Curs Psihologie Generala - Asistenta Sociala Anul I IDD PDF

Universitatea Babeş-Bolyai PSIHOLOGIE GENERALĂ CURS - SEMESTRUL I - Viorel Mih 2024 1  Modul 1 DRUMUL SPRE STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PSIHOLOGIEI; PROBLEMATICA EI ACTUAL...

Universitatea Babeş-Bolyai PSIHOLOGIE GENERALĂ CURS - SEMESTRUL I - Viorel Mih 2024 1  Modul 1 DRUMUL SPRE STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PSIHOLOGIEI; PROBLEMATICA EI ACTUALĂ Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu etapele formării psihologiei ca ştiinţă. Obiectivele modulului: La finalul acestui modul, cursanţii trebuie: Să poată face distincţia între psihologia ca ştiinţă şi psihologia simţului comun Să cunoască principalele repere în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă Să prezinte principalele modificări aduse de neobehaviorişti în cadrul psihologiei ştiinţifice Să enumere legităţile cărora li se supune cercetarea psihologică În acest capitol vom discuta despre primele abordări ale psihologiei ca disciplină ştiinţifică aparte. Ca orice altă disciplină, şi psihologia a parcurs mai multe etape până şi-a câştigat statutul de care se bucură azi, pornind de la opiniile de simţ comun şi ajungând apoi la curente psihologice ştiinţifice cu care veţi fi familiarizaţi pe parcursul facultăţii. Vom vorbi la început despre psihologia de simţ comun, pe care o regăsim în proverbe, zicale şi opere literare sau filozofice, pentru ca apoi sa vedem care au fost primii cercetători care au stabilit legităţi psihologice şi au înfiinţat laboratoare de psihologie experimentală. Confruntându-se cu mai multe curente şi şcoli antinomice, psihologia reuşeşte să-şi definească domeniul de activitate, behaviorismul fiind un punct crucial în abordarea comportamentului individului. Identificarea unei relaţii directe între stimul şi răspuns scoate în evidenţă complexitatea psihicului uman, dând totodată startul unor noi cercetări care, în timp, aveau să ducă la descrierea “cutiei negre” ignorată de behaviorişti (psihologia neobehavioristă). Pornind astfel de la observaţii simple, de la descrieri literare ale trăirilor emoţionale si perceptive se ajunge la metode si tehnici utile în intervenţia şi prevenţia tulburărilor psiho- emoţionale cu care se confruntă lumea contemporană. 1.1 PSIHOLOGIA ŞI SIMŢUL COMUN Fiecare ştiinţă cercetează o clasă sau o categorie de fenomene care formează obiectul ei specific. Din studierea acestor fenomene desprinde legi sau regularităţi, asupra lor propune clasificări, modele descriptive şi conceptuale, ipoteze explicative, precum şi metode de investigaţie precise în măsură să ducă la stăpânirea treptată a faptelor. Acesta este şi cazul psihologiei care are drept obiect studiul fenomenelor psihice. În prima aproximaţie ştiinţa este cunoaşterea adunată în sistem. Constatând dificultatea pe care o încearcă psihologul, croindu-şi drum în labirintul complicat al conduitei umane, un manual de profil (Landz, 1986; p. XII) notează că alături de cercetătorul psiholog se află în acelaşi labirint oamenii de fiecare zi, care încearcă să înţeleagă propria conduită, efectuează experienţe şi observaţii spontane, neintenţionate, dar cu valoare informativă. Spre deosebire de ei, psihologul profesionist supune afirmaţiile şi ipotezele sale probei experimentale şi analizei ştiinţifice, luând în considerare experienţa cotidiană ca instanţă de 2 verificare şi ca sursă de exemple cu valoare de ilustrare. Înseşi problemele psihologiei au apărut ca o decantare treptată din datele simţului comun. De fapt, ca preocupare practică, în sensul cunoaşterii de sine şi de altul, psihologia a apărut odată cu omul, cu dezvoltarea contactelor interumane. “Din acţiunea omului asupra omului - arată V. Pavelcu (1972, p. 166) - s-a născut reflexia asupra scopurilor urmărite, a mijloacelor folosite şi a rezultatelor obţinute”. În chip firesc, oamenii nu au aşteptat constituirea unei ştiinţe Psihologia de simţ psihologice pentru a-şi pune întrebări cu privire la viaţa sufletească, la comun modul de comportare a semenilor, la însuşirile lor personale – „Cea mai nobilă preocupare a omului e omul”, spunea G. E. Lessing. Din răspunsurile date la asemenea întrebări s-a născut o psihologie de simţ comun, fixată şi transmisă mai întâi pe cale orală, în care se condensează opinii şi observaţii ocazionate de viaţa cotidiană. În limbă, în folclor se întâlnesc locuţiuni, proverbe, zicale etc., care consemnează notaţii psihologice validate de o îndelungată experienţă. Tema de reflecţie nr. 1 Daţi exemple de 3 proverbe şi încercaţi să găsiţi explicaţia pentru care au apărut. Alături de această psihologie poporană – cum o numeşte T. Herseni (1980) - care este creată de popor, fiind anterioară şi paralelă ştiinţei, s-a dezvoltat o psihologie preştiinţifică presărată în scrieri literare sau sistematizată în operele moraliştilor, ale filosofilor etc. În scrieri cu caracter literar se întâlnesc analize reuşite ale vieţii afective, apoi portrete individuale sau colective, se acreditează tipologii. Specialitatea moralistului este aceea de a se apleca asupra conduitei Psihologia umane, de a-i descifra motivele ascunse sau explicite - deci de a face preştiinţifică analiză psihologică şi de a formula judecăţi asupra comportamentului. De asemenea, prin natura preocupărilor sale, filosoful a supus analizei şi fenomenele psihice alături de alte forme de existenţă. De altfel, ca şi alte discipline, înainte de a deveni o ştiinţă autonomă, psihologia a făcut parte integrantă din corpul filosofiei, activitatea psihică fiind obiect al reflexiei filosofice. În jumătatea a doua a secolului trecut, psihologia devine o ramură de Psihologia ştiinţifică sine stătătoare a ştiinţei. Prima lucrare cu caracter ştiinţific în acest domeniu – ceea ce a însemnat studierea unor fapte psihice cu mijloace precise – a apărut în 1860 şi aparţine lui Th. Fechner, care a fost mai întâi medic, apoi fizician. Lucrarea se intitulează Elemente de psihofizică (Elemente der Psychophysik) şi studiază, în principal, raportul dintre modificările stimulului fizic şi variaţiile corespunzătoare în planul senzaţiei. Aceste prime experienţe au fost sistematizate într-o lege matematică, numită legea psihofizică, în care se formulează raportul dintre modificările senzaţiei (S) în funcţie de mărimea stimulului extern (I). În anul 1879, la Leipzig (în Germania), lua fiinţă primul laborator, institut de psihologie din lume – creat de W. Wundt – în cadrul căruia s-au format pionierii psihologiei experimentale pe diferite meridiane ale globului, inclusiv cei din România. Impulsul dat cercetării psihologice de 3 către şcoala lui Wundt s-a resimţit pretutindeni deşi primele laboratoare apar în diverse ţări la date diferite: în Africa, primul laborator modern se înfiinţează în 1968 (în Zambia) ş.a.m.d. În perioada preştiinţifică a psihologiei – în pofida drumului în zigzag – s-au acumulat unele achiziţii segmentare, s-au prefigurat unele generalizări empirice, s-au condensat observaţii la nivelul simţului comun. Surse ale cunoaşterii psihologice se află în întreg câmpul culturii. Spicuim câteva exemple. În lumea legendelor – arată V. Pavelcu (1972) – putem găsi dovezi de fineţe şi pătrundere în adâncurile fiinţei umane. O legendă cretană, de exemplu, ne descrie un episod din urmărirea atenianului ingenios Dedal, de către regele Cretei, Minos. Ajuns în Sicilia, Minos oferă regelui sicilian Cocalos să rezolve o problemă: a trece un fir printr-o cochilie de melc, fără a o sparge. Minos ştia că problema nu era accesibilă regelui Cocalos şi că numai isteţul Dedal deţinea cheia rezolvării. Dezlegarea efectivă a problemei de către Cocalos i-a permis regelui Minos să identifice ascunzişul celui urmărit. Este o prefigurare a testului de inteligenţă. Moralistul francez La Bruyere, în cartea sa “Caracterele sau moravurile acestui secol” (apărută în 1688) anticipează parcă ideea distribuţiei gaussiene a aptitudinilor umane: “Vedem puţini oameni cu totul stupizi şi greoi; vedem şi mai puţini care să fie sublimi şi excepţionali. Omul comun pluteşte între aceste două extreme. Intervalul este umplut de marele număr de talente obişnuite”. Tot aşa în maxime şi aforisme, formulate de moralişti şi gânditori, se oferă contemporanilor „oglinzi” în care să se regăsească sau imagini pe care să le respingă. “În jurul acestor maxime – spune Lanson (1986) – fiecare dintre noi îşi poate distribui experienţa sa , să devină conştient de ea, şi orânduind-o, s-o pregătească pentru a fi folosită”. Tema de reflecţie nr. 2 Identificaţi în literatura română 2 scriitori care au descris în operele lor tipologii umane. Se pune întrebarea dacă există o continuitate între cunoaşterea comună şi ştiinţa psihologică? Fără îndoială, exemplele citate devin relevante, capătă caracterul de text psihologic ca atare numai privite prin grila de concepte pe care le vehiculăm astăzi, deci printr-o “lectură modernă”. Există încă teme de psihologie, care se mai află în vecinătatea imediată a simţului comun. Se porneşte în cazul acesta, în cercetare, de la noţiuni în accepţia simţului comun, se iniţiază o experienţă sau observaţie sistematică pe baza unei idei/ipoteze şi se verifică apoi rezultatele în practică, ceea ce aduce o distanţare de simţul comun. Ceea ce caracterizează spiritul ştiinţific modern este – după G. Bachelard – detaşarea de simţul comun. Atunci când scriitorul, de pildă, înfăţişează în chip reuşit un fenomen psihic – un sentiment etc. – el nu face ştiinţă şi nu-şi asumă o atare pretenţie. Materialul descrierii sale trebuie luat în considerare de către psiholog, dar scriitorul nu-şi propune explicaţia cauzală şi nici dezvăluirea legităţii – note care ţin de domeniul ştiinţific. Nu se poate estompa trecerea de la un plan la altul până la deplina continuitate, nu se poate confunda demersul ştiinţific cu cel pur empiric, trebuie făcută o separaţie clară. Altfel, dizolvăm psihologia într-un câmp cu limite foarte vagi, în defavoarea disciplinei însăşi. 4  Tema de reflecţie nr. 3 Identificaţi un comportament propriu care vă deranjează. Incercaţi să găsiţi cauzele care îl generează. Cum le validaţi? SUMAR Fiecare ştiinţă cercetează o clasă sau categorie de fenomene care formează obiectul ei specific. Acesta este şi cazul psihologiei care are drept obiect studiul fenomenelor psihice. Psihologia neştiinţifică, a simţului comun, a apărut odată cu dezvoltarea relaţiilor interumane, încă de la începutul apariţiei omului. Şi-a câştigat statutul de ştiinţă doar în secolul XX. Prima lucrarea ştiinţifică de psihologie îi aparţine lui Fechner, “Elemente de psihofizică”, iar primul laborator de psihologie apare la Leipzig, sub conducerea lui Wundt. Pentru a evidenţia caracterul ştiinţific al acestei discipline, primele curente au insistat mult asupra descoperirii unor legităţi commune în psihologie, ajungându-se deseori la exagerări în acest sens. Curentul neobehaviorist încearcă să aducă în discuţie variabilele intermediare care apar între stimuli şi răspunsul organismului la aceştia, şi anume variabilele legate de personalitatea individului asupra căruia acţionează stimuli. Ca ştiinţă, psihologia se supune câtorva legităţi, grupate de Lomov în: legi ale psihofizicii, legi ale dezvoltării psihice a omului şi legi ale dinamicii proceselor psihice. Tema nr. 1 Pornind de la bibliografia indicată la finalul acestui modul, discutaţi, într-o lucrare de 2- 3 pagini, principalele curente apărute în psihologie la începutul ei ca ştiinţă.. Bibliografie de referinţă Obligatorie Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002). Introducere în psihologie. Editura Tehnică, Bucureşti. Radu, I. (coord., 1993). Introducere în psihologia contemporană. Editura Sincron, Cluj-Napoca. Opţională 5 Benjamin, L. T. (2007). A brief history of modern psychology. Blackwell Publishing, Malden, MA. Kazdin, A. E. (coord., 2000). Encyclopedia of psychology, Vol I. Oxford University Press, New York. 6  Modul 2 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele metode de cercetare în psihologie Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul cursanţii trebuie: Să poată face distincţia între introspecţie şi autoobservaţie Să poată analiza principalele surse de autocunoaştere Să cunoască diferenţa între cunoaşterea bazată pe experienţa cotidiană şi cunoaştere sistematică Să enumere caracteristicile unui fapt ştiinţific (după Piaget) Pe parcursul acestui modul vom discuta despre primele metode de cercetare utilizate în psihologie. Vom porni de la etapa preştiinţifică unde se utiliza introspecţia ca metodă de colectare a informaţiilor despre trăirile interioare ale omului şi ne vom opri apoi la autoobservaţie ca metodă distinctă. Veţi avea ocazia de a constata că tendinţa noastră de a considera că cei care ne cunosc cel mai bine suntem noi înşine nu corespunde întotdeauna realităţii: această părere ţine adesea doar de impresiile noastre şi numai de ele, sau impresiile noastre sunt influenţate de surse externe, cum ar fi persoanele cu care interacţionăm, mediul în care trăim, experienţele cu care ne confruntăm etc. În ultima parte a modului vom încerca să clarificăm distincţia dintre cunoaşterea obţinută prin intermediul experienţei cotidiene şi cunoaşterea sistematică, respectiv vom schiţa câteva caracteristici ale conceptului de fapt ştiinţific. 2.1 PROBLEMA CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE Numim cunoaştere psihologică acea versiune a procesului gnoseologic care are drept obiect fenomenele şi însuşirile psihice. Fiecare om aspira la cunoaşterea de sine şi de altul, cunoaştere în care cele două momente - imaginea de sine şi de altul - sunt solidare. Tema de reflecţie nr. 1 Încercaţi să definiţi termenul de „introspecţie” şi să vă gândiţi când aţi folosit această metodă pentru a vă explica o emoţie trăită. În istoria disciplinei – cu deosebire în etapa preştiinţifică – a dominat multă vreme metoda introspecţiei. Psihologia introspectivă pleacă de la ideea ca omul ar dispune de o facultate speciala de cunoaştere nemijlocita a propriului sau psihic; aceasta ar fi singura cale de cunoaştere psihologica. În aceasta, fenomenele psihice pot fi cunoscute numai cu ajutorul introspecţiei, conceputa ca „o privire interioară”, ca o percepţie internă, graţie căreia conştiinţa, psihicul se sesizează nemijlocit pe sine însuşi printr-un act de autoreflectare. Datele introspecţiei sunt considerate a fi absolut veridice şi nu ar comporta o instanţa obiectiva de verificare; în privinţa psihicului fenomenul şi esenţa coincid. 7  In această concepţie, fenomenele psihice se pot cunoaşte numai de către persoana care le trăieşte, iar o viata sufleteasca străină ne rămâne inaccesibila.”…Nu pot sa aflu unde exista viata sufleteasca în afară de mine însumi şi unde nu există”- declara un asemenea psiholog. Cunoaşterea psihologica s-ar reduce la limita la tehnica jurnalului intim. Împinsa pâna pe ultimele ei poziţii această concepţie duce la “solipsism psihologic”, în fond la absurdităţi: “pot să admit sau să neg această viaţă psihologică pretutindeni şi oriunde vreau” declară un autor ( I. Vedenski ). Nu este o simplă problemă de nuanţă distincţia dintre introspecţie şi autoobservaţie. P. Fraise (1967) atrăgea atenţia asupra dualităţii modului de percepţie a propriei personalităţi. Omul este capabil - în opinia autorului - de o dublă cunoaştere: una, prin care el sesizează propriile gânduri, sentimente, senzaţii, etc., şi a doua, prin care se vede pe sine trăind şi acţionând aşa cum vede trăind şi acţionând pe ceilalţi şi sub acest unghi, el se cunoaşte pe sine în acelaşi chip în care îi cunoaşte pe alţii ( p. 79 ). Autoobservaţia este de fapt observaţia aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai cunoaşterea gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor intime (introspecţia ), ci şi cunoaşterea din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din actele relaţiilor cu semenii, din încercările vieţii, etc. introspecţia este deci numai o latura a autoobservaţiei. Efectiv, prin introspecţie, noi sesizăm nemijlocit conţinutul gândirii şi reprezentării noastre, care ni se prezintă ca imagini ale lumii externe. Cercetătorii introspecţionişti si-au dat seama de acest lucru; ei cereau subiectului sa relateze numai asupra aspectului psihic „pur”, eliminându-se orice referire la obiect. S-a şi numit “stimulus error”, pretinsa greşeala pe care o făceau subiecţii relatând despre obiectul (stimulul) percepţiei, al reprezentării, despre obiectul gândirii lor, atunci când se cerea de fapt caracterizarea însăşi a percepţiei, gândirii, etc. Introspecţia pretinde abstagerea de la acest conţinut şi relatarea aspectului psihic “pur”, ceea ce, bineînţeles, subiectul nu reuşeşte. Pe primul plan apare obiectul imaginii. Fenomenul de conştiinţa nu poate fi înţeles în afara relaţiei sale cu obiectul, desprins de condiţiile obiective, de situaţia real care-l determină. Autoobservaţia include nu numai datele conştiinţei, ci şi faptele conduitei şi activităţi proprii, ieşind astfel din limitele “conştiinţei pure”. Despre trăsăturile personale (de temperament, fire, caracter, etc.) aflam din relaţiile cu semenii; despre “fondurile memoriei” noastre nu aflăm prin introspecţie, ci punând la probă memoria şi reuşind în testul făcut ş.a.m.d. În „Fiinţa istorica”, L. Blaga (1977) făcea remarca: “Fenomenele psihice sunt ca ele însele”, în sensul că nu trimit spre altceva ascuns în spatele lor,” O astfel de situaţie- continua el - a putut să facă pe un Schopenhauer sau pe un Bergson să creadă ca în lumea psihica ne-am găsi cu posibilităţile noastre de cunoaştere, chiar în faţa lucrului “. Dar Blaga adaugă “Cunoaşterea acestor fenomene nu este identica cu ” (p. 186). … De îndată ce încercăm să-l asimilăm [fenomenul psihic] prin cunoaştere, încep şi distanţările faţa de el” (p. 189). Fenomenul psihic este “trăit” nemijlocit, dar el este cunoscut, lămurit în chip mijlocit. Trăirile noastre se cunosc şi devin conştiente în mod mijlocit, prin relaţionarea lor cu lumea obiectiva. Rezumând: avem psihologul P şi subiectul S, care este copilul sau adultul în variatele sale ipostaze. Cunoaşterea şi înţelegerea subiectului S ca atare se constituie valabil pe o cale obiectiva. Psihologul propune o imagine, un model al actelor prin care subiectul S sesizează lumea şi acţionează asupra ei, transformând-o. Un asemenea model nu este doar o proiecţie sau extrapolare a lui P în S, ci se constituie pe o cale obiectiva trecând de la fapte la ipoteze şi valorificându-le pe acestea în practica. Din punct de vedere psihogenetic, introspecţia sesizează numai rezultanta, nu şi procesul care duce la aceasta. 8  Tema de reflecţie nr. 2 Gândindu-vă la comportamentul dvs de învăţare, răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Cum vă simţiţi când învăţaţi? 2. De ce vă simţiţi astfel? 3. În care din cele două cazuri aţi utilizat introspecţia ca metodă de obţinere a informaţiilor şi în care caz autoobservaţia? Psihologia pleacă de la fapte – fapte de conştiinţa şi de conduita. Conduita însăşi nu se reduce la actul fizic, la reacţia externa (mişcare, gest, fapta…). Conduita poate sa nu capete expresie externa, motorie; ea poate să constea tocmai în suspendarea sau amanarea reacţiei (Galperin, 1976). Latura externă a conduitei, luată în ea însăşi, nu determină univoc conţinutul psihologic intern; aceleaşi acte de comportare pot avea motivaţii diferite. De aceea nu ne putem margini – în cunoaşterea psihologica – numai la consemnarea formei externe a acţiunii, aşa cum procedează behaviorismul clasic; trebuie surprins şi conţinutul psihologic intern, sensul sau, luminat de întreg contextul de viata în care se manifesta. Acelaşi context – contextul vieţii şi activităţii omului – include atât datele comportării, cât şi trăirile subiective într-o conexiune indisolubila. Cunoaşterea psihologică – arată S. L. Rubinstein (1959) – se desfăşoară în principiu ca orice cunoaştere ştiinţifică; ea se ridica de la date la ipoteza pentru a verifica acestea din urma pe baza unor noi date de control; ea trece de la fapte, cuprind întotdeauna o interpretare … spre a verifica apoi acestea interpretare cu ajutorul unor noi fapte (p. 181). în psihologie, ca şi în alte domenii, fenomenul şi esenţa nu coincid. Cât priveşte introspecţia, care nu poate depăşi – prin natura ei - limitele descrierii pure, mărturia ei este valorificată în psihologie. Şcoala de la Wurtzburg a utilizat mai ales întrospectia provocata, indusa de cercetător, arătând pe baza ei minusurile explicaţiei asociaţioniste ale judecăţii şi rolul secundar al imaginii considerată ca element al gândirii. Psihologul francez Alfred Binet a conchis - pe temeiul datelor introspecţiei provocate - că nu suntem conştienţi decât de rezultatele gândirii şi nu de mecanismele ei (de aici butada sa: “Gândirea este o activitate inconştientaă a psihicului”). De fapt, limbajul nu este oglinda exacta a psihicului. El este - cum arata Osgood - un instrument, care este atât de fin câte diferenţieri sau discriminări permite. Tema de reflecţie nr. 3 Scrieţi timp de 2 zile un jurnal în care să detaliaţi evenimentele şi stările prin care treceţi. Identificaţi două evenimente diferite care v-au cauzat aceeaşi emoţie. Combinată cu studiul comportamentului, întrospecţia furnizează informaţii valoroase; ea ne dezvaluie “experienţa trăitului” fara de care conduita nu poate fi înţeleasa. Jurnalele intime, mărturisirile literare ale scriitorilor sunt documente preţioase, cu valoare psihologica explicativa. De asemenea, metoda înlesneşte comparaţia între modul de conştientizare a unui fapt şi comportarea efectiva; sunt semnificative şi erorile introspecţiei. Dezvoltarea metodelor electrofiziologice (EEG, EMG,etc.) a înlesnit sensibil controlul relatărilor introspective. Este greşit însă să se creadă că înregistrarea conduitei externe şi a proceselor neurofiziologice ar putea suplini total datele pe care le furnizează introspecţia. Diversitatea şi nuanţarea vieţii afective, de pilda, nu este egalata de studiul modificărilor fiziologice în emoţie. 9  Datele introspecţiei pot fi uneori tot atât de fidele cât sunt indicaţiile Subiectivitatea instabile ale unor aparate electrice moderne - nota un autor. Oricum, introspecţiei mărturiile introspecţiei trebuie considerate ca fapte şi ca atare, ele nu conţin adevărul gata-făcut, deci urmeaă a fi interpretate. Pentru aceasta, introspecţia trebuie controlată şi suplimentată cu mijloace obiective. În ştiinţă nu se poate conta doar pe onestitatea şi virtuozitatea analitică a subiectului în calitate de garanţi ai adevărului; e ca şi cum am admite ca sinceritatea şi talentul ar permite sa se evite erorile sistematice ale metodei (Blaga, 1977; p. 189). Întreaga psihanaliză a arătat cum faptele de conştiinţă imediată pot sa cuprindă şi aspecte de “falsa conştiinţă” graţie mecanismelor de proiecţie, raţionalizare, etc. Ca să înţelegem mai bine modul în care fiecare din noi se cunoaşte pe sine, să ne referim în continuare, pe scurt, la tema cunoaşterii de sine. Într-o anchetă întreprinsă printre elevii din ciclul liceal (Radu & Auto-cunoaşterea Pitariu, 1986) figura printre altele, întrebarea: ”Cine apreciezi că te cunoaşte mai bine?” 1 – părinţii; 2 – profesorii; 3 – colegii de clasa; 4 – prietenii; 5 – tu însuti. Dintre răspunsurile oferite se puteau alege cel mult doua. Constatarea: răspunsul care a întrunit procentajul maxim de frecventa, deci răspunsul modal cum se spune, a fost ultimul, adică: ”eu însumi” (transcris la persoana întai). Descoperirea ”lumii interioare” de către adolescenţi, precum şi preocuparea faţă de ei înşişi, îi face să supraliciteze întrospectia, acordandu-I un credit mai mare decât adulţii. Mergând pe o asemenea opinie am putea spune - prin extensiune - că adolescenţii sunt cei care se cunosc mai bine pe ei înşişi şi ca fizionomia psihologica a vârstei respective este accesibila în primul rând tinerilor, fiind pentru ei o chestiune de simpla introspecţie sau de autoobservaţie. Nu numai adolescenţii dar şi adulţii au o asemenea convingere, apreciind că se cunosc mai bine pe ei înşişi. Revenind la întrebarea adresata adolescenţilor - “Cine te cunoaşte mai bine?” şi la răspunsul modal “Eu însumi”- trebuie sa adăugăm ca, dincolo de acest răspuns modal, au ieşit în evidenta anumite deosebiri individuale în funcţie de răspunsul plasat pe locul 2. Astfel, elevii cu rezultate şcolare bune apreciază că îi cunosc mai bine-in afara de “ei înşişi”- profesorii, în timp ce elevii mai slabi, indică, pe acelaşi loc, prietenii sau colegii de clasa(dar nu profesorii), adică numesc de fapt sursa care le oferă satisfacţie. Intervine deci compensarea, raţionalizarea. Fară să discutăm în detaliu jocul acesta de proiecţii şi de compensări, care stă în spatele răspunsurilor amintite, şi care pun sub semnul întrebării adevărul lor, este cazul sa facem câteva menţiuni din unghiul psihologiei obiective. Individul se cunoaşte pe sine din încercările vieţii, prin întermediul actelor sale de conduita, a prestaţiilor personale, a relaţiilor sale cu alţii atât în imprejurări obişnuite, cat şi în situaţii-limita. în ultima analiza, în cunoasterea de sine îndividul utilizeaza în mare masura acelasi tip de înformatie ca şi în cunoasterea de altul. Nu exista autoperceptie, autocunoastere, înainte de actiune, de relatie cu altul. De fapt, imaginea de sine rezulta din înteriorizarea schemei unui semen al nostru; de pilda, copilul percepe propriile atribute mai întai la altul şi dupa aceea le recunoaste la el însusi. Ch. Baldwin sublinia constructia genetica simultana a imaginii de sine cu imaginea de altul, iar G. Mead avea în vedere reprezentarea despre celalalt ca prototip (“altul generalizat”). Tema de reflecţie nr. 4 Analizaţi sintagma „Sunt ceea ce sunt datorită tuturor”. 10  Prima sursa în autocunoastere este dinamica succeselor şi esecurilor Sursele auto- proprii. în procesul activitatii, reusitele şi însuccesele se înscriu pe o cunoaşterii scala permanenta de valori, se însumeaza parca algebric. Succesele ridica nivelul autoaprecierii, în timp ce esecurile il coboara. Pe termen mai lung, jocul acestor tatonari duce la o stabilizare relativa a imaginii de sine, proces înlesnit, mijlocit de un al doilea factor: comparatia cu altul şi înscrierea sau situarea în repere oferite de contextul social. La acestea se adauga opinia grupului, imaginea sociala de sine. îndici proveniti din surse diferite- experienta succesului/esecului, comparatia înterindividuala, pretuirea colectiva, situarea în repere oferite de cadrul social- sunt supusi unei decantari continue. întegrarea lor în versiunea întima a constiintei de sine se afla sub încidenta unor mecanisme de aparare, proiectie, rationalizare, etc., pe care îndividul nu le controleaza în chip constient. Asa cum s-a aratat constiinta imediata poate fi uneori ”falsa constiinta”. Tema de reflecţie nr. 5 Vă descurcaţi mai bine la examenele susţinute oral sau la examenele susţinute în formă scrisă? Ce argumente susţin alegerea făcută? Într-o experienta, repetata de mai multi autori, s-au filmat gesturi caracteristice ale unei persoane, apoi capul din semi-profil; de asemenea s-au facut înregistrari sonore pe banda magnetica în timpul unei povestiri, s-au procurat specimene de scris, toate acestea fara ca subiectul în cauza sa stie. Sase luni mai tarziu s-au prezentat persoanei respective aceste documente unele dupa altele în alternanta cu documente prelevate de la alte persoane. S-a cerut persoanei studiate sa faca aprecieri asupraacestor documente şi sa îndice în final care ii apartin. Desi n-au recunoscut doua treimi din documentele care-l privesc,in ansamblu a rezultat o asimetrie neta a aprecuerilor spre polul pozitiv, deci o supraevaluare a documentelor personale chiar daca nu si-a dat seama ca ii apartin. Mecanismele de aparare, proiectie,etc., actioneaza fara ca persoana în cauza sa-si dea seama. Se poate vorbi în cunoasterea psihologică – ca şi în alte domenii – de un nivel al cunoaşterii bazate pe experienţa cotidiană realizat în contextul vietii cotidiene cu mijloacele observatiei curente şi ale limbajului comun şi un nivel al cunoasterii sistematice, care pune în actiune mijloace obiective de studiu (tehnici de observatie, mijloace experimentale, psihometrice etc.), condensand înformatia în limbajul stiintei psihologice. între cele doua niveluri exista o anumita continuitate, dar şi diferente notabile. Tema de reflecţie nr. 6 Daţi 3 exemple de întrebări prin care puteţi realiza cunoaşterea empirică a propriei persoane. Se pune întrebarea: ce constituie “fapt stiintific”? Cl. Bernard sublinia: un fapt nu este nimic în el însusi, el nu valoreaza decat prin ideea care i se ataseaza sau prin proba pe care o furnizeaza. Un fapt întră în câmpul atenţiei graţie problemei care se pune. J. Piaget (1970) propune trei caracteristici: 11  un fapt stiintific este un raspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreaga elaborare, solidară cu sistemul de informaţii care au dus la acea întrebare; un fapt este apoi o constatare sau “lectură” a experienţei, care nu se reduce la simpla “citire” a datelor, ci comportă o întreagă structurare; “un fapt nu există niciodată în stare pură…; el este întotdeauna solidar cu o interpretare”. Aceasta caracteristica subliniaza importanţa orizontului de informaţie, a cadrului interpretativ, atât în punerea întrebării, cât şi în “lectura” experienţei. Există o deosebire între faptul brut, plasat în contextul unei idei şi a unei observatii analitice. În demersul ştiinţific, între concepţie şi metodă există o condiţionare reciprocă, o unitate. SUMAR Numim cunoaştere psihologică acea versiune a procesului gnoseologic care are drept obiect fenomenele şi însuşirile psihice. În psihologie, una dintre metodele dominante la început a fost introspecţia, care pleca de la ideea ca omul ar dispune de o facultate speciala de cunoaştere nemijlocita a propriului sau psihic; aceasta ar fi singura cale de cunoaştere psihologică, ceea ce este o exagerare. Introspecţia poate furniza date valoroase, dar în combinaţie cu alte metode, spre exemplu studiul comportamental. Trebuie făcută distincţia între introspecţie şi autocunoaştere (autoobservaţie). Autoobservaţia este de fapt observaţia aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai cunoaşterea gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor intime (introspecţia ), ci şi cunoaşterea derivată din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din relaţiile cu semenii, din încercările vieţii, etc. introspecţia este deci numai o latura a autoobservaţiei. Tema nr. 2 Discutaţi într-o lucrare de 2-3 pagini sursele auto-cunoaşterii pornind de la un exemplu concret. Bibliografie de referinţă Obligatorie Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002). Introducere în psihologie. Editura Tehnică, Bucureşti. 12 Radu, I. (coord, 1993). Introducere în psihologia contemporană. Editura Sincron, Cluj-Napoca. Opţională Hayes, N., & Orrell, S. (2003). Introducere în psihologie. Editura All, Bucureşti. Radu, I. (coord., 1993). Metodologie psihologică şi analiza datelor. Editura Sincron, Cluj-Napoca. 13  Modul 3 PROCESELE SENZORIALE Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu procesele psihice elementare – senzaţiile şi perpecţiile. Obiectivele modulului: La finalul acestui modul, cursanţii trebuie: Să poată defini corect conceptul de senzaţie Să recunoască principalele caracteristici ale senzaţiilor Să definească pragul senzorial şi să recunoască tipurile sub care se regăseşte acesta Să cunoască principalele legităţi ale senzaţiilor Să definească conceptul de percepţie Să numească şi să descrie cele patru faze ale percepţiei Să cunoască formele percepţiilor Să definească şi să descrie iluziile perceptive În acest modul ne vom familiariza cu cele mai elementare fenomele psihice din categora proceselor cognitive, şi anume senzaţiile şi percepţiile. Prima parte îşi propune să clarifice conceptul de senzaţie şi să prezinte caracteristicile cele mai importante ale acesteia: sensibilitatea, pragurile senzoriale şi principalele legităţi ale senzaţiilor. Vom trece apoi la a defini şi a discuta procesul perceptiv, ilustrând particularităţile sale cele mai importante. De asemenea, veţi înţelege de ce percepţia este considerată un proces extrem de complex şi care sunt fazele acestui proces, mai exact cum ajungem de la senzaţii disparate la imagini coerente ale obiectelor din jur. În ultima parte a modulului vom discuta diferitele forme ale percepţiei respectiv situaţii în care percepţia nu mai reflectă acurat realitatea, adică iluziile perceptive. 3.1 CONCEPTUL DE SENZAŢIE Prin intermediul senzaţiilor noi primim informaţii despre nesfârşita bogăţie de însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate cele mai elementare fenomene psihice din categoria proceselor cognitive. Deprivarea senzorială totală chiar din momentul naşterii (ceea ce se poate realiza experimental doar pe animale), echivalează cu suprimarea oricărei dezvoltări psihice a individului uman, deşi organismul respectiv ar putea să ducă o existenţă pur “vegetativă” în cazul în care se iau măsuri pentru întreţinerea artificială a funcţiilor vitale. Efectele unei asemenea deprivări senzoriale sunt cu totul altele daca aceasta survine după ce structura psihica a omului s-a constituit pe baza funcţionarii anterioare normale a organelor de simt: chiar daca se produc o serie de tulburări şi o oarecare degradare a unor compartimente ale vieţii psihice, structura psihica generala se menţine în absenta unor noi informaţii senzoriale. De regulă, se constată că în condiţiile unei severe „claustrări” (navigatorii solitari pe oceane, speologii izolaţi în peşteri, etc.) subiectul este cuprins de o adevărată “ foame informaţionala”, ceea ce determină prin compensare o intensificare a activităţii psihice a creierului (apar iluzii de tot felul, halucinaţii, etc.). 14  Tema de reflecţie nr. 1 Daţi 3 exemple de produse ale fenomenului denumit “foame informaţională”. Date valoroase referitoare la rolul diferitelor tipuri de senzaţii în dezvoltarea psihicului uman oferă cazurile de copii cu deficienţe senzoriale (nevăzătorii, surzii, orbii-surzi). Aşa de pildă, copiii care suferă de surdocecitate congenitală sau timpurie (survenita în primii ani de viaţă), lăsaţi în afara unui sistem special de instrucţie şi educaţie, rămân la un nivel extrem de scăzut al vieţii psihice, tocmai ca efect al izolării informaţionale. Dacă, însă, sunt supuşi unui proces psihopedagogic special, printre altele, utilizarea şi dezvoltarea intensiva a tuturor sistemelor senzoriale valide (inclusiv a resturilor de văz şi auz), pe baza acestui bagaj informaţional senzorial structura psihica a individului orb-surd se poate constitui şi dezvolta până la nivelul normal în toate compartimentele sale. Sa reţinem deci că organele de simţ furnizează creierului informaţia senzorială primară necesară pentru construirea complicatului edificiu al psihicului uman. Pe de altă parte însă simpla prezenţă a senzaţiilor de toate felurile nu este suficientă pentru a asigura dezvoltarea normală a structurii psihice a personalităţii. Pentru aceasta este absolut necesară şi decisivă includerea individului intr-un sistem adecvat de relaţii sociale. În absenţa influenţei formative a factorului social “materia prima senzoriala” (chiar de cea mai buna calitate) rămâne neprelucrată, iar structura psihica specific umana nu se dezvoltă, ci rămâne la un nivel elementar (în cazuri extreme, când copiii sunt crescuţi de animale, în afara societăţii, viata lor psihica nu depăşeşte cu mult din punct de vedere calitativ nivelul psihicului animalelor respective). Tema de reflecţie nr. 2 Gândiţi-vă la cazul unui copil crescut de animale şi urmăriţi evoluţia sa prin prisma dezvoltării senzoriale. Să mai notăm că deşi destinaţia principala a senzaţiilor este de a reflecta lumea exterioară, totuşi ele ne furnizează informaţii şi despre starea funcţională a organismului, a diferitelor sale organe şi aparate. Fără o judicioasa confruntare şi integrare a informaţiilor senzoriale referitoare la evenimentele care au loc în lumea exterioară şi în mediul intern, psihicul nu poate interveni în mod eficient în reglarea adecvata a diferitelor părţi componente precum şi a organismului luat ca întreg în relaţiile sale complicate şi variabile cu lumea înconjurătoare. Senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflectă diferitele Senzaţiile însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor. Desigur, senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice a personalităţii. Desprinderea şi studierea lor oarecum separată este expresia folosirii unui procedeu obişnuit de abstragere în interes ştiinţific şi didactic. În realitate, în derularea vieţii psihice, senzaţiile sunt incluse în structuri psihice mai ample şi totodată sunt “penetrate” de o serie de procese şi stări psihice mai complexe (reprezentările, gândirea, limbajul, emoţiile, etc.). Pentru a le distinge de celelalte procese, trebuie să considerăm ca este vorba de reflectarea unor însuşiri separate şi în mod obligatoriu elementare ale obiectelor şi fenomenelor. Astfel, putem 15 vorbi de senzaţii de lumină, de cald, de rece, de dulce, de sărat, de zgomot etc., deşi în mod curent noi venim în contact cu o serie de obiecte concrete, care posedă însuşirile respective. Senzaţia este prin definiţie ceva fără un contur precis şi “determinat”, o impresie senzorială mai mult sau mai puţin vagă. Dar, în derularea obişnuită a vieţii psihice cu greu putem detaşa “senzaţia” în forma sa pură (ca reflectare a unei însuşiri simple şi izolate). Din acest motiv, nu putem spune că avem o senzaţie de “masa”, de “carte”, de “banca” etc. Totuşi, pentru a oferi un exemplu ilustrativ, ne putem referi cu precădere la senzaţiile organice (de foame, de sete, de durere a unui organ etc.). De asemenea, la începutul vieţii postnatale copilul reflectă realitatea sub forma de senzaţii, dat fiind că procesele psihice mai complexe nu s-au constituit încă. De asemenea, în evoluţia filogenetică există o treaptă a “psihicului senzorial elementar” care se caracterizează prin faptul că animalele situate la acest nivel (unicelularele – de pildă amibele, paramecii, iar dintre pluricelulare – viermii inelari, insectele etc.) sunt capabile să sesizeze şi să reacţioneze numai la acţiunea unor stimuli izolaţi, adică să reflecte numai unele însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor externe: proprietăţile lor mecanice (de pildă vibraţiile) sau chimice (de pildă mirosul ş.a.). Criteriul principal al veracitatii reflectării senzoriale îl constituie activitatea practică a individului, precum şi practica sociala (inclusiv sub forma cercetării ştiinţifice experimentale). Dat fiind că senzaţiile oglindesc proprietăţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor, informaţiile pe care ni le furnizează sunt uneori inexacte (experienţa empirică, atât pe plan individual cat şi pe plan social oferă o cunoaştere de suprafaţă şi de aceea poate fi înşelătoare). Din acest motiv s-a impus necesitatea verificării şi cercetării permanente a reflectării senzoriale prin intermediul practicii personale şi mai ales sociale. Organele de simţ ale omului sunt produsul unui îndelungat proces de evoluţie biologica, al adaptării continue, pe baza selecţiei naturale, la acţiunea agenţilor externi, în aşa fel încât senzaţiile să ofere organismului informaţii suficient de exacte şi de detaliate despre proprietăţile acestor obiecte şi fenomene, care prezintă o importanţă pentru existenta şi funcţionarea normala a organismului uman. Fiecare individ uman “primeşte” de la natura, alături de celelalte părţi constitutive ale corpului, organele de simţ, graţie cărora realizează reflectarea senzoriala a realităţii, altfel spus, ele sunt “aparate senzoriale” în sensul că permit omului să obţină informaţiile necesare pentru a se orienta cât mai bine în timp şi spaţiu. Din acest punct de vedere organele de simţ ale omului se aseamănă cu cele ale animalelor. Tema de reflecţie nr. 3 Denumiţi 5 tipuri de stimuli diferiţi şi organele de simţ prin care stimulii respectivi pot fi percepuţi. Trebuie sa adăugăm însă că, data fiind natura sociala a omului, rolul organelor sale de simţ nu se rezumă la funcţiile lor biologice. Pe măsura ce copilul se integrează tot mai deplin în sistemul relaţiilor sociale (în cadrul activităţii obiectuale şi al comunicării interumane) organele sale senzoriale, împreună cu celelalte structuri corporale, ajung sa îndeplinească într-un grad tot mai mare funcţii socio-culturale, implicându-se în constituirea şi dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice superioare ale personalităţii. La rândul său, această împrejurare modifica substanţial mecanismele informaţionale ale sistemelor senzoriale. În acest context, întreaga informaţie senzorială dobândeşte o valoare specific umană. 3.2 PRINCIPALELE CARACTERISTICI ŞI LEGITĂŢILE GENERALE ALE SENZAŢIILOR 16  Dincolo de marea diversitate a conţinutului informaţional al senzaţiilor de care dispune omul, putem desprinde câteva caracteristici şi legităţi comune tuturor tipurilor de informaţie senzorială. Modalitatea senzorială este un termen care desemnează apartenenţa la Modalitatea un anumit sistem senzorial şi este utilizat pentru a releva senzoriala caracteristicile fie ale unei anumite categorii de senzaţii, fie ale unui semnal determinat. În primul caz se are în vedere totalitatea impresiilor senzoriale similare a căror apariţie este legata de funcţionarea unui anumit analizator (senzaţiile vizuale, auditive etc.). În al doilea caz este vorba de caracterul adecvat al stimulării în raport cu analizatorul asupra căruia acţionează; de pildă, un semnal poartă aceeaşi informaţie, dar este prezentat în diferite modalităţi senzoriale: fie ca un stimul optic pe un tablou de comanda (modalitate vizuala), fie ca un semnal acustic (modalitate auditiva). În cadrul fiecărei modalităţi distingem diferitele calităţi ale senzaţiilor; de pildă modalitatea “vizuala” prezintă următoarele calităţi: luminozitatea, tonalitatea cromatica, saturaţia; modalitatea senzoriala “auditiva” posedă înălţime, timbru s.a.m.d. Tema de reflecţie nr. 4 Denumiţi modalităţile senzoriale prin care poate fi prezentată o carte, apoi o floare. Intensitatea senzaţiilor este o particularitate cantitativă şi este Intensitatea determinata de stimulul care acţionează şi de starea funcţionala a senzaţiilor receptorului şi în ultima instanţă a întregului analizator. Durata senzaţiei este caracteristica sa temporala. Ea este determinata Durata şi de starea funcţionala a analizatorului, dar cu precădere de durata senzaţiilor acţiunii stimulului şi de intensitatea acestuia. Senzaţia nu apare imediat după ce stimulul a început sa acţioneze asupra receptorului, ci la un anumit interval de timp, denumit timp de latenta. Acesta variază de la o modalitate senzoriala la alta: la senzaţiile tactile, de pilda, este de cca. 130 ms, la senzaţiile de durere – de cca. 370 ms, senzaţiile gustative în schimb apar la un interval de 50 ms după ce stimulul a fost pus pe mucoasa limbii. Aşa cum senzaţia nu apare concomitent cu debutul acţiunii stimulului, tot aşa ea nu dispare îndată după încetarea stimulării. Aceasta inerţie a senzaţiilor se manifesta în aşa numita postacţiune. Vestigiul imaginii stimulului poarta numele de imagine consecutiva, care poate fi pozitiva şi negativa. Asemenea imagini consecutive apar probabil în toate organele de simt, fiind implicate fenomene atât periferice cât şi centrale (cerebrale). Deosebit de clare sunt cele din sfera vizuala. Imaginea consecutivă pozitiva continuă sub toate aspectele imaginea vizuala produsă de stimulul corespunzător; pe acest fenomen se bazează cinematograful (efectul stroboscopic, adică impresia mişcării continue daca secvenţele fixe se succed la un interval de 0,03 – 0,04 secunde). Imaginea consecutiva negativa apare în continuarea celei pozitive şi este reversul contrastant al imaginii iniţiale (dacă am perceput un obiect alb, imaginea consecutiva va avea culoarea neagră; în locul unui obiect colorat în roşu va apare imaginea verde etc.). Pentru ca aceasta imagine sa apară este 17 necesar sa privim fix un obiect mai multa vreme (30-40 s) şi apoi sa proiectam privirea pe un paravan alb. O altă caracteristică importantă a analizatorilor este sensibilitatea. În Sesibilitatea mod obişnuit acest termen desemnează capacitatea generala a senzorială organismului de a avea senzaţii. Sensibilitatea a apărut în filogeneză atunci când organismele vii (chiar cele mai elementare – protozoarele) au început să reacţioneze la agenţii externi care îndeplineau o funcţie semnalizatoare (pe lângă valoarea lui biologica directa, absolută). In sens restrâns, prin sensibilitate se înţelege capacitatea analizatorilor de a reacţiona la apariţia stimulului sau la modificarea lui. în psihofizica (ramura a psihologiei care are ca obiect măsurarea senzaţiilor omului), sensibilitatea este considerată ca fiind o mărime funcţionala invers proporţionala cu valoarea cantitativa a stimulului (pragul senzorial). Diferiţii analizatori care ne furnizează informaţii despre evenimentele lumii reale pot fi mai mult sau mai puţin sensibili faţă de stimulii adecvaţi, reflectându-i cu o exactitate mai mare sau mai mică. Sensibilitatea se manifestă faţă de diferite categorii de stimuli: mecanici, chimici, optici, termici etc. în cercetările psihologice, de cele mai multe ori, sensibilitatea analizatorilor este apreciată pe baza senzaţiilor conştientizate, dar în principiu poate fi luata ca indicator obiectiv orice fel de alta reacţie somatica, vegetativa, bioelectrică; aceste reacţii (reflexul electrodermal, reacţiile vasculare, depresia stimulului alfa, potenţialele evocate ş.a.) nu sunt însoţite întotdeauna de senzaţii conştientizate; în schimb, ele pot evidenţia o sensibilitate mai mare decât cea stabilita pe baza relatărilor verbale ale subiectului. Sensibilitatea analizatorilor este de mai multe feluri: absoluta, diferenţiala şi operativa; fiecare se afla în raport invers proporţional cu pragul omonim. Sensibilitatea absoluta este la rândul sau minima şi maxima. Pragul absolut Pragul absolut inferior (minim) este cantitatea minima de stimul pe inferior (minim) care o poate sesiza analizatorul sub forma celor mai slabe senzaţii. De notat că stimulii subliminali (situaţi sub pragul inferior al sensibilităţii), deşi nu determină apariţia unor senzaţii conştientizate, nu rămân fără nici un efect asupra diferitelor funcţii ale organismului. Din diferite motive, informaţia senzoriala pe care o poarta semnalele nervoase declanşate de aceşti stimuli nu ajunge să fie decodată la nivelul scoarţei cerebrale (cu ajutorul sistemului verbal), dar la nivelul etajelor inferioare ale SNC este descifrată o anumita informaţie “fiziologica”, implicata intr- o măsura mai mare sau mai mica în reglarea diferitelor procese organice. în anumite împrejurări, ea poate intra în sfera fenomenelor psihice subconştient; de aici, poate influenta uneori chiar desfăşurarea unor fenomene psihice din sfera conştientă; alteori, se manifesta în conţinuturile informaţionale ale “presimţirilor”, ale viselor sau, în cazuri patologice, sub forma de halucinaţii s.a.m.d. Raportul invers proporţional dintre sensibilitatea absoluta a unui analizator (S) şi pragul absolut inferior (P) este exprimat de formula: S = 1/P. Sensibilitatea absoluta a analizatorilor este diferita. Aşa de pilda, pragul senzorial al unei celule olfactive nu depăşeşte 8 molecule dintr-o substanţa mirositoare adecvată. Pentru a genera o senzaţie gustativa minima este necesară o cantitate de cel puţin 25000 de ori mai mare de molecule decât pentru a produce o senzaţie olfactiva. Deosebit de mare este sensibilitatea analizatorului vizual: sunt suficiente 2-8 cuante de energie luminoasă pentru a produce senzaţie liminară de lumină (în întuneric total am putea sesiza o lumânare situata la distanta de 27 km). Analizatorul auditiv, de asemenea, este în stare să sesizeze o oscilaţie a membranei bazilare de 10 ori mai mica decât diametrul unui atom de hidrogen, ceea ce înseamnă ca putem “auzi” mişcarea browniana. Din acest motiv, organul lui Corti (în care se află celulele auditive) este lipsit de vascularizaţie; dacă aceasta ar fi prezentă, urechea noastră ar înregistra mişcarea sângelui ca un puternic zgomot de fond, ceea ce ar împiedica perceperea 18 sunetelor din lumea exterioara. În schimb, pentru a avea senzaţii tactile, este nevoie de o energie de 100-10000 de ori mai mare decât energia liminara optica sau acustica. Pragul maxim Sensibilitatea absolută a analizatorilor este limitată nu numai de (superior) pragul minim (inferior), ci şi de un prag maxim (superior), adică de cantitatea maxima a stimulului care mai produce senzaţii adecvate. Dincolo de acest prag stimulul produce mai întâi o senzaţie de jena, de disconfort, iar apoi de durere (aşa se întâmpla, de pildă, în cazul stimulării luminoase, auditive etc. excesiv de puternice). Să mai adăugăm că cele doua praguri absolute (inferior şi superior) se referă nu numai la intensitate (cantitatea de energie), ci şi la alţi parametri ai stimulilor. Aşa de pildă, sectorul vizibil al radiaţiei electromagnetice este cuprins cu aproximaţie între lungimile de undă de 300 şi 1000 nm; radiaţiile electromagnetice cu o lungime de undă mai mică de 300 nm (undele ultraviolete) şi cele peste 1000 nm (undele infraroşii) nu generează senzaţii vizuale, dar pot avea alte efecte asupra organismului (modifică procesele metabolice, produc senzaţii termice etc.). în ceea ce priveşte inălţimea sunetelor, de asemenea, există un prag absolut inferior (cca. 16-20 hz) şi unul superior (cca. 20000 hz) al frecventei oscilaţiilor acustice. Analizatorii ne permit nu numai sa constatam prezenta sau absenta unor stimuli, ci şi să distingem, să diferenţiem o gamă largă de nuanţe ale diferitelor proprietăţi sesizabile ale obiectelor şi fenomenelor. Acest lucru este posibil pe baza sensibilităţii diferenţiale, care constă Pragul diferenţial în sesizarea unei deosebiri minime intre doi stimuli (pragul diferenţial). Acest prag diferenţial, adăugat sau scăzut dintr-o anumită cantitate de stimul, determină schimbarea abia sesizabila a senzaţiei iniţiale: avem o alta senzaţie. Pragul diferenţial este o mărime relativa, nu absoluta, ceea ce înseamnă ca valoarea lui depinde de mărimea stimulului de referinţa la care se adaugă (sau se scade), dar rămâne constant în cadrul modalităţii senzoriale respective. Pe aceasta baza a fost formulata legea lui Bougner-Weber (1851), care exprimă dependenta direct proporţionala dintre pragul diferenţial I şi mărimea stimulului I, ∆ I valabilă pentru un anumit sistem senzorial: I = k. Coeficientul k (o constantă) diferă de la o modalitate senzorială la alta: este egal cu 0,003 pentru înălţimea sunetului, cu 0,01 pentru luminozitate, cu 0,09 pentru tăria sunetului, cu 0,04 pentru senzaţiile de greutate (chinestezice), cu 0,03 pentru senzaţiile tactile etc. Ceva mai târziu a fost formulată dependenţa logaritmică a tăriei senzaţiei (S) de intensitatea fizică a stimulului (I): S = k.log I + c, pornind de la supoziţia referitoare la egalitatea subiectivă a unor diferenţe abia sesizabile dintre senzaţii. O variantă recentă a legii psihofizice fundamentale a fost propusă de psihologul american S. Stevens (1961), după care între seria senzaţiilor şi seria stimulilor există o dependenţă exponenţială nu logaritmică: S = k. Iª , în care “n” este exponentul cu o valoare diferită pentru diverse modalităţi senzoriale, variind între 0,3 (pentru tăria sunetului) şi 3,5 (pentru stimularea electrică). După opinia autorului, legea stabilită de el (legea lui Stevens) este valabilă pentru orice serie de stimuli, atât fizici, care pot fi uşor măsuraţi obiectiv (greutatea, intensitatea sunetului şi a luminii, lungimea liniilor, temperatura etc.), cât şi de altă natură, pentru care nu există unităţi de măsură obiective (seria grafiilor, seria desenelor etc.). Prin pragul operativ al senzaţiei se înţelege dimensiunea minimă a diferenţei dintre stimuli în cadrul căreia precizia şi viteza discriminării atinge nivelul maxim. 19  Nu încape îndoială că între intensitatea (energia) stimulilor şi dimensiunea “cantitativă” (tăria) senzaţiilor există o corelaţie: un stimul mai puternic produce o senzaţie mai puternică (evaluată pe baza relatărilor majorităţii subiecţilor; de obicei, cei care nu răspund conform “aşteptărilor” experimentatorilor sunt excluşi ca “martori falşi”). Cercetările electrofiziologice au relevat dependenţa directă dintre intensitatea stimulărilor acustice, optice etc., pe de o parte, şi amplitudinea potenţialului receptor şi frecvenţa impulsurilor nervoase propagate de-a lungul fibrelor senzitive, pe de altă parte. Aceasta ar reprezenta o confirmare obiectivă a legii psihofizice fundamentale (indiferent de expresia matematică). în realitate, esenţa psihologică a problemei este mai complexă. Aşa cum s-a arătat mai sus, senzaţiile nu sunt fenomene realmente izolate ci sunt incluse în structura psihică a personalităţii ; de aceea trebuie examinate din această perspectivă. în plus, în analiza lor nu putem face abstracţie de relaţia generală dintre informaţie şi suportul său material (substanţial – energetic): deşi nu poate exista fără acesta (în afara lui şi independent de el), ea are totuşi o relativă independenţă. Chiar dacă între stimul (ca energie externă) şi semnalele nervoase (ca formă a energiei interne, biologice) există o evidentă dependenţă lineară, în schimb între energia nervoasă şi informaţia psihică (în cazul de faţă, senzorială) nu există o asemenea concordanţă univocă. Senzaţia, cu toate particularităţile sale calitative şi cantitative, nu depinde numai de natura stimulului; de asemenea, ea nu reflectă nemijlocit caracteristicile impulsurilor nervoase ca elemente materiale ale cordului nervos. Senzaţia este rezultatul prelucrării active a semnalelor nervoase, al descifrării la nivel cortical a informaţiei pe care o poartă acestea despre diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor reale. Iar informaţia senzorială reflectă întotdeauna în mod selectiv (doar unele aspecte şi cu aproximaţie) aceste însuşiri. Conţinutul informaţional al senzaţiilor (ca şi al tuturor fenomenelor psihice) depinde de un întreg complex de factori obiectivi şi subiectivi în contextul cărora se desfăşoară activitatea omului. De cea mai mare însemnătate este tocmai determinarea intrapsihologică. Pentru a descrie mecanismele funcţionării unui sistem senzorial – scrie K.V. Bardin (1976) – sunt necesare “asemenea noţiuni ca semnificaţia subiectivă (sau dezirabilitatea) a rezultatelor observaţiei, luarea deciziei, strategia observatorului…”, ceea ce duce la constatarea că “… măsurarea psihofizică dobândeşte tot mai mult caracterul unui act comportamental complex” (p. 66). Adaptarea senzorială constă în modificarea sensibilităţii absolute Adaptarea minime şi diferenţiale a analizatorilor în raport cu intensitatea şi senzorială durata acţiunii stimulilor asupra receptorilor. Această modificare are un caracter adaptativ în sensul că vizează reflectarea cât mai exactă a realităţii. Ea poate urma două direcţii: creşterea (adaptare pozitivă) sau scăderea sensibilităţii (adaptare negativă). în general, creşterea sensibilităţii are loc atunci când stimulii sunt slabi, iar scăderea - atunci când stimulii sunt puternici sau de lungă durată. Distingem trei variante ale adaptării senzoriale: Adaptarea negativă ca dispariţie totală (sau cvasitotală) se produce în cazul acţiunii îndelungate a unor stimuli constanţi asupra receptorilor. De exemplu, o greutate uşoară aşezată pe piele încetează să mai fie simţită; la fel se întâmplă şi cu hainele, ochelarii de pe nas etc. în sfera olfactivă, de asemenea, adaptarea negativă merge până la dispariţia senzaţiilor respective (intrând într-o încăpere cu miros urât, iniţial senzaţia olfactivă este puternică, dar după un timp dispare). Adaptarea negativă ca diminuare. Nu se ajunge la dispariţia senzaţiilor; de regulă se manifestă atunci când stimulii sunt excesiv de puternici. De pildă, dacă intrăm în apă foarte rece sau foarte caldă, iniţial senzaţiile respective par insuportabile, dar treptat sensibilitatea scade şi senzaţiile devin mai slabe. Sau, dacă dintr-o încăpere semiobscură intrăm într-o cameră puternic iluminată (sau afară la soare), la început lumina ne orbeşte şi nu vedem nimic; cu timpul (după 50- 60 s) sensibilitatea ochiului scade şi ajungem să vedem normal (adaptarea ochiului la lumină se 20 realizează prin suspendarea funcţionării bastonaşelor şi intrarea în funcţiune a conurilor, care conţin o substanţă chimică mult mai puţin sensibilă la lumină – iodopsina). Adaptarea pozitivă se manifestă sub forma creşterii sensibilităţii la Adaptarea acţiunea unor stimuli slabi. Deosebit de evidentă este această creştere pozitivă în cazul adaptării la întuneric: venind brusc de la lumină într-o cameră întunecată, la început nu vedem nimic; treptat sensibilitatea vizuală creşte (pe seama refacerii purpurului retinian din bastonaşe, foarte sensibil la lumină) şi începem să distingem tot mai bine obiectele din jur (vederea aproape normală se restabileşte după cca. 30-45 min., dar nivelul maxim survine după 2-3 ore). în sfera sensibilităţii termice adaptarea pozitivă se manifestă, de pildă, atunci când introducem într- un vas cu apă de temperatura camerei o mână care a fost în prealabil răcită iar cealaltă mână după ce a fost încălzită: în primul caz apa ni se va părea caldă (sensibilitatea la căldură este crescută), iar în al doilea caz – rece (creşte sensibilitatea la rece). Adaptarea senzorială implică atât mecanisme nervoase periferice (receptoare) cât şi centrale (în primul rând corticale) care sunt încă insuficient studiate. De reţinut că acest fenomen este prezent în toate sistemele senzoriale, dar în grade diferite. Tema de reflecţie nr. 5 Analizaţi impactul pe care îl are asupra ochilor aprinderea luminii în cameră dimineaţa. Apoi, analizaţi impactul pe care îl are stingerea luminii în cameră. În care dintre cele două cazuri adaptarea analizatorului (a ochiului) s-a făcut mai repede? Interacţiunea analizatorilor se exprimă prin influenţa pe care o Interacţiunea exercită funcţionarea unui analizator asupra stării funcţionale a altora. analizatorilor în general, reflectarea realităţii are loc polisenzorial nu monosenzorial, deoarece toţi analizatorii formează un sistem senzorial unitar, în care elementele se află în interacţiune, adică se influenţează reciproc pozitiv sau negativ. Baza anatomo-fiziologică a interacţiunii trebuie căutată în apropierea unor căi nervoase aferente (în diferite etaje ale SNC), în legăturile intracentrale (cu deosebire la nivelul cortexului) dintre analizatori, precum şi în existenţa unor neuroni polimodali, spre care converg impulsurile nervoase de la diferiţi analizatori. In general, toţi analizatorii în funcţie sunt în stare să influenţeze într-o măsură mai mare sau mai mică funcţionarea celorlalţi. Această interacţiune a senzaţiilor se manifestă (ca şi în cazul adaptării) în două direcţii opuse: în creşterea şi scăderea sensibilităţii. Legitatea generală este: stimulările slabe în cadrul unui analizator sporesc sensibilitatea altora (fenomenul sensibilizării) şi invers, stimulările puternice au un efect negativ asupra celorlalţi analizatori (desensibilizarea). Aşa, de exemplu, sensibilitatea vizuală creşte dacă asupra analizatorului auditiv acţionează stimuli acustici slabi; şi dimpotrivă, scade în condiţiile unui zgomot puternic. în mod similar se manifestă şi acţiunea stimulilor optici asupra sensibilităţii auditive. La rândul lor, mirosurile slabe şi plăcute intensifică unele forme de sensibilitate (vizuală, auditivă, gustativă etc.); în schimb, cele puternice şi neplăcute le inhibă. Sunt cunoscute cazurile în care o uşoară senzaţie de durere sporeşte sensibilitatea unui şir de analizatori (vizual, auditiv, tactil, olfactiv). 21  O forma specifică de manifestare exagerată a interacţiunii Sinestezia analizatorilor este fenomenul sinesteziei, cu aplicabilitate în diferite domenii ale artei. Sinestezia rezidă în faptul că un stimul oarecare, acţionând asupra unui receptor, produce nu numai senzaţia specifică analizatorului respectiv, ci determină concomitent apariţia unei senzaţii (sau reprezentări) caracteristice altui analizator. Destul de răspândit este asa-numitul „auz colorat”, în care un sunet generează nu numai senzaţia auditivă, ci şi o senzaţie suplimentară cromatică. La unii oameni culoarea galben-portocalie produce o senzaţie de căldură, în vreme ce culoarea verde-albastră declanşează o senzaţie suplimentară de rece. Astfel, fenomenul sinesteziei justifică expresii ca: “sunete dulci”, “culori calde sau reci”, “gust ascuţit” etc., folosite frecvent mai ales în descrierile poetice, dar şi în vorbirea curentă. Tema de reflecţie nr. 6 Invitaţi un preiten să vă ajute pentru următorul exerciţiu. Pe ecranul calculatorului lăsaţi o lumină intermitentă. În acelaşi timp în cameră trebuie să se audă un sunet constant. Rugaţi prietenul să vă spună dacă observă modificări ale intensităţii sunetului. Veţi remarca cum prietenul va spune că intensitatea sunetului se modifică în concordanţă stingerea şi aprinderea luminii de pe ecranul calculatorului. 3.3 CONCEPTUL DE PERCEPŢIE ŞI CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SALE PARTICULARITĂŢI Prin percepţie întelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor Percepţia şi fenomenelor care acţioneaza direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. Fiind o etapă necesară a cunoaşterii, percepţiile sunt întotdeauna legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie, gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o anumită coloratură emoţională şi sunt stimulate şi orientate selectiv de motivaţie. Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc – aşa cum s-a arătat – diferitele însuşiri ale lucrurilor, percepţia reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Dar percepţia nu se reduce la o sumă de senzaţii, ci constituie o forma calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale. După cum se ştie orice obiect sau fenomen real posedă o mulţime de însuşiri dintre care unele sunt esenţiale iar altele neesenţiale (periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de ele depinde însăşi natura obiectului respectiv; de pilda, însuşirea esenţială a creionului rezidă în capacitatea minei de cărbune de a lăsa o urmă vizibilă (mai ales pe hârtie); însuşirea esenţială a laptelui constă în valoarea nutritivă a componentelor sale chimice; trăsătura esenţială a mamiferelor constă în faptul că nasc pui vii şi-i alăptează, ş.a.m.d. însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale lucrurilor astfel încât modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii obiectelor sau fenomenelor. Aşa de exemplu, putem colora altfel sau modifica partea 22 lemnoasă a creionului, fără a-i afecta calitatea de creion; laptele poate fi colorat fără să-şi piarda proprietăţile nutritive etc. Tema de reflecţie nr. 7 Determinaţi însuşirile esenţiale şi însuşirile periferice ale unui autovehicul. La nivelul percepţiilor se oglindesc, prin excelenţă însuşirile neesenţiale, de suprafaţă ale obiectelor şi fenomenelor ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor: ele trebuie să fie desprinse din relaţiile constatate între lucruri şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală. Aceasta presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior – a gândirii (în legătură indisolubilă cu limbajul). În continuare vom examina cele mai importante particularităţi ale percepţiei. Obiectualitatea Obiectualitatea rezidă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale şi nu la organele receptoare sau la structurile cerebrale care participă la descifrarea şi prelucrarea informaţiei perceptive. Fără o asemenea raportare, percepţia nu-şi poate îndeplini funcţia orientativă şi reglatoare în activitatea practică a omului. Obiectualitatea percepţiei nu este o calitate înnăscută. Este necesară efectuarea unui întreg sistem de acţiuni prin intermediul cărora subiectul descoperă obiectualitatea imaginilor sale despre lume. În acest proces rolul decisiv îl joacă pipăitul şi mişcarea. Obiectualitatea percepţiei se constituie, în ultima analiză, pe baza acţiunilor motrice, care asigură contactul propriu-zis al subiectului cu obiectul. Noi percepem obiectele ca având un contur care le delimitează de restul obiectelor şi fenomenelor. Formarea obiectualitătii percepţiei în ontogeneză este legată de primele acţiuni practice ale copilului care au un caracter obiectual, se îndreaptă spre obiectele externe şi sunt adaptate la particularităţile acestora, la poziţia lor în spaţiu şi la forma lor. Ulterior, când percepţia se constituie într-un sistem relativ independent de acţiuni perceptive, activitatea practică a omului continuă să-i pună în faţă diferite sarcini perceptive şi impune necesitatea reflectării adecvate, adică obiectuale a realităţii. Integralitatea Integralitatea percepţiei trebuie înţeleasă în sensul că noi percepem orice obiect şi cu atât mai mult orice situaţie obiectuală spaţială ca un întreg sistemic stabil, chiar dacă unele părţi componente ale acestui întreg nu pot fi percepute nemijlocit în momentul respectiv. Spre deosebire de senzaţii, care reflectă diferitele însuşiri ale unui obiect, în momentul în care ele acţionează asupra receptorilor, percepţia este imaginea integrală a obiectului dat, care include şi elementele inaccesibile perceperii într-un anumit context. Problema integralităţii a fost formulată clar pentru prima dată şi cercetată experimental de reprezentanţii psihologiei configuraţioniste (M. Weitheimer, W. Köhler etc.). Dar, în cadrul acestei teorii, integralitatea percepţiei a fost concepută ca o însuşire primordială determinată de anumite legi imanente conştiinţei, dincolo de experienţa perceptiva anterioară a individului. În realitate, integralitatea percepţiei este o reflectare a integralităţii lumii obiective, de aceea ea se formează treptat în procesul activ al perceperii obiectelor şi fenomenelor realităţii. Imaginea perceptivă se caracterizează printr-o mare redondanţă. Aceasta înseamnă că un anumit ansamblu de elemente componente ale unei imagini conţine informaţii nu numai despre el însuşi, ci şi despre alte componente ale imaginii respective, precum şi despre imagine în totalitatea sa. Astfel, dacă la un moment dat, privind pe fereastră, observăm capul şi umerii unui trecător noi avem în percepţia 23 noastră într-o formă mai mult sau mai puţin clară, şi poziţia mâinilor, a trunchiului, a picioarelor şi chiar particularităţile mersului său; altfel spus, imaginea sa integrală. Gradul de claritate a acestei imagini perceptive amodale depinde de posibilitatea anticipării şi evocării acelor părţi ale obiectului, care lipsesc în momentul dat; iar această capacitate de anticipare se constituie în procesul formării imaginii perceptive. Tema de reflecţie nr. 8 Cu ajutorul unei hârtii acoperiţi părţi din diverse obiecte şi rugaţi un preiten să identifice obiectul prezentat. Urmăriţi măsura în care reuuşeşte să realizeze corect aceste identificări. De integralitatea percepţiei se leagă strâns structuralitatea sa. Putem Structuralitatea spune că într-o anumită măsură, percepţia nu coincide cu senzaţiile noastre momentane şi nu rezultă din simpla lor însumare. Noi percepem, de fapt, o structură generalizată ca o formaţiune psihică nouă, distinctă de senzaţiile care intră în componenţa sa. Dacă cineva ascultă o melodie oarecare, notele auzite mai înainte continuă să-i răsune în minte până când soseşte o nouă notă. De obicei, ascultătorul înţelege bucata muzicală, adică percepe structura sa. Evident, ultima notă auzită nu poate constitui suportul acestei înţelegeri: în mintea ascultătorului continuă să răsune întreaga structură a melodiei, cu variatele interacţiuni dintre elementele sale componente. Un proces analog are loc şi în perceperea ritmului. În fiecare moment noi putem auzi doar o singură bătaie; totuşi, ritmul nu constă din bătăi izolate, ci din imaginea sonoră continuă a întregului sistem de bătăi; iar bătăile se află într-o anumită relaţie reciprocă şi tocmai această relaţie dintre elemente stă la baza percepţiei ritmului. Tema de reflecţie nr. 9 Identificaţi un exemplu din alt domeniu decât cel prezentat mai sus, în care să evidenţiaţi structuralitatea percepţiei. Constanţa Constanţa percepţiei se manifestă în relativa stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor, în cadrul unui registru destul de larg de modificare a condiţiilor în care are loc perceperea. În mod obişnuit, noi nu remarcăm prezenţa fenomenului de constanţă a percepţiei, deoarece arareori obiectul percepţiei îl formează însuşirile separate ale obiectelor: mărimea, forma, culoarea, poziţia spaţială şi o serie de alte însuşiri în care se manifestă constanţa percepţiei. Dependenţa funcţională reciprocă a obiectelor percepute, însuşirile complexe ale unui obiect indisolubil legate de însuşirile altor obiecte într-un anumit context situaţional formează condiţia necesară a activităţii concrete pe care o desfăşoară omul; cu acest prilej, perceperea diferitelor însuşiri în condiţii mereu variabile rămâne cu atât mai mult nesesizată. Graţie marii variabilităţi a poziţiei obiectelor din ambianţă faţă de subiectul care le percepe, precum şi nesfârşitei diversităţi a condiţiilor în care apar, obiectele îşi schimbă în permanenţă înfăţişarea, îşi arată mereu alte laturi. Ca urmare, se modifică în mod corespunzător şi procesele perceptive. Cu toate acestea, sistemul perceptiv (adică totalitatea analizatorilor implicaţi în actul percepţiei) posedă capacitatea de a compensa aceste nesfârşite variaţii. De aceea, într-un anumit 24 context spţial, noi percepem obiectele din jur ca fiind relativ constante sub aspectul formei, mărimii, culorii etc. Vom ilustra această particularitate a percepţiei, folosind ca exemplu constanţa percepţiei de mărime. Se ştie că imaginea optică a unui obiect proiectată pe un paravan (inclusiv imaginea lui de pe retină) creşte atunci când obiectul se apropie şi invers se micşorează atunci când se îndepărtează. Totuşi, deşi ca urmare a schimbării distanţei obiectului, mărimea imaginii de pe retină se schimbă, noi percepem mărimea obiectului respectiv ca fiind relativ constantă. Marimea unui obiect, care se îndepărtează sau se apropie, este percepută împreună cu distanţa obiectului faţă de subiect; de aceea, percepţia mărimii este indisolubil legată de perceperea distanţei şi invers. Tema de reflecţie nr. 10 Alegeţi un obiect pe care să îl apropiaţi, iar apoi să îl depărtaţi de dumneavoastră. Observaţi cum percepţia mărimii obiectului se modifică. Fenomenul constanţei rămâne neobservat şi datorită faptului că în mod obişnuit perceperea (chiar şi a unei însuşiri separate, cum este mărimea) are loc sub forma unei evaluări globale (nu metrice). Aceasta nu permite sesizarea variabilităţii sau stabilităţii unor anumite relaţii cantitative, atunci când aceste relaţii, în condiţii diferite, dau rezultate diferite. Constanţa percepţiei se explică prin faptul că percepţia este o acţiune sui-generis, care implică intervenţia conexiunii inverse şi se modelează după particularităţile obiectului perceput, precum şi în raport cu condiţiile externeşi interne ale activităţii subiectului. Constanţa percepţiei se formează în procesul activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii omului. Fără ea omul n-ar putea să se orienteze în nesfârşita diversitate şi variabilitate a realităţii obiective. Constanţa percepţiei reflectă relativa stabilitate a lumii înconjurătoare, unitatea activităţii omului cu ambianţa naturală şi socială. Inteligibilitatea Inteligibilitatea (categorialitatea) este o altă însuşire importantă a (categorialitatea) percepţiei. Deşi apar ca rezultat al acţiunii nemijlocite a stimulilor asupra receptorilor, imaginile perceptive au întotdeauna o anumită semnificaţie semantică. La om percepţia este strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei obiectului sau fenomenului respectiv. A percepe conştient un obiect înseamnă a-l denumi pe plan mintal, adică a-l raporta la o anumită clasă de obiecte, a-l “generaliza” prin cuvânt. Chiar dacă percepem un obiect necunoscut, noi încercăm să surprindem în el o asemănare cu obiectele cunoscute, să-l includem într-o anumită categorie de obiecte. Percepţia nu este pur şi simplu rezultatul acţiunii unei garnituri de stimuli asupra receptorilor (deşi aceasta este absolut necesară), ci reprezintă o investigaţie activa şi dinamică a celei mai bune interpretari a datelor senzoriale din perspectiva subiectului. Ilustrative în această privinţă sunt aşa- numitele “imagini duble”, în care subiectul percepe alternativ “figura” şi “fondul” imaginii. Deşi stimulul rămâne neschimbat, percepţîa se schimbă ceea ce relevă contribuţia activă a factorului subiectiv în procesul perceperii lumii exterioare. 25  Tema de reflecţie nr. 11 Ce observaţi în imaginea de mai jos? Apercepţia trebuie înţeleasă ca dependenţă a percepţiei de conţinutul Apercepţia vieţii psihice a omului, de drumul de viaţă pe care l-a parcurs, de particularităţîle personalităţii sale (termenul a fost introdus de Leibnitz). Într-adevăr, percepe nu un ochi, o ureche sau chiar mai mulţi analizatori, ci un om viu, concret: de aceea în percepţie se răsfrâng întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică atitudinea lui faţă de ceea ce percepe, trebuinţele, interesele, năzuinţele, dorinţele şi sentimentele sale, experienţa sa anterioară. Aşa se explică faptul că imaginea perceptivă a unui obiect sau a unei situaţii nu este o simplă sumă a senzaţiilor momentane; ea conţine de fiecare dată detalii care nici nu sunt prezente în momentul respectiv la nivelul organelor receptoare (pe retină, la nivelul celulelor auditive etc.), dar pe care omul le “adaugă”, completând imaginea perceptivă pe baza informaţiei deja stocate în memorie; alteori imaginea perceptivă omite (în mod selectiv) ceea ce există în obiectul real. 3.4 PERCEPŢIA CA PROCES Percepţia este nu numai o imagine mai mult sau mai puţin constituită a unui obiect sau fenomen din lumea externă, ci poate fi examinată şi ca proces, în cursul căruia se formează, se “construieşte” treptat imaginea perceptivă. Din această perspectivă, percepţia poate fi concepută ca un sistem de acţiuni perceptive. Chiar dacă în mod obişnuit în mintea noastră informaţia despre obiecte şi fenomene există sub formă de imagini cu care operăm fără să sesizăm în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în realitate acestea sunt mereu implicate. Teoria activităţii” (P. Janet, J. Piaget, A. N. Leontiev, A. R. Luria, Teoria activităţii ş.a.) scoate în relief caracterul dinamic, procesual al percepţiei. Acţiunile şi operaţiile perceptive se constituie în cursul vieţii pe baza asimilării experienţei social-istorice în variatele forme de activitate umană. Această idee este limpede exprimată de psihologul englez R. L. Gregory (1970). Pentru psiholog – scrie el – problema care se pune este: “putem percepe înainte de a învăţa să percepem?” Răspunsul este: “Într-adevăr, membrele şi organele de simţ sunt inutile până când nu învăţăm să le folosim în mod efectiv; ele sunt la fel de inutile ca şi uneltele până când nu avem deprinderea de a le folosi” (p.208). Copilul nou-născut nu poate să descifreze de la început informaţia pe care o poartă configuraţiile “polisenzoriale” de semnalele nervoase produse de obiectele şi fenomenele lumii reale: el învaţă pas cu pas să le perceapă în contact nemijlocit cu ele, mânuindu-le mai întâi sub directa îndrumare a adultului, iar ulterior din ce în ce mai independent. În formarea şi desfăşurarea acţiunilor perceptive, îndreptate spre “examinarea” obiectului şi elaborarea percepţiei ca “model mintal” al acestuia, un rol important îl joacă procesele motrice: 26 mişcările mâinilor în pipăit, mişcările ochilor în urmărirea conturului în percepţia vizuală a obiectelor, micromotricitatea coardelor vocale în perceperea sunetelor etc. Din punctul de vedere al destinaţiei lor, mişcările manuale implicate în percepţia haptică (pipăit) şi cele oculare în percepţia vizuală sunt de două feluri: ✓ mişcări de investigaţie, de orientare şi de corecţie, care vizează examinarea activă a obiectului, ajustarea ochilor (sau a mâinilor) în raport cu însuşirile obiectului şi cu ambianţa, precum şi corecţia succesivă a mişcărilor perceptive; ✓ mişcări gnostice propriu-zise, care participă la “construirea” imaginii perceptive, la evaluarea însuşirii spaţiale ale obiectelor, la recunoaşterea obiectelor cunoscute etc. Îndeplinind variate funcţii, mişcările oculare sunt deosebit de complexe (unele sunt macromişcări, iar altele micromişcări) şi variate ca formă. Astfel, dintre macromişcări cercetările electrografice au pus în evidenţă, în primul rând, aşa-numitele mişcări de urmărire, care au o înfăţişare lină, ordonată şi permit ochilor să urmărească continuu obiectul în mişcare. Viteza minimă a mişcărilor de urmărire este de cinci minute unghiulare pe secundă, ceea ce corespunde pragului percepţiei mişcării. Viteza maximă este de cca 30-40 grade pe secundă. O altă categorie este reprezentată de mişcările sacadate ale ochilor; acestea sunt salturi rapide şi bruşte săvârşite de globii oculari în timpul examinării obiectelor imobile, în timpul lecturii etc. Noi nu ne dăm seama de aceste mişcări şi avem impresia că, de pildă, atunci când citim un text sau percepem un obiect (un tablou, o fotografie) privirea noastră se deplasează repede, succesiv şi cu o viteză constantă de-a lungul rândurilor, conturului obiectelor etc. În realitate, aşa cum relevă înregistrările electrografice, cu acest prilej ochii noştri se deplasează în salturi dintr-un loc (reper) în altul; salturile (denumite sacade) alternează cu momentele de fixare. Astfel, în timpul lecturii o sacadă durează în medie cca 0,022 s, iar durata unui salt în care privirea revine la începutul rândului următor este de aproximativ 0,04 s. Atunci când ochiul nu se mişcă, iar privirea este îndreptată asupra unui reper, avem de-a face cu faza de fixaţie vizuală a obiectului. Rolul fixaţiilor rezidă în faptul că tocmai în acest răstimp creierul primeşte cea mai mare cantitate de informaţie despre obiectele percepute. S-a stabilit că în efectuarea unei sarcini vizuale (examinarea unui obiect sau tablou, lectura unui text) ochii se află în majoritatea timpului (90-95%) în stare de fixaţie. Desigur, ca urmare a automatizării acţiunilor perceptive prin exerciţii, are loc perfecţionarea şi creşterea eficienţei întregului proces de percepţie. Aşa de pilda, formarea deprinderilor de lectură se manifestă prin: (a.) reducerea numărului de fixaţii pe parcursul unui rând; (b.) scurtarea duratei fixaţiilor; (c.) reducerea numărului de reveniri asupra celor citite anterior; (d.) creşterea volumului segmentelor de text percepute simultan etc. Desigur, toţi aceşti parametri depind în mare măsură de scopul urmărit in lectură, de dificultatea textului, de particularităţile individuale ale cititorului. Totuşi, în prezent se cercetează posibilitatea optimizării procesului de lectură, recurgându-se şi la formarea deprinderilor de lectură rapidă, care se bazează în mare măsură pe perfecţionarea percepţiei vizuale a textului scris. Deşi cineva care priveşte cu atenţie un punct dintr-un obiect imobil are impresia că fixează punctul respectiv fără să-şi mişte ochii, în realitate aceştia săvârşesc în timpul fixaţiilor respective o serie de micromişcări involuntare şi imperceptibile. Aceste mişcări sunt de trei tipuri principale: a) tremorurile – oscilaţii mărunte ale ochilor cu o amplitudine de 5-15 minute unghiulare şi cu o frecvenţă de 20-150 Hz (în percepţia vizuală ele nu au o semnificaţie prea mare); b) draivurile – mişcări relativ lente cu o amplitudine de 3-30 min.u. şi cu o viteză de 6 min.u./s; aceste mişcări participă la procesul de menţinere a imaginii în zona optimă a retinei (fovea centrală) şi totodată împiedică formarea aşa-numitului “câmp gol”, adică dispariţia din percepţie a obiectului, a cărui imagine este strict fixată pe retină (“imagine stabilizată”); c) flicurile – mişcări oculare rapide cu o 27 amplitudine de 2-10 min.u., care apar la intervale cuprinse între 100 ms şi câteva secunde; şi ele împiedică formarea adaptării locale, care duce la apariţia “câmpului gol”. În prezent este destul de răspândită “teoria motrică” a percepţiei (în Teoria motrică opoziţie cu teoria senzorială a percepţiei), potrivit căreia motricitatea joacă un rol decisiv în formarea imaginilor perceptive. Pentru ilustrare se fac referinţe la mişcările globilor oculari, care participă la percepţia vizuală a spaţiului (a formei, poziţiei, mărimii obiectelor, a distanţei etc.). Fără a subestima contribuţia motricităţii la perceperea activă şi adecvată a realităţii trebuie spus că adesea se exagerează. Perceperea realităţii poate avea loc şi fără participarea imediată a motricităţii musculare. De pildă, relaţiile spaţiale pot fi suficient de exact apreciate şi la lumina fulgerului (noaptea), înainte ca ochii să poată efectua vreo mişcare. De asemenea s-a constatat că omul poate percepe (şi înţelege) vorbirea şi în condiţiile paraliziei prin curarizare a muşchilor aparatului verbal. Acţiunile obiectuale, care implică motricitatea sunt absolut necesare şi de o mare însemnătate în procesul de formare a imaginilor perceptive (mai ales la copii). După ce s-au constituit, însă, ele posedă o relativă independenţă faţă de componenta motrică. Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei Fazele procesului vizuale şi al pipăitului au fost puse în evidenţă patru operaţii sau, mai perceptiv exact patru faze ale procesului perceptiv: detectarea, discriminarea, identificarea şi recunoaşterea (V.P. şi T.P. Zincenko, 1976). Detectarea, ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă în faptul că subiectul este în stare să constate prezenţa sau absenţa stimulului. Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii perceptive este caracterul său desfăşurat, succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit subiectul. După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca recunoaşterea să poata avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi identificarea. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea, dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului corespunzător din memoria de lungă durată. O problemă frecvent abordată este volumul percepţiei (mai ales Volumul vizuale). După cum s-a arătat, în efectuarea variatelor sarcini (lectura percepţiei unui text, examinarea unor obiecte fixe) ochii se deplasează sacadat şi extrag informaţia corespunzătoare numai în pauzele de fixaţi