Sensibilitatea auditivă și structura urechii

Sensibilitatea auditivă face parte din sensibilitatea mecanoceptivă, deoarece excitantul sonor este de natură mecanică.

Receptorii analizorului auditiv sunt celulele auditive cu cili, situate în organul lui Corti, aflat pe membrana bazilară a urechii interne.

Excitantul specific al analizorului auditiv este reprezentat de vibrațiile acustice cu frecvențe diferite, percepute ca sunete.

Urechea omului tânăr percepe sunete cu frecvențe între 200 și 20.000 Hz, vocea obişnuită având frecvențe între 200 şi 3.500 Hz.

Frecvența sunetului determină tonalitatea sau înălțimea sunetului, amplitudinea determină intensitatea sau tăria sunetului, iar spectrul sonor corespunde timbrului.

Urechea externă este formată din pavilion și conduct auditiv extern.

Forma și mobilitatea pavilionului urechii facilitează localizarea și captarea semnalelor sonore, conductul auditiv extern protejând timpanul și menținând temperatura și umiditatea optima.

Urechea medie are rolul de a transfera eficient mișcările aerului care ajung la timpan către lichidul din urechea internă.

Neuronii din ganglionul spiral Corti sunt responsabili de transmiterea informației auditive către creier.

Mișcarea cililor celulelor receptoare din organul Corti generează depolarizarea sau hiperpolarizarea membranei acestora, determinând eliberarea de L-glutamat, neurotransmițător care stimulează neuronii senzitivi.

Nucleul cohlear dorsal și nucleul corpului trapezoid ventral sunt localizați în bulb și primesc informații de la ganglionul spiral Corti.

Axonii deutoneuronilor cohleari se încrucișează în bulb, formând comisura corpului trapezoid, și sinapsează cu nucleul olivar superior contralateral.

Lemniscul lateral este un fascicul de fibre nervoase care conectează nucleul olivar superior cu coliculii inferiori.

Coliculii inferiori sunt localizați în mezencefal și primesc informații de la lemniscul lateral. Ei sunt implicați în procesarea informației auditive, inclusiv localizarea sunetelor.

Corpii geniculați mediali sunt localizați în talamus și primesc informații de la coliculii inferiori. Ei sunt stații de releu înainte ca informația să ajungă la cortexul auditiv.

Cortexul auditiv este localizat în lobul temporal și primește informația auditivă de la corpul geniculat medial. Aici are loc interpretarea stimulilor auditivi.

Urechea medie poate amortiza sunetele puternice prin rigidizarea sistemului osicular, reducând conducerea vibrațiilor cu frecvențe sub 1.000 Hz. Acest lucru se realizează prin acțiunea mușchilor tensor timpanic (inervat de trigemenul V) și stapedius (inervat de facialul VII).

Urechea internă, mai precis cohlea, este formată din 3 tuburi suprapuse, răsucite de 2,5 ori în jurul unui ax central numit columelă. Aceste tuburi sunt: rampa vestibulară (conține perilimfă, lichid asemănător lichidului extracelular), rampa medie (conține endolimfă, lichid asemănător lichidului intracelular) și rampa timpanică (cu perilimfă). Rampa vestibulară și rampa timpanică comunică prin helicotremă.

Membrana bazilară (MB) este o structură elastică din cohlee formată din 30.000 fibre, cu lungimi variabile, de la 0,04 mm la bază la 0,5 mm la vârf. Aceste fibre vibrează la frecvențe diferite în funcție de lungimea lor, permițând percepția sunetelor de frecvențe diverse.

Organul Corti se află pe membrana bazilară și este responsabil de transformarea vibrațiilor sonore în impulsuri nervoase. Este format din celule receptoare auditive ciliate, cu cilii prinși în membrana tectoria.

Celulele auditive ciliate se găsesc în două straturi: un strat intern cu cca. 3500 celule și un strat extern, cu cca. 20.000 celule. Fiecare celulă externă posedă 100 de stereocili, iar cele interne au 50 de cili.

Cilii celulelor auditive sunt conectați la membrana tectoria, care vibrează odată cu membrana bazilară. Vibrația membranei tectoria înclină cilii, stimulând celulele auditive și generând impulsuri nervoase care sunt transmise creierului.

Membrana tectoria este o structură elastică care plutește în endolimfă, deasupra organului Corti. Este formată din proteine care conferă elasticitate și permite vibrarea membranei.

Pilierii tunelului Corti sunt formațiuni rigide din organul Corti care susțin membrana bazilară. Acestea sunt legate rigid de lama reticulată, care unește vârfurile celulelor auditive ciliate.

Căile de conducere a semnalelor acustice din urechea internă spre cortexul auditiv implică cel puțin patru neuroni și se încrucișează în minimum trei puncte: comisura corpului trapezoid în bulb, comisura lui Probst pe traiectul lemniscului lateral și comisura coliculilor inferiori din mezencefal.

Segmentul central al analizatorului auditiv se află în lobul temporal al cortexului cerebral, în peretele inferior al scizurii lui Sylvius. Aici, în ariile corticale 41 și 42 ale lui Brodmann, organul lui Corti este proiectat punct cu punct.

Cortexul auditiv conține o arie primară cu latență mică și o arie secundară cu latență mare. Aria primară primește direct proiecții de la corpii geniculați, iar aria secundară este excitată de impulsurile din aria primară și din corpii geniculați.

Extirparea electrică a ariei auditive primare provoacă senzații auditive neobișnuite, cum ar fi țiuit sau țipăt, în timp ce excitarea ariei secundare declanșează sunete inteligibile.

Există și căi centrale centrifuge (descendente) care pleacă de la scoarță, de la mezencefal sau de la olive și ajung în organul lui Corti, protejându-l de excitanți prea puternici.

Localizarea sursei sonore se realizează prin diferența de timp când unda sonoră pătrunde în cele două urechi și prin diferența de intensitate a sunetelor percepute.

Pavilionul urechii joacă un rol important în captarea undelor sonore și în localizarea sursei sonore datorită formei și mobilității sale.

Îndepărtarea pavilionului, prin introducerea unui tub în canalul auditiv extern, reduce considerabil capacitatea de a auzi sunete, demonstrând rolul important al pavilionului în captarea sunetului.

Testul Rinne este un test care evaluează audiția prin compararea conducerii sonore prin aer cu cea prin os. Se folosește un diapazon, care vibrează și se aplică pe mastoidă (osul din spatele urechii) apoi în fața pavilionului urechii. Durata auzirii sunetului în fiecare caz indică tipul de surditate.

Surditatea de conducere este cauzată de o problemă la nivelul urechii externe sau medii, care împiedică transmiterea corectă a sunetului la urechea internă. Aceasta poate fi cauzată de o obstrucție a canalului auditiv, de inflamație sau de o disfuncție a oaselor urechii medii.

Surditatea nervoasă se datorează unei leziuni a urechii interne, a nervului auditiv sau a centrilor auditivi din creier. Această surditate poate fi cauzată de expunere la zgomote puternice, de infecții, de leziuni la nivelul capului, de traumatisme etc.

În cazul surdității de conducere, vibrațiile sonore pot ajunge direct la cohlee prin conducție osoasă, aplicând sursa sonora la nivelul craniului superior de pavilionul auricular.

Distrugerea cohleei sau a nervului cohlear determină instalarea definitivă a surdității, deoarece nu mai există posibilitatea de a percepe vibrațiile sonore.

Pavilionul urechii are un rol important în localizarea sursei sonore. Când îl folosim, putem auzi mai bine bătăile ceasului de la distanță.

Sunetul poate fi transmis prin aer către urechea internă, dar și prin oasele craniului. Această cale este mai puțin eficientă decât cea aeriană.

Proba Weber se bazează pe abilitatea oaselor de a vibra cu sunetul, iar rezultatele ei pot ajuta la identificarea tipului de surditate.

Proba Weber este folosită pentru a identifica surditatea de transmisie (problemele cu calea aerului până la urechea internă) sau de percepție (problemele cu urechea internă).

Proba Rinne se bazează pe comparația dintre transmiterea aeriană și osoasă a sunetului. Aceasta implică un diapazon și un dop de vată.

Proba Rinne este folosită pentru a compara cum percepem sunetul transmis prin aer versus prin oase. Aceasta ne ajută să înțelegem dacă există probleme cu calea aeriană sau cu urechea internă.

O parte din energia sonoră se pierde în mod normal prin urechea externă.

Introducerea unui dop de vată în ureche reduce pierderea energiei sonore prin urechea externă, făcând sunetul să fie perceput mai puternic.

Este formată din pavilionul urechii și conductul auditiv extern.

Ciocanul, nicovala și scărița.

Amplifică presiunea cu care undele acustice apasă asupra timpanului.

Concentrarea undelor acustice la nivelul ferestrei ovale și creșterea forței de mișcare a scăriței.

Organul lui Corti, situat pe membrana bazilară, care separă cele două rampe ale cohleei (urechii interne).

Frecvența, amplitudinea și spectrul sonor.

Urechea medie are un mecanism care protejează urechea internă de sunetele prea puternice, rigidizând sistemul de osicioare și reducând conducerea vibrațiilor cu frecvență sub 1.000 Hz.

Mușchiul tensor timpanic, inervat de nervul trigemen (V), trage ciocanul spre interior, iar mușchiul stapedius, inervat de nervul facial (VII), deplasează scărița spre exterior. Această mișcare rigidizează sistemul de osicioare.

Colimelă este axul central în jurul căruia sunt răsucite cele trei tuburi ale cohleei.

Rampa vestibulară, rampa medie și rampa timpanică sunt cele trei tuburi ale cohleei. Rampa vestibulară și rampa timpanică conțin perilimfă, un lichid asemănător lichidului extracelular, iar rampa medie conține endolimfă, un lichid asemănător lichidului intracelular.

Membrana bazilară (MB) este o structură elastică din cohlee, formată din cca. 30.000 de fibre cu lungimi variabile. Fibrele mai lungi vibrează la frecvențe mai joase, iar cele mai scurte la frecvențe mai înalte.

Organul Corti se află pe membrana bazilară și transduce vibrațiile sonore în impulsuri nervoase. Este format din celule receptoare auditive ciliate, cu cilii prinși în membrana tectoria.

Celulele auditive ciliate sunt dispuse în două strate: un strat intern cu cca. 3500 celule și un strat extern cu cca. 20.000 celule. Cele interne au 50 de cili, iar cele externe au 100 de cili.

Vibrația membranei tectoria înclină cilii celulelor auditive, generând impulsuri nervoase care sunt transmise creierului.

Membrana bazilară (MB) este o structură elastică din cohlee formată din 30.000 fibre, cu lungimi variabile, de la 0,04 mm la bază la 0,5 mm la vârf. Aceste fibre vibrează la frecvențe diferite în funcție de lungimea lor, permițând percepția sunetelor de frecvențe diverse.

Organul Corti se află pe membrana bazilară și este responsabil de transformarea vibrațiilor sonore în impulsuri nervoase. Este format din celule receptoare auditive ciliate, cu cilii prinși în membrana tectoria.

Cilii celulelor auditive sunt conectați la membrana tectoria, care vibrează odată cu membrana bazilară. Vibrația membranei tectoria înclină cilii, stimulând celulele auditive și generând impulsuri nervoase care sunt transmise creierului.

Corpii geniculați mediali sunt localizați în talamus și primesc informații de la coliculii inferiori. Ei sunt stații de releu înainte ca information să ajungă la cortexul auditiv.

Extirparea electrică a ariei auditive primare provoacă senzații auditive neobișnuite, cum ar fi țiuit sau țipăt, în timp ce excitarea ariei secundare declanșează sunete inteligibile.

Surditatea de conducere este cauzată de o problemă la nivelul urechii externe sau medii, care împiedică transmiterea corectă a sunetului la urechea internă. Aceasta poate fi cauzată de o obstrucție a canalului auditiv, de inflamație sau de o disfuncție a oaselor urechii medii.

Surditatea nervoasă se datorează unei leziuni a urechii interne, a nervului auditiv sau a centrilor auditivi din creier. Această surditate poate fi cauzată de expunere la zgomote puternice, de infecții, de leziuni la nivelul capului, de traumatisme etc.

Distrugerea cohleei sau a nervului cohlear determină instalarea definitivă a surdității, deoarece nu mai există posibilitatea de a percepe vibrațiile sonore.

În cazul surdității de conducere, vibrațiile sonore pot ajunge direct la cohlee prin conducere osoasă, aplicând sursa sonora la nivelul craniului superior de pavilionul auricular.

Testul Rinne compară audiția prin aer cu cea prin os, folosind un diapazon. Dacă diapazonul este auzit pe mastoidă și în fața pavilionului nu, aceasta indică o lezare a aparatului de transmisie (Rinne negativ).

Locația exactă a unei surse sonore este determinată de diferența de timp cu care sunetul ajunge la cele două urechi și de diferența de intensitate a sunetului perceput în fiecare ureche.

Pavilionul urechii este un amplificator natural al sunetelor. Localizarea sunetului este mai precisa datorită formei si mobilității pavilionului.

Examinatorul introduce ambele capete ale unui furtun în urechile persoanei examinate, așezând un ceas la mijlocul furtunului. Subiectul, cu ochii închiși, nu poate localiza corect sursa sunetului, deoarece nu poate folosi pavilionul.

Sunetul poate fi transmis prin aer sau prin oasele craniului. Calea osoasă este mai puțin eficientă.

Proba Weber este un test care evaluează surditatea de transmisie sau de percepție.

Proba Rinne compară transmiterea aeriană cu cea osoasă a sunetului, ajutând la identificarea tipului de surditate.

Introducerea unui dop de vată în ureche reduce pierderea de energie sonoră prin canalul auditiv extern, făcând sunetul perceput mai puternic.

Pierderea de energie sonoră este normală, o parte din sunet se pierde prin urechea externă.

Traseul semnalelor acustice prin sistemul nervos este complex, implicând mai mulți neuroni și puncte de încrucișare. Căile auditive se încrucișează în bulb, la nivelul comisurii corpului trapezoid, apoi în lemniscul lateral, la comisura lui Probst, și în mezencefal, la comisura coliculilor inferiori.

Segmentul central al analizatorului auditiv este localizat în lobul temporal al cortexului cerebral, mai precis în girusul temporal superior, în aria cortexului auditiv primar (aria 41) și în aria cortexului auditiv secundar (aria 42).

Cortexul auditiv este format din două arii: o arie primară (cu latență mică) și o arie secundară (cu latență mare). Aria primară primește direct proiecții de la corpii geniculați, iar aria secundară este excitată de impulsurile din aria primară și din corpii geniculați.

Extirparea ariei auditive primare poate duce la apariția unor senzații auditive neobișnuite, cum ar fi țiuit sau țipăt, în timp ce stimularea ariei secundare poate genera sunete inteligibile, chiar și propoziții întregi.

Pavilionul urechii are un rol important în captarea undelor sonore, ajutând la localizarea sursei sonore. Forma sa specifică permite captarea undelor sonore din diverse direcții.

Localizarea sursei sonore se realizează prin diferența de timp când unda sonoră pătrunde în cele două urechi și prin diferența de intensitate a sunetelor percepute. Diferența de timp și de intensitate permite creierului să identifice direcția sunetului.

Pentru a demonstra rolul pavilionului în captarea undelor sonore, se poate utiliza un tub de cauciuc lung, introdus în una din urechi. Atunci când tubul este introdus, sunetul este perceput mai slab, demonstrând rolul pavilionului în captarea sunetului.

Cele trei tuburi ale cohleei sunt rampa vestibulară, rampa medie și rampa timpanică. Rampa vestibulară și rampa timpanică conțin perilimfă, un lichid asemănător lichidului extracelular, iar rampa medie conține endolimfă, un lichid asemănător lichidului intracelular.

Membrana bazilară (MB) este o structură elastică din cohlee, formată din cca. 30.000 de fibre cu lungimi variabile. Fibrele mai lungi vibrează la frecvențe mai joase, iar cele mai scurte la frecvențe mai înalte.

Vibrația membranei tectoria înclină cilii celulelor auditive, generând impulsuri nervoase care sunt transmise creierului.

Extirparea ariei auditive primare poate duce la apariția unor senzații auditive neobișnuite, cum ar fi țiuit sau țipăt, în timp ce stimularea ariei secundare poate genera sunete inteligibile, chiar și propoziții întregi.

Localizarea sursei sonore se realizează prin diferența de timp când unda sonoră pătrunde în cele două urechi și prin diferența de intensitate a sunetelor percepute. Diferența de timp și de intensitate permite creierului să identifice direcția sunetului.

Căile auditive se încrucișează în mai multe puncte, inclusiv comisura corpului trapezoid în bulb, comisura lui Probst pe traiectul lemniscului lateral și comisura coliculilor inferiori din mezencefal.

Analizorul auditiv central este localizat în lobul temporal, în girusul temporal superior, unde sunt proiectate ariile corticale 41 și 42. Acestea recepționează informații auditive punct cu punct de la organul lui Corti.

Cortexul auditiv este format din două arii: primară și secundară. Aria primară primește direct informații de la corpii geniculați, iar aria secundară le prelucrează și le interpretează.

Extirparea ariei auditive primare poate induce senzații auditive ciudate (țiuit, zgomot), în timp ce stimularea ariei secundare poate genera sunete inteligibile.

Pavilionul joacă un rol important în captarea undelor sonore și localizarea sursei sonore. Forma sa permite captarea sunetelor din diverse direcții.

Diferența de timp și intensitate la care sunetul ajunge la cele două urechi permite creierului să identifice direcția sunetului.

Introducerea unui tub în canalul auditiv extern reduce capacitatea de a auzi sunete, demonstrând rolul important pe care îl joacă pavilionul în captarea sunetului.

Sunetul poate fi transmis prin aer sau prin oasele craniului, dar calea osoasă este mai puțin eficientă.

În cazul surdității de conducere, vibrațiile sonore pot ajunge direct la cohlee prin conducere osoasă, aplicând sursa sonora la nivelul craniului superior de pavilionul auricular.

Testul Rinne compară audiția prin aer cu cea prin os, folosind un diapazon. Dacă diapazonul este auzit pe mastoidă și în fața pavilionului nu, aceasta indică o lezare a aparatului de transmisie (Rinne negativ).

Căile auditive ascendente sunt responsabile de transmiterea informației auditive de la ureche către cortexul auditiv din creier.

Surditatea nervoasă se datorează unei leziuni a urechii interne, a nervului auditiv sau a centrilor auditivi din creier.

Pavilionul urechii este important pentru captarea sunetului. Forma sa permite concentrarea undelor sonore către conductul auditiv extern.

Pavilionul urechii amplifică sunetul și ne ajută să localizăm sursa sonoră.

Sunetul poate fi transmis prin aer, dar și prin oasele craniului, deși această cale este mai puțin eficientă.

Proba Weber e folosită pentru a identifica surditatea de transmisie (probleme cu urechea externă sau medie) sau de percepție (probleme cu urechea internă).

Proba Rinne compară transmiterea sunetului prin aer cu cea prin oase. Această comparație ajută la identificarea tipului de surditate.

Căile auditive se încrucișează în 3 puncte: în bulb (comisura corpului trapezoid), în lemniscul lateral (comisura lui Probst) și în mezencefal (comisura coliculilor inferiori).

Segmentul central al analizorului auditiv este localizat în lobul temporal al cortexului cerebral, în aria cortexului auditiv primar (41) și în aria cortexului auditiv secundar (42).

Extirparea ariei auditive primare poate duce la senzații auditive neobișnuite, cum ar fi țiuit. Stimularea ariei secundare poate genera sunete inteligibile.