Suport Curs - Asistență Socială în Sistemul de Probațiune - PDF

Asistența socială în sistemul de probațiune -suport de curs- Conf. univ. dr. Cristina ILIE Craiova  Cuprins Capitolul I. Probațiunea – definire, scop, forme, teorii 4 I.1. Definirea...

Asistența socială în sistemul de probațiune -suport de curs- Conf. univ. dr. Cristina ILIE Craiova  Cuprins Capitolul I. Probațiunea – definire, scop, forme, teorii 4 I.1. Definirea și scopul probațiunii 4 I.2. Evoluția și formele sistemului de probațiune 9 I.3. Instrumente legislative internaționale cu impact major în domeniul probațiunii 10 I.4. Teorii folosite în sistemul de probațiune 14 Capitolul II. Evoluția sistemului de probațiune în România 19 II.1. Înființarea și etapele de evoluție ale probațiunii în țara noastră 19 II.2. Structura actuală a sistemului de probațiune și categoriile de personal 20 II.3. Misiunea, valorile și principiile etice ale probaţiunii 22 II.4. Acte normative fundamentale pentru sistemul de probațiune 28 II.5. Principalele activități și atribuții ale serviciilor de probațiune din România 29 Capitolul III. Supravegherea în comunitate 31 III.1. Etapele supravegherii în comunitate 31 III.1.1. Alocarea cazului 32 III.1.2. Pregătirea pentru prima întrevedere 32 III.1.3. Prima întrevedere 33 III.1.4. Întocmirea și înmânarea planului de supraveghere 34 III.1.5. Monitorizarea și evaluarea procesului de supraveghere 36 III.1.6. Încheierea supravegherii 36 III.2. Procesul de supraveghere al persoanelor majore 38 III.2.1. Supravegherea în cazul ”amânării aplicării pedepsei” 39 III.2.2. Supravegherea în cazul ”suspendării executării pedepsei sub 42 supraveghere” III.2.3. Supravegherea în cazul ”liberării condiționate” 43 III.3. Coordonarea prestării muncii neremunerate în folosul comunității 45 III.3.1. Obligația de a presta munca neremunerată în folosul comunității 45 III.3.2. Coordonarea executării amenzii transformată în muncă 46 neremunerată în folosul comunității III.4. Implicarea instituțiilor din comunitate în vederea executării obligațiilor 47 III.5. Procesul de supraveghere al minorilor sancționați cu măsuri educative 48 neprivative de libertate III.5.1. Stagiul de formare civică 51 III.5.2. Măsura educativă a ”supravegherii” 52 III.5.3. Consemnarea la sfârșit de săptămână 54 III.5.4. Asistarea zilnică 55 III.6. Referatul de evaluare și raportul de evaluare 57 III.6.1. Referatul pentru suspecții sau inculpații minori 57 III.6.2. Raportul pentru suspecții sau inculpații majori 59 III.6.3. Raportul de evaluare pentru persoanele majore aflate în 61 supraveghere și pentru minorii aflați în executarea unei măsuri educative 2 III.7. Activitatea consilierului de probațiune în penitenciare și centrele de 62 detenție 65 Cap IV. Programe de intervenție și tehnici specifice utilizate în cadrul serviciilor de probațiune 65 IV.1. Interviul motivațional 65 IV.2. Programul OTO ”Unu la Unu” 66 IV.3. Programul ”STOP – Gândește și schimbă!” 67 IV.4. Programul ”DAS Majori – Dezvoltare de abilități sociale la majori” 67 IV.5. Programul ”DAS Minori – Dezvoltare de abilități sociale la minori” 68 IV.5. Programul ”Drink and Drive” 68 IV.6. Programul ”RRR- Reducerea riscului de recidivă după închisoare” 69 Extras din Codul penal 84 Extras din Codul de procedură penală 87 Extras din Legea nr. 252/ 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune 105 Extras din Legea 123/ 2006 privind statutul personalului de probațiune 108 Anexă – Alte acte normative relevante în practica profesiei de consilier de probațiune 110 Bibliografie 3  Capitolul I. Probațiunea – definire, scop, forme și teorii I.1. Definirea și scopul probațiunii Conceptul de probațiune provine din latinescul probațio, care înseamnă perioadă de probă.1 Probațiunea a reprezentat, încă de la început, un fel de a doua șansă pentru infractori, constând în respectarea legii și adoptarea unui comportament moral acceptat. Obiectivul principal al probațiunii este reintegrarea socială a persoanelor care au comis o infracțiune cu pericol social redus pentru a putea contribuii la dezvoltarea societății, reprezentând o alternativă la pedeapsa cu închisoarea.2 Așadar, probațiunea reprezintă înlocuirea unei pedepse privative de libertate cu o strategie de monitorizare a infractorului, cu scopul de a-l reintegra din punct de vedere social. Probațiunea cuprinde 3 faze: a. Faza presentință, care constă în documentarea și analiza cazurilor; b. Faza postsentință, în care instituționalizarea este înlocuită cu strategii corective comunitare; c. Faza posteliberare, atunci când se execută o pedeapsă privativă de libertate pentru o perioadă de timp. Principiul individualismului stă la baza Probațiunii și constă în reintegrarea socială a infractorului și cooptarea lui în programe individulizate, în funcție de nevoile sale.3 „Probațiunea aduce în atenția societății ideile eticii sociale, ale solidarității, ajutorului, grijii față de alții, includerii și acceptării altora”4 Ideea de probaţiune a apărut odată cu evoluţia unor curente şi doctrine din domeniul criminologiei şi al sociologiei devianţei / delincvenţei, evoluţie care a antrenat unele schimbări în filosofia sistemului de justiţie penală. Astfel, dacă în cadrul teoriilor clasice asupra fenomenului criminalității, accentul în explicarea cauzalităţii se schimbă de pe faptă pe făptuitor, sancţiunea fiind dată fie în funcţie de gravitatea faptei, fie în funcţie de 1 Luana Miruna Pop, Dicționar de politici sociale, București, Editura Expert, 2002, p.665. 2 Mihaela Tomiță, Probațiunea în contextul administrării comunitare a justiției, apud. Ioan Durnescu (coord.), Probațiunea teorii, legislație și practică, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 29. 3 Luana Miruna Pop, op.cit., p. 665. 4 Maria Roth-Szamoskozi, Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003. 4  periculozitatea făptuitorului, ulterior, în cadrul teoriilor contemporane, au început să fie luaţi în calcul factorii contextuali de natură socio-economică şi culturală5 Analiza devianţei, delincvenţei şi infracţionalităţii nu se poate reduce la o perspectivă strict juridică deoarece acestea sunt în primul rând fenomene de natură socială din punctul de vedere al mecanismelor de producere şi implicaţii, care se raportează la întregul sistem de valori al societăţii, având caracter antisocial şi ilicit. Paradoxal, creşterea fenomenului criminalității, chiar într-un mod exploziv, are loc, conform cercetărilor axate pe raportul dintre situaţia economică şi dinamica infracţională, pe fondul unei dezvoltări socio- economice marcante manifestată prin „creşterea veniturilor” şi „reducerea inegalităţilor sociale”. De exemplu, cercetările realizate în S.U.A. în anii '60 şi '70 de către Lavrence E. Cohen şi Marcus Felson concluzionează că „delincvenţa globală” se explică prin „dispersia activităţilor rutiniere” în afara locuinţei şi a familiei, faptele ilegale fiind, din acest punct de vedere, „un subprodus al libertăţii şi al prosperităţii” aşa cum acestea se manifestă prin activităţile cotidiene6. Se poate lesne observa că justificarea cercetărilor din domeniul sociologiei devianţei şi delincvenţei – cauze şi condiţii sociale care generează actul delinc- vențional – şi din cel al criminologiei – factorii şi dinamica actului criminal în sens larg, precum şi reacţia socială faţă de acesta – în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor (Stănoiu 1998) coincide cu unele dintre obiectivele pe care le au în vedere sistemele moderne de probaţiune şi anume: nevoia de securitate personală și comunitară; prevenirea infracţionalităţii primare, precum și a recidivei infracționale; asigurarea unui tratament corespunzător nu numai celor care comit astfel de fapte, ci şi victimelor acestora în sensul unei justiţii restaurative; adaptarea normelor etico-juridice la mutaţiile ce survin în cadrul siste- mului economic, cultural sau social în ansamblu. Aceste aspecte, reprezentative pentru rezultatele cercetărilor din domeniul criminologiei și victimologiei, au impus unele modificări în sistemul de justiţie penală, cu referire strictă la introducerea sentinţelor comunitare. Conceptul de sentinţă comunitară se referă la sancţiunile şi măsurile care menţin 5 Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, Oscar Print, 1998; Albert Ogien, Sociologia devianţei. Iaşi: Polirom, 2002. 6 Vasile Miftode, Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă. Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2004, pp. 25-29. 5  infractorul în comunitate şi implică o restricţie a libertăţii prin impunerea unor condiţii şi obligaţii asupra condamnatului, de a căror implementare răspund anumite instituţii desemnate de lege. Termenul include, de asemenea, orice sancţiune impusă de instanţă sau orice măsură luată înainte sau în loc de sancţiune penală, precum şi orice modalitate de executare a unei sentinţe custodiale în afara închisorii şi care respectă caracteristicile enumerate mai sus7. Dar care este legătura dintre probaţiune şi sentinţele comunitare? În primul rând, prin intermediul conceptului de „sentinţă comunitară” sau „sentinţă neprivativă de libertate” se defineşte specificul probaţiunii în toate sistemele de drept modern, aceste sentinţe fiind gestionate de către serviciile de probaţiune din întreaga lume. Mai mult, unele dintre încercările de definire a probaţiunii reduc conceptul, în sens restrâns, la acela de sancţiune, fiind cunoscută în literatura de specialitate sintagma „probaţiunea ca sancţiune”. În acest sens, probaţiunea este văzută ca una dintre primele sancţiuni comunitare „intermediare” reglementate ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate8. Însă, chiar şi definiţiile care propun probaţiunii înţelesul de sancţiune fac trimitere la aspectele asistenţiale – consiliere şi tratament, ceea ce inculcă o dublă finalitate a probaţiunii ca metodă simultană de supraveghere a executării sentinţelor comunitare şi asistare psiho- socială într-un proces continuu de evaluare multidimensională (Poledna 2002) 9. Astfel, probaţiunea ca metodă de pedepsire, cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, constă în combinarea dintre supraveghere şi asistare, metodă aplicată, într-un sistem fără taxe, infractorilor selectaţi în conformitate cu personalitatea infracţională, tipul infracţiunii şi receptivitatea de care dau dovadă; scopul sistemului este de a oferi infractorului şansa modificării atitudinii faţă de societate şi oportunitatea de a se integra în mediul social fără riscul de a încălca din nou normele sociale şi penale (Cartledge 1995 apud Haines 2002). Alte definiţii oferite în literatura de specialitate caracterizează probaţiunea ca sistem, public sau privat, care administrează furnizarea unor servicii speciale şi funcţionează de 7 Recomandarea R (92)16 privind Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, adoptată de către Consiliul Europei la 19 octombrie 1992. 8 O definiţie în formă succintă a ceea ce este probaţiunea se regăseşte în documentele Naţiunilor Unite care arată că probaţiunea este o sancţiune şi o metodă de lucru cu infractori special selectaţi, care constă în suspendarea condiţionată a pedepsei pentru o perioadă de timp în care aceştia sunt supravegheaţi şi primesc consiliere individuală şi tratament (UNICRI, 1998 apud Kevin Haines. 2002. „Ce este probațiunea?”, în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, Craiova, Editura Themis, Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”, Filiala Craiova, 2002. 9 Sorina Poledna (coordonator), Modalităţi de intervenţie psiho-socială în activitatea de probaţiune, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002. 6  regulă ca subsistem al sistemului mai larg al justiţiei penale (Cartledge 1995). Astfel, în cadrul Conferinţei Europene Permanente privind Probaţiunea (C.E.P.), conceptul de probaţiune a fost utilizat într-un sens mai larg, fiind corelat cu ceea ce sociologia denumeşte concepte de sensibilizare (sensitising concept) atunci când se referă la un sistem general şi deschis care-şi primeşte semnificaţiile în funcţie de contextul în care este utilizat. În acest caz, probaţiunea se referă la toate activităţile specifice care sunt desfăşurate în domeniul justiţiei penale, evaluarea anterioară emiterii sentinţei, intervenţia înainte de faza judecăţii, gestionarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare, asistenţa penală şi post-penală, activităţile de prevenţie a infracţionalităţii etc. (A.Van Kalmthout și J. Dereks, 2000 apud Haines 2002). Acest tip de abordare conceptuală se reflectă şi în literatura românească de specialitate, odată cu introducerea conceptului de „probaţiune” în asistenţa socială şi definirea statutului de Probation Officer (Miftode 1994) 10 , abordare reluată câţiva ani mai târziu, odată cu înfiinţarea modulelor de studii postuniversitare de probaţiune şi reinserţie socială11. Având în vedere caracteristicile anterior menţionate, care evidenţiază caracterul instituţional al activităţilor de probaţiune, se poate spune că probaţiunea este o organizaţie care lucrează cu şi pentru infractori, care intervine în procesul de justiţie penală pentru a influenţa luarea deciziilor astfel încât, prin modul în care sistemul tratează infractorii, să se ţină seama de factorii sociali şi individuali care influenţează comportamentul şi care au atenuat pedepsirea prin ajutor sau asistare (Haines 2002). Cu toate dificultăţile inerente din perspectiva dezvoltării organi- zaţionale, aceste caracteristici şi-au păstrat o anumită valabilitate în timp, serviciul de probaţiune suferind modificări în ceea ce priveşte: gradul de independenţă; capacitatea de a-şi defini propriul rol profesional; concentrarea pe activităţile care aduc beneficii infractorilor. Probaţiunea în perioada modernă este definită ca fiind „parte a complexului de justiţie penală. Probaţiunea este una dintre instituţiile de justiţie penală al cărei rol în cadrul acestui sistem este hotărât de către guvern, şi ale cărei activităţi sunt determinate direct prin politicile guvernamentale. … Rolul probaţiunii este definit mai degrabă în termenii posibilelor beneficii care sunt aduse comunităţii şi, în mod mai specific, în termenii 10 A se vedea Vasile Miftode, Teorie şi metodă în asistenţa socială. Iaşi, Editura Fundației AXIS, 1994, p. 61; de asemenea, Vasile Miftode, Perspectiva interdisciplinară şi cooperarea inter-agenţii în acţiunile de re- inserţie a grupurilor problemă, în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, Iași, Polirom, 2002, pp. 139-153. 11 Vasile Miftode, Fundamente ale Asistenţei Sociale – teorii, metode, tehnici specifice şi exemple practice destinate universitarilor şi profesioniştilor din serviciile sociale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1999. 7  capacităţii probaţiunii de a proteja publicul prin activităţi care sancţionează şi controlează infractorii”12. Având în vedere trăsăturile anterior menţionate, care evidenţiază caracterul instituţional al sistemului de probaţiune orientat către „politicile stabilite la nivel naţional”, „raportarea la standardele internaţionale” se poate realiza prin „formulări ale unor declaraţii de misiune” fundamentate atât de „asistenţa socială tradiţională”, cât şi de rolurile şi scopurile „specifice celorlalte instituţii din sistemul de justiţie penală”. În consecinţă, specificitatea probaţiunii este conferită de accentuarea rolului comunitar al acesteia cu privire la „protejarea publicului, evaluarea riscului şi executarea eficientă a sancţiunilor”13. Aşa cum arătam, probaţiunea acordă o importanţă deosebită cauzalităţii actului infracţional din perspectiva unei analize longitudinale: antecedente – comportament prezent – consecinţe, într-un anume context socio-economic şi cultural. Această abordare plurifactorială a cauzalităţii actului infracţional are în vedere posibilităţile de control al infracţionalităţii, care se realizează în primul rând prin intermediul unor mecanisme de natură socio-economică. Aceasta este premisa de la care probaţiunea porneşte în definirea modalităţilor concrete de abordare în plan acţional, având ca principiu fundamental manage- mentul riscului. Principiul porneşte de la evaluarea risc- nevoi pe baza unor indicatori statici şi dinamici, avându-se în vedere dimensionarea libertăţii individuale în funcţie de pericolul pentru public, scopul final reprezentându-l reabilitarea189. În concluzie, reţinem faptul că dezvoltarea viitoare a sistemului de probaţiune trebuie să aibă în vedere câteva principii directoare, dintre care amintim190: a) Serviciul de probaţiune este o organizaţie care are o strategie de intervenţie complet articulată în toate etapele procesului de justiţie penală. b) Serviciul de probaţiune are o declaraţie de misiune explicită şi pozitivă în privinţa muncii cu infractorii. c) Serviciul de probaţiune se concentrează pe comunitate şi pe strategiile şi practicile care promovează principiul normalizării şi reintegrării sociale. 12 Kevin Haines, Ce este probaţiunea?, în Ioan Durnescu (coordonator) Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, Craiova:,Editura Themis, Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”, Filiala Craiova, 2002, p. 81 13 Ibidem, pp. 79-80. 8  I.2. Evoluția și formele sistemului de probațiune Încă din Evul Mediu, probațiunea, a fost practicată în Anglia sub diferite forme. Apoi, în a doua jumătate a secolului XIX ea a început să fie practicată și în SUA. Însă, cu toate acestea probațiunea modernă s-a dezvoltat în secolul XX, după al doilea război mondial.14 John Augustus (1784-1859 în Boston) a fost cel care a încercat să aducă în fața instanței o alternativă a arestului și asigura instanța că infractorii își vor modifica comportamentul și se vor prezenta pentru judecată. Infractorii au fost ajutați de John Augustus pentru a-și schimba comportamentul și să aibă o viață normală, astfel încât procesul penal să fie oprit. Astfel a luat naștere ”activitatea de probațiune în Massachusetts”.15 ”Până la sfarșitul vieții, John Augustus a supravegheat circa 2000 de infractori de toate tipurile, dintre care doar 10 și-au sustras ori și- au încălcat obligațiile”.16 În acea perioadă s-au format principalele componente ale sistemului de probațiune. ”John Augustus studia cu interes influențele, vârsta și personalitatea infractorului. Acesta înregistra procesul de lucru cu infractorul și cum evoluează, pe care le arăta în instanță”17. Astfel, putem opina că, ”în S.U.A, statul Massachusetts, s-a aplicat pentru prima dată, scoaterea infractorilor sub o formă de monitorizare, ca alternativă la pedeapsă”18. Legea din Massaschutts emisă în anul 1878, ”propunea alegerea unui ofițer de probațiune supravegheat de șeful poliției și ales de primarul din Boston, pentru analizarea cazurilor și pentru cei care puteau fi schimbați fără pedepsirea cu închisoarea. După acest model, judecătorul putea să elibereze infractorii sub supravegherea ofițerului de probațiune”19. Sistemul de probațiune a apărut în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, când se discuta de reducerea pedepselor și despre ,, justiția preventivă’’20, ce însemna ca magistrații să asigure ordine fără aplicarea pedepselor. În Warwickshire, această procedură era cunoscută angajaților care trebuiau să supravegheze infractorii. 14 Ioan Durnescu, Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Craiova, Editura Sitech, 2001, p. 18. 15 Ioan Durnescu, O istorie a probațiunii în România, în Valentin Schiaucu, Rob Canton (coordonatori), Manualul de probațiune, București, Editura Euro Standard, 2008, p.9. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 8. 9  Modelul american al probațiunii a ajuns în Europa, mai exact în Anglia, prin intermediul lui Vincent Howard , care, devenind parlamentar al Marii Britanii, a contribuit la elaborarea legii probațiunii ,,Probation of First Offendes Act” în 188721. În state precum Noua Zeelandă și Australia, au fost elaborate legi ale probațiunii încă din 1886. În prezent, cele mai cunoscute forme ale probațiunii sunt22: Probațiunea tradițională- constă în suspendarea executării pedepsei severe, rămânând în comunitate, având obligația de a se prezenta în perioada în care este supravegheat, la întalnirile stabilite de către consilierul de probațiune, să își continue studiile, să rămână în familie și să desfășoare o activitate. Acesta trebuie să respecte măsurile și obligațiile impuse de instanță. Probațiunea șoc- reprezintă perioada de încercare, prin care condamnatul experimentează pentru o perioadă scurtă restricțiile și condițiile din penitenciar. Probațiune intensivă- se bazează mai mult pe supraveghere și mai puțin pe reabilitarea infractorului, se situează intre perioada de încercare și probațiunea tradițională I.3. Instrumente legislative internaționale cu impact major în domeniul probațiunii În funcție de întinderea teritorială, sursele legislative ale probațiunii sunt segmentate în trei parți: - ,,Acte normative internaționale cu impact în activitatea de probațiune; - Acte normative regionale privind probațiunea; - Acte normative interne de reglementare a instituțiilor, profesiei și activității din domeniul probațiunii”.23 Instrumentele internaționale care au influențat dezvoltarea activității în probațiune sunt: Rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Organizației Națiunilor Unite sau ”Regulile de 21 Ibidem, p. 9. 22 Doina Balahur, Pedeapsă și control social în modernitatea târzie. Pluralismul socio-juridic și justiția alternative. În în Valentin Schiaucu, Rob Canton (coordonatori), Manualul de probațiune, București, Editura Euro Standard, 2008, pp. 59-60 23 Valeriu Fîrțală, Instrumente internaționale cu impact asupra probațiunii în Ioan Durnescu (coordonator), Probațiunea: Teorii, legislație și practică, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 151. 10 la Beijing, Convenția cu privire la Drepturile Copilului, Regulile de la Tokyo, Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile (Principiile de la Riyadh). 1.3.1 Rezoluția 40/33 din 1985 a Organizației Națiunilor Unite (regulile de la Beijing) Aceasta este primul act care reglementează justiția pentru minori. Principiile care stau la baza regulilor sunt: principiul nediscriminării, adaptării sancțiunii în funcție de fapta comisă, moderarea sancțiunii în raport cu gravitatea actului de delicvență, depistarea circumstanțelor în care se desfășoară delictul. Principiul general de care se ține cont este cel al interesului superior al copilului. Aceste principii urmăresc constituirea unui sistem sancționator difertit de cel al adulților.24 Structura Regulilor de la Beijing este alcătuită din 6 părți: principii generale; ancheta și urmărirea judiciară; judecata și soluționarea cazurilor; tratamentul deschis; tratamentul închis; cercetare, planificare, elaborare de strategii și evaluare.25 1.3.2 Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 Primul act de reglementare a protecției drepturilor copilului este „Declarația de la Geneva privind drepturile copilului”, adoptată de Liga Națiunilor în 1924. Ulterior a fost completată și adoptată de Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite, urmând ca în 1989 să constituie baza pe care va fi elaborată Convenția cu privire la drepturile copilului.26 Statele care au luat parte la această Convenție trebuie să țină cont că este necesar să adopte acte normative pentru stabilirea vârstei și condițiile în care minorul răspunde penal, să înființeze instanțe pentru administrarea justiției, să elaboreze dispoziții cu privire la îngrijire, supraveghere, plasament familial, programe de educație cu scopul de a asigura copiiilor un tratament benefic.27 1.3.3 Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (regulile de la Tokyo) 24 Rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Națiunilor Unite – Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing). 25 Ioan Durnescu, Probațiunea. Teorii, legislație și practică, Iași, Editura Polirom, 2011, pp 152-164. 26 Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 Noiembrie 1989. 27 Ioan Durnescu, Probațiunea. Teorii, legislație..., pp. 164-173. 11  Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (regulile de la Tokyo), au fost adoptate la 14 decembrie 1990 și actualizează reglementările cu privire la administrarea justiției pentru minori, ce sunt prevăzute în Regulile de la Beijing. Regulile de la Tokyo au ca obiective principale: implementarea unui set de reguli prin care se încurajează luarea de măsuri neprivative de libertate; adaptarea prevederilor cuprinse de aceste Reguli la situația juridică din fiecare țară; creșterea responsabilității față de societate a delincvenților; măsurile neprivative de libertate să aibă prioritate în implementarea și adoptarea lor; realizarea unui echilibru din punct de vedere al justiției între drepturile victimelor și drepturile delincvenților. Măsurile neprivative de libertate se aplică tuturor persoanelor numite delincvente, indiferent de faza procesului în care se află, conform principiului intervenției minimale. Activitățile impuse de aceste măsuri neprivative de libertate sunt în număr de 2, și anume: supravegherea și consilierea. Se mai pot adăuga alte măsuri, precum administrarea unui tratament medical și includerea delincventului în programe de consiliere și reintegrare socială specifice, pentru delincvenții dependenți de droguri sau alte substanțe. Obiectivul măsurii de supraveghere este acela de a reintegra individul în societate cu o mai mare ușurință și astfel de a reduce cazurile de recidivă, această măsură fiind exercitată de o autoritate competentă, conform legii.28 Consilierul de probațiune are obligația să faciliteze accesul delincventului aflat sub supraveghere la serviciile persoanelor de specialitate care îl pot ajuta, precum: psiholog, asistent social, medic și totodată să ușureze reintegrarea socială a acestuia. Atunci când scopul implementării măsurii neprivative de libertate a fost atins, aceasta va înceta. Pentru a răspunde cât mai bine nevoilor pe care le au delincvenții, pe lângă măsurile neprivative de libertate, în anumite situații, se mai implementează și metode precum: terapie de grup, programe cu găzduirea și tratamentul specializat al diferitelor categorii de persoane delicvente. Regulile de la Tokyo susțin că este necesară o colaborare eficientă între instituțiile publice abilitate, consilierii de probațiune, asistenții sociali, psihologii și alți specialiști pentru ca justiția din sistemul neprivativ de libertate să fie administrată într-un mod corect și eficient. Regulile recomandă ca pe parcursul întregii cariere profesionale, consilierii de probațiune să comunice în cele mai bune condiții cu instituțiile angrenate în înfăptuirea justiției, precum și perfecționarea continuă a acestora.29 28 Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate 45-110, adoptate în cea de-a 68-a sesiune plenară la 14 decembrie 1990 (Regulile de la Tokyo). 29 Ioan Durnescu, Probațiunea. Teorii, legislație..., pp. 174-179. 12  1.3.4 Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile (principiile de la Riyadh) Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile (principiile de la Riyadh) au menirea de a administra justiția pentru minori, fiind adoptate la al VII-lea Congres al Națiunilor Unite prind prevenirea criminalității, în cea de-a 68-a sesiune plenară. Subiectele care au fost dezbătute în cadrul conferințelor și pe care s-a pus cel mai mare accent au făcut referire la administrarea justiției pentru minori și la identificarea cauzelor ce determină apariția delincvenței juvenile. Principiile de la Riyadh pun accent pe influența mediului familial și social în săvârșirea faptelor infracționale, lipsa educației și influența pe care o are anturajul din care provine minorul delincvent, intervenția pasivă a statului pentru a preveni fenomenul de infracțiune. În cadrul Principiilor este recomandată elaborarea unor planuri de prevenire ce trebuie să presupună: descoperirea serviciilor, resurselor, facilităților ce pot conduce la rezolvarea problemei; instituțiile și persoanele implicate în procesul de prevenție să aibă clar stabilite responsabilitățile lor; implementarea unor metode ce pot conduce la reducerea riscului de apariție a actelor criminale; specializarea personalului pentru un randament maxim etc.30 Pentru integrarea tinerilor și copiiilor în societate se pune accent pe ajutorul oferit de familie, comunitate, școală, organizații de voluntari. Factorii care influențează familia pentru oferirea unui climat favorabil de dezvoltare a copilului, astfel încât el să nu fie predispus la infiltrarea într-un mediu criminal sunt: stabilitatea, un trai decent, lipsa conflictelor, oferirea educației necesare. În cazul în care familia nu își poate asuma îndeplinirea acestor obiective, atunci Principiile recomandă ca și măsuri de protecție instituirea măsurii de plasament sau adopția. Un rol foarte important în dezvoltarea armonioasă a copilului îl are sistemul de învățământ. Acesta are ca principale atribuții: învățarea copilului a valorilor de bază; dezvoltarea personalității și abilităților atât mentale, cât și fizice a tinerilor; tinerii să fie implicați activ în procesul de învățământ; sprijinirea emoțională a tinerilor, astfel încât ei să nu sufere o decădere psihologică. De asemenea, mijloacele mass-media contribuie la informarea tinerilor, de aceea este recomandat menținerea unei inflențe pozitive, evitându-se difuzarea materialelor cu rol distructiv.31 30 Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile – Rezoluția 45/112 din 14 decembrie 1998, adoptate la a 68-a sesine plenară (Principiile de la Riyadh). 31 Ioan Durnescu, Probațiunea. Teorii, legislație..., pp. 179-183. 13  I.4. Teorii folosite în sistemul de probațiune Pentru resocializarea persoanelor care au comis infracțiuni, ca metodă principală se folosește reabilitarea infractorilor. Reabilitarea este definită ca fiind o „varietate de intervenții care urmăresc promovarea desistării și/sau restaurarea simbolică a fostului infractor la statutul de cetățean care respectă legea.”32 Pentru ca o activitate profesională să poată fi dusă la bun sfârșit, ea trebuie să aibă o bază teoretico-științifică. O bună teorie a reabilitării trebuie să aibă clar determinate obiectivele intervenției, aceste obiective să fie clar justificate, să aibă stabilit grupul țintă și să aibă stabilit modul în care va avea loc intervenția. De asemenea o bună teorie trebuie să fie construită pe trei nivele: principii generale și valori, presupoziții etiologice și implicații practice. Aceste trei elemente ale unei teorii „sunt legate conceptual ca urmare a faptului că obiectivele generale ale reabilitării ar trebui să fie consistente cu cauzele demonstrate ale infracțiunii, iar tipurile de tratament și intervenții ar trebui să se ghideze atât după presupozițiile etiologice, cât și după valorile de bază asumate.”33 O teorie a reabilitării trebuie să specifice felul tratamentului, modul în care specialistul va interacționa cu infractorul, faptul că între aceștia se stabilește o relație strict profesională și felul în care infractorul va fi motivat pentru a se schimba.34 Pentru ca consilierul de probațiune să își desfășoare activitatea, acesta trebuie să interacționeze în mod direct cu mediul în care infractorul a evoluat: grup de prieteni, familie, școală, vecini. Totodată, el trebuie să intre în contact cu instituțiile care au informații cu privire la activitatea infractorului: poliție, școală, tribunal, penitenciar, etc. Toate informațiile pe care le obține de la toate aceste surse îi sunt necesare pentru a întocmi referatul de evaluare și pentru a-și desfășura activitatea de supraveghere. Teoriile cel mai relevante, pe care le vom prezenta, sunt următoarele: teoriile dezvoltării comportamentului delincvent; teoria ecologică a factorului de risc; teoria alegerii raționale a unui mod de viață delincvent; teoria activităților de rutină; teoria asocierilor diferențiale; teoria subculturilor delincvente. 1.4.1 Teoriile dezvoltării comportamentului delincvent 32 Gwen Robinson, Rehabilitation, în Rob Canton, David Hancock (coord.), Dictionary of Probation and Offender Management, Devon, Willan Publishing, 2007, pp. 261-262. 33 Tony Ward, Shadd Maruna, Rehabilitation, Beyond the Risk Paradigm, Londra, Routledge, 2007, p. 76. 34 Anamaria Szabo, Greșeală, vinovăție și pedeapsă, în Doru Buzducea (coord.), Asistența Socială a grupurilor de risc, Iași, Polirom, 2010, p. 257. 14  Asupra producerii de comportamente delincvente acționează o serie de factori, precum și anumite tipuri de conduite, analizate în profunzime de către Le Blanc, Farrington și Moffitt. Le Blanc și Frechette au analizat comportamentele delincvente din perioada adolescenței și au susținut că în cazul delincvenței se declanșează trei procese, și anume: activarea, agravarea și retragerea. Activarea se realizează prin stabilizare, atunci când dacă fapta infracțională se săvârșește la vârstă fragedă nu există riscul ca pe parcurs faptele să se înmulțească considerabil; prin accelerare, atunci când deși infracțiunile sunt numeroase, ele nu sunt variabile și de durată; și prin diversitate atunci când delictele sunt diverse, dar nu sunt de durată și numeroase. Agravarea se produce atunci când subiectul se orientează către un comportament delincvent prin producerea de diverse acte infracționale, fie de o gravitate mare sau mică. Retragerea din activitatea infracțională are loc atunci când se instaurează saturația, ca efect a numeroaselor fapte comise, de o gravitate ridicată și de o varietate mare. David Farrington elaborează un model de prevenire a comportamentului delincvent centrat pe riscuri și oferă un model de factori care pot influența în mod negativ comportamentul. Factorii de risc care pot influența comportamentul sunt: factori care țin de copil, factori care țin de grupul de egali și factori familiali. De asemenea, acțiunea unor factori vitalizatori precum: dorința de a obține unele bunuri, plictiseala, furia, consumul de alcool, determină apariția comportamentului delincvent, ce se manifestă prin tendințe antisociale. Terrie Moffitt evidențiază că există două tipuri de delincvenți minori, ce sunt diferențiați în funcție de mediul familial, grupul de prieteni și vârsta la care au început să comită fapte ilegale. Astfel există o categorie de delincvenți ce au comis infracțiuni de la o vârstă fragedă, existând riscul să fie implicați în fapte din ce în ce mai grave pe parcursul vieții și o a doua categorie de delincvenți ce comit infracțiuni în perioada adolescenței, experiența lor infracțională fiind limitată la această perioadă. Astfel în activitatea sa, consilierul poate identifica din ce categorie face parte minorul, evindețiind în referatul de evaluare factorii de risc ce determină minorul să aibă o carieră delincventă sau nondelincventă.35 1.4.2 Teoria ecologică a factorilor de risc Bronfenbrenner elaborează un model teoretic, conform căruia atunci când se studiază comportamentul unui individ trebuie să se țină seama de caracteristicile specifice individului și de influențele care au loc între sistemele ce alcătuiesc mediul ecologic al individului. 35 Ecaterina Balica, Criminologia ca perspectivă de abordare a activității consilierilor de probațiune. Repere teoretice și practice, în Ioan Durnescu (coord), Probațiunea. Teorii, legislație și practică, Iași, Editura Polirom, 2011, pp. 64-69. 15 Bronfenbrenner identifică 5 sisteme care au influență asupra mediului ecologic al individului și anume: microsistemul: membrii ai familiei nucleare, ai familiei exstinse, prieteni și vecini; mezosistemul: relațiile dintre părinți și relația cu școala; exosistemul: problemele pe care le au părinții la locul de muncă; macrosistemul: credințe și valori ce aparțin unei comunități; cronosistemul: evenimente importante ce au loc în viața unui individ. Conform modelului teoretic elaborat de Krug, factorii care acționează asupra comportamentul infracțional, precum și relațiile interpersonale, influența comunității și a societății, nasc în cele din urmă violență. Factorii comuni specifici tuturor formelor de violență, care acționează la nivel individual sunt: vârsta, veniturile, nivel de instruire, comportamentele agresive, maltratările. Cei care acționează la nivel relațional sunt: relația cu familia, prietenii, colegii, pe când factorii care acționează la nivel comunitar sunt: densitatea populației, schimbarea frecventă a domiciliului, nivelul ratei somajului, traficul local de droguri. În cele din urmă, la nivel societal acționează următorii factori: politicile sanitare, factorii economici, educativi, sociali, lipsa de respect.36 1.4.3 Teoria alegerii raționale a unui mod de viață delincvent O categorie mai aparte de infractori de care se ocupă Serviciul de Probațiune sunt delincvenții hiperactivi. În urma unei analize realizate pe o anumită categorie de delincvenți din care a reieșit că majoritatea infracțiunilor dintr-o comunitate au fost săvârșite de către aceasta, Maurice Cusson afirmă că delincvența este un mod de viață ales. Particularitățile acestei categorii de delincvenți sunt următoarele: „au comis un număr mare de infracțiuni, infracțiunile comise au fost diverse, debutul activității criminale a avut loc la o vârstă mică, activitatea criminală continuă cât se poate de mult, comit multe delicte care au o gravitate mică, dar în același timp ei sunt cei care comit o mare parte a infracțiunilor violente dintr-o societate.” 37 În funcție de rezultatele analizei dintre costurile și beneficiile dintr- anumită acțiune, individul poate alege un mod de viață delincvent sau poate înclina spre unul non- delincvent. Factorii care acționează asupra individului îl fac pe acesta să considere delincvența un mod de viață atractiv sau unul neatractiv. Persoana delincventă care alege să practice delincvența prezintă următoarele caracteristici: „este expus atracției față de bande, scapă controlului parental, actele delincvente îi sunt rareori sancționate, este înconjurat de multe ținte 36 Ibidem, pp.69-70. 37 Maurice Cusson, La delinquance, une vie choisie. Entre plaisir et crime, Quebec, Éditions Hurtubise, 2005, pp. 19-21. 16 vulnerabile, este lipsit de capital școlar, social și profesional, trebuie să facă față unei piețe a locurilor de muncă deprimantă.” 38 Principiile care stau la baza alegerii unui mod de viață delincvent sunt următoarele: calculul costuri – beneficii; reciprocitatea negativă; defecte ale dezvoltării sociale.39 1.4.4 Teoria activităților de rutină Criminologul Marcus Felson preciza că cel mare număr al infracțiunilor comise se săvârșesc fără violență și fac parte din infracțiunile „obișnuite”. Aceste infracțiuni denumite ca „obișnuite” fac domeniul de activitate a consilierilor de probațiune. Un rol important în comiterea delictelor îl au și persoanele care interacționează cu infractorul, iar consilierii de probațiune sunt unii dintre cei care intră în această interacțiune prin activitatea lor de supraveghere, de întocmire a referatului de evaluare etc. Conform teoriei activităților de rutină, infracțiunile au loc datorită trecerii în rutină a unor activități ce se practică zi de zi.40 Principiile care stau la baza acestei teorii sunt următoarele: „infractorul caută să obțină rapid plăcerea și să evite durerea imediată; activitățile de rutină ale vieții cotidiene au pregătit terenul pentru alegerile ilegale; intervențiile centrate pe modificarea rutinei de zi cu zi forțează schimbarea modului de comitere sau natura infracțiunii.”41 1.4.5 Teoria asocierilor diferențiale O altă problemă pe care o resimt consilierii de probațiune este legată de faptele infracționale comise de către persoanele asociate în grupuri mai mult su mai puțin structurate. Există două tipuri de infracțiuni: cele comise de un grup asociat doar în vederea comiterii faptei și cele comise de persoane ce rămân în același grup și după comiterea faptei. Principiul în jurul căruia a fost elaborată teoria asocierii diferențiale este cel conform căruia comportamentul delincvențial se învață.42 În opinia lui Sutherland aserțiunile conform cărora comportamentul delincvențial se învață sunt următoarele: „comportamentul delincvent se învață; comportamentul delincvent este învățat prin interacțiunea cu alte persoane; partea principală a învățării comportamentului criminal se desfășoară în cadrul unui grup de relații personale; învățarea comportamentului include tehnici de producere a actelor delincvente și oorientarea 38 Ibidem, p. 185. 39 Ecaterina Balica, op.cit., pp.70-73. 40 Ibidem, pp. 73-75. 41 Marcus Felson, Rachel Boba, Crime`s everyday routines, Ediția a IV-a, Londra, Sage, 2009, p. 89. 42 Ecaterina Balica, op. cit., pp. 75-76. 17 către anumite motive; o peroană devine delincvent ca urmare a definirii favorabile a violării legii”43. 1.4.6 Teoria subculturilor delincvente Cohen susține că delincvenții minori comit infracțiuni deoarece vin în contact cu o subcultură generată de frustrările unor tineri ce au acumulat eșecuri pe parcursul evoluției lor. Dorințele pe care le resimt o mare parte a populației nu pot fi împlinite prin aceleași mijloace, iar cei care nu dețin mijloacele favorabile de îndeplinire a dorințelor, recurg la săvârșirea de fapte ilegale. Tipurile de subculturi în cadrul cărora se poate manifesta un comportament delincvent sunt: subculturile conflictuale și violente, subculturile criminale și subculturile evazioniste.44 Capitolul II. Evoluția sistemului de probațiune în România II.1. Înființarea și etapele de evoluție ale probațiunii în țara noastră 43 Edwin Sutherland, Principles of criminology, New York, J.B. Lippincott Co., 1947, p. 105. 44 Ecaterina Balica, op. cit., pp 76-77. 18  Sistemul de probațiune a fost instituit în România de doar două decenii și jumătate și astfel, putem identifica trei etape: I. Etapa experimentală (1996-2000): este numită astfel, pentru că activitatea de Probațiune s-a desfășurat sub forma unui experiment. Primul centru experimental de Probațiune din România s-a înființat la Arad în anul 1996. Scopul înființării sale a fost testarea unor mijloace de lucru specifice Probațiunii, și anume: referate de evaluare, supravegherea în comunitate etc. Grupul țintă al experimentului a fost constituit din minorii care săvârșeau fapte penale și erau menținuți în libertate la nivelul municipiului Arad, urmând ca mai apoi să se extindă și la persoane majore din județul Arad. Următoarele centre experimentale de probațiune au fost înființate la Găești (mai 1997); Focșani (august 1997); Gherla, Dej, Cluj, Iași (1998); Pitești, Târgoviște, Timișoara (1999); București (2000). Centrele experimentale de Probațiune au fost înființate prin ordinul ministrului de justiție, urmând ca în final să fie coordonate de Serviciul de Probațiune din cadrul Ministerului de Justiție. II. Etapa de dezvoltare și consolidare (2000-2007): Această etapă are ca scop principal dezvoltarea infrastructurii la nivel național. Probațiunea a fost reglementată din punct de vedere legal prin adoptarea Ordonanței nr. 92/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere. Serviciul de probațiune este organizat pe langă tribunal, însă nu este subordonat acestuia, decât din punct de vedere administrativ față de președintele Tribunalului, deoarece Probațiunea nu are personalitate juridică și nici buget propriu. În această perioadă numărul persoanelor aflate sub supravegherea consilierilor de probațiune a crescut enorm, ajungându-se în 2006 la 2231 persoane.45 Prin Legea nr. 211/2004 se prevede că Serviciile de probațiune oferă gratuit consiliere psihologică și alte forme de consiliere pentru următoarele categorii: „victimele tentativei la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav” (art. 174-176 cod penal); „victimele infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei” ( art 180- 181 cod penal); victimele infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare vătămarea gravă a victimei, ale infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție 45 Ioan Durnescu, O istorie a probațiunii în România, în Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probațiune, București, Editura Euro Standard, 2008, pp. 19-23. 19  sexuală, infracțiuni de rele tratamente aplicate minorului ( art. 197, 198, 201, 202, 306 cod penal).46 Anul 2006 a fost anul în care s-a consolidat statutul personalului din Serviciile de Probațiune și în care au fost preluate noi competențe materiale prin implementarea legilor: nr. 123/2006; nr. 327/2006; nr. 275/2006. III. Etapa de consacrare în sistemul sancționator – reorganizarea (2007-prezent) – în urma modificărilor la nivelul legislației penale, Direcția de Probațiune a fost redenumită Direcția Națională de Probațiune, dobândind personalitate juridică și un buget propriu.47 II.2. Structura actuală a sistemului de probațiune și categoriile de personal Statutul personalului de probaţiune – personal „de specialitate specific sistemului de probaţiune” (art. 1) – a fost reglementat prin Legea nr. 123 din 2006, cu modificările şi completările ulterioare. În prezent, există conform legislației în vigoare 48 , următoarele categorii de personal specific sistemului de probaţiune: a. Personal din Ministerul Justiției, Direcția Națională de Probațiune și Consiliul consultativ de pe lângă Direcție: personal de probațiune (incluzând inspectori de probațiune), personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor 49 și alte categorii de specialiști: funcționari publici și personal contractual – voluntari și reprezentanți ai societății civile (art. 18 alin. 7, 8 și 20 coroborat cu art. 22 alin 2 și art. 23 din Legea nr. 252/2013); b. Personalul din structurile teritoriale – servicii de probațiune și sedii secundare de probațiune: personal de probațiune, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și personal contractual (art. 27 alin. 3 și art. 29 alin 1 din Legea nr. 252/2013). 46 Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor. 47 Ministerul Justiției, Sistemul de probațiune, http://www.just.ro/MinisterulJustiției/Organizare/DirecţiileMJ/Sistemuldeprobatiune, Accesat la 10. Octombrie. 2019. 48 Legea nr. 252 din 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, cu modificările și completările ulterioare. 49 Potrivit Legii nr. 303 din 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare. 20  ”Personalul din serviciile de probațiune se compune din: a) consilieri de probațiune; b) șefi ai serviciilor de probațiune, denumiți în continuare șefi serviciu; c) inspectori de probațiune, care își desfășoară activitatea în cadrul direcției de specialitate” (art. 8 din Legea 123/2006). ”După criteriul vechimii în specialitate, funcția de consilier de probațiune are 4 grade profesionale, după cum urmează: a) consilieri de probațiune debutanți - vechime în specialitate de până la un an; b) consilieri de probațiune gradul III - vechime în specialitate de la un an la 4 ani; c) consilieri de probațiune gradul II - vechime în specialitate de la 4 ani la 6 ani; d) consilieri de probațiune gradul I - vechime în specialitate peste 6 ani” (art. 9 din Legea 123/2006). Coordonarea, organizarea şi controlul serviciilor de probaţiune este realizată de către Direcţia Națională de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, denumită „Direcţia” (art. 16 alin. 1 și 2 din Legea nr. 252/2013), care este condusă de un director general numit prin ordin al ministrul justiţiei (art. 18 alin. 1 din Legea nr. 252/2013). Atribuţiile Direcției se circumscriu rolului de conducere, coordonare, control și promovare, principiile etice fiind incluse în trimiterile pe care legea probaţiunii sau Codul deontologic le face cu privire la „standardele de conduită profesională a personalului” din domeniul probaţiunii pentru ca acestea să fie conforme cu „onoarea şi demnitatea profesiei” (art. 2 din Codul deontologic). În mod specific, controlul activităţii serviciilor de probaţiune se realizează de către inspectorii de probaţiune din cadrul departamentului de control al Direcției (art. 22 alin. 2 din Legea nr. 252/2013). Activitatea de probațiune la nivel teritorial se realizează prin intermediul serviciilor de probaţiune și al altor structuri teritoriale fără personalitate juridică, cum ar fi sediile secundare ale serviciilor de probațiune, având competenţă judeţeană (respectiv, la nivelul municipiului București) sau în cazul sediilor secundare, competență raportată la circumscripțiile teritoriale ale judecătoriilor. Serviciile de probațiune sunt conduse de șefi serviciu iar sediile secundare de șefi birou, aceștia fiind subordonați administrativ și funcțional șefului serviciului de probațiune în cadrul căruia s-au înființat aceste sedii (art. 25 și art. 26 din Legea nr. 252/2013). În ceea ce privește perspectiva etică asupra „îndatoririlor” şefului serviciului de 21  probațiune este prevăzută în mod special, în Codul deontologic (art. 15 alin. 2) cu referire la crearea unui „mediu de lucru bazat pe spirit colegial, responsabilitate şi exigenţă profesională” sau la asigurarea unui „mediu de lucru participativ şi consultativ” (art. 14 lit. e) din Legea nr. 123/2006). Consilierii de probaţiune se subordonează ierarhic şi îndeplinesc sarcinile încredinţate de şeful serviciului, respectiv de șeful biroului din sediile secundare, aceștia la rândul lor fiind subordonați directorului Direcţiei Naționale de Probațiune50. II.3. Misiunea, valorile și principiile etice ale probaţiunii În Europa, probaţiunea cunoaşte o largă varietate de forme, atât sub aspect organizaţional, cât şi sub aspectul personalului care lucrează în cadrul serviciilor de probaţiune sau a tipurilor de activităţi desfăşurate. Astfel, în Olanda serviciile de probaţiune sunt furnizate de o organizaţie neguvernamentală care activează la nivel naţional; în cele mai multe ţări din Europa occidentală, probaţiunea este parte a structurilor guvernamentale centrale; în Austria şi Finlanda, probaţiunea este responsabilitatea unor organizaţii private naţionale, iar în Germania aceasta reflectă structurile guvernamentale de la nivelurile federal şi naţional (Haines 2002) 51 ; de exemplu, în Statele Unite ale Americii, unul dintre obiectivele fundamentale ale probaţiunii este de a promova protecţia comunităţii prin supravegherea şi monitorizarea activităţilor persoanelor condamnate neprivativ de libertate (Bohm și Haley 2002)52. Pentru a preîntâmpina marea diversitate a manifestării în plan acțional a probațiunii – conferită în primul rând, de „pluralismul socio-juridic”53 al surselor/resurselor comunitare, Recomandarea CM/Rec (2010)1 cu privire la Regulile de Probațiune ale Consiliului Europei coroborată cu Recomandarea nr. R (92) 16 privind normele europene cu privire la sancțiunile si măsurile comunitare ghidează „stabilirea și funcționarea corectă a agențiilor de probațiune”, acesta reprezentând cadrul legal european nu numai pentru sistemul național de probațiune, ci și pentru „alte organizații de stat, neguvernamentale și comerciale” care ar desfășura activități specifice domeniului reabilitării și incluziunii sociale a persoanelor care 50 Pentru organigrama sistemului românesc de probațiune a se vedea Anexa 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1079 din 2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 252 din 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, cu modificările și completările ulterioare. 51 Kevin Haines. 2002. „Ce este probațiunea?”. Op. cit., pp. 56-82. 52 Robert M. Bohm; Keith N. Haley, Justiţia penală. O viziune asupra sistemului American, București, Editura Expert, 2002.. 53 Doina Balahur, Pluralismul socio-juridic şi reglementarea probaţiunii: standarde legislative universale şi europene, în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere. Op. cit., 2002, pp. 26-29. 22  încalcă legea penală dar și a victimelor acestora. Cunoscute sub denumirea de European Probation Rules54, acestea aduc în atenție valori și principii a căror respectare contribuie la implementarea și dezvoltarea unui sistem modern de probațiune ancorat în paradigma justiției restaurative asigurând totodată, un set de practici unitare la nivel național și european. Aceste reguli s-au impus ca standarde etico- juridice în domeniul larg al gestionării măsurilor și sancțiunilor comunitare și implicit, în cel al probațiunii care asigură cadrul instituțional de realizare efectivă la nivelul comunităților locale, după cum urmează (Recomandarea CM/Rec (2010)1)55: a. „Agențiile de probațiune” contribuie la „siguranța comunității” și la „administrarea corectă a justiției” având ca finalitate reducerea comiterii repetate a infracțiunilor prin activități de supraveghere, îndrumare și asistare, precum și de promovare a incluziunii sociale (alin.1); b. „Agențiile de probațiune” vor respecta „drepturile omului”, atât cu privire la „demnitatea, sănătatea, siguranța și bunăstarea” persoanelor care săvârșesc acte infracționale, cât și cu privire la „necesitățile” victimelor acestora (alin. 2 și 3); c. „Agențiile de probațiune” vor gestiona „corect și echitabil” fiecare caz în parte, iar intervențiile specifice vor fi realizate fără nici un fel de discriminare iar redimensionarea libertății individuale prin aplicarea măsurilor și sancțiunilor comunitare va fi corelată strict cu „decizia judiciară sau administrativă” individualizată prin estimarea corectă a nevoilor și riscurilor criminogene (alin. 4 și 5); d. „Agențiile de probațiune” vor ține cont în „orice intervenție” dar mai ales, în cea de evaluare și asistare a persoanelor supravegheate în comunitate ori în mediul custodial, de „consimțământul informat”, precum și de „prezumția de nevinovăție” (alin. 6 și 7); e. „Agențiile de probațiune” vor fi definite de legislația națională sub aspectul sarcinilor și responsabilităților, inclusiv în raportul cu furnizorii de servicii sociale din comunitate, printr-un parteneriat public-privat adecvat. În acest sens, probațiunea 54 European Rules on Community Sanctions and Measures (CSM) – No. R (92) 16 / Recomandarea nr. R (92) 16 privind normele europene cu privire la sancțiunile si măsurile comunitare. 55 The European Probation Rules insistă asupra relației pozitive pe care, agențiile de probațiune trebuie să le cultive cu persoanele care intră în raza lor de competență – beneficiarii activităților de probațiune – și în plus, asupra promovării strategiilor și direcțiilor de acțiune din domeniul incluziunii sociale. 23  trebuie să beneficieze de „statutul și recunoașterea potrivită” misiunii sociale centrată pe reducerea infracțio- nalității, promovarea alternativelor la privarea de libertate, consolidarea siguranței comunității și incluziunea socială a beneficiarilor (alin. 8-12); f. „Agențiile de probațiune” vor respecta „cele mai înalte standarde etice și profesionale naționale și internaționale” inclusiv sub aspectul depunerii eventualelor plângeri împotriva autorității etico-profesionale a persona- lului din sistemul de probațiune care se va supune „inspecțiilor sistema- tice ale guvernului” și / sau „monitorizării independente” (alin. 14 și 15); g. Eficiența activităților de probațiune va fi susținută prin încurajarea cercetării științifice efectuată în vederea orientării politicilor penale către practici unitare (alin. 16); h. „Agențiile de probațiune” și „autoritățile competente” vor informa media și publicul larg cu privire la misiunea socială a probațiunii, atât pentru o bună înțelegere a acesteia, cât și pentru implicarea publicului în gestionarea măsurilor și sancțiunilor comunitare (alin. 17). În ceea ce priveşte sistemul românesc de probaţiune, acesta a fost preluat şi adaptat după modelul guvernamental britanic, în funcţie de cultura, legislaţia şi resursele naţionale, fiind caracterizat ca un sistem mixt raportat la relaţia dintre pedeapsă şi asistare, cu accent pe rolul activ al societăţii civile. Din acest punct de vedere, modelul românesc de probaţiune încearcă să ofere „o soluţie socială, la o problemă socială”, fiind totodată, „un test pentru verificarea spiritului comunitar al societăţii româneşti de astăzi” așa cum remarca, încă din anul 1998, juristul și criminologul Rodica Mihaela Stănoiu56. Pornind de la concepţia inițială asupra sistemului românesc de „reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor” (1995/1996-2006), a cărui valori și principii au orientat politicile penale, direcțiile de acțiune și practicile în domeniul probațiunii până în prezent, acestea fiind recunoscute pe plan internaţional, enumerăm următoarele: respect pentru integri- tatea şi intimitatea persoanei; confidenţialitatea informațiilor; echitate, deschidere şi responsabilitate; atitudini nediscriminatorii; justiţie sau corectitudine; respec- tarea principiului normalizării, al minimei intervenţii, al intervenţiei oportune şi al continuităţii intervenţiei; încredere în 56 Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie. Bucureşti, Editura Oscar Print, 2011. 24  disponibilitatea pentru schimbarea situației persoanei; colaborare şi parteneriat public- privat. La aceste valori şi principii consacrate legal se adaugă şi cele menţionate în Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor privitoare la organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune (denumit în continuare Regulament57) ca fiind specifice activităţii de probațiune, după cum urmează: respectarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti; respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane şi evitarea discriminării pe orice temei; sprijinirea şi încurajarea permanentă a persoanelor evaluate, supravegheate și asistate, în vederea reintegrării lor în comunitate şi în vederea asumării responsabilităţii propriilor acţiuni, prin formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială. În concluzie, se poate spune că „principiile specifice activităţii de probaţi- une se înscriu pe coordonatele justiţie şi corectitudine, respectiv echitate şi responsabilitate, la care se adaugă ceea ce literatura de specialitate denumeşte ca fiind «valori şi practici non- discriminatorii» centrate pe «procesul reflectării» asupra experienţelor profesionale implicând «strategii ale reflectării» – «concen- trarea pe evenimente concrete», «reevaluarea experienţei» (Goatly 2002) 58 , aspecte fundamentale pentru înţelegerea procesului de evaluare, supraveghere și asistare, având ca finalitate capacitarea personală concomitent cu activarea capitalului socio-economic și cultural. Cu privire la rolul comunitar al sistemului românesc de probaţiune, remarcăm o evoluție a legislației în domeniu centrată, în primul rând, pe „statutul personalului de probaţiune” cu referire expresă la scopul exercitării funcţiei de consilier de probaţiune (art. 6 din Legea nr. 123 din 2006 privind statutul personalului de probațiune, cu modificările și completările ulterioare): „creşterea gradului de siguranţă publică prin informarea şi consilierea victimelor infracţiunilor”; „promovarea alternativelor la detenţie”; „prevenirea infracţionalităţii”; 57 Hotărârea Guvernului nr. 1079 din 2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 252 din 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 5 din 7 ianuarie 2014. 58 Maria Marinela Mihăilă; Ion Copoeru, Ghid pentru soluționarea dilemelor etice în serviciile de probațiune. România, București: Ministerul Justiției & Konrad Adenauer Siftung, 2013, pp. 15-16. 25  „reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală”. În al doilea rând, prin coroborarea prevederilor legale anterior menționate, cu cele privitoare la „organizarea și funcționarea sistemului de probaţiune” (art. 2 și 123 din Legea nr. 252 din 2016 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, cu modificările și completările ulterioare), rezultă următoarele finalități ale activităților de probațiune: reabilitarea socială a infractorilor; diminuarea riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni; creșterea gradului de siguranță în comunitate; promovarea sancțiunilor și măsurilor comunitare; protecția și asistența victimelor infracțiunilor conform legislaţiei speciale. În România, deşi legislaţia nu defineşte în mod expres misiunea socială a probaţiunii, aceasta este pusă în legătură cu „înfăptuirea actului de justiţie” (art. 1 din Legea nr. 252 din 2016, cu modificările și completările ulterioare) ca finalitate a muncii personalului din serviciile de probaţiune. Pornind de la analiza cadrului legal specific sistemului românesc de probaţiune, valorile şi principiile sunt impuse ca și „condiții” de desfășurare a activităţilor specifice domeniului, „care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului” atât în „exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în societate” (Capitolul II, art. 3-13 din Legea nr. 252 din 2013 coroborat cu prevederile Codului deontologic al personalului de probațiune)59, după cum urmează: a. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în condiții care să respecte atât „demnitatea persoanei”, cât și integritatea activităților și acțiunilor care trebuie să fie realizate în mod „responsabil, transparent și imparțial” prin „utilizarea judicioasă a resurselor disponibile” (art. 3 și art. 13) fără a îngrădi „exercitarea dreptului la viața privată” în familie şi în comunitate (art. 4), precum şi abţinerea de a impune beneficiarilor serviciilor furnizate propriile convingeri filosofice, religioase, morale sau de altă natură (Codul deontologic); b. Orice activitate în cadrul sistemului de probațiune se desfășoară „fără nici o discriminare pe temei de rasă naţionalitate, cetăţenie, origine etnică, limbă, religie, 59 Codul deontologic al personalului de reintegrare socială şi supraveghere aprobat prin Ordin MJ, potrivit art. 6 alin 3 din Hotărârea Guvernului nr. 736 din 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei. 26  sex, opinie politică sau orice altă opinie, apartenen- ţă politică, avere, origine socială” (art. 5) la care se adaugă criterii nedis- criminatorii legate de „vârstă”, „orientare sexuală”, „situaţie familială” sau altele (Codul deontologic); c. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu „respectarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti” (art. 6); d. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu „respectarea confidenţialității și cu respectarea regulilor de protecție a datelor cu caracter personal” (art. 7) şi a documentelor deţinute „în scop profesional” exceptând „datele furnizate organelor judiciare în cadrul procesului penal”, consilierii de probaţiune având „obligaţia de a colabora cu organele judiciare, la solicitarea scrisă a acestora” (Codul deontologic). Un aspect important al respectării confidenţialităţii este acela al colaborării persona- lului de probaţiune cu reprezentanţii presei „exclusiv prin intermediul persoanelor desemnate de conducerea direcţiei de specialitate”, insistându- se pe protejarea „datelor personale ale beneficiarilor” (Codul deontologic); e. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu respectarea „principiilor, valorilor și metodelor managementului de caz în procesul de supraveghere” (art. 8) și cu implicarea și responsabilizarea beneficia- rului cu privire la „propriul proces de reabilitare” prin „dezvoltarea unei relații pozitive” (art. 9); f. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară printr-o „abordare interdisciplinară” și coordonată pe principiile managementului de caz, „în colaborare cu instituțiile din comunitate” (art. 10); g. Derularea activității de probațiune are în vedere consimțământul informat al beneficiarilor cu privire la „natura și conținutul principalelor acte îndeplinite”; totodată, informarea beneficiarilor se face „într-o limbă, respectiv limbaj” inteligibil cu posibilitatea de a asigura un „traducător și interpret autorizat” incluzând un „interpret de limbaj mimico-gestual”, acolo unde este cazul; la cererea persoanei evaluate, informarea se face „în limba lor maternă” (art. 11); h. Personalul care își desfășoară activitatea în cadrul sistemului de probațiune are o „pregătire de specialitate” în acord cu asumarea responsabili- tăților legale și urmărește „atingerea unor standarde înalte de profesiona- lism și respectarea normelor de etică și deontologie profesională” cu „respectarea principiului integrității” (art. 12 și art. 13). 27  II.4. Acte normative fundamentale pentru sistemul de probațiune În România, principalele acte normative ce reglementează activitatea sisitemului de probațiune sunt: 1.Legea nr. 252/2013 privind organizarea si functionarea sistemului de probatiune, cu modificarile și completarile ulterioare 2. Hotarârea Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, cu modificarile și completarile ulterioare 3. Hotarârea Guvernului nr. 603/2016 pentru modificarea și completarea Hotarârii Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune 4. Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului de probatiune, cu modificarile si completarile ulterioare 5. Ordinul ministrului justitiei nr. 510/C/05.04.2005 de aprobare a „Regulamentului de ordine interioara al serviciilor de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor” 6. Ordinul ministrului justitiei nr. 3172/C/26.11.2004 de aprobare a „Codului deontologic al personalului de reintegrare sociala si supraveghere” 7. Legea nr. 211/2004 privind unele masuri pentru asigurarea protectiei victimelor infractiunilor, cu modificarile si completarile ulterioare 8. Legea nr. 300/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala în materie penala 9. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificarile și completarile ulterioare 10. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, cu modificarile și completarile ulterioare 11. Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor masuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificarile si completarile ulterioare 12. Hotarârea Guvernului nr. 604/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor masuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal 13. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificarile și completarile ulterioare 28  ***Pentru legislația detaliată, vezi anexele suportului de curs. II.5. Principalele activități și atribuții ale serviciilor de probațiune din România În vederea atingerii obiectivelor, structurile teritoriale de probațiune – serviciile de probațiune și sediile secundare ale acestora desfăşoară activităţi specifice de evaluare, supraveghere, reabilitare şi incluziune socială a beneficiarilor, conform legislaţiei în vigoare, asigurând totodată, transparenţa şi promo- varea înţelegerii rolului justiţiei penale sprijinită de intervenția psihosocială în cadrul comunităţii (art. 32 lit. a) – g) din Legea nr. 252 din 2013): a. Întocmirea de referate / rapoarte de evaluare pentru următoarele categorii de beneficiari: persoane inculpate (minori și persoane majore), minori aflați în executarea unor măsuri educative și persoane supravegheate; atât evaluarea inițială, cât și cea din cadrul procesului de supraveghere, în comunitate sau în mediul custodial, se realizează la solicitarea organelor judiciare; b. Sprijinirea instanței de judecată în procesul de individualizare a pedepselor şi aplicarea măsurilor educative contribuind la gestionarea sentinţelor (estimarea riscului infracțional) adecvate nevoilor de reabilitare şi incluziune socială a categoriilor de beneficiari; c. Coordonarea procesului de supraveghere a respectării măsurilor și executării obligațiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate față de care instanța a dispus: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiționată; d. Coordonarea procesului de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână şi asistarea zilnică; e. Coordonarea executării pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității; f. Derularea unor activități specifice cu persoanele private de libertate: participarea la pregătirea pentru liberare, participarea la desfășurarea lucrărilor comisiei pentru liberare condiționată, participarea la lucrările consiliului educativ organizat la nivelul centrului educativ, respectiv al comisiei din centrul de detenție (art. 107, lit. a) – c) din Legea nr. 252 din 2013); g. Asistarea persoanelor supravegheate pe toată durata supravegherii 29 (managementul riscului de recădere / recidivă infracțională) prin intermediul cursurilor de pregătire școlară sau calificare profesională, programelor de reinte- grare socială, consultanței, îndrumării vocaționale și al altor activități, fie stabilite în cadrul hotărârii judecătorești, fie stabilite de către consilierul de probațiune manager de caz, cu acordul persoanei, în scopul reabilitării psihosociale a acesteia (art. 102 și art. 103 din Legea nr. 252 din 2013); De asemenea, personalul din cadrul sistemului de probațiune îndeplinește și alte atribuții, conform legii, după cum urmează: a. Identificarea de resurse comunitare în vederea eficientizării procesului de evaluare, supraveghere și asistare prin încheierea unor protocoale de colaborare şi convenţii civile cu organizaţii neguvernamentale, instituţii publice şi / sau private ori cu persoane fizice sau juridice; b. Iniţierea şi desfăşurarea activităţii de voluntariat cu scopul eficientizării activităţii serviciilor, formării iniţiale şi continue a potenţialului personal din cadrul sistemului de probațiune, precum şi al implicării comunităţii locale în vederea sprijinirii efortului de menţinere în libertate a persoanelor care au săvârşit infracţiuni; c. Iniţierea şi desfăşurarea stagiilor de practică în domeniul probaţiunii, în parteneriat cu mediul universitar şi academic, cu scopul formării iniţiale şi continue a potenţialului personal din cadrul sistemului de probațiune; d. Formarea, specializarea şi perfecţionarea continuă a personalului conform cu politica educaţională şi strategia Direcției Naționale de Probațiune; Promovarea imaginii sistemului de probațiune şi implicarea comunităţii locale în reabilitarea infractorilor este o activitate complexă care se bazează pe Strategia de promovare a serviciilor de probaţiune elaborată de către direcţia de specialitate. Capitolul III. Supravegherea în comunitate 30  III.1. Etapele supravegherii în comunitate Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă se face după cum urmează:60 -Șeful serviciului de Probațiune verifică competența teritorială, după verificare, sentința penală se înregistrează în registrul de evidență. Următorul pas este acela de a desemna un consilier de probaţiune manager de caz care va coordona procesul de supraveghere a persoanei supravegheate. La desemnarea consilierului de probaţiune se are în vedere asigurarea unui volum echilibrat de dosare între el şi restul colegilor din cadrul serviciului.61 ”Profesia de consilier de probaţiune constă în control și asistare, aceste două elemente condiționându-se reciproc. Pentru ca persona condamnată penal să fie reintegrat în societate nu este suficientă doar supravegherea acestuia și este necesară și desfășurarea acestor două activități specifice consilierului de probațiune. Scopul Probațiunii este acela de a supraveghea persoana condamnată sau minorul care a comis o infracțiune astfel încât să respecte obligațiile date de instanță într-un termen stabilit, ducând în cele din urmă la reintegarea socială a acestuia.62 Așadar activitatea de supraveghere, care este obligatorie, nu se poate desfășura fără acctivitatea de asistență și consiliere, care este voluntară și se realizează la cererea clientului. Skeem și Manachak au demonstrat faptul că este mai eficient pentru reabilitarea persoanei condamnate îmbinarea acestor două activități”63 ”Scopurile principale ale probațiunii sunt: reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni din punct de vedere juridic și social; se dorește scăderea riscului de a comite o nouă infracțiune; se militează pentru creșterea gradului de siguranță și protecție socială; repararea prejudiciului față de societate. Pentru a se atinge aceste scopuri trebuie avute în vedere următoarele obiective: persoana care a fost supusă supravegherii trebuie controlată pentru a se constata dacă aceasta îndeplinește obligațiile care i-au fost date; identificarea nevoilor criminogene pe care le are 60 Hotărârii Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă” 61 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/154293 Art 14 indice 42 din Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probațiune, pag.16 62 Valentin Schiaucu , Rob Canton, op. cit., p 156. 63 Ioan Durnescu, Serviciile de probațiune din România, în Doru Buzducea, Asistenta sociala a grupurilor de risc, Editura Polirom, 2010, p 495. 31 persoana condamnată; persoana aflată sub supraveghere trebuie să fie motivată pentru a-și schimba comportamentul; oferirea de suport acestor persoane asupra cărora se intervine prin aplicarea de măsuri.”64 Activitatea de supraveghere își găsește aplicabilitatea atunci când instanța de judecată pronunță o sentință cu supunere la probațiune, cum ar fi: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea provizorie sub control judiciar, libertatea supravegheată, suspendarea pronunțării sentinței, munca în folosul comunității.65 Treptele procesului de supraveghere se referă la : alocarea cazului; pregătirea pentru prima întrevedere; prima întrevedere; întocmirea și prezentarea planului de supraveghere; monitorizarea persoanei supravegheate și evaluarea procesului de supraveghere; încheierea supravegherii III.1.1. Alocarea cazului ”Consilierul de probațiune manager de caz va întocmi un dosar de supraveghere care va conține: hotărârea instanței de judecată, procesul verbal ce a fost întocmit la prima întrevedere, planul de supraveghere, referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, dacă persoana supravegheată a primit o măsură neprivativă de libertate şi documentele solicitate de către consilierul manager de caz în notificarea de primă întrevedere, dovezi privind modul în care sunt îndeplinite măsurile și obligațiile impuse de către instanța de judecată pentru persoana aflată sub supraveghere. Totodată, în această etapă are loc și includerea persoanei sancționate în baza de date a Serviciului de probațiune.” III.1.2. Pregătirea pentru prima întrevedere Convocarea persoanei supravegheate trebuie să aibă loc în 5 zile de la primirea hotărârii judecătorești. Convocarea persoanei supravegheate se poate face prin: scrisoare recomandată cu confirmare de primire, agenți procedurali, personal al serviciului de probaţiune, convorbire telefonică, consemnată ulterior în scris, prin notă telefonică, prin intermediul poştei electronice sau orice alt mijloc ce asigură dovada primirii convocării. 66 ”I se va specifica în convocare persoanei supravegheate, locul, data și numele consilierului 64 Valentin Schiaucu , Rob Canton, op. cit.,, pp. 158-159. 65 Pavel Abraham, Introducere în probațiune, București, Editura Național, 2001, pp. 92-93. 66 Art 14 indice 43 din legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune 32 manager de caz, care este pedeapsa și termenul de supraveghere dispus de instanța de judecată în sarcina sa.” III.1.3. Prima întrevedere Trebuie să aibă loc în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești.67 În această etapă se prezintă procesul-verbal care are în specificul ei detalii despre: scopul și obiectivele supavegherii, modul de desfășurare a supravegherii, care sunt măsurile și obligațiile pe care le are de îndeplinit și respectat, consecințele nerespectării acestora și posibilitatea depunerii unei plângeri, dacă consider că modul în care este tratat în serviciul de probațiune este unul neadecvat. Dacă persoana v-a încălca una din măsurile dispuse de instanța de judecată în sarcina sa, aceasta v-a primii un avertisment, care îi va fii explicat verbal. Persoana supravegheată trebuie să ia bine la cunoștiință faptul că dacă nu iși va respecta măsurile și nu își va îndeplini obligațiile, consilierul de probațiune va întocmi un raport, după două avertismente, în care va descrie pe scurt procesul de supraveghere, insoțit de dovezile încălcării acestora și va fii înaintat instanței pentru a lua măsurile necesare. 68 Documentul care îi oferă consilierului de probațiune cele mai multe informații despre cazul său este dosarul penal al clientului, însă în cazul în care acesta nu are acces la el, se recomandă analiza în detaliu a hotărârii de judecată. De asemenea și referatul de evaluare este o sursă bună de a obține informații. Acesta se poate procura de la Serviciul de probațiune care l-a întocmit.69 ”De modul în care are loc această primă întrevedere va depinde întreg procesul de consiliere. Astfel, în primul rând toate persoanele prezente trebuie să se prezinte și să comunice funcția pe care o dețin și care este rolul lor în procesul de supraveghere. Trebuie clar stabilite responsabilitățile consilierului de probațiune, dar și a persoanei supravegheate, care trebuie să înțeleagă că schimbarea comportamentală depinde doar de sine. Tot în această etapă se vor comunica persoanei supravegheate atât verbal căt și scris, conținutul procesului verbal care urmează a fi întocmit între ambele părți, și anume: scopul supravegherii, scopul supravegherii, procedura supravegherii, obligațiile şi măsurile impuse de către instanța de judecată și consecințele respectării sau nerespectării acestora; obligația respectării normelor de conduită și posibilitatea personei supravegheate de a depune plangere atunci când apreciază faptul că, consilierul manager de caz a fost abuziv sau ca îi încalcă drepturile. Supravegherea 67 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/181573 accesat la data de 06.06.2018 68 Ligia Dumitrașcu, Valentin Schiaucu, Supravegherea în comunitate, în Valentin Schiaucu, Rob Canton (coordonatori), Manualul de probațiune, București, Editura Euro Standard, 2008, p.160. 69 Valentin Schiaucu , Rob Canton, op. cit., pp. 160-162 33 constă atât în întrevederi cu persoana supravegheată la sediul Serviciului de probațiune și la domiciliul acesteia, cât și păstrarea legăturii consilierului de probațiune cu persoane ce îi pot furniza informații importante cu privire la desfășurarea activității acestuia și a îndeplinirii obligațiilor ce i se cuvin. Atunci când supravegheatul nu respectă obligaţiile dispuse de instanţa de judecată în sarcina sa, consilierul întocmeşte un raport de evaluare în care va consemna modul în care se desfășoară supravegherea și va aduce dovezi cu privire la obligațiile nerespectate și normele încălcate de cel aflat sub supraveghere. Următoarea etapă este realizarea evaluării, realizată prin aplicarea interviului, ce presupune o serie de întrebări și răspunsuri ce au ca scop culegerea de informații cu privire la contextul comiterii infracțiunii, motivația pentru schimbare, situația economică a acestuia, stabilirea nevoilor criminogene și identificarea riscurilor. Se recomandă aplicarea interviului semistructurat, de tip tematic, iar principalele teme care trebuie abordate sunt următoarele: analiza comportamentului infracțional; situația familială, socială și economică; planurile de viitor ale persoanei condamnate și modalitățile prin care intenționează să le pună în aplicare. Este foarte important să se precizeze faptul că informațiile comunicate sunt strict de interes profesional și sunt confidențiale, alte persoane sau instituții având acces limitat la ele. De asemenea, trebuie să i se comunice persoanei supravegheate că în cadrul interviului, informațiile trebuie să fie adevărate, pentru că vor ajuta la reintegrarea lui, iar ulterior vor fi verificate. Această etapă se încheie cu stabilirea și comunicarea datei următoarei întrevederi.” III.1.4. Întocmirea și înmânarea planului de supraveghere ”Acesta se întocmește pe baza evaluării inițiale efectuate de către consilierul manager de caz, scopul acestei evaluări este acela de a stabili riscul de a comite noi infracțiuni, de a stabili clasa de supraveghere şi de a planifica modul de executare a obligaţiilor impuse persoanei, evaluarea iniţială și care sunt nevoile acestuia.” Hotărârii Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune a enumerat următoarele:70 a) ”situația familială, locativă, socială, școlară, profesională și financiară; b) trecutul infracțional, respectiv faptele săvârșite și decizia organului judiciar sau stadiul procesului penal, după caz; 70 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/154293 Art. 14 indice 46 - Evaluarea iniţială a persoanei supravegheate, pag 18, accesat la data de 01.10.2019. 34  c) analiza comportamentului infracțional, atitudinea față de faptă, partea vătămată și față de sancțiune; d) descrierea comportamentului adictiv, consecințele acestui comportament, istoricul măsurilor dispuse şi al tratamentelor administrate, precum şi instituţiile responsabile; e) starea de sănătate, istoricul tratamentelor administrate, precum şi instituţiile responsabile; f) planurile sale de viitor, pe termen scurt şi mediu şi indicarea modalităţilor concrete prin care intenţionează să le pună în practică”.71 ”În baza informațiilor obținute întocmirea planului de supraveghere nu trebuie să depăşească mai mult de 30 de zile de la prima întrevedere cu persoana supravegheată. Planul de supraveghere va respecta următoarea structura: introducerea care va cuprinde date de identificare ale supravegheatului, numărul sentinței penale prin care a fost condamnat, sancțiunea dispusă și termenul de supraveghere. Obligațiile și măsurile impuse de instanța pentru persoana supravegheată, nevoile criminogene și sociale ale persoanei condamnate și măsuri stabilite pentru reducerea acestora, riscul de a comite din nou o infracțiune, metode de intervenție în vederea soluționării nevoilor identificate, data, locul și ora întrevederilor ce vor urma între consilier și persoana supravegheată, descrierea programului de intervenție, descrierea activității, a locului de executare și a programului de lucru pentru persoanele cărora li se impune prestarea de activități neremunerate.”72 Pe tot parcursul supravegherii persoanei supravegheate i se poate modifica planul de supraveghere atunci când consilierul manager de caz apreciează că există motive temeinice. Consilierul manager de caz poate sa-i crească riscul de recidivă în planul de supraveghere sau chiar să-l micșoreze, în funcție de comportamentul supravegheatului pe întreg procesul de supravegehre. III.1.5. Monitorizarea și evaluarea procesului de supraveghere Consilierul manager de caz urmărește ca ca persoanele supravegheate să respecte măsurile și obligațiile care li se impun prin sentința de judecată. Cel mai important aspect în cadrul acestei etape face referire la întrevederile de supraveghere, care se desfășuară în funcție de cum apreciază consilerul manager de caz riscul de recidivă. Se întocmește o fișă de evaluare inițială care vizează: situația financiară, locul de muncă domiciliul, sau dacă au intervenit 71 https://legeaz.net/monitorul-oficial-5-2014/hg-1079-2013-448-din-29102013 accesat la data de 03.06.2018 72 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/181573 site accesat la data de 03.10.2019. 35 modificări semnificative în viața lui, dacă urmează cursurile de învățământ.La sfârșitul unei întrevederi se consemnează informațiile obținute și se stabilește o nouă întâlnire. În cazul săvârşirii de noi infracţiuni de către persoana aflată în supravegherea serviciului de probaţiune, instanța poate solicita întocmirea unui referat de evaluare 73sau raport de evaluare 74 de către consilierul de probațiune, responsabil de caz. III.1.6. Încheierea supravegherii ”Are drept scop realizarea unui bilanț a rezultatelor obținute și analiza perioadei de supraveghere. De asemenea, în această etapă are loc ultima întrevedere cu persoana supravegheată. Tot acum se constată beneficiile aduse de Serviciul de probațiune și dacă obiectivele propuse au fost atinse. Există și cazul în care deși procesul de supraveghere se încheie, problemele persoanei supravegheate nu sunt rezolvate, fiind necesar direcționarea acesteia către servicii specializate în acest caz. De asemenea se întocmește și raportul final de supraveghere în care sunt trecute modul în care s-au respectat măsurile impuse, dacă există riscul să se săvârșească o nouă infracțiune și alte informații considerate necesare. La final are loc închiderea cazului, în paralel cu operarea în registrele de evidență ale Serviciului de probațiune.”75 ”Surse de dificultate în domeniul supravegherii infractorilor în comunitate pot fi considerate: lacunele legislative, omisiunile autorității judiciare care decide supravegherea, deficeințele din sfera serviciilor de probațiune, inclusiv a consilierilor de probațiune, nivelul ridicat al nevoilor persoanei supravegheate, lipsa de implicare a comunității.”76 Coordonarea procesului de supraveghere se realizează pentru fiecare persoană supravegheată de către consilierul de probațiune desemnat manager de caz, după următoarele etape de lucru (art. 52, lit. a)-g) din Legea nr. 252/2013): a. Informarea persoanei cu privire la procesul de supraveghere; b. Evaluarea inițială a persoanei; c. Planificarea procesului de supraveghere; 73 Evaluarea inculpaţilor minori se realizează la