Principalii electroliți din salivă sunt: Na+, K+, Cl—, HCO3 —, HPO—, Mg2+, Ca2+, a căror concentrație, cu excepția K+, este mai mică decât în plasma sangvină. Principalele substanțe organice sunt: amilaza salivară, mucina, lizozimul (enzimă cu rol bactericid). Funcțiile salivei 1. Protecția mucoasei bucale prin: răcirea alimentelor ﬁerbinți, diluarea eventualului HCl sau a bilei care ar regurgita în cavitatea bucală, îndepărtarea unor bacterii; 2. Digestiv: saliva începe procesul de digestie al amidonului. Alfa amilaza produce digestia chimică a amidonului preparat, care este hidrolizat în trepte până la stadiul de maltoză. Această enzimă va ﬁ inactivată de pH-ul intragastric scăzut. 3. Înlesnește masticația, lubriﬁază alimentele, ușurând deglutiția; umectează mucoasa bucală, favorizând vorbirea. 4. Excreția unor substanțe endogene (uree, creatinină, acid uric), exogene (metale grele sau agenți patogeni) și rol bactericid prin lizozim (enzimă care distruge peretele celular al bacteriilor). 5. Elaborarea senzației gustative prin dizolvarea substanțelor cu gust speciﬁc pe suprafața receptivă a analizatorului gustativ. 6. Joacă rol important în menținerea echilibrului hidroelectrolitic. Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt omogenizate, îmbibate cu mucus și formează bolul alimentar. Cavitatea bucală - glande salivare Totodată, rădăcina dintelui este acoperită de cement în jurul căruia se aﬂă membrana periodontală. Glandele salivare mari (sunt 6) sunt considerate glande anexe ale sistemului digestiv responsabile de secreția salivei în cavitatea orală. Acestea au duct excretor la nivelul cavității și se împart în: glanda parotidă – glandă pereche, dispusă în dedesubtul urechii, profund în țesuturile din regiunea feței; este drenată de ductul parotidian în zona internă a obrazului, în partea opusă celui de-al doilea molar superior (care erupe la 12-13 ani); constituie cea mai mare glandă salivară. glanda submandibulară (submaxilară) – glandă pereche, dispusă în planșeul oral, aproape de suprafața internă a mandibulei; este drenată de ductul submandibular, în cavitatea orală, deasupra planșeului oral, lateral de frâul limbii. glanda sublinguală – glandă pereche, dispusă în planșeul oral, sub limbă, în fața glandelor submandibulare; este drenată de numeroase ducte sublinguale care transportă produșii de secreție în cavitatea orală, prin deschiderile lor în planșeul oral, sub limbă. Există și glande salivare mici: palatine (mucoasa palatului), labiale (mucoasa buzelor), bucale (mucoasa obrajilor), linguale (mucoasa limbii) care nu au duct excretor. Cavitatea bucală - glande salivare Cele 3 perechi de glandele salivare mari prezintă în alcătuirea lor celule seroase care sintetizează amilaza, enzimă care digeră chimic molecule de amidon și glicogen până la dizaharide (două unități monozaharidice). În cazul ambelor situații este vorba despre maltoză. Alimentele petrec un interval scurt de timp în cavitatea orală, motiv pentru care doar o mică parte din amidon este digerat la acest nivel, cea mai mare parte se desfășoară în intestinul subțire. Pe lângă celule seroase, glandele salivare au în alcătuirea lor și celule mucoase. Acestea sunt producătoare de mucus, lichid gros, de consistență vâscoasă, care leagă particulele alimentare și lubriﬁază tractul gastrointestinal. Bolta cavității orale este formată de către palat, care prezintă o zonă anterioară, dură – palatul dur și o zonă posterioară, moale – palatul moale. De la nivelul acestuia din urmă se extinde în jos o prelungire asemănătoare unui con, denumită uvulă. Amigdalele constituie aglomerări de țesut limfatic dispuse în mucoasă și sunt: amigdalele palatine; amigdalele faringiene; amigdala linguală. Acestea sunt parte a sistemului limfatic cu implicații în apărarea organismului. Deglutiția DEGLUTIȚIA - cuprinde totalitatea activităților motorii care asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac. Este un act reﬂex care se desfășoară în trei timpi 1. Timpul bucal (voluntar). În momentul în care alimentele sunt gata pentru a ﬁ înghițite, ele sunt în mod voluntar împinse în faringe. De acum încolo, procesul deglutiției devine în întregime, sau aproape, un act automat și, în mod obișnuit nu mai poate ﬁ oprit. 2. Timpul faringian. Bolul stimulează ariile receptoare din jurul intrării în faringe. Impulsurile de la acest nivel ajung la trunchiul cerebral și inițiază o serie de contracții faringiene musculare automate, care au ca rezultat prevenirea pătrunderii alimentelor în trahee, alimentele deplasându-se liber spre esofag. Întreg procesul durează 1–2 secunde. Etapele succesive ale deglutiției sunt controlate automat de centrul deglutiției. Centrul deglutiției inhibă speciﬁc centrul respirator bulbar pe durata deglutiției, Faringele are muschi striați la exterior (constrictori ridică faringele în timpul deglutiției și oprind respirația în orice punct ridicători care modiﬁcă diametrul faringelui - toți aceștia sunt muschi care leagă faringele al ciclului respirator. de oase) Deglutiția 3. Timpul esofagian. Esofagul are în principal rolul de a transporta alimentele din faringe în stomac, iar mișcările lui sunt organizate speciﬁc în vederea acestei funcții. în mod normal, esofagul prezintă două tipuri de mișcări peristaltice: peristaltism primar și peristaltism secundar. Peristaltismul primar este declanșat de deglutiție și începe când alimentele trec din faringe în esofag; este coordonat vagal. Peristaltismul secundar se datorează prezenței alimentelor în esofag și continuă până când alimentele sunt propulsate în stomac; este coordonat de sistemul nervos enteric al esofagului. Pe măsură ce unda peristaltică, (de deasupra bolului) se deplasează spre stomac și împinge bolul, o undă de relaxare (sub bolul alimentar), transmisă prin neuroni mienterici inhibitori, precedă contracția. Întreg stomacul și, într-o măsură mai mică, chiar și duodenul se relaxează când această undă ajunge la nivelul esofagului inferior, pregătind astfel cavitățile respective pentru primirea alimentelor. Tunica musculară a esofagului prezintă următoarele particularități: este formată din ﬁbre musculare striate – în treimea superioară a esofagului; este exclusiv netedă – în regiunea inferioară a esofagului. La capătul terminal al esofagului, pe o porțiune de 2–5 cm deasupra joncțiunii cu stomacul, musculatura circulară esofagiană este îngroșată, funcționând ca un sﬁncter. Acest sﬁncter prezintă o contracție tonică și este destins prin relaxarea receptivă. Contracția acestui sﬁncter contribuie la prevenirea unui reﬂux gastroesofagian. Stomac Stomacul, organ de forma literei J, este cuprins între sﬁncterul esofagian inferior (sﬁncterul cardial) și mușchiul circular dispus la capătul său distal, numit sﬁncter piloric. Stomacul se aﬂă în partea superioară stânga a abdomenului, în regiunea epigastrică și prezintă următoarele zone: cardia – în apropierea inimii; fundul (fornixul); corpul stomacului – partea sa principală; antrul piloric – parte distală, îngustă (aici se găsesc celulele endocrine care secretă gastrină - hormon care stimulează secreția de HCl). Anumite pliuri, denumite rugae, se remarcă pe suprafața internă a stomacului când acesta este gol și micșorat, însă dispar (se întind) odată cu destinderea stomacului, atunci când este plin. Stomacul prezintă două curburi: marea curbură – suprafața lateral convexă a stomacului (în stânga); - orientată la stânga, spre splină mica curbură – suprafața medială, concavă a stomacului (în dreapta) - orientată (=arcuită) la stânga De la ﬁcat la mica curbură se întinde un strat dublu de peritoneu, denumit micul epiplon. Mai jos de stomac, deasupra organelor din abdomen se întinde o altă prelungire a peritoneului, denumită marele epiplon. Stomac Mucoasa stomacului prezintă invaginații care duc la formarea de cripte gastrice profunde, la nivelul cărora se varsă produșii de secreție ai glandelor gastrice (mai speciﬁc, sucul gastric alcătuit din numeroase substanțe). În alcătuirea glandelor gastrice intră: celule parietale (se aﬂă pe la mijloc); celule principale (dispuse spre bază); celule mucoase (dispuse spre suprafață). Celulele parietale secretă substanțe care intră în alcătuirea sucului gastric, iar acestea sunt: acid clorhidric – important în activarea enzimelor proteolitice (pepsinogenul în pepsină); Totodată, acidul clorhidric nu este o enzimă, dar are ca substrat mai multe alimente pe care le transformă în unități mai mici în stomac; factor intrinsec – necesar pentru absorbția vitaminei B12 în intestinul subțire. B) DIGESTIA GASTRICĂ În stomac, alimentele suferă consecința activităților motorii și secretorii ale acestuia, care produc transformarea bolului alimentar într-o pastă omogenă numită chim gastric. Motilitatea gastrică Activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează: 1. stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive; 2. amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice; 3. evacuarea conținutului gastric în duoden. - peristaltismul. Contracțiile peristaltice, inițiate la granița dintre fundul și corpul gastric, se deplasează caudal, determinând propulsia alimentelor către pilor. Forța contracțiilor peristaltice este controlată de acetilcolină și de gastrină. - retropulsia. Cuprinde mișcările de du-te –vino ale chimului, determinate de propulsia puternică a conținutului gastric către sﬁncterul piloric închis. Are rol important în amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice. Contracții pot apărea și în lipsa alimentelor în stomac. La peristaltism participă: sistemul nervos parasimpatic prin nervul vag (care secretă acetilcolină), sistemul nervos simpatic prin marele nerv splanhnic (secretă noradrenalină care inhibă persitaltismul) și gastrina. Activitatea secretorie a stomacului Secrețiile gastrice continuă procesele digestive începute în cavitatea bucală; cantitatea secretată zilnic este de aproximativ 2 L și este un lichid incolor cu pH-ul cuprins între 1 și 2,5 la adulți. Conține apă (99 %) și reziduu uscat, alcătuit din substanțe anorganice (0,6 %) și organice (0,4 %). Celulele secretorii gastrice se aﬂă la nivelul glandelor gastrice, situate în mucoasa gastrică. Există două tipuri de glande gastrice: a. Oxintice — localizate la nivelul fundului și corpului gastric. Secretă HCl, factor intrinsec (glicoproteină necesară pentru absorbția ileală a vitaminei B12) pepsinogen și mucus. b. Pilorice — localizate în regiunile antrală și pilorică. Conțin celule G (sunt endocrine si eliberează hormonul gastrină) și celule mucoase (secretă mucus). Substanțe care stimulează secreția de HCl sunt: acetilcolina, secretina și gastrina. Inhibarea secre]iei se datorează somatostatinei eliberată din neuroni ai sistemului nervos enteric. Digestia gastrică A. Substanțele anorganice. Prezența acidului clorhidric este caracteristică sucului gastric. În condiții bazale, secreția sa este de aproximativ 2L/zi și variază între 1 și 5 mEq/oră HCl liber sau combinat cu proteine. HCl este necesar pentru digestia proteinelor, asigurarea unui pH optim pentru acțiunea pepsinei, activarea pepsinogenului, reducerea Fe3+ la Fe2+, mai ușor absorbabil, împiedicarea proliferării intragastrice a unor bacterii patogene. Substanțe care stimulează secreția de HCl sunt: acetilcolina, secretina și gastrina. Inhibarea secreției se datorează somatostatinei eliberată din neuroni ai sistemului nervos enteric. B. Principalele substanțe organice din secrețiile gastrice sunt enzimele și mucina. Secreția de pepsinogen. Pepsina, forma activă a pepsinogenului, este o enzimă proteolitică, activă în mediu acid (pH optim 1,8–3,5), care inițiază procesul de digestie a proteinelor. Pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau cu pepsina anterior formată. Pepsina scindează 20-30% din proteinele ingerate și le transformă în peptide și aminoacizi. Digestia gastrică Labfermentul este secretat numai la sugar. Rolul său este de a coagula laptele, pregătindu-l pentru digestia ulterioară. Sub acțiunea lui și în prezența Ca2+, cazeinogenul solubil se transformă în paracazeinat de calciu, insolubil. Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică cu activitate slabă, hidrolizând numai lipidele ingerate sub formă de emulsie, pe care le separă în acizi grași și glicerol. Gelatinaza hidrolizează gelatina. Mucusul este o glicoproteină secretată de celulele mucoase, cu rol în protecția mucoasei gastrice, atât mecanic, cât și chimic, față de acțiunea autodigestivă a HCl și a pepsinei. La nivel gastric are loc absorbția unor substanțe, precum cele foarte solubile în lipide, etanol, apă și, în cantități extrem de mici, sodiu, potasiu, glucoză și aminoacizi. Din stomac se absorb: etanol, apă, puțini electroliți (sodiu, potasiu), puțină glucoză, elemente hipersolubile în lipide (acizi grași) și puțini aminoacizi. Lipidele neemulsionate nu se absorb aici. C) DIGESTIA LA NIVELUL INTESTINULUI SUBȚIRE Activitatea motorie la nivelul intestinului subțire Mișcările de la nivelul intestinului subțire sunt contracții de amestec și contracții propulsive. - contracțiile de amestec (contracțiile segmentare) fragmentează chimul de 8–12 ori pe minut, în felul acesta determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide cu secrețiile din intestinul subțire. - Mișcările de propulsie. Chimul este propulsat la acest nivel de undele peristaltice, care apar în orice parte a intestinului subțire, și se deplasează în direcție anală cu o viteză de 0,5–2 cm/secundă, mult mai rapid în intestinul proximal și mai lent în intestinul terminal. Timpul necesar chimului pentru a trece de la pilor până la valva ileocecală este de 3–5 ore. Contracții pot apărea și în lipsa alimentelor în intestin. Glandele intestinului subțire Mucoasa duodenală prezintă glande, vizibile ca niște cripte (adâncituri) la nivelul acesteia, denumite glande intestinale (criptele Lieberkühn). Aceste glande își varsă produșii de secreție (enzimele) vezică biliară canal hepatic drept prin intermediul unor ducte în lumenul duodenului. Tot în lumenul duodenului se varsă și enzimele canal hepatic stâng pancreasului prin ductul pancreatic, și apoi prin ampula canal hepatic Pancreas comun hepatopancreatică. canal sﬁncter piloric Tot în lumenul duodenului se varsă și produsul cistic de secreție al ﬁcatului, bila, prin căile biliare (ductul duoden superior hepatic comun și ductul coledoc), și apoi prin ampula Wirsung Santorini hepatopancreatică. papila duodenală mică duoden La nivelul submucoasei duodenului întâlnim: canal coledoc aglomerări de țesut limfoid, dispuse în noduri, duoden descendent identic plăcilor Peyer din ileon; papila duodenală mare glande mucoase, numite glande duodenale ampulă hepatopancreatică (glandele lui Brunner), care produc mucus alcalin cu rol în neutralizarea chimului gastric acid. Duoden inferior Activitatea secretorie a intestinului subțire Secrețiile intestinului subțire conțin: 1. mucus, cu rol de protecție a mucoasei intestinale împotriva agresiunii HCl; este secretat de glandele Brunner din duoden și de celule speciale, aﬂate în epiteliul intestinal și în criptele Lieberkühn; 2. enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale, care nu sunt secretate în lumenul intestinal: peptidaze, dizaharidaze (maltaza, izomaltaza, zaharaza și lactaza) și lipază; ele își exercită rolurile în timpul procesului de absorbție intestinală; 3. apă și electroliți secretați de celulele epiteliale intestinale. *Acțiunea enzimelor digestive Enzimele conținute de sucurile digestive descompun unele substanțe din componența alimentelor până la produși absorbabili care se numesc nutrimente sau principii alimentare, după cum arată următorul tabel. În duoden se desfășoară digestia chimică pentru cele 3 categorii principale de nutrienți: glucide, proteine, lipide, pentru care este necesară apa. Produsul de digestie va include o parte din molecula apei. Jejunul și ileonul Jejunul și ileonul sunt următoarele porțiuni ale intestinului subțire în care procesul de digestie se continuă și totodată reprezintă principalul loc al absorbției. Acest lucru este justiﬁcat de o suprafață mare de absorbție dată de vilozități și microvilozități de ordinul miilor. Vilozitățile reprezintă prelungiri ale mucoasei intestinale în formă de deget. Microvilozitățile reprezintă prelungiri ale membranei celulelor mucoasei de dimensiuni electronomicroscopice. Vilozitățile și microvilii dau aspectul de perie al intestinului. La interior, vilozitățile adăpostesc: - multiple capilare – la nivelul lor intră produși rezultați în urma degradării proteinelor, acizilor nucleici și glucidelor; - chiliferul central (vas limfatic central) – la nivelul lor intră produșii de digestie lipidică. VILOZITĂȚILE INTESTINALE Vilozitățile intestinale au la suprafață un Epiteliu epiteliu unistratiﬁcat alcătuit din enterocite unistratiﬁcat cu microvili la polul apical. Enzimele intestinului subțire nu se Celulă eliberează în lumenul intestinal ci rămân secretoare la nivelul microvililor unde acționează Enterocite cu asupra moleculelor de digestie. microvili Sub epiteliul unistratiﬁcat al vilozităților intestinale se găsesc capilarele sangvine și limfatice. Contracția vilozităților intestinale crește viteza de absorbție a produșilor ﬁnali de Capilar Venulă Arteriolă digestie. limfatic Pancreas Secreția pancreatică - Pancreasul conține celule endocrine (organizate în insule Langerhans cu celule Alfa care secretă glucagon, Beta care secretă Insulină + cel care secretă somatostatină) și exocrine. Celulele exocrine reprezintă aprox 97-99% din totalul de celule și sunt de 2 tipuri: a. cel. care se pot organizate în acini și produc patru tipuri de enzime digestive: peptidaze, lipaze, amilaze și nucleaze, care sunt răspunzătoare de digestia proteinelor, respectiv a lipidelor, vezică biliară canal hepatic drept glucidelor și acizilor nucleici. b. cel. ductale (au duct) care secretă zilnic 1 200–1 500 mL de suc canal hepatic stâng pancreatic care conține o cantitate mare de HCO3- (ajută formarea Pancreas bilei) ; acesta neutralizează aciditatea gastrică și reglează pH-ul în canal hepatic comun intestinul superior. canal cistic Pancreasul, glandă alungită, prezintă funcții importante în sistemul endocrin, dar și în digestiv. Dimensiunile sale sunt de circa 13 cm lungime și 2,5 cm grosime și este dispus posterior de marea curbură a stomacului și Santorini Wirsung se împarte în cap, corp și coadă. Comunicarea sa cu duodenul se face prin: ductul pancreatic (ductul Wirsung) – mai mare; duoden ductul accesoriu (ductul Santorini); canal coledoc Ductul pancreatic se unește cu ductul biliar (de la ﬁcat și vezica biliară) și pătrunde în duoden printr-o zonă comună, numită papila duodenală mare ampula hepatopancreatică. Ductul accesoriu nu intră în duoden prin aceeași cale comună, ci la circa 2,5 cm deasupra ampulei. ampulă hepatopancreatică Pancreasul prezintă celule implicate în digestie dispuse sub formă de acini (circa 99% din masa pancreasului). Acestea reprezintă partea exocrină a pancreasului care produce suc pancreatic. Secreția sa se aﬂă sub controlul hormonilor: secretină și colecistochinină. Sucul pancreatic se caracterizează prin: este un lichid limpede, incolor; conține apă, săruri, ioni de bicarbonat (conferă un pH alcalin sucului pancreatic care va neutraliza aciditatea chimului) și enzime; locul său de acțiune este în intestinul subțire. Componentele sucului pancreatic cu caracter alcalin mai sunt denumite și sisteme tampon. Compoziția secreției pancreatice: 1. Electroliți : Na+ și K+ se găsesc în aceeași concentrație ca și în plasmă; HCO3 ; se găsește în cantitate mult mai mare. Secreția de HCO3 ; este asigurată de celulele ductale (sunt tot celule exocrine dar sunt alungite formând un duct). 2. Enzime — trei tipuri majore: amilaze, lipaze și proteaze. a. α amilaza pancreatică se secretă în forma sa activă; ea hidrolizează glicogen, amidon și alte glucide, cu excepția celulozei, până la stadiul de dizaharide; b. lipaze (lipaza, colesterol–lipaza, fosfolipaza), secretate în forma lor activă; enzimele care hidrolizează esteri insolubili în apă necesită prezența sărurilor biliare; c. proteaze (tripsina, chimotripsina, carboxipeptidaze) se secretă în forma lor inactivă (tripsinogen și chimotripsinogen). Tripsinogenul este transformat în tripsină de enterokinază sau de tripsina anterior formată (autocataliză). Chimotripsinogenul este transformat în forma lui activă de către tripsină; d. inhibitorul tripsinei este secretat de aceleași celule și în același timp cu proenzimele, protejând pancreasul de autodigestie. Secreția pancreatică în intestinul subțire Enzimele digestive eliberate de pancreas în lumenul duodenal sub formă de suc pancreatic, sunt: tripsina și alte proteaze (chimotripsina, carboxipeptidaza) – degradează proteinele și peptidele (substrat) până la stadiu de dipeptide; amilaza pancreatică – transformă amidonul (substrat) în maltoză (dizaharid); lipaza pancreatică – acționează asupra lipidelor (grăsimilor) (substrat) emulsionate în prealabil de sărurile biliare secretate de ﬁcat, pe care le transformă până la stadiu de acizi grași și glicerol. Pe lângă enzime, sucul pancreatic mai conține și ioni de bicarbonat. Aceștia contribuie la creșterea pH-ului intestinal și la neutralizarea chimului gastric. Reprezintă un aspect important în activitatea enzimelor digestive (excepție face pepsina), deoarece acestea funcționează doar la un pH neutru. Secreția pancreatică în intestinul subțire Enzimele digestive secretate de celulele intestinului subțire, sunt: peptidaze: dipeptidazele realizează digestia dipeptidelor (substrat) și rezultă aminoacizi liberi, aminopeptidazele realizează digestia peptidelor și rezultă aminoacizi liberi; dizaharidaze: lactaza descompune lactoza (substrat) și rezultă glucoza și galactoza, zaharaza descompune zaharoza (substrat) și rezultă glucoză și fructoză, maltaza descompune maltoza (substrat) și rezultă două molecule de glucoză; nucleaze – descompun ADN-ul și ARN-ul (substrat) din alimente până la stadiul de nucleotide. Produsul de secreție al ﬁcatului, bila, intervine în procesul de digestie și este stocată (depozitată) în vezica biliară. Bila ajunge în lumenul duodenal prin căile biliare și apoi prin ampula hepatopancreatică (la nivelul ei se deschide și ductul pancreatic). Anatomie Ficat Ficatul Dispus sub mușchiul diafragm, chiar lipit de el prin partea sa superioară și protejat de numeroase coaste (marginea superioară a ﬁcatului se aﬂă la nivelul coastei V), ﬁcatul reprezintă glanda cea mai mare din organism. Cea mai mare parte a hipocondrului drept din cavitatea abdominală, este ocupată de ﬁcat. Acesta este împărțit în: lobul drept; lobul stâng; lobul caudat; lobul pătrat. Fiecare lob este subdivizat în lobuli în alcătuirea cărora intră hepatocite (celule hepatice) și macrofage (celule Kupffer). Bilirubina derivă din porțiunea de hem a hemoglobinei rezultate în urma distrugerii eritrocitelor. Mai departe, bacteriile intestinale digeră bilirubina, iar printre compușii rezultați se numără urobilinogenul. O parte din acesta va contribui la colorarea materiilor fecale, iar o altă parte se reabsoarbe și urmează să ﬁe eliminate prin urină. Producția de bilă a ﬁcatului este stocată în vezica biliară până va ﬁ necesară pentru digestie. Aceasta se aseamănă cu o pară, dispusă pe suprafața viscerală a ﬁcatului, în partea sa inferioară. Este drenată și umplută prin intermediul ductului cistic. Din vezica biliară, ductul cistic transportă mai departe bila în duoden prin ductul biliar (ductul coledoc), care rezultă din unirea ductului cistic cu ductul hepatic comun. Circuitul enterohepatic Este recircularea celei mai mari părți a sărurilor biliare din intestinul subțire, prin vena portă, înapoi la ﬁcat. Sărurile biliare au două roluri importante: 1. de emulsionare a lipidelor din alimente, a căror tensiune superﬁcială o reduc, permi- țând fragmentarea lor și facilitând acțiunea lipazei pancreatice; 2. ajută la absorbția din tractul intestinal a acizilor grași, monogliceridelor, colesterolului și a altor lipide, prin formarea cu acestea a unor micelii complexe numite chilomicroni. În lipsa sărurilor biliare în intestin, se pierd prin materiile fecale 40% din lipidele ingerate. Sărurile biliare mai au și rolul de a stimula motilitatea intestinală precum și rol bacteriostatic. Evacuarea bilei este consecința contracției musculaturii veziculare, în paralel cu relaxarea sﬁncterului Oddi, realizată prin mecanisme nervoase și umorale. Mecanismul nervos este realizat prin stimularea vagală, care determină contracția musculaturii veziculare și relaxarea sﬁncteriană, iar stimularea simpatică are efecte antagonice. Mecanismul umoral constă în secreția de colecistokinină, hormon eliberat din celulele mucoasei duodenale ca răspuns, în principal, la pătrunderea în duoden a produșilor digestiei lipidelor. Bila - efect bacteriostatic! Emulsionarea lipidelor de către bilă și digestia lor Emulsia și digestia lipidelor Etapa 1: în prezența sărurilor biliare, molecule care în mod normal nu sunt miscibile (nu se amestecă) se amestecă, iar acest mix se numește emulsie. Astfel are loc emulsionarea lipidelor. Etapa 2: emulsionarea lipidelor mărește suprafața de atac a enzimelor lipolitice asupra lipidelor și astfel acestea pot ﬁ degradate mai eﬁcient. Trigliceridele din picăturile lipidice sunt hidrolizate (degradate) până la monogliceride și acizi grași. Etapa 3: acizii grași și monogliceridele intră în alcătuirea miceliilor și a chilomicronilor și sunt absorbiți. Trigliceride = glicerol + 3 acizi grași Digliceride = glicerol + 2 acizi grași Monogliceride = glicerol + 1 acid gras. Lipidele din emulsii sunt descompuse de lipaze în -> trigliceride care sunt degradate în digliceride -> monogliceride -> acizi grași + glicerol. Secreția biliară în duoden Bila este necesară pentru digestia și absorbția lipidelor și pentru excreția unor substanțe insolubile în apă, cum sunt colesterolul și bilirubina. Este formată de către hepatocite și celulele ductale, care mărginesc ductele biliare, în cantitate de 250–1 100 mL/zi. Este secretată continuu și depozitată în vezica biliară în timpul perioadelor interdigestive. Se eliberează în duoden vezică în timpul perioadelor digestive numai după ce chimul a declanșat secreția biliară canal hepatic drept de colecistokinină, care produce relaxarea sﬁncterului Oddi și contracția canal hepatic stâng vezicii biliare. Compoziția bilei. canal hepatic Pancreas comun 1. Acizii biliari sunt sintetizați în hepatocite din colesterol prin canal combinarea cu anumiți aminoacizi și cu Na+, rezultând sărurile biliare cistic secretate activ în canaliculele biliare; deoarece ele nu sunt liposolubile, rămân în intestin până ajung la nivelul ileonului, unde se reabsorb activ. 2. Pigmenții biliari: bilirubina și biliverdina sunt metaboliți ai Santorini Wirsung hemoglobinei care, ajunși în hepatocite, sunt excretați biliar și conferă bilei duoden culoarea sa galbenă. canal coledoc 3. Lecitină. 4. Colesterol. papila duodenală mare 5. Electroliți. ampulă hepatopancreatică Secreția biliară în duoden În bilă se găsesc: bicarbonat – neutralizează aciditatea gastrică; săruri biliare – emulsionează lipidele, și anume descompun globulele mari de grăsime în globule mai mici, asupra cărora pot acționa ușor lipazele; bila NU conține enzime. Absorbția lipidelor și implicit a vitaminelor liposolubile (A, D, K), este crescută de către bilă. Picăturile mici de lipide rezultate în urma procesului de emulsionare realizat de bilă, se numesc micelii. Acestea constituie forma de transport a acizilor grași și a monogliceridelor. Celulele vilozităților intestinale sunt delimitate de membrane pe care miceliile le traversează pentru a introduce conținutul lor în celule. Astfel, produșii de digestie ai lipidelor trec ulterior în chiliferul central (vas limfatic central al vilozității intestinale) sub formă de trigliceride. Acestea intră în alcătuirea chilomicronilor, care sunt picături de lipide de dimensiuni microscopice. Eliberarea de suc pancreatic se face sub control nervos, pe calea ramurilor unui nerv cranian (X sau nervul vag). De asemenea, acest proces poate ﬁ controlat și hormonal, prin secretină și colecistochinină – hormoni secretați de celule ale intestinului subțire și a căror acțiune este esențială în digestie. Acești hormoni, controlează eliberarea substanțelor din pancreas, ﬁcat, vezica biliară. De exemplu, colecistochinina își exercită controlul asupra eliberării bilei în duoden. Pe lângă funcția sa digestivă prin producția de bilă, ﬁcatul exercită control asupra metabolismului glucidic. Dacă se identiﬁcă o creștere a concentrației de glucoză în sânge, atunci intervin enzimele hepatice și mobilizează glucoza pe care o transformă în glicogen – proces denumit glicogenogeneză. Într-o situație opusă, glicogenul este transformat în glucoză – proces denumit glicogenoliză. Totodată, în urmă scăderii concentrației de glucide din sânge, enzimele hepatice intervin și convertesc (transformă) unii aminoacizi în glucide (ca sursă de energie) – proces denumit gluconeogeneză. Pe metabolismul lipidic, ﬁcatul se implică prin descompunerea acizilor grași în molecule mai mici, ca de exemplu, acetil coenzima A. În procesele metabolice, aceste molecule pot ﬁ prelucrate cu scopul de a elibera energie din legăturile chimice. Pe metabolismul proteic, enzimele hepatice îndepărtează grupări amino din structura aminoacizilor – proces denumit dezaminare. Astfel, rezultă molecule noi care ﬁe pot ﬁ utile în metabolismul energetic, ﬁe convertite în glucide sau lipide. Din grupările amino îndepărtate se sintetizează uree (substanță reziduală), eliminată din circulația sanguină pe cale renală. Ureea constituie principală substanță dizolvată în urină. Alte etape ale metabolismului proteic care au loc la nivelul ﬁcatului constau în sinteza celor mai multe proteine plasmatice, ca de exemplu: albumina; globulina; protrombina și ﬁbrinogenul – implicate în coagularea sângelui. Celulele ﬁcatului pot îndepărta diferiți compuși din sânge, cum ar ﬁ: medicamente; hormoni; droguri – le excretă în bilă; toxine – le excretă în bilă; Enzimele hepatice pot interveni și ele în alterarea structurii chimice a unor hormoni steroizi (estrogeni, aldosteron). Ficatul poate stoca vitamine (A, B12, D, E, K), minerale (ﬁer, cupru). Fierul este depozitat în ﬁcat sub formă de feritină, rezultată prin combinația dintre ﬁer și apoferitină (proteină). Pe lângă depozitarea vitaminelor, ﬁcatul intervine și în activarea vitaminei D, formă în care poate ﬁ asimilată de organism. Ficatul dispune de celule Kupffer (macrofage) care participă la procesul de fagocitoză și distrug astfel eritrocitele și globulele albe îmbătrânite. Anatomie Intestin Gros Porțiunile intestinului gros sunt: cec, colon și rect. Acesta pot ﬁ subîmpărțite în următoarele: cecul – circa 6 sau 7 cm, se aﬂă în continuarea intestinului subțire, în cadranul inferior drept al abdomenului. De la nivelul cecului se formează apendicele vermiform (scurtă prelungire cu aspect vermicular). Este un organ vestigial (rudimentar, rămas în organism), care dacă se inﬂamează trebuie îndepărtat chirurgical. colonul ascendent – are o dispunere verticală, în partea dreaptă a abdomenului, se întinde în sus, către ﬁcat, marginea sa inferioară. În colonul ascendent, prin intermediul valvei ileocecale, alimentele nedigerate pot intra din ileon. colonul transvers – străbate abdomenul orizontal, aproape de stomac și splină. Tenie = bandă colonul descendent – la nivelul ﬂexurii splenice, continuă musculară colonul transvers, într-o poziție verticală (din nou), însă descendentă, pe partea stângă a abdomenului. colonul sigmoid – continuă colonul descendent, are forma literei S, care coboară și in continuarea căruia se aﬂă rectul. rectul – reprezintă ultimii 18-20 cm ai tractului gastrointestinal. canal anal – se aﬂă în continuarea rectului. anusul – oriﬁciul extern al canalului anal; se deschide către exterior și intervine în eliminarea materiilor fecale. Anatomie Intestin Gros Pe traiectul intestinului gros se observă multiple dilatații asemănătoare unor buzunare mici, denumite haustrații. Diametrul mediu al intestinului gros este de 6 cm, iar întreaga sa lungime măsoară circa 1,5 m. Colonul (ascendent, transvers, descendent, sigmoid) reprezintă cea mai mare parte a intestinului gros. Intestinul gros prezintă următoarele funcții: absoarbe apa: circa 300-400 mL/ zi; în cazul unei absorbții deﬁcitare, apa se elimină în cantitate mare prin fecale și duce la diaree; Tenie = absoarbe ioni – principalul ﬁind ionul de sodiu. bandă formează materiile fecale prin înmagazinarea și musculară compactarea materiilor nedigerate (reziduuri); absoarbe vitamine; cantități mici din acestea sunt necesare pentru desfășurarea proceselor metabolice; anumite vitamine (vitamina K) sunt produse de ﬂora bacteriană normală a intestinului. În intestinul gros nu se desfășoară procese de digestie chimică ci bacteriile fermentează resturile de chim. Activitate Intestinul Gros Activitatea motorie la nivelul intestinului gros Rolurile principale ale colonului sunt absorbția apei și a electroliților (jumătatea proximală) și depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor (jumăatea distală). Datorită acestor roluri, mișcările de la nivelul colonului sunt lente. Mișcările de amestec — haustrațiile sunt realizate prin contracții combinate ale musculaturii circulare și longitudinale colice care determină proiecția în afară a zonelor nestimulate ale peretelui colic, sub forma unor saci denumiți haustre. Acestea se deplasează lent, în direcție anală, în timpul perioadei lor de contracție. În felul acesta, conținutul colic este progresiv împins spre colonul sigmoid. Din cei 1 500 mL de chim, doar 80–200 mL se pierd prin fecale. Mișcările propulsive — „mișcările în masă“. Propulsia rezultă în principal prin: (1) contracții haustrale în direcție anală și (2) mișcări în mas. Aceste mișcări apar de obicei de câteva ori pe zi; cele mai numeroase durează aproximativ 15 minute, în prima oră de la micul dejun, și reprezintă un tip de peristaltism modiﬁcat. Contracții pot apărea și în lipsa alimentelor în intestin. Activitate Intestinul Gros Fermentația, absorbția și secreția la nivelul colonului Aici, chimul este fermentat de ﬂora bacteriană. Printre produșii fermentării bacteriilor se numără: ioni, vitaminele K = ﬁlochinonă, B2 = riboﬂavină, B6 = piridoxină. Proliferarea bacteriană poate produce substanțe proinﬂamatorii care au ca efect inﬂamația mucoasei intestinului gros. Apa - Colonul nu poate absorbi mai mult de 2–3 L/zi. Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului și clorului care nu au fost absorbite în intestinul sub]ire. Potasiul este secretat de către colon. Aceste procese sunt controlate de către aldosteron. Defecația - defecația reprezintă procesul de eliminare a materiilor fecale din intestin. Unele mișcări în masă propulsează fecalele în rect, inițiind dorința de defecație. Ulterior, se produce contracția musculaturii netede a colonului distal și a rectului, propulsând fecalele în canalul anal. Urmează relaxarea sﬁncterelor anale intern și extern, ultimul conținând ﬁbre musculare striate aﬂate sub control voluntar.

Sistemul Digestiv PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript