Suport Platon - Europa Medievală (Sec. V-XVI)

EUROPA MEDIEVALĂ (SEC. V-XVI). SOCIETATE, INSTITUŢII, MENTALITĂŢI COLECTIVE Suport curs + seminar PLATON...

EUROPA MEDIEVALĂ (SEC. V-XVI). SOCIETATE, INSTITUŢII, MENTALITĂŢI COLECTIVE Suport curs + seminar PLATON Cuprins AVÂNTUL CREȘTINĂTĂȚII OCCIDENTALE (SEC. X/XI-XIII): ASPECTE TERITORIALE ȘI ECONOMICE; IMPLICAȚII SOCIALE...............................................................................................................3 REGNUM ȘI SACERDOTIUM ÎN SECOLELE X-XIII. PROCESUL DE REFORMARE SPIRITUALĂ A BISERICII; THEOCRAŢIA (HIEROCRAȚIA) PONTIFICALĂ...............................................................................8 Scurtă incursiune în vocabularul Evului Mediu: regnum, sacerdotium, „spiritual” (spiritus/spiritualia), „temporal” (tempus/temporalia), „theocrație” („hierocrație)...................8 Prolog: creștinătatea latină, „temporalul” și „spiritualul”, Imperiul şi Papalitatea în ajunul procesului de reformare a Bisericii (sec. IX-X)........................................................................8 „Reforma gregoriană”: prefigurări, etape; „Cearta pentru Învestitură”................................... 11 Pontificatul lui Inocențiu al III-lea (1198-1216): apogeul theocraţiei (hierocraţiei) papale......... 13 Imperiul în sec. XII-XIII. Guvernarea lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen și ultima tentativă imperială de hegemonie universală. Progresiva dezagregare a Imperiului (sec. XIV-XV)............ 14 Concluzii: reașezarea raporturilor dintre „spiritual” și „temporal” și prefigurarea modernității. 15 RENAȘTEREA IDEII DE STAT ŞI PROCESUL DE CENTRALIZARE TERITORIALĂ, INSTITUȚIONALĂ ŞI POLITICĂ A MONARHIILOR MEDIEVALE (SECOLELE XI-XV)......................................................... 16 Trăsăturile generale ale procesului: de la relațiile de dependență personală (senioriale și feudo- vasalice) la noțiunea de „stat”........................................................................................... 16 Franța de la finele secolului al X-lea până în primele decenii ale secolului al XIV-lea................. 17 Anglia de la cucerirea normandă (1066) până la începutul secolului al XIV-lea......................... 20 Reconquista iberică şi formarea statelor monarhice din Europa Centrală (Polonia, Boemia și Ungaria).......................................................................................................................... 22 Concluzii: edificarea simbolică a regalităţii.......................................................................... 26 ESTOMPAREA UNIVERSALISMULUI MEDIEVAL: CRIZA BISERICII ROMANE (SEC. XIV-XV)............... 27 1  Papalitatea în perioada de la Avignon şi amplificarea procesului de centralizare a Bisericii (1305/1309-1378)............................................................................................................ 27 Ereziile din secolele XII-XIII; noile forme de viaţă religioasă din secolul al XIV-lea..................... 29 Marea Schismă din Biserica romană (1378-1417) şi urmările sale........................................... 30 EMERGENŢA FORMELOR ECONOMICE, POLITICE ŞI MENTALE ALE MODERNITĂŢII (SEC. XV-XVI)... 32 Noțiunea de modernitate.................................................................................................. 32 Europa în secolele XV- XVI: caracteristici generale; forme incipiente ale modernităţii în economie, societate şi gîndire........................................................................................... 32 MENTALUL COLECTIV MEDIEVAL. PROPUNERI DE CONCEPTUALIZARE. TRĂSĂTURI...................... 33 Percepția timpului și a spațiului în Evul Mediu..................................................................... 33 Imaginarul....................................................................................................................... 35 Regimul alimentar în Evul Mediu. Maladiile şi marile epidemii. Durata vieţii şi atitudini faţă de moarte........................................................................................................................... 35 Familie, căsătorie, copii. Condiţia femeii în societatea medievală.......................................... 44 CRUCIADELE ŞI LUMEA MEDITERANEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV.................................................... 45 Geneza cruciadei: „Pacea lui Dumnezeu” şi „Războiul Sfânt”................................................. 45 Desfășurarea cruciadelor și constituirea stăpînirior latine din Răsărit: tipologie și consecințe.... 45 Atitudinile reciproce în contextul cruciadelo: „Francii” – Bizanţul – Islamul............................. 45 TRADIŢII ŞI MUTAŢII CULTURALE ÎN OCCIDENTUL LATIN (SEC. XII-XIV)....................................... 46 Naşterea intelectualului şi geneza universităţilor................................................................. 46 Cultura medievală şi aristotelismul: contextul receptării și impact......................................... 48 ASPECTELE ECONOMICE, SOCIALE, POLITICE, CULTURALE ȘI RELIGIOASE ALE TRANZIȚIEI SPRE MODERNITATE ÎN EUROPA (SEC. XV-XVI)................................................................................ 53 Descoperirile geografice: cauze, desfășurare, consecinţe...................................................... 53 Renaşterea şi Umanismul în civilizaţia europeană................................................................ 56 Reforma lutherană, calvinismul și curentele protestante...................................................... 56 Geneza capitalismului....................................................................................................... 56 2 AVÂNTUL CREȘTINĂTĂȚII OCCIDENTALE (SEC. X/XI-XIII): ASPECTE TERITORIALE ȘI ECONOMICE; IMPLICAȚII SOCIALE Spațiul Spațiul comunităților medievale este o structură a vieții cotidiene având o influență asupra mentalului colectiv/ asupra structurilor mentale. În secolele I-IV, marcate de existența Imperiului Roman, acest spațiu era unificat datorită drumurilor care îl străbăteau, prezenței garnizoanelor, existența orașelor și a castrelor precum și conducerea acesturia dintr-un centru politic și cultural urban – Roma - ,,orașul prin excelență. Începând cu secolul al V-lea acest spațiu unificat începe să se dividă/ fragmenteze în unități distincte și separate. Un prim moment al acestui proces de fragmentare este reprezentat de tratatul de la Verdun din 843 care marchează divizarea Imperiului Carolingian. Acest proces nu se va încheia în secolul al IX-lea ci va continua pe parcurs. Fragmentarea accentuată în structuri din ce în ce mai mici și independente în raportul cu celelalte va atinge apogeul la sfârșitul secolului al X- lea și pe parcursul secolului al XI-lea. Această configurație a spațiului își va pune amprenta asupra vieții cotidiene a comunităților medievale. O primă influență a fragmentării este relativa izolare a comunităților umane care locuiesc în acest spațiu. Legăturile sunt dificile și foarte lente. Izolarea este determinată de o altă influență și anume – lentoarea și dificultatea deplasărilor. Aceste structuri teritoriale fiind numeroase și separate împeidică o deplasare ușoară. Fragmentarea Imperiului Roman și mai apoi cea a Imperiului Carolingian a afectat mijloacele de comunicație și deplasare. Ritmul vieții, mai rapid sau mai lent, influențează modul în care trăiesc aceste comunități. În Evul Mediu exista o imagine diferită față de spațiul din ziua de azi. Oamenii în Evul Mediu erau marcați de lentoare datorită spațiului care prin greutatea deplasărilor împiedica desfășurarea mai rapidă a unor activități. 3  De exemplu în secolul al XIV-lea o călătorie de la Londra la Veneția dura 51 de zile iar o călătorie de la Bologna în Italia la Avignon, un oraș din Franța dura 14 zile. Vestea morții împăratului Frederic I Barbarossa înecat accidental într-un râu din Asia Mică va ajunge în Germania abia după 4 luni. Există și recorduri datorită apariției în secolul al XIV-lea a curierilor care transmiteau mai rapid știrile deși pentru oamenii moderni de azi aceste recorduri sunt considerate perioade lungi de timp. De exemplu un curier care călătorea din Germania la Roma avea nevoie de 3 săptămâni iar de la Paris la Avignon de 3 zile. Felul în care oamenii trăiau și percepeau spațiul era influențat de încetineala și dificultatea spațiului. Percepția oamenilor din Evul Mediu asupra spațiului este una limitată. Ei nu sunt capabili să vadă mai departe de locul în care trăiesc. Lipsa unor resurse cartografice pentru a avea o imagine asupra spațiului contribuia la această percepție limitată. Agricultura În Evul Mediu, agricultura constituia principala ocupație a comunităților din acest spațiu. Hrana oamenilor era procurată grație acestei ocupații care era extrem de fragmentară în funcție de condițiile spațiale în care trăiesc respectivele comunități. Ceea ce definește agricultura medievală este că ea era în cea mai mare parte o ocupație de subzistență. Oamenii produceau în primul rând pentru hrană iar ulterior pentru a vinde. Agricultura de subzistență era limitată din punct de vedere spațial în zone cu fragmentare puternică. Existau mai multe tipuri de civilizații agrare. Astfel în zona mediteraneeană erau mai dezvoltate culturile viticole (S Franței) iar în N Europei (N Regatului Franc, N Italiei) predominau zonele cerealiere. Inițial randamentul agricol a fost precar. Din cauza reliefului sau a climei oamenii nu produceau foarte mult. Treptat, din secolul al X-lea datorită condițiilor de viață mai bune (clima favorabilă, încetarea unor războaie) randamentul crește fapt ce duce la dinamismul sporit al schimburilor comerciale locale. Progresul tehnic în inventarul agricol (plugul de fier, harnașamentul, potcoava, sistem nou de înhămare) a dus la îmbunătățirea condițiilor de viață. 4 În ciuda acestor progrese surplusul agricol rămâne la un nivel destul de scăzut chiar dacă sunt afectate de hazardul meteorologic (condiții de climă nefavorabile). Fiind principala sursă care furniza hrana zilnică și fiind practicată în spațiul fragmentat agricultura era o parte importantă a vieții comunităților. Procurarea hranei era o problemă a lumii medievale/ o problemă capitală a vieții. În Evul Mediu foametea făcea parte din cotidianul vieții. Precoritatea randamentului agricol în ciuda unor progrese în secolel XI-XIII era sporită substanțial de hazardul condițiilor meteo. În Evul Mediu agricultura era una a cerealelor (mei, ovăz, grâu, orz). Alimentul de bază era pâinea de grâu. Dacă ea lipsea sau producerea ei era periclitată, acest lucru se reflecta asupra vieții cotidiene (foametea). Creșterea animalelor era și ea un complimnet al cultivării plantelor dar și aceasta era limitată de condițiile de spațiu. Agricultura și alimentația reprezenta o structuă importantă a cotidianului influențând omul și comunitățile. Aceasta importanță reiese din faptul că ea se răsfrângea asupra modului de viață al oamenilor. Ritmul biologic al oamenilor era determinat de practicarea acestei ocupații. Comerțul În secolele XI-XIII economia medievală începe să se diversifice. Încep să devină mai evidente alte îndeletniciri a căror intensificare este dată de condițiile epocii – schimburi comerciale. Schimburile comerciale se amplifică în perioada aceasta fiind de mai multe tipuri: 1. schimburi locale în perimetre restânse 2. schimburi dintre diferitele entități teritoriale 3. schimburi la distanță Cauzele dezvoltării comerțului: - climatul relativ liniștit - încetarea migrațiilor - dezvoltarea orașelor/ renașterea vieții urbane Apar drumurile comerciale în Occidentul european. Ele sunt frecventate regulat de negustori. 5  Primul drum comercial lega N Europei (Flandra) până în S Franței iar de aici Egipt și Asia Mică, o arteră foarte importantă pentru comerțul european. Traversa regiunea orașului Troyes (zonă de tranzit pe această rută comercială, locul de dezvoltare a numeroase târguri precum Troyes). Un alt drum comercial era cel din zona Mării Baltice care lega orașele din Hansa germanică (Lubeck, Dantzig, Reval, Hamburg, Riga) și Peninsula Scandinavia. ,,Drumul mongol” lega Apusul de Orient. Marea Neagră era placa turnată a comerțului european dintre Apus și Asia Centrală. El se dezvoltă în secolele XI-XIII. Negustorii italieni din Veneția și Genova sunt cei care prin intermediul Mării Negre se lansează în aceste deplasări până în Asia Mică, Mesopotamia și Asia Centrală. Ei creează trasee fixe pe care le utilizează. Comerțul la distanță pe aceste drumuri comerciale intercontinetale este influențat de presiunea spațiului (încetineala deplasării, pericolele de pe drum, relieful, clima nefavorabilă). Negustorii italieni erau dispuși să-și asume riscurile pentru că acest comerț, era cel mai productiv, profitabil și aducea venituri mari. Genova și Veneția au impus un monopol asupra acestor schimburi la mare distanță și au devenit prospere ca urmare a acestor schimburi care nu excludeau rivalitatea acerbă dintre cele 2 orașe. Ele au concurat pentru a obține privilegii în Imperiul Bizantin și pentru a monopoliza acest comerț. În tre 1294-1299 Genova și Veneția au purtat un război pentru controlul acestor drumuri. Miza era obținerea de avantaje în Bizanț. Aceste orașe vor influența chiarși unele evenimente politice – Cruciada a-IV-a. Comerțul este un factor de schimbare a societății medievale. Era dinamic și mai puțin conservator. Consecințele dezvoltării comerțului la distanță 1. apariția unor instrumente de schimb – creditul comercial, sistemul bancar și de credit, moneda și primele forme de asociere comercială Creditul comercial - camăta: împrumut cu dobândă - cambia: scrisoare de schimb – instrument mai sofisticat care s-a dezvoltat când legăturile dintre Europa și Orient devin mai stabile 6  Circulația monetară este o cauză și o consecință al schimbărilor comerciale. Circulau monede locale. Orașele italiene bat monede proprii care le înlocuiesc pe cele străine/ se generalizează O consecință a comerțului: apariția băncilor – negustorii sunt și bancheri dar aceaste ocupații se vor separa ulterior. Marile bănci din Europa de Apus și Italia: Peruzzi, Medici, Alberti, Scali Firme bancare=firme comerciale Influența comercială s-a răsfârnt și în politică – familia Medici 2. Noua percepție mai concretă a spațiului Schimburile comerciale măresc perspectiva omului asupra spațiului în care trăiesc și îl străbat. Apariția unor noi repere urbane care devin puncte cheie care confirmă această percepție a spațiului. Așezările urbane lărgesc perspectiva acestui spațiu. O consecință a lărgirii perspectivei – apariția capitalelor (Paris) reper al unei spațiu și al unui drum prin care oamenii ajung să aibă o perspectivă mai largă. 3. Fernand Braudel - ,,prima economie lume (univers)” Legăturile locale, regionale și la distanță unifică progresiv spațiul, aduc mai aproape unele regiuni, apropie comunitățile care locuiesc în ele Un spațiu care este mai unificat prin aceste schimbări comerciale mai ales la nivel local și regional Uniformizarea acestor teritorii din punct de vedere economic Aceste teritorii formează universuri în sine unificate din punct de vedere al ocupațiilor 4. Apariția unui nou personaj social (negustorul) cu o nouă mentalitate: importanța scrisului (corespondența dintre negustori, un mijloc important de circulație a informațiilor); operațiunile de calcul; capacitatea de previziune și prognoză Dezvoltarea comerțui la distanță declanșează o serie de schimbări anticipând o noua realitate socială, mentală tipică pentru Epoca Modernă. 7  REGNUM ȘI SACERDOTIUM ÎN SECOLELE X-XIII. PROCESUL DE REFORMARE SPIRITUALĂ A BISERICII; THEOCRAŢIA (HIEROCRAȚIA) PONTIFICALĂ Scurtă incursiune în vocabularul Evului Mediu: regnum, sacerdotium, „spiritual” (spiritus/spiritualia), „temporal” (tempus/temporalia), „theocrație” („hierocrație) REGNUM = stăpânire, prin extensie ,,guvernare” (regimen = acțiunea de a conduce) - sens foarte larg - nu se referă la un anumit tip d eguvernare - guvernarea se referea la forma de stăpânire politică SACERDOTIUM = ,,sacerdoțiu”, deminitatea preoțească, desemnează membrii clerului (socer = dedicat unui zeu) SPIRITUALIA – are legătură cu sufletul (spiritus = suflu de aer, spirit) TEMPORALIA, TEMPUS, TEMPORIS – Timpul PROFAN – al lumii, social, al vieții noastre, timpul măsurat și perceput diferit în funcție de câștigurile sociale, materiale, nu poți evada din acest timp ISTORIC – pregătirea pentru reîntoarcerea finală în eternitate când destinul va fi hotărât În istoriografie nu folosim conceptul de stat și Biserică ci acest limbaj deoarece sensul acestor termeni este distinct și specific doar lumii medievale. Putem observa că lumea credinței/bisericii/spirituală și lumea profană/ a societății nu sunt separate ca astăzi ci sunt complementare deoarece viața oamenilor din Epoca Medievală se desfășoară în conformitate cu credința. Viața socială/profană este influențată de Biserică deoarece Biserica pământească se desfășoară în acest timp profan. Lumea credinței și cea socială sunt cosubstanțiale, se întrepătrund. Prolog: creștinătatea latină, „temporalul” și „spiritualul”, Imperiul şi Papalitatea în ajunul procesului de reformare a Bisericii (sec. IX-X)  Fragmentarea lumii romane  în secolul al VIII-lea Imperiul Carolingian 8   843: Tratatul de la Verdun – împărțirea imperiului în Francia Occidentală, Francia Orientală și Lotharingia  sec. XI-XIII: continuarea fragmentării  creștinătatea latină în secolele IX-X – puternică fragmentare teritorială datorată tradiției patrimoniale germnaice (împărțirea moștenirii) și ultimelor invazii (normanzii/vikingii și ungurii/maghiarii)  Francia Orientală: Saxonia, Suabia, Bavaria, Lotharingia, Franconia  Francia Occidentală: Ducatul Normandiei, ducatul Bretaniei, ducatul Aquitaniei, ducatul de Flandra, ducatul Burgundiei, ducatul de Anjou, comitatul Champagne  Fragmentarea mai profundă implica și alte aspecte: lingvistică, juridică, religioasă  Nu exista un centru religios sau laic unic care să unfice acest spațiu Consecințele fragmentării  noțiunea de regnum/stăpânire în această epocă avea un înțeles aparte ce desemna stăpânirea sau autoritatea instituită asupra unor oameni dintr-un spațiu și asupra spațiului în sine  limitele și compoziția acestui teritoriu nu erau precis delimitate  regnum presupunea o autoritate personală asupra unor oameni dependenți de un factor de putere local numit senior  teritoriul era controlat prin funcționari  lărgirea stăpânirii presupunea nu expansiunea teritorială ci înmulțirea celor dependenți  puterea nu era dată de spațiu ci de numărul celor aflați în acel spațiu care mereu era variabil  limes = limită și nu frontieră  perspectiva asupra spațiului limitată și incompletă îi determina pe stăpâni să facă eforturi pentru a afla numărul supușilor prin deplasarea și contactul cu supușii care uneori erau chemați la reședința lui  seniorii locali reprezentau o consecință a invaziilor când unii dintre funcționarii carolingieni în condițiile inexistenței unei autorități centrale își instituie propria autoritate asupra oamenilor și spațiului  seniorii locali se substituie puterii centrale și devin factori locali de putere 9  Ceea ce ține acest conglomerat de teritorii imprecis delimitate este ideea de imperium. Ideea de imperiu creștin Noțiunea de imperiu nu este un teritoriu/un spațiu/ o lume așa cum a fost Imperiul Roman este o idee/ o reprezentare / o expresie a suveranității în 2 ipostaze: spirituală și politico-juridică Imperiul creștin medieval – element de unitate al acestei lumi foarte diverse Supraviețuirea ideii Imperiului Roman tradiția imperială romană rămâne vie în secolele X-XIII datorită prestgiului trecutului considerat ca fiind cel care determină existența prezentului ideea de imperiu aduce aminte de perceperea timpului și cu forța de sugestie a trecutului asupra Evului Mediu Împărații ottonieni reestaurează imperiul în 962 expresia care evocă acest moment - ,,renovatio imperii romanorum” ei actualizează ceea ce a existat și continua să existe trecutul era situat în continuitatea prezentului Împrații ottonieni nu au stăpânit un teritoriu imperial ci doar Saxonia Ideea de universalitate care nu implica o autoritate asupra unui spațiu conferea împăratului o autoritate spirituală (prin numirea oamenilor credincioși lor în funcții ecleziastice importante) și politico-juridică (formularea legilor, împăratul era judecătorul suprem) oamenii acelei epoci nu aveau conștiința acestei fragmentări ei credeau că această idee mistică a imperiului creștin exista în lumea medievală ideea de continuitate se definea ca un transfer în care ipostaza prezentului este aceiași ca cea din trecut După anul 1000 lucrurile încep să se schimbe radical. Papa începând din secolele X-XI revendică pentru sine această postură spirituală și politico- juridică de autortate supremă. El încearcă să se substituie împăratului creștin revendicând suveranitatea universală. 10 Motivele țineau de dificultățile interne ale împăraților ottonieni și de pretenția papei de a obține această autoritate s. și p.-j. justificată din punct de vedere religios prin faptul că el avea legitimitate (superioritatea sufletului/credinței/spiritualului față de trup/lucruri materiale). Caracterul simbolic al Romei era dar de mai multe trăsături: - reședința episcopului - fostă reședință a împăraților romani – Papa se considera urmașul lor - ocupa cathedra Sf. Petru (era moștenitorul direct al acestuia) „Reforma gregoriană”: prefigurări, etape; „Cearta pentru Învestitură” Personalitățile marcante:  Papa Grigore al VII-lea (1073-1085)  Împăratul Henric al IV-lea (1050-1105)  Papa Calixt al II-lea (1119-1124)  Împăratul Henric al V-lea (1106-1125) Reforma gregoriană Prefigurări: 1. apariția ordinului monastic de la Cluny  a apărut în secolul al X-lea pe la 909-910  se deosebea de monahismul benedictin tradițional printr-o seri de caracteristici: a. membri acestui ordin erau și preoți b. îmbinaau aspectul secular cu cel regular al monahismului occidental c. constituie o rețea de mănăstiri care sunt legate și subornonate mănăstirii de la Cluny d. formează un NETWORK/rețea e. călugării puteau deține funcții sacerdotael f. călugării puteau sluji Liturghia și puteau fi hirotoniți 2. apariția unui nou tip de spiritualitate  o nouă formă de trăire și practicare a credinței caracterizată prin revenirea/reactualizarea modelului christic  încearcă să repună în drepturi o serie de forme ale credinței bazate pe principiile după care trăiau Hristos și Apostolii: sărăcia, castitatea, căința, penitența, răspânidirea mesajului Evangheliei 11   aceast nou tip de spiritualitate determină apariția în secolul al XI-lea a Ordinului cistercian după numele mănăstirii Citeaux din Burgundia  scopul era punerea în practică a noilor principii  a avut rol de unficare spirituală a Occidentului în jurul acestui nou model de credință  unitatea Occidentului tinde să se accentueze odată cu crearea acestor rețele monastice. Grigore al VII-lea - membru al Ordinului de la Cluny - a devenit papă în urma unei maniere noi de alegere Grigore al VII-lea a fost ales de așa numitul ,,colegiu al cardinalilor” înființat anterior și care avea rolul de a face ca alegerea noilor papi să rămână în interiorul Bisericii/ să fie o prerogativă exclusiv a clerului Până la Grigore al VII-lea papa era ales de marile familii din Roma în prezența tuturor locuitorilor orașului. Papii nu era neapărat preoți, ei fiind de cele mai multe ori laici neavând o conduită sacerdotală. În secolul al XI-lea, predecesorului lui Grigore Nicolae I (1058-1061), a creat acest colegiu al cardinalilor care aleagea papa doar din rândul preoților și călugărilor. Măsurile adoptate de papa Grigore al VII-lea în contextul minoratului împăratului Henric al IV-lea care nu putea să își apere momentan drepturile. 1. purificarea morală a clerului prin:  educarea clerului  interdicția nicolaismului (instituirea celibatului)  condamnarea simoniei (bunurile Bisercii de obicei funciare și mobile nu mai puteau fi cumpărate sau vândute de laici sau de clerici, ele trebuind să rămână în interiorul Bisercii sub administrarea clerului pentru a fi utilizate în scopurile impuse de credință) 2. instituirea legaților pontificali (trimiși ai papei în diverse locuri cu misiunea de al reprezenta și de a adopta măsuri în numele lui) 3. generalizarea Liturghiei romane (obligativitatea desfășurării slujbelor la fel ca la Roma – unificarea spirituală a Occidentului) 12  4. asumarea dreptului de învestitură (încercarea de a monopoliza numirea în funcțiile eclezistice importante)  învestitură = ritual complex prin care cuiva i se atribuia o demnitate ecleziastică care presupunea schimbarea vestimentației și dobândirea unor simboluri ale puterii (cârja, inelul)  conflictul dintre papa grigore și împăratul Henric  ,,Cearta pentru învestitură”  declanșată în 1075  împăratul nu dorea să renunțe la acest drept pentru că era un mijloc de control și beneficia de bunurile Bisericii prin intermediul celor numiți în anumite funcții  1076: Adunarea de la Worms: epicopii din imperiu credincioși împăratului cer papei Grigore să abdice  Papa îl excomunică pe împărat și ăl destituie (eliberarea de sub jurământul de credință)  Penitența împăratului Henric la Canossa (ianuarie 1077)  1080: Adunarea de la Brixten: epicopii din imperiu îl declară depus pe Grigore și aleg un antipapă  Expediția în Italia a împăratului Henric: cucerirea Romei (1080), impunerea unui nou papă și fugă lui Grigore al VII-lea la Salerno în sudul Italiei, teritoriu stăpânit de normanzi  Conflictul dintre papalitate și imperiu s-a încheiat în 1122 prin Concordatul de la Worms dintre papa Calixt și Henric al V-lea  era un compromis prin care urmau să existe 2 învestituri (pontificală și imperială)  Papalitatea a câștigat practic conflictul deoarece ea dădea prima învestitură  Papa îl înlocuiește pe împărat ca autoritate universală, spirituală în cadrul Bisericii  Începutul supremației papale Pontificatul lui Inocențiu al III-lea (1198-1216): apogeul theocraţiei (hierocraţiei) papale theocrație = puterea de drept divin a papei hierocrație = puterea sfântă de drept divin Conciliul ecumenic de la Lateran (1215) 13  - convocat și prezidat de papa Inocențiu - un spectru foarte larg de hotărâri privitoare la guvernarea Bisercii, formarea clerului, competențele epicopilor, teologia Sf. Taine și morala creștină - până la Lateran, au fost organizate doar concilii locale - acum conciliul era unul care prin hotărârile luate viza întreaga creștinătate apuseană - universalitatea Papei împăratul nefiind prezent spre deosebire de alte conclii - 70 de canoane cu caracter sacramental, referitoare la: - teologia Sf. Taine: dogma transsubstanțierii - morala creștină: obligația creștinului de a se spovedi și împărtăși cel puțin odată pe an, secretul confesiunii, interzicerea simoniei, celibatul, autoritatea clerului - înființarea parohiilor - condamnarea ereziilor (cathari, valdenzi) - măsuri de segregare împotriva evreilor și musulmanilor (impunerea unei vestimentații specifice, steaua lui David) Toate aceste norme au un rol în unificarea religioasă a creștinătății sub suveranitatea unică a Papei. Papa se ipostaziază ca cea mai importantă putere temporală și spirituală. Inocențiu al III-lea intervine în problemele politice ale epocii și obligă pe unii dintre monarhii europeni să presteze omagiul de vasalitate/ să se recunoască ca vasali ai Papei/ să recunoască pe papă ca fiind autoritatea supremă: Ioan fără de Țară regele Angliei și Ioniță Caloian țarul celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Papa își afirmă PLENITUDO POTESTATIS – puterea deplină de drept divin – și se amestecă în alegerile imperiale acționând universal prin diverse mijloace de care dispunea. Imperiul în sec. XII-XIII. Guvernarea lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen și ultima tentativă imperială de hegemonie universală. Progresiva dezagregare a Imperiului (sec. XIV-XV) Ideea imperială din secolul al XIII-lea se identifică mai puțin cu ideea imperiului creștin fiind caracterizată printr-o serie de situații dificile ce avantajează Papalitatea.  luptele pentru tron dintre diferiții pretendenți care duc la crize politice prelungite (1197-1208: Filip de Suabia și Otto al IV-lea de Braunschweig) - războaiele civile erau frecvente datorită faptului că succesiunea la tron se realiza electiv și nu ereditar 14  - din punct de vedere doctrinar ereditatea nu era compatibilă cu tradiția imperială și pontificală - împăratul era ales fapt ce provoca apariția mai multor pretendenți  tendințele centrifuge : unele regiuni se desprind de sub autoritatea împăratului (orașele din nordul Italiei coalizate în așa numita ,,Liga lombardă” condusă de Milano îl înving pe Frederic I Barbarossa (1152-1190) la Legnano în 1176)  imprecizia teritorială: imperiul se reduce spațial la Germania și Italia, zone extrem de fragmentate, fiind lipsit de o capitală, fapt ce va provoca dificultăți în secolele XII-XIII Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1220-1250) - ultima tentativă a imperiului în varianta temporală de a-și afirma autoritatea universală Măsuri: 1. unificarea legislativă: Liber Augustalis – Melfi, 1231; 2. constituirea unui aparat administrativ format în cadre noi: Universitatea din Neapole 3. măsuri cu caracter economic: taxe pe circulația mărfurilor, impozit permanent, instituirea monopolului comercial imperial, baterea monedei de aur (augustalul) Reformele au avut aplicabilitate doar în posesiunile imperiale din Italia de Sud și Sicilia, ele neavând efect în nordul Italiei sau Germania. Limitarea reformelor doar la o regiune va duce la eșecul politicii lui Frederic al II-lea. Eșecul politicii lui Frederic s-a manifestat prin: 1. Constitutio in favorem principium (1231): principilor și ducilor de la nord de Alpi li se reconfirmau privilegiile, ei se conduceau singuri și aveau controlul asupra orașelor slabind astfel autoritatea împăratului. 2. Criza de succesiune la tron (1250-1272) încheiată cu victoria lui Rudolf I de Habsburg Concluzii: reașezarea raporturilor dintre „spiritual” și „temporal” și prefigurarea modernității Imperiul în secolele XII-XIII nu a reușit să revină la situația din perioada Carolingienilor sau a Ottonienilor. Papa a devenit cea mai înaltă autoritate a creștinătății subordonându-l pe împărat în calitate de monarh creștin. 15  RENAȘTEREA IDEII DE STAT ŞI PROCESUL DE CENTRALIZARE TERITORIALĂ, INSTITUȚIONALĂ ŞI POLITICĂ A MONARHIILOR MEDIEVALE (SECOLELE XI-XV) Trăsăturile generale ale procesului: de la relațiile de dependență personală (senioriale și feudo-vasalice) la noțiunea de „stat”. 1. centralizarea treptată a puterii prin absorția progresivă a centrelor locale (senioriale) de putere  deposedarea progresivă de atribuțiile pe care le exercitau a factorilor de putere locali  puterea redevine centrală constituindu-se un centru unic al puterii  unicitatea centrului de putere care exercită singur atribuțiile pe care le exercitau toți 2. instituționalizarea treptată a actului de guvernare prin constituirea ,,la vârf” a unor structuri și mecanisme unice d eguvernare servite inițial de anturajul regelui iar ulterior de birocrație (oameni special formați cu competențe precise)  o sumă de reguli de exercitare a puterii = instituție Repere procesului de renaștere a ideii de stat în Evul Mediu 1. regalitatea (agent principal sprijinită de un ansamblu complex de concepte și ritualuri ale puterii, al căror persanaj central/principal este monarhul/regele) 2. senioria ,,banală” (de la ,,banum”, modelul după care s-a desfășurat acest proces)  regele concentrează întreaga putere în mâinile sale deposedând factorii locali de atribuțiile pe care le exercitau inițial  banum = dreptul de a comanda/ de a pedepsi/ de a exercita o putere  seniorul este un model de la care pornește constituirea statului medieval Obstacole în cale acestui proces de renaștere a ideii de stat a. particularismul divers, specific Occidentului (fragmentarea etno-lingvistică, juridică și teritorial-administrativă) la care se adăuga relațiile de dependență personală (senioriale și feudo-vasalice) - ,,Franța era un regat cu mai multe țări” b. universalismul ca formă a suveranității politice și religioase  ideea care unifica din punct de vedere spiritual acest conglomerat teritorial era ideea de imperiu universal în ipostază duală: politică (împăratul creștin care exercita o putere teoretic universală) și religioasă (papa care pretinde să exercite ca lider al comunității creștine același tip de autoritate) 16   ideea universalității era ideea cea mai normală a epocii; unitatea cea mai firească (imperiul și Biserica)  reamintirea ideii Imperiului Roman era întreținută de amintirea Imperiului Carolingian  Regatele germanice nu au anulat ideea de universalitate ci dimpotrivă au considerat că sunt subordonate împăratului/ au considrat ideea de imperiu mai presus decât ele  ideea de universalitate era singura formă prin care putea fi integrată unitatea acestei lumi fragmentate Franța de la finele secolului al X-lea până în primele decenii ale secolului al XIV- lea. Regii Capețieni (987-1328) 1. Hugo Capet (987-996) 2. Robert al II-lea (996-1031) 3. Henric I (1031-1060) 4. Filip I (1060-1108) 5. Ludovic al VI-lea (1108-1137) 6. Ludovic al VII-lea (1137-1180) 7. Filip al II-lea August (1180-1223) 8. Ludovic al VIII-lea (1223-1226) 9. Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) 10. Filip al III-lea (1270-1285) 11. Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) 12. Ludovic al X-lea (1314-1316) 13. Filip al V-lea (1316-1322) 14. Carol al IV-lea (1322-1328) Primii regi capețieni: o își exercitau autoritatea doar asupra vasalilor direcți o inițial sunt doar niște seniori locali o patrimoniul familial era constituit în jurul Parisului o autoritatea efectivă ca senior se exercita doar asuprs celor care erau direct dependenți de ei 17  o au un atu important: sunt regi o calitate care inițial nu avea o valoare foarte mare Titlul de regi era un atu deoarece el presupunea un principiu supraindividul/transcendent/impersonal al puterii. Regele era unsul lui Dumnezeu. Puterea regală era impersonală pentru că nu vine din individualitatea celui care o exercită. Impersonalitatea face referire la originea divină a puterii care este scoasă la lumină prin ritualuri care subliniază această calitate aparte pe care regele o are în raport cu supușii. El încoronează o putere de drept divin fiind mai presus de alți seniori. Filip al II-lea August (1180-1223) - ,,cucerirea treptată a propriului regat” - extinderea autorității sale în calitate de monarh și senior asupra unui număr mare de oameni 1. extinderea domeniului regal prin:  cucerire: 1187 – Maine, Touraine, Berry; 1214 – Normandia după victoria de la Bouvines asupra împăratului Otto al IV-lea și a regelui Angliei Ioan fără de Țară  sistemul ,,pariage” – împărțirea în mod egal a drepturilor senioriale  sprijinirea mișcărilor comunale (mișcare inițiată de orașe care urmărea obținerea autonomiei în raport cu seniorii locali)  omagii preferențiale de vasalitate din partea ducelui de Bretagne, Flandra și Champagne 2. organizarea administrativă  James N. Baldwin - ,,revoluție guvernamentală”  funcționari numiți și plătiți de rege (Ballis)  Curtea regală (Curia regis) era un instrument de guvernare centralizată  Curtea regală era inițial vasalii cei mai aporopiați ai regelui având un rol ceremonial  pe parcurs își schimbă sensul devenind un isnstrument de guvernare prin separarea unor instanțe cu funcții precise (cancelaria)  continuarea procesului de diversificare instituțională a Curții regale: Parlamentul cu atribuții judiciare și curtea de conturi care gestiona impozite le, taxele etc. 18 Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) tratatul din 1248 cu regele Aragonului, James I prin care Aragonul renunța la pretențiile asupra comitatului de Toulouse tratatul din 1259 cu regele Angliei, Henric al II-lea care devenea vasal Franței pentru Aquitania această extindere a autorității regelui ca senior prin extinderea domeniului impica o complexitate crescândă a administrării regatului ceea ce a detrminat apariția unor noi mijloace prin sistemul ,,marilor ordonanțe ”, regele Ludovic promulgă legi pentru întreg regatul începe procesul de unificare din punct de vedere juridic a regatului Franței În această perioadă viziunea asupra spațiului devine mai precisă. Regnum începe să capete un sens spațial/teritorial transformându-se în regat încet încet. Regele construiește castele, își trimite oamenii să administreze orașele iar perspectiva sasupra spațiului stăpânit de rege devine mult mai clară. Concomitent cu această transformare de sens, pe parcursul acestei dezvoltări regnum sau regatul se instituționalizează (este gestionat printr-o serie de instituții care se desprind din Curtea regală ca entități autonome formate din oameni educați cu competențe în diverse domenii ei, puterea regelui fiind exercitată prin intermediul lor). Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) - trecerea de la regalitatea suzerană la regalitatea suverană - de la suzeranitate (o autoritate care se exercită asupra unor oameni dependenți de rege în calitate de senior) la suveranitate (o autoritate care se exercită fără deosebire asupra teritoriului și a locuitorilor din acest spațiu) 1. continuarea extinderii domeniului regal: eșec în privința Aquitaniei și a Flandrei 2. continuarea procesului de centralizare a puterii prin: a. consilul privat al regelui – BOSTEL DU ROY b. ,,legiștii” – Philippe de Beaumanois, Guillaume de Nagoret, Pierre Flatte (specialiști în drept roman) c. politica fiscală: exploatarea fiscală a evreilor și negustorilor italieni, confiscarea averilor Cavalerilor Templieri după desființarea ordinului, impunerea unei fiscalități 19  generale (impozit general) inclusiv a clerului fapt ce va provoca conflictul cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1295-1303) Întărirea ideii de monarhie și a suveranității în timpul Războiului de 100 de Ani (1337-1456) - definitivarea procedurii succesiunii la tron: descendenți masculini, principiul progeniturii - majoratul regelui la 14 ani (Ordonanța lui Carol al V-lea în 1379) - moștenitorul tronului devine rege imediat după decesul predecesorului (1403, 1407) Regalitatea se instituționalizează. Prin transformarea regnumului și prin constituirea unuor peincipii de gestionare a regnumului se constituie regatul sau statul monarhic. Nu este un stat universal ci este limitat la un teritoriu asupra căruia regele este suveran. Această suveranitate exercitată de rege este un tip de autoritate care își schimbă caracterul față de perioada precedentă. Ea nu mai este realizată de rege în nume propriu ci în numele tipului de putere pe care el îl încarnează/ în numele puterii de drept divin a cărui expresie este el. Principiul monarhiei în Evul Mediu!!!!!!!!! Dumnezeu îl deleagă să fie rege și în această calitate exercită suveranitatea care nu emite de la el ci de la Dumnezeu prin el asupra regatului. Anglia de la cucerirea normandă (1066) până la începutul secolului al XIV-lea. Procesul de constituirea a statului monarhic și de centralizare a puterii are loc în urma cuceriri Angliei de către normanzi. Ducele Wilhelm Cuceritorul de Normandia va cuceriri Anglia în 1066 ca urmare a victoriei de la Hastings asupra regelui anglo-saxon Harold. Ducii Normandiei devin și regi ai Angliei. Ei tașează ducatul lor original regatului Angliei. În timpul dinastiei Plantageneților posesiunile engleze se măresc prin asocierea unor noi teritorii – Aquitania (în urma căstoriei regelui Henric cu Eleanor de Aquitania). Se constituie un adevărat imperiu plantagenet ce cuprindea Anglia și teritorii din Franța (Normandia, Aquitania). Deși regii capețieni ai Franței aveau posesiuni mult mai reduse ei erau superiori regelui Angliei deoarece acesta era vasalul lor pentru diferite posesiuni de pe continent. În Evul Mediu nu contează teritoriul ci raportul dintre conducătorii de teritorii. 20  Regii normanzi și dinastia Plantageneților 1. Wilhelm I Cuceritorul (1066-1087) 2. Wilhelm al II-lea Rufus (1087-1100) 3. Henric I Beaclerc (1100-1135) 4. Etienne de Blois (1135-1154) 5. Henric al II-lea Platagenetul (1154-1189) 6. Richard I Inimă de Leu (1189-1199) 7. Ioan fără de Țară (1199-1226) 8. Henric al III-lea (1226-1272) 9. Eduard I (1272-1307) 10. Eduard al II-lea (1307-1327) 11. Eduard al III-lea (1327-1377) Etape a. 1066-domnia lui Ioan fără de Țară b. criza monarhiei engleze din secolul al XIII-lea Organizarea normandă a regatului Angliei după 1066 menținerea organizării administrative anglo-saxone (shire, hundreds) deposedarea nobilimii anglo-saxone de proprietățile sale și atribuirea lor ca feude seniorilor normanzi organizarea primului recesământ al bunurilor din regat care este cel mai vechi din Europa postromană – Domesday Book (1066-1086) jurământul de la Salisbury (1086) - regele i-a obligat pe toți oamenii liberi din regat care dețineau pământ să –i presteze jurământul direct de credință - era o inovație pentru că întărea legătura directă dintre rege și supușii săi spre deosebire de regele capețian care exercita o autoritate nominală asupra tuturor supușilor și una efectivă doar asupra vaslailor direcți - regele englez i-a obligat pe toți oamenii liberi care deși nu erau vaslaii săi să jure credință lărgindu-și astfel cercul celor dependenți de el hommagium legium (omagiul preferențial) solicitat de regele Henric vasalilor vasalilor săi 21  Curtea regală – instrument de guvernare centralizată: cancelaria (păstra actele regelui și sigiliul regal), consiliul regal și serviciul de impozite (Exchequer) judecătorii itineranți trimiși să judece în numele regelui; tribunalele districtuale conduse de sherrif-s; procedura de judecată cu jurați; Curtea Supremă de Justiție; assizele (legi valabile pentru întreg regatul) instituirea ,,legii comune” valabilă pentru întreg regatul autoritatea asupra celrului: conflictul dintre regele Henric al II-lea și arhiepiscopul de Cantebury, Thomas Becket, cauzat de Statutele de la Clarendon (1164) prin care clerul era subordonat regelui din punct de vedere juridic Consecințe: trecerea de la regalitatea suzerană la monarhia suverană Criza secolului al XIII-lea  coincide cu domnia lui Ioan fără de Țară  nobilii profită de lipsa regelui Richard Inimă de Leu plecat în cruciadă și de slăbiciunea regelui Ioan fără de Țară care este învins de Filip August și pierde Normandia, pentru a se răzvrăti în dorința de a obține vechile privilegii  nobilii impun regelui Ioan semnarea documentului Magna Carta Libertatum din 1215 care le recunoștea privilegiile  controlul regalătății de un consiliu format din 25 de baroni  taxele nu mai puteau fi percepute fără consimțământul nobililor și a clerului  dreptul baronilor de a se revolta dacă regele încalcă legea  menținerea dreptului seniorial de judecată  în timpul lui Henric al III-lea (1226-1272) are loc o nouă revoltă a nobililor din regat  ,,Prevederile de la Oxford” din 1258 era mult mai restrictive decât cele din 1215  regele era plasat sub tutela unui grup de baroni conduși de Simon de Montfort, conte de Leicester  apariția Parlamentului în contextul instaurării dinastiei de Lancaster în 1399 și a Războiului celor două Roze (1453-1485)  Parlamentul era un organ de control al monarhiei  avea 2 prerogative: aprobarea și respingerea taxelor impuse de rege și destituirea funcționarilor regali în cazul în care aceștia nu și-au îndeplinit datoria Reconquista iberică şi formarea statelor monarhice din Europa Centrală (Polonia, Boemia și Ungaria) Reconquista iberică 22  Renașterea ideii de stat și procesul de centralizare teritorială, instituțională și politică s- a realizat într-o maneiră unică caracterizată de recucerirea Peninsulei Iberice de sub ocupația musulmană. Luptele dintre creștini și musulmani pentru stăpânirea Pen. Iberice au început în secolul VIII și au continuat până în secolul XV când musulmanii sunt alungați definitiv din peninsulă. Cuprinde 2 etape: 1. secolele IX-XIII 2. secolele XIV-XV Prima etapă În secolul X cel mai puternic stat din Pen. Iberică era Califatul de Cordoba care va intra în criză ca urmare a luptelor interne, fărămițându-se în mai multe emirate independente. În acest context în secolul XII statele cel mai puternice din zonă vor deveni Castilia și Aragon. Inițiatorii: a. Regatul Asturiilor/Leonului: situat în nord-vestul Spaniei el este continuatorul regalității vizigote și locul unde se afla mănăstirea Sf. Iacob de Compostela un loc de pelerinaj al creștinilor din toată Europa Apuseană. b. Regatul Navarrei: situat la poalele Pirineilor, la origine fiind marca Gasconiei înființată de Carol cel Mare transformată în secolul X în regat c. Regatul Castiliei: situat între Navarra și Leon el a fost constituit în urma recuceririlor creștine din secolul XI d. Comitatul Barcelonei: fosta marcă a Spaniei fondată de Carol cel Mare; în 1137 se unește cu Regatul Aragonului e. Regatul Aragonului: situat pe Ebru, a apărut în urma înaintării creștinilor spre sud în secolul XI Momente:  secolul X – apogeul Califatului de Cordoba  succesele temporare ale arabilor: 985 ocuparea Barcelonei  criza internă și decandența Califatului de Cordoba  succesele alternative ale creștinilor sau ale musulmanilor  1086: debarcarea Almoravizilor la Agericas 23   1108: creștinii suferă o înfrângere gravă în bătălia de la Ucles lângă Toledo  succese temporare ale musulmanilor (ocuparea Lisabonei - 1111) sau ale creștinilor (ocuparea Saragosei - 1118)  1146: apariția în peninsulă a Almohazilor  1147: recuceriea Lisabonei de contele Alfonso Enrique și formarea statului portughez în 1248  în secolul al XIII-lea Aragonul devine al doilea cel mai important regat creștin din Pen. Iberică fiind o putere mediteraneană ce îngloba bazinul Ebrului, insulele Baleare, Sicilia, Sardinia și teritorii din sudul Franței  Navarra situată între Castilia și Aragon se caracterizează printr-un declin continuu intrând sub influența franceză  1212: victoria creștinilor în bătălia de la Las Navas de Tolosa – moment de cotitură în procesul Reconquistei  1236: ocuparea Cordobei; 1248: ocuparea Sevillei; 1265: ocuparea Cadizului; 1292: ocuparea Tarifei; 1309: ocuparea Gibraltarului; 1344: ocuparea Agericasului  Emiratul Grandei este singurul stat musulman care va rezista până în secolul al XV-lea A doua etapă - pe parcursul recuceriii de teritorii are loc și procesul de centralizare a puterii - în Regatele Aragonului și Castiliei acest proces cunoaște aceleași etape 1. controlul orașelor înzestrate cu largi privilegii (fueros) prin intermediul corregidores (trimiși speciali ai regelui) 2. Curtea supremă de justiție numită Audiencia (1371) 3. instituirea unei taxe pentru tranzacțiile comerciale (alcabala) 4. Cortesurile (Parlamentul) 5. crearea funcției de trezorier regal (el contador real) Momente:  1487: cucerirea Malagăi  1489: cucerirea Almeriei  1492: cucerirea Granadei, ultimul punct de rezistență musulman din Peninsula Iberică – sfârșitul Reconquistei 24 Castilia și Aragonul se unesc formal prin căstoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia (1469), unire care va fi urmată de guvernarea comnuă a celor doi în 1479, moment ce va duce la desăvârșirea unificării Spaniei. Europa Centrală 1. Boemia (Cehia) 2. Regatul Poloniei 3. Regatul Ungariei Cele trei state au luat naștere în jurul anului 1000 în urma unui dublu proces: extinderea spre Răsărit a imperiului și a colonizării germane; propaganda papalității Boemia - creștinarea în rit catolic (secolele IX-X) - particularitatea definitorie: orientarea spre imperiu - Bretislav/Vratislav (1061-1092) profită de lupta pentru învestitură dintre papă și împărat devenind în 1086 rege - după 1158 se manifestă ereditatea titlului regal - regele Boemiei devine elector al imperiului - Ottokar al II-lea (1253-1278) transformă Boemia într-o mare putere din Europa Centrală - candidează la tronul imperial - victoria lui Rudolf de Habsburg asupra lui Ottokar la Marchfeld (1278) - sfârșitul epocii de glorie a Boemiei - ascensiunea Habsburgilor Polonia - Sub cneazul Mieszko I (960/963-992) are loc creștinarea polonilor în anii 965-966 - particularitatea fundamentală: orientarea spre Papalitate - Boleslav I (992-1025) devine primul rege al Poloniei în 1024 - Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370) – transformarea Poloniei într-o monarhie puternică și o mare putere central-europeană - 1386: Uniunea polonă-lituaniană prin căsătoria lui Wladislaw Jagello mare duce al Lituaniei cu Jadwiga moștenitoarea tronului Poloniei Ungaria 25  - 896: instalarea ungurilor în Câmpia Pannoniei - sec. IX-X: raiduri de pradă în Europa Centrală și Apuseană - creștinarea în rit catolic sub regele Vajk devenit Ștefan I cel Mare (997-1038) - orienarea spre Papalitate - ,,regat apostolic” cu misiunea de a propaga în spațiul de frontieră a catolicismului - stingerea dinastiei Arpadiene și venirea la tron a dinastiei franceze de Anjou (Carol Robert 1308-1342 și Ludovic I cel Mare 1342-1382) - domnia lui Matia Corvin (1458-1490) Concluzii: edificarea simbolică a regalităţii Statele monarhice se află indirect la baza statelor naționale Renașterea ideii de stat și procesul de unificare instituțională, teritorială și politică: a. în Franța – gradual b. în Anglia – prin cucerirea ei de normanzi care a deschis drumul dezvoltării puterii regale c. în Pen. Iberică – prin recucerirea spațiului controlat de musulmani d. în Europa Centrală – pe fondul expansiunii imperiului și a propagandei catolice inițiate de Papalitate 26 ESTOMPAREA UNIVERSALISMULUI MEDIEVAL: CRIZA BISERICII ROMANE (SEC. XIV-XV) Papalitatea în perioada de la Avignon şi amplificarea procesului de centralizare a Bisericii (1305/1309-1378) Împrejurările stabilirii la Avignon (1305/1309) Conflictul dintre regele Franței Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) și papa Bonifacius al VIII-lea (1296-1309) cauzat de impunerea de către rege a unui impozit general asupra tuturor supușilor inclusiv a clerului în 1296. Papalitatea pretindea în continuare o autoritate universală asupra tutuor categoriilor sociale. Acensiunea monarhiilor medievale a generat treptat un conflict latent între principiul suveranității regale și principiul universalității pontificale care nu ține cont de primul principiu. După moartea lui Bonifacius al VIII-lea are loc strămutarea reședinței papale de la Roma la Avignon în sudul Franței, moment care marca încercarea regelui francez de a controla Papalitatea. 1. Clement al V-lea (1305-1314) 2. Ioan al XXII-lea (1316-1334) 3. Benedict al XII-lea (1334-1342) 4. Clement al VI-lea (1342-1352) 5. Inocențiu al VI-lea (1352-1362) 6. Urban al V-lea (1362-1370) 7. Grigore al XI-lea (1370-1378) 8. Urban al VI-lea (1378-1389) 9. Clement al VII-lea (1378-1394) Amplificarea procesului de centralizare a Bisericii în perioada Avignon Întreaga putere în cadrul Bisericii se concentra la nivelul Papalității. Deși Papalitatea era slăbită în urma conflictului cu monarhiile era rămânea în raport cu creștinătatea apuseană suficient de puternică pentru a pretinde să concentreze întrega putere. Cauze: 27  Cauza principală a procesului de centralizare este de fapt o consecință a reformei gregoriene din secolul al XI-lea și a theocrației papale din timpul papei Inocențiu al III-lea. Papalitatea se impune ca autoritatea spirituală în cadrul Bisericii în conflictul cu împăratul s-a încheiat cu victoria papei care a reușit să ipostazieze ideea de universalitate în detrimentul împăratului. Puterile papei cresc, el concentrând întreaga putere. Aspecte: a. economice: acumularea crescândă de bunuri funciare și fiscale - Papa controlează toate veniturile din cadrul creștinătății apusene - Episcopatele deși inițial erau autonome din secolul al XIV-lea își pierd autonomia, toate veniturile fiind concentrate la vârf - Papalitatea exercită asupra acestor bunuri o autoritate discreționară - Această putere se manifestă și prin controlul direct al beneficiilor, Papa numindu-i personal pe ocupanții demnităților ecleziastice la nivel local și exercitând un drept suzeran asupra veniturilor - Papa devine mare bancher și proprietatr funciar b. expansiunea aparatului judiciar și birocrației - Papa devine singurul judecător la niveul întregii creștinătăți - Deposedează episcopatele locale de atribuțiile juridice - Această suverantate judiciară aduce și beneficii fiscale - numărul legaților pontificali crește iar instituțiile curiei papale se multiplică (apare cancelaria, funcția de vicar al papei etc.) Consecințe: a. creșterea și mai substanțială a autorității Papei b. sporirea presiunilor și intervenției principilor în problemele Bisericii c. temporalizarea clerului și deficitul său moral și religios - clerul se implică în societate și trăiește după modelul laic - unii papi precum Clement al VI-lea trăiesc în palate și se comportă ca principii laici - modelul hristic este abandonat de cler - adoptarea unui mod de viață asemănător laicilor Urmări: 28  - Marsiglio da Padova (1278-1343) – reformator religios și politic în lucrarea ,,Defensor pacis” (1324) propunea separarea atribuțiilor în societate. Biserica urma să se ocupe doar de problemele spirituale ale oamenilor iar principii laici de problemele temporale. Papalitatea era considerată vinovată de conflictele existente deoarece s-a îndepăratat de misiunea spirituală pe care o avea inițial. Ereziile din secolele XII-XIII; noile forme de viaţă religioasă din secolul al XIV-lea Reprezintă una din consecințele temporalizării clerului 1. Erezia cathară (albigensă) - cathar=pur - era de origine orientală - centrul acestei erezii era sudul Franței - erau protejați de contele de Toulouse - Caracteristici: vegetarianismul (nu mâncau carne), encrotismul (abandonarea căsătoriei și abținerea de la relații sexuale) și antinomismul (refuzau să recunoască orice formă de autoritate, de instituționalizare a credinței) 2. Mișcarea eretică a lui Gioacchino da Fiorre (1135-1202) condamnată în 1215 și definitiv interzisă în 1263 - a fost inițial călugăr dominican - s-a desprins din ordinul dominican și a format o congregație independentă care era inspirată de o nouă teologie a istoriei formată de el - el propunea o nouă concepție despre trecut, prezent și viitor - omenirea cuprinde 3 vârste principale - prima corespunde Vechiului Testament și era dominată de Dumnezeu Tatăl - a doua corespunde Noului Testament și era dominată de Fiul și Biserica sanctificată - a treia urma să vină și era dominată de Sf. Duh - lumea celei de-a treia perioade va locui pe Pământ după biruința asupra lui Antihrist 3. Mișcarea ,,săracilor din Lyon” sau a ,,săracilor în spirit/duh” (valdenzii) condusă de Petru Valdus (1176) - prpunea reîntoarcearea la sărăcia hristică și apostolică - a întemeiat o congregație care trăia într-o sărăcie deplină 4. Mișcarea condusă de Francisc de Assisi (1182-1226) - a înființat ordinul călugărilor franciscani - practicau și predicau sărăcia itenerant (din comunitate în comunitate) 29  - acceptată de Pappalitate 5. Curentele mistice și adepții spiritului liber (varianta radicală a misticismului) - încercarea de a trăi credința în afara instituțiilor ecleziastice - misticism – unirea directă cu Dumnezeu fără a mai fi nevoie de mediația clerului - prin meditație contact direct cu Dumnezeu 6. Frații vieții comune: begarzii și beghinele - călugări și călugări laici - nu îmbrăcau rasa monahală - erau laici care formaseră aceste comunități și își propuneau să trăiască după modelul ascetic și spiritual fără să se călugărească Evoluția Papalității și centralizarea Bisericii și abandonarea misiunii spirituale a determinat reacții prin care oamenii încercau să revină la modelul hristic. Oamenii încearcă să trăiască credința într-o formă personală fără să mai aibă nevoie de cler. Marea Schismă din Biserica romană (1378-1417) şi urmările sale - schismă în interiorul Bisericii Catolice - determinată de dorința papei Grigore al XI-lea de a reveni la Roma - Urban al VI-lea a mutat scaunul papal de la Avignon la Roma - regii Franței s-au opus și în cadrul unui conciliu au ale sun antipapă Clement al VII-lea - alegerea antipapei în 1378 a marcat începutul schismei și a pus în evidență criza accentuată a Papalității - Franța, Castilia, Arogon, Scoția și Neapole au susținut pe antipapa Clement în timp ce statele din nordul Italiei, Anglia, Ungaria, Polonia și regatele scandinave au susținut pe papa Urban - Portugalia și Imperiul Romano-German au oscilat în ceea ce privește susținerea pentru antipapă sau papă - Schisma a pus în evidență necesitatea reformării Bisericii care să pună capăt crizei și să restaureze credibilitatea papei Doctrina conciliară - o nouă concepție despre organizarea Bisericii Romane în conformitatea căreia autoritatea supremă în cadrul Bisericii nu aparținea papei ci Conciliului general (adunarea tuturor reprezentanților Bisericilor locale din lumea catolică cu misiunea de a lua o serie de măsuri administrative și religioase care să restaureze prestigiul Bisericii) 30  - Conciliul de la Pisa (1400-1414): a accentuat schisma prin existența a trei papi - Conciliul de la Konstanz (1414-1418): s-a reușit refacerea unității Bisericii prin alegerea papei Martin al V-lea (1417-1431) - Conciliul de la Pavia (1423) - Conciliul de la Basel-Ferrara-Florența (1431-1449): nu a reușit să adopte acele măsuri de reformare capabile să pună capăt crizei de încredere prin care trecea Biserica și să restabilească prestigiul Papalității; singura realizare a fost unirea celor două Biserici (Catolică și Ortodoxă) care nu se materealiza însă datorită opoziției Răsăritului Marea Schismă a pus în lumină dependența Bisericii Romane de monarhiile epocii și a compromis definitiv ideea de universalitate în varianta spirituală. 31 EMERGENŢA FORMELOR ECONOMICE, POLITICE ŞI MENTALE ALE MODERNITĂŢII (SEC. XV-XVI) Noțiunea de modernitate Europa în secolele XV- XVI: caracteristici generale; forme incipiente ale modernităţii în economie, societate şi gîndire 32 MENTALUL COLECTIV MEDIEVAL. PROPUNERI DE CONCEPTUALIZARE. TRĂSĂTURI Percepția timpului și a spațiului în Evul Mediu Timpul si spatiul reprezinta parametrii determinanti ai existentei lumii. Acestea au o existenta obiectiva dar sunt percepute si in mod subiectiv, fiind interpretate diferit in functie de civilizatii si societati, de stadiile de dezvoltare , de conduita fiintei si a comunitatilor umane. Durata si perceptia ei in societatile premoderne se deosebea radical de aceea care ne defineste pe noi astazi. Constiinta arhaica a timpului era , in primul rand , integrativa si in al doilea rand era si calitativa, timpul (ca si spatiu) fiind conceput nu ca o coordonata neutra ci ca o forta puternica si misterioasa, guvernand fie in ipostazele sale “bune” , fie ostile si periculoase. De asemenea, timpul nu era nici omogen si nici continuu. Exista timp profan , al vietii cotidiene si al activitatilor obisnuite , dar si un timp sacru , ceremonial. Pentru orice cultura, perceptia si modul de utilizare al timpului si spatiului constituie elemente definitorii. Activitatile cotidiene se desfasurau intr-un timp laic, profan, dominat de activitatile productive, atat pentru tarani, cat si pentru mestesugari, negustori si intr-un timp sacru, consacrat sarbatorilor religioase. Reprezentarile subiective ale timpului ,specific celor patru nivele culturale care structurau societatea medievala erau : rural ,seniorial , clerical si urban. Durata perceputa de taranul medieval era un timp “de asteptari si de rabdare , de permanente si de necontenite reluari”. Nuanta dintre intuneric si lumina, de muncile agricole sezoniere , de anotimpuri precum si de marile sarbatori religioase, al caror inceput si sfarsit coincidea cu intervalul cand erau achitate redeventzele seniorale. Depasind cu mult prin semnificatii , timpul senioral era un timp militar si al redeventzelor rurale , iar timpul clerical era cel mai important – gratie nu numai influentei culturale si mentale a Bisericii , dar , atat cat se putea ,si exactitatii sale sporite. Organizat dupa modelul oferit de scrierile sfinte si respectand intocmai istoria lui Hristos , timpul clerical era un timp liturgic , al marilor sarbatori religioase, comemorand de-a pururi faptele intemeitorilor credintei. Reperele intrebuintate spre a–l masura erau , in general , cele specifice acestui mediu fie ca este vorba de rugaciuni , de sunetele de clopot , de alternanta dintre lumina si intuneric, comuna cum am vazut si categoriilor rurale. 33  Pentru tarani, ritmul zilei era reglat de mersul soarelui pe cer sau de clopotele manastirii din apropiere , care trageau din trei in trei ore. Se crede ca primul Papa care a ordonat ca slujbele religioase sa fie anuntate de sunetul clopotelor a fost Sabinian, la inceputul secolului VII. Carol cel Mare a generalizat aceasta masura in tot imperiul sau. Primele clopotnite au fost construite in secolul VII si s-au raspandit in tot Occidentul. Pentru taran, ziua incepea odata cu rasaritul soarelui iar pentru calugari la miezul noptii. Noaptea, clopotarul manastirii se orienta dupa pozitiile astrelor, daca cerul era senin, sau dupa durata arderii unei lumanari de o anumita dimensiune (o noapte de iarna, de exemplu, se impartea in 3 lumanari) sau dupa un anumit numar de pagini pe care le citea ori un numar de rugaciuni pe care le recita. In timpul zilei, comunitatile manastiresti se foloseau de cadrane solare, cunoscute si de antici sau de ceasornice cu nisip ori apa, asemanatoare clepsidrelor. Timpul de lucru este definit printr-o perioada de 6 zile de lucru si o pauza la fiecare a 7 a zi. Stabilirea duminicii e un eveniment care s-a impus cu obligabilitate. Masurarea timpului depinde de natura, de apusul si rasaritul soarelui, de anotimpuri , determinand un timp religios sau un timp taranesc, urban (dezvoltarea oraselor) si unul public. Calugarii contribuie la organizarea timpului prin doua mari inovatii : clopotul si programul zilnic (orele canonice). Astfel in in cateva centre manufacturiere din Franta, apare acea varianta noua de masurare a timpului si anume clopotul orasului care ritma oficial munca, marcand inceperea acesteia, pauza de masa, reluarea si incetarea lucrului. In felul acesta, timpul se rationalizeaza si se laicizeaza, nemaifiind controlat de autoritatea ecleziastica. Legat de perceptia spatiului, Pamantul era imaginat in Evul Mediu ca avand forma unui disc plat, inconjurat de apele oceanului. Pe baza cunostintelor transmise din Antichitatea romana tarzie, s-au intocmit harti ale lumii in care apareau cele trei continente cunoscute – Europa, Asia si Africa – cu localizarea diferitelor tari si orase, in centrul carora figura Ierusalimul. A existat si o cartografie nautica, influentata de cunostintele navigatorilor si geografilor arabi iar in secolul XIII au aparut harti nautice originale, numite „portulane”, in care erau indicate sute de porturi. Spatiul nu era conceput in aceasta epoca ca un mediu neutru, ci dimpotriva, ca o adevarata forta care determina insasi viata. 34  Distantele in Evul Mediu erau greu de masurat cu precizie sau , in orice caz nu atat de riguros ca astazi. Pentru a masura , totusi , spatiul ,oamenii foloseau repere de ordin corporal , variabile de la o regiune la alta si de la un tip de comunitate la altul. Acestea erau fie “piciorul” , “cotul” si “degetul” , fie - ca la Montaillon – si “mana” , “bratul” (pentru distante mai lungi ) sau forta acestuia , tradusa prin capacitatea sa de a arunca diferite obiecte. Pe uscat, distantele erau masurate dupa zilele de mers pe jos iar distantele mai scurte erau indicate de asa-zise unitati de masura, precum „o bataie de sageata” sau „o aruncatura de piatra”. Limbajul deplasarii era tot atat de concret si de figurativ. In regiunile rurale de deal si de munte de exemplu, nu se mergea niciodata de “acolo” pana “dincolo”, ci se urca si se cobora , vocabularul sugerand conditiile de relief al traseului. Nici denumirea punctelor cardinale nu erau cunoscute, orientarea facandu-se dupa semne sau directii concrete. Spatiul in Evul Mediu nu este conceput ca un mediu neutru , dar ca o adevarata forta care determina insasi viata. Spatiul se reducea de multe ori la pod , padure , pustie , portile orasului. O imprecizie asemanatoare se constata in cartile si portulanelor (harta maritima) epocii. Acestea nu descriu lumea propriuzisa ci conceptia despre ea. Imaginarul Regimul alimentar în Evul Mediu. Maladiile şi marile epidemii. Durata vieţii şi atitudini faţă de moarte. Regimul alimentar Alimentaţia medievală depindea mult de clasa individului. Pentru nobili şi familiile lor din conace, exista o gamă largă de produse alimentare disponibile: carne de pasăre, vânat, carne de vită, porc, miel, peşte, proaspete, afumate sau sărate, produse din făină albă şi cereale, brânză şi unt. Hrana nobililor Cele mai folosite vegetale in afară de ceapă şi usturoi, erau mazărea şi fasolea. Ca mâncăruri potrivite pentru cei săraci, ele erau servite şi de bogaţi. 35  In castelele medievale, bucătarul şi ajutoarele lui ţineau carnea - de porc, de oaie, de vacă, de pasăre, vânat - pe o frigare şi preparau fripturi şi supe in ceaune imense atârnate deasupra focului de un cârlig care putea fi ridicat şi coborît pentru a regla temperatura. Carnea fiartă era scoasă din ceaun cu un cârlig de fier sau o furculită lungă cu mâner de lemn. Supa era strecurată cu o lingură mare cu orificii. Sosurile cu care serveau carnea erau făcute din ierburi din grădina castelului, amestecate cu vin, oţet, ceapă piper, scorţişoară si uneori cu muştar. Peştele era pescuit din iazul castelului, dintr-un râu din apropiere sau direct din mare. Preferau hering afumat, sărat, sau cod. Heringul proaspăt era condimentat cu ghimbir, piper şi scorţişoară, şi era servit ca plăcintă cu peşte. La masă oaspeţii erau aşezaţi în funcţie de statut. Cei mai importanţi erau aşezaţi la mesele mai înalte, cu locurile cele mai confortabile. După ce spuneau rugăciunea, servitorii aduceau mâncarea. Intâi se aduceau pâinea si untul, urmând apoi vinul si berea. La masă, se ţinea cont de anumite reguli. Exista un anumit protocol, un mod corect de a te comporta din momentul in care te aşezai până începeai să tai mâncare si pe urmă sa mănânci. Era foarte importantă ordinea în care erau servite mâncărurile, unde erau ele puse, era important câte degete foloseau când aveau in mână anumite tacâmuri. Carnea era tăiata cu cuţitul si apoi apucată cu degetele, iar când două persoane împărţeau o farfurie, cel mai mic îl ajuta pe cel mai important, cel tânar pe cel în varstă, iar bărbatul ajuta femeia rupând pâinea, tăind carnea si dând cana sau paharul. Cei care luau masa trebuiau sa aibă grijă să nu stea cu coatele pe masă, să mănânce cu atenţie şi să nu ia muşcături prea mari. Datorită mâncatului cu degetele şi a împărţirii unei farfurii, se avea foarte multă grijă ca cei care mâncau să aibă mâinile si degetele foarte curate, să se cureţe la gură înainte să bea din pahar. In fiecare zi în jurul orei 10 a.m. serveau masa care consta din două sau trei feluri, servite în farfurii separate, ultimul fel fiind format din fructe, nuci, brânză si vin condimentat. Hrana ţăranilor medievali 36  Ţăranii medievali aveau un regim alimentar mult mai simplu. De obicei grâul recoltat era vândut iar pâinea ţărănească se făcea din orz şi secară, coapte în pâinea neagră şi grea. Se bea bere făcută din orz, dar şi apă îndulcită cu miere. Alimentaţia ţăranului avea puţine proteine, doar din mazăre şi fasole, care se adăugau în pâine şi supe sau ciorbe.Fierturile erau de multe ori preferate pâinii deoarece nu necesitau cereale pe care morarul le păzea cu străşnicie. Ceapa, varza, usturoiul, nucile, fructele de pădure, prazul, spanacul, pătrunjelul erau alimentele care îngroşau supa. Legumele crude erau considerate nesănătoase şi rareori se consumau ca atare. Foarte rar, în unele zile de sărbătoare, mâncau carne (în medie 2 zile pe lună). Le era interzisă carnea de vânat. Maladiile și marile epidemii Istoricul francez contemporan Jean de Venette scria: În anul 1348, în afară de Foamete și de Război a apărut și Ciuma în lume”. De fapt, zvonurile circulaseră în porturile europene de mai mult de zece ani că ceva îngrozitor avea lorc în țări îndepărtate, că India se depopulase și că Siria și Armenia erau acoperite de cadavre. Apoi au acostat trei galere în portul Genova din nordul Italiei, cu marinari infectați din cauza mușcăturilor de purici purtați de șobolanii de pe nave. Deși marinarii au fost goniți către mare cu săgeți aprinse, ,,pentru că nimeni nu îndrăznea să-i atingă”, era prea târziu. Moarte Neagră sosise, cea mai virulentă epidemie de ciumă bubonică și pulmonară consemnată vreodată. În următorii doi ani, avea să ucidă între o treime și o jumătate din populația Europei, făcând probabil peste 25 de mil. de victime. Moartea a sosit repede. Scriitorul Boccaccio a fost martor al ciumei la Florența. ,,S-a trădat prin apariția unor tumori în vintre sau la subraț, unele dintre ele mari cât un măr sau altele cât un ou” scria el. A crezut că după apariția tumorilor ,,sau a buboaielor”, persoana infectată va muri într-o singură zi, deși alții au observat că victimele mai supraviețuiau patru sau cinci zile. Termenul de ,,ciumă bubonică” se trăgea de la acele tumori; i s-a spus și ,,Moartea Neagră” după culoarea buboaielor. Boala s-a răspândit rapid de la o țară la alta: pe la sfârșitul anului 1348 ea bântuia Franța, Spania și Anglia. Oamenii pe vremea aceea nu înțelegeau cum se răspândește boala. Medicul de la Avignon al Papei, Guy de Chauliac, un om remarcabil cu o cunoaștere a epidemiei mai bună 37 decât că se poate lua boala ,,doar privind bolnavii”. Un medic din Paris scria că ,, o persoană bolnavă putea infecta întreaga lume”. Două forme de pestă declanșau Moartea Neagră. La vremea aceea, doar de Chauliac a observat că în afară de buboaie, mai exista o serie foarte distinctă de simptome: febră neîncetată și tuse cu expectorație sangvinolentă. Cu toate că nu și-a dat seama, identificase ciuma pulmonară mult mai infecțioasă, din cauza căreia, observa el, murea în două zile. Tipul bubonic se răspândea prin puricii șobolanilor negri iar cea pulmonară pe cale aerogenă de la tusea persoanei bolnave. Într-o epidemie din Maciuria izbucnită în 1921, bolnavii de ciumă pulmonară trăiau mai puțin de două zile. După doi ani înspământători – 1348 și 1349 – în care nu se întrezărea nici o rază de speranță, ciuma a dispărut temporar. În 1350 papa Clement al V-lea a anunțat un an jubiliar și un milion de pelerini s-au îngrămădit către Roma pentru a sărbători supraviețuirea omenirii. Ei aveau să se înșele amarnic. În 1369 ciuma va izbucni din nou. Ciuma nu apărut în 1348 ea fiind întâlnită și în perioadă anterioară. În secolul al VII- lea, istoricul englez Beda Venerabilul menționa că în secolul al V-lea, în jurul anului 450, ,,supraviețuitorii abia aveau timp să își îngroapte morții”. Un mare mister din trecutul Angliei este cum nu mai mult de 10 000 de anglo-saxoni au ajuns să cucerească o țară cu o populație de 5-10 milioane d elocuitori. Ciuma ar fi putut explica acest mister. Nici un martor ocular nu a lăst vreo mărturie scrisă despre ciuma din jurul aului 450 dar acestea au fost mai numeroase după ce boala a revenit. În 543, în timpul domniei lui Iustinian, ciuma s-a răspândit în Imperiul Roman de Răsărit și un an mai târziu, istoricul franc, Grigorie din Tours povestea despre cum a afectat ciuma Gallia. În 550, istoricii au consemnat apariția ,,pestei galbene”. Găsim astefl un indiciu al terorii sub care trăiau oamenii în relatările despre moartea regelui galez Maelgwn care și-a părăsit reședința din vârful deaului de lângă localitatea Llandudno pentru a se refugia în biserica de la Rhos. Se spune că regele a văzut prin gaura cheii cum ,,pesta galbenă înainta în salturi spre el”. În 1382 ciuma va reveni din nou. Poetul galez Iolo Goch a compus o elegie dedicată uneia dintre victime, arhidiaconul bisericii Sf. Asaph. Astfel de poezii făceau parte din repertoriul oricărui poet galez medieval dar această elegie se dovedește a fi diferită, fiindcă autorul se dovedește a fi îngorzit - ,,Joi a început groaza între capătul zorilor și lăsarea nopții”. 38  Ultima mare incidență majoră a ciumei în Marea Britanie a fost Marea Ciumă de la Londra din 1665. Surprinzător ea s-a limitat doar la metropolă. În 1910 are loc o epidemie mai redusă la Suffock, dar în Orient boala a făcut revagii – în India pe la 1890 au murit peste 6 mil. de oameni. Moartea Neagră considerată cea mai infecțioasă boală din lume poate fi vindecată complet cu tetraciclină, cea mai simplă și cea mai ieftină formă de antibiotic, descoperită în anii 40 ai secolului XX. Acest medicament este folosit pentru tratarea acneii în Occident Durata vieții și atitudinii față de moarte „Nu e niciun rău în viață pentru cel care înțelege că a se lipsi de viață nu este un rău”, scria Montaigne în eseurile sale. Cu toate acestea, moartea este prilej de durere, interogație, și chiar răzvrătire. De-a lungul istoriei omenirii, omul a lăsat mărturii palpabile ale vieții și morții sale. Un simplu site arheologic ne poate dezvălui indicii ale modului în care omul percepea moartea, iar fiecare cultură a avut propria percepție. Și chiar dacă perspectiva omului asupra morții s-a schimbat radical în perioada modernă, „obiceiurile și atitudinea față de moarte sunt adânc înrădăcinate în cultura primitivă din care ne tragem”. (Sir J G. Frazer, The Golden Bough.) Moartea în Evul Mediu În Evul Mediu, numit și Valea Plângerii, omul își aștepta moartea ca un lucru firesc, ca o altă fațetă a vieții. Pentru Philippe Aries, cel care propune termenul de „moarte îmblânzită”, moartea nu este o surpriză, ea trimite semnale din timp și nimeni nu cunoaște momentul sosirii morții mai bine ca muribundul. „Avertismentul venea prin semnale naturale sau mai degrabă printr-o convingere intrinsecă și nu prin premoniție supranaturală”, mai ales că în acele vremuri, „granița dintre natural și supranatural era destul de nesigură”. (Philippe Aries, Omul în fața morții) Aries crede că premoniția morții este ceva foarte simplu, care persistă, în mod paradoxal, și în vremurile contemporane. Cu toate acestea, chiar în Evul Mediu, premonițiile prin apariția celor morți la patul muribundului era, se pare, apanajul credinței populare și nu a oamenilor cultivați. 39  Însă nu existau aceste prevestiri când moartea survenea în mod subit. Era privită ca o moarte care „răsturna ordinea lumii” și, prin urmare, considerată „infamantă și rușinoasă. (…) era urâtă și vulgară, ea provoca teamă apărea ca un fapt straniu și monstruos despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească”. (Philippe Aries, Omul în fața morțiii) La fel se întâmplă și cu cel care moare singur, fără să fie înconjurat de familie. Acesta este privit ca un stigmatizat. Tot rușinoasă era și moartea condamnaților, care nici măcar nu primeau binecuvântarea preotului (acest lucru se va produce mai târziu, la insistența călugărilor și a clericilor pe lângă autoritățile vremii), fiind, astfel, blestemați și în lumea de dincolo. „Moartea subită inspira teamă, deoarece nu mai exista timp pentru pregătirea ei, lucru care dăuna sufletului în viața de apoi. (…) prevestirea morții era un lucru bun, în timp ce venirea subită a acestea era ceva rău. Nu a mai rămas decât un pas ca oamenii să creadă că moartea subită era destinată celor răi sau păgânilor. (….) înecul, era prezentat întotdeauna ca o cauză a morții pentru păgâni”, scrie Christopher Daniell în cartea sa Death and Burial in Medieval England 1066–1550. Cu toate acestea, în vremea cavalerilor medievali, victimele războiului care mureau „subit” nu erau considerate niște veșnici damnați. Regretul vieții nu este profund și este „asociat cu acceptarea simplă a morții apropiate”. Familiaritatea omului medieval cu moartea face ca aceasta din urmă să fie privită cu seninătate, ca ceva firesc și uneori binevenit. Omul medieval se teme să moară singur, el trebuie să se afle înconjurat de semenii săi. Practic nimeni nu murea singur, „se murea mereu în public”. „Viața pământească este efemeră comparativ cu viața sufletului de după moarte, iar destinul sufletului în viața de apoi va fi determinat de acțiunile acestuia în starea întrupată” (Christopher Daniell, Death and Burial in Medieval England 1066–1550) Prin urmare, moartea trebuie simţită ca o prezenţă, ca o latură a sinelui, o reflexie a vieții pământene, iar, uneori, o încununare a ei (în special pentru cavalerii). Ritualurile morții Muribundul erau lungit mereu pe spate pentru a privi cerul. El poate astfel să treacă printr-un adevărat ritual, în care își cere iertare de la apropiați, uneori chiar de la slujitorii săi 40 cei mai umili, dă sfaturi familiei sale, o binecuvântează, după care își încredințează sufletul în mâinile domnului. Uneori se părea că acesta chiar „patrona” întregul ceremonialul funerar. Toate lucrurile ce țineau de lumea materială erau aranjate cu grijă încă din timpul vieții, într-un fel de testament verbal. Morții erau deseori asemuiți cu oamenii care dorm, prin urmare aceștia se odihneau într - un fel de loc edenic, „o grădină înflorită”. Însă comparativ cu seninătatea muribundului, manifestarea doliului este exagerată, împinse spre paroxism. Familia, copleșită de durere, are gesturi de disperare. Dar doliul nu durează prea mult, în cazuri excepționale, o lună de zile, de multe ori, de îndată ce mortul era înhumat, doliul înceta, iar acesta era uitat. Procesiunea funerară își schimbă și ea. Dacă în Evul Mediu timpuriu, mortul era condus pe ultimul drum de familie și de prieteni, spre sfârșitul acestei epoci, procesiunea funerară este formată din preoți și călugări urmați de săraci și copii, numărul lor variind în funcţie de situația socială a defunctului. Cimitirele în Evul Mediu Atitudinea familiară față de moarte persistă multe secole în Evul Mediu. Ea începe cu o relație apropiată între vii și morți, marcată de locul în care erau amplasate cimitirele. Dacă la începutul creștinismului, morții erau îngropați în necropole alături de păgâni, iar apoi în cimitire separate, dar în afara orașului, credința în înviere și în martiriu a adus cimitirele mult mai aproape de comunitatea de care aparținuseră. Oamenii erau îngropați în cimitire rânduite în curtea bisericilor, lângă zidurile acestora. „(…) cimitirele noastre stau în jurul bisericilor în locurile cele mai umblate pentru a obișnui (…) norodul, femeile și copii să nu se sperie la viziunea vreunui mort, și ca neîncetata vederea osemintelor, mormintelor și petrecaniilor să le amintească de starea noastră”. (Montaigne, Eseuri, vol I). Mai târziu, cimitirele vor fi despărțite de biserici. În epoca medievală timpurie, nimeni nu era îngropat în biserică. Lucrurile s-au schimbat, iar biserica va fi, de acum înainte, loc de înhumare pentru prelați, personalități ale vremii, oameni care s-au distins prin virtuții în timpul vieții. Spre sfârșitul Evului Mediu, aristocrații puteau să se îngroape în biserici, în schimbul unei sume de bani. 41  Însă izbucnirea ciumei în secolul al XV-lea, care secera, în special, populația săracă, a dus la apariția gropilor comune impresionante prin mărimea și capacitatea lor. Înhumarea în mormintele private părea un act condamnabil în Evul Mediu. „Cimitirele conservă memoria morții și, simbolic, anticipează învierea”, scrie Douglas Davies, antropolog și teolog, în cartea sa „A Brief Hisory of Death”. Judecata de Apoi – Iconografie Primele reprezentări ale Judecății de Apoi, în secolul al XII, evocă imaginea venirii lui Hristos în toată strălucirea sa, „o strălucire a luminii universale care nu mai lasă loc istoriei umanității, și cu atât mai puțin, biografiei individuale a fiecărui om”. (Philippe Ariés, Omul în fața Morții). Mai târziu, iconografia se schimbă inspirată de Evanghelia Sfântului Matei. Judecata de Apoi se face prin separarea sufletelor bune de cele rele și se concentrează pe trei momente biblice – învierea trupurilor, judecata propriu-zisă, și despărțirea celor drepți de păcătoși. Odată cu momentul separării sufletelor, sunt introduse simboluri ale infernului, fiara cu șapte capete din Apocalipsă, a căror reprezentarea este sugestivă în iconografia de început. Un secol mai târziu, Judecata de Apoi îl reprezenta pe Hristos pe tronul judecătorului înconjurat de apostoli. Acum sufletele sunt cântărite de către Arhanghelul Mihail și separate, încă o dată, de Arhanghelul Gavril. Însă soarta sufletelor putea fi schimbată de implorările Maicii Domnului și ale Evanghelistului Ioan. În secolele următoare, tema Judecății de Apoi nu a fost uitată, însă reprezentarea ei diferea infinit, „ideea judecății detașându-se de ideea învierii”. În secolul al XV-lea, iconografia cunoaște o nouă schimbare. Tema purgatoriului devine dominantă, iar scena Judecății transcende lumea de dincolo venind chiar în camera muribundului. Făpturile supranaturale de partea binelui și a răului invadează camera muribundului. Camera își pierde funcționalitatea inițială, iar locul Arhanghelului Mihail, cu balanța sa, este luat de Îngerul Păzitor. Reprezentarea morții Moartea este reprezentată fie ca un cavaler al Apocalipsei fie sub forma unei femei cu părul despletit care plutește deasupra lumii ținând coasa cu care seceră fără a ține cont. 42  Așa cum arată Christopher Daniell, în Anglia medievală, moartea vine sub diferite înfățișări: un bătrân sau un fel de agent care invită la introspecție, la o analiză a sufletului. Mai târziu, iconografia morții capătă valențe macabre, aceasta fiind reprezentată de un cadavru pe jumătate descompus numit „transi”. Interesant este faptul că moartea poate lua și forme neașteptate. La sfârșitul secolului al XV-lea, moartea capătă conotații erotice și în multe dintre reprezentările din secolele al XVI- XVIII-lea, moartea este asociată, într-o manieră macabră, cu iubirea. Hans Baldung, în pictura sa Moartea și fecioara, prezintă o tânără fată înveșmântată sumar care este condusă de moarte spre groapă. Este o alegorie a morții iar pielea nefiresc de albă a fetei contrastează puternic cu moartea, un cadavru în descompunere, și fundalul întunecat al cimitirului, realizând o minunată comparație între frumusețea și strălucirea vieții și sluțenia morții. Într-un alt tablou al lui Baldung, Cele trei etape ale vieții, fata este aproape goală preocupată de lucruri deșarte în timp ce moartea, reprezentată, la fel, printr-un cadavru în descompunere, ține o clepsidră deasupra capului ei, simbol al lumii trecătoare. În partea dreaptă a fetei se află un bărbat bătrân care pare că încearcă să alunge moartea, iar la picioarele ei se joacă un prunc. La Hans Sebald Beham, moartea este prezentată la fel în Moartea și cuplul indecent, iar tabloul nu este nimic altceva decât o alegorie a vieții și a morții. Majoritatea tablourilor, personajele sunt prezentate goale, impresionante prin detalii ale trupului. Cea mai mare parte a acestora sunt realizate în perioada renascentistă când accentul cade pe om și pe condiția acestuia. Transcendentalismul Evului Mediu se transformă în imanentismul Renașterii, iar râsul va fi cel care va domina. Omul va fi centrul universului, iar toate lucrările de artă se remarcă printr-o mare atenție pentru detaliul corpului uman. Este perioada în care sunt pictate și sculptate cele mai multe nuduri, în cele mai inedite ipostaze. O altă temă des întâlnită în reprezentarea morții sunt dansurile macabre, motive decorative care ornau osuarele Dansurile macabre „sunt o horă fără sfârșit în care alternează cei morți cu cei vii”. Dansurile reprezintă o alegorie a morții, fiecare mort dansează cu un om viu pe care-l va lua cu el. Dansul morții, mult mai popular în Franța și Germania,decât în Anglia, a fost inițiat de călugări. Acesta era condus de un schelet care îl dirija pe cel decedat într-un dans vesel. Ideea centrală a acestui dans era că niciun muritor, indiferent de situația și rangul lui, nu putea să 43 scape de moarte. Săracii și bătrânii întâmpinau moartea cu bucurie în timp ce alții se temeau de ea. (Christopher Daniell, Death and Burial in Medieval England 1066–1550) Frica de moarte Deși în Evul Mediu omul accepta moartea ca pe o condiție sine qua non a vieții, în timp, acest sentiment a dispărut, fiind înlocuit de tema de moarte, în contextul judecății de apoi, iar ulterior, de caracterul său terifiant atribuit de detașarea și ignoranța omului modern. „Frica de moarte este prezentată sub diferite forme pornind de la frica de a fi îngropat viu până la anticiparea unei torturi ce se va petrece în viața de apoi. Mai există de asemenea în folclorul anumitor comunități o teamă generată de cei morți, care îi bântuie pe cei vii, fantome, vampiri, zombii, care pot fi o reală amenințare pentru cei vii”. (Douglas Davies, A Brief History of Death) Pentru a învinge frica de moarte, omul a recurs la tot felul de subterfugii,încercând să se detașeze de ideea morții uneori privind-o, în mod paradoxal, ca un fel de leac pentru orice boală. Cu toate acestea, frica de moarte nu este un atribut al omului modern. Încă din timpuri străvechi, în dorința de a stăpâni moartea, oamenii chiar au ridiculizat-o. Euripide scria că atunci „când se apropie moartea (…) vârsta a încetat să mai fie o povară”. Familie, căsătorie, copii. Condiţia femeii în societatea medievală 44  CRUCIADELE ŞI LUMEA MEDITERANEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV Geneza cruciadei: „Pacea lui Dumnezeu” şi „Războiul Sfânt” Desfășurarea cruciadelor și constituirea stăpînirior latine din Răsărit: tipologie și consecințe Atitudinile reciproce în contextul cruciadelo: „Francii” – Bizanţul – Islamul 45 TRADIŢII ŞI MUTAŢII CULTURALE ÎN OCCIDENTUL LATIN (SEC. XII-XIV) Naşterea intelectualului şi geneza universităţilor Intelectualul era în Evul Mediu - era cel care cunoștea elementele de bază ale culturii – scris, citit - preocuparea comună cu clerul de a descifra partea spirituală a Universului, de a înțelege Universul ca fiind creația lui Dumnezeu - nu este separat de Biserică - intelectualii fac parte din Biserică - sunt definiți prin modul de a gândi și explica datele credinței, de a descifra dimensiunea spirituală - textul de la care plecau era Biblia - au studiat prin traduceri și comentarii autorii antici - pot fi defniți care cei care trăiesc de pe urma capitalului științei - ei studiază revelația prin textele sacre și autorii antici care sunt traduși, comentați și introduși - Ibn Sina – Avicenna persan de origine, a trăit la Bagdad, în sec. XI - Ibn Roshd – Averroes, a trăit la Cordoba în sec. XII - cunosuți în cultura medievală - prin ei sa transmis în Europa o mare parte a culturii antice - medicina hipocratică a ajuns cunoscută prin intremediul lui Avicenna – tratatul Canon (toată știința antică medicală) 46  - Verroes a tradus și comentat operele lui Aristotel care a intrat în aria culturală a Occidentului european - personaj social nou care se caracterizează prin faptul că posedă un capital simbolic – știință de