SUBIECTE TGD PDF

1.​ LOCUL ȘI ROLUL TGD ÎN SISTEMUL ȘTIINȚEI DREPTULUI Teoria generală a dreptului: - elaborează concepte ca instrumente esențiale prin care dreptul este gândit în ansamblul său. Fundamentare acestor concepte se realizează plecând de la datele furnizate de științe juridice de ramură și de șt...

1.​ LOCUL ȘI ROLUL TGD ÎN SISTEMUL ȘTIINȚEI DREPTULUI Teoria generală a dreptului: - elaborează concepte ca instrumente esențiale prin care dreptul este gândit în ansamblul său. Fundamentare acestor concepte se realizează plecând de la datele furnizate de științe juridice de ramură și de științele juridice istorice. - analizează obiectul său specific urmărind organizarea sa logică în cadrul demersului explicativ - cuprinde acel set conceptual prin care știința dreptului judecă, explică realitatea juridică - caută să surprindă caracterele proprii și permanente ale fenomenului juridic pentru a-l defini și a-i contura spațiul în cadrul sistemului social-istoric din care face parte Teoriei generale a dreptului îi este proprie: - perspectiva filosofică a cercetării fenomenului juridic, reprezentând studiul necesității și al posibilității dreptului - perspectiva propriu-zis științifică, reprezentând studiul cauzelor concrete, al modului istoric determinat al apariției și al formelor de manifestare ale fenomenului juridic 2.​ METODA LOGICĂ DE CERCETARE Dreptul este o știință eminamente deductivă, însemnând că nu se poate dovedi nimic decât pornind de la principii anterioare. Necesitatea argumentării în acest context reprezintă o cerință sine qua non, indispensabilă. Inima oricărei deducții, fie aceasta analitică sau deductivă, este silogismul. Silogismul reprezintă un tip de deducție în care concluzia rezultă din 2 sau mai multe premise. Deducția în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare. Se impune o distincție între logica juridică și logica judiciară, ,,juridic” referindu-se la drept, pe când ,,judiciar” se referă la litigiu. În sens restrâns, logica juridică se referă la logica normelor, pe când în sens larg are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. Juridicului îi este necesar și util întregul aparat al logicii. Logica juridică operează principiul conform căruia nemo censetur ignorare legem, considerând astfel că din momentul intrării în vigoare a normei, toți destinatarii ei sunt prezumați că o cunosc. 3.​ METODA SOCIOLOGICĂ Existența dreptului este strâns legată de viața socială, astfel că toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale, însă nu toate fenomenele sociale sunt fenomene juridice. Dreptul este social prin vocație și conținut. Juriștii au privit dintotdeauna legea ca fiind o realitate cu o incontestabilă încărcătură social-umană, percepție conform căreia ubi societas ibi ius, considerând astfel că unde există societate, există și drept. Eugen Erlich a pus bazele cercetării sociologice a dreptului prin lucrarea sa ,,Bazele sociologiei dreptului”, apărută în anul 1913. Cercetările sociologice juridice: - verifică modul în care societatea a influențat dreptul și suportă, la rândul ei, influența din partea dreptului - studiază dreptul din exterior - evidențiază faptul că între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit, denumite uneori fenomene juridice primare Prin metodele sale specifice, sociologia juridică cuprinde domeniul creării dreptului, domeniul cunoașterii legilor de către cetățeni și organele de stat, domeniul poziției subiectelor raporturilor sociale față de reglementările juridice în vigoare, domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului. 4.​ ACCEPȚIUNILE NOȚIUNII DE DREPT Știința dreptului reprezintă ansamblul de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul normelor legale. Astfel dreptul îmbină necesitatea și libertatea. Dreptul este principiul de direcție,el dă societății caracterul de coerență. Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare, adică active, dintr-un stat. Acesta este un drept aplicabil imediat și continuu, obligatoriu și poate fi dus la îndeplinire printr-o forță coercitivă a statului. Suntem în prezența dreptului pozitiv și atunci când este vorba despre lege, dar și atunci când ne referim la obiceiurile și cutumele juridice, la practica judecătorească și precedentul judecătoresc. Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa unui subiect de drept de a-și valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes legitim. Dreptul natural este un sistem de norme de drept care se aplică tuturor popoarelor din toate timpurile. Dreptul natural se găsește în ființa umană, astfel regulile dreptului natural fiind eterne și universal valabile. De aici rezultă că libertatea și egalitatea sunt drepturi înnăscute și își au originea în starea de natură. Dreptul ca tehnică și artă este un ansamblu de norme care organizează viața în comun, o tehnică a conviețuirii umane, menită să disciplineze comerțul uman și să apere societatea de excese. Legiuitorul trebuie să posede arta elaborării normelor juridice, iar judecătorul trebuie sa posede arta de a aplica legea în litera și spiritul ei, la fel și procurorul, avocatul sau organul administrativ. 5.​ REALITATEA JURIDICĂ Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realității sociale în condiții istorice determinate. Existența realității juridice nu poate fi desprinsă de existența celorlalte părți ale unei societăți, suportând influența acestora și exercitând, la rândul său, influență asupra lor. Realitatea juridică, denumită uneori sistem juridic sau suprastructură juridică, are un conținut bogat în care este cuprins dreptul ca fenomen normativ, respectiv dreptul pozitiv, dar care nu se reduce la el. 6.​ CADRUL SOCIAL-POLITIC CA FACTOR DE CONFIGURARE A DREPTULUI Cadrul social politic influențează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă relație cu interesele structurilor sociale. Evoluția istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acțiunii componentelor acestui factor, respectiv economicul, politicul, ideologicul, culturalul. Dreptul, într-o societate cu adevărat democratică și liberă, trebuie să se supună unei cenzuri proprii. Dreptul trebuie să rămână în societate pentru a-și afirma funcția de menținere a raporturilor sociale în stare de echilibru. Ca element component al acestui factor, economicul impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social. Dreptul economic modern dezvăluie natura instrumentală a juridicului. Acest drept permite în toate cazurile ajustarea la cerințele economice, în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate. 7.​ FACTORUL UMAN  Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. Dreptul se raportează permanent la prezența omului în societate, la capacitatea sa de a influența și de a transforma socialul, având în vedere că: - de la naștere, omul parcurge un proces complex de socializare, concept care semnifică integrarea sa în societate - viața dreptului se desfășoară în totalitate într-un cadru social uman - dreptul trebuie să înlăture incertitudinile, ceea ce se poate face printr-o tehnică legislativă adecvată ce oferă omului variante pozitive de comportament - dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială fiind, în acest sens, un model cultural - dimensiunea umană a dreptului privește drepturile fundamentale ale individului, ce garantează egalitatea deplină a indivizilor 8.​ ESENȚA, CONȚINUTUL ȘI FORMA DREPTULUI Esența dreptului presupune pătrunderea în lăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care conferă relativă stabilitate, identificarea calităților interne. Determinarea internă a dreptului constă în calitatea juridică a voinței și a interesului, aceasta fiind calitatea principală a întregului. În drept, rolul voinței are o dublă semnificație: rolul voinței generale, ce se referă la voința determinată de anumite interese comune și tinde să se oficializeze prin intermediul activității statale și voința individuală, manifestată în procesul aplicării dreptului. Conținutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau expresie concreta vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea și garantarea pe cale etatica. Latura normativa reprezinta cel mai pregnant element al conținutului dreptului ce îi confera acestuia pozitivitate. Forma dreptului semnifica aspectul exterior al conținutului. Este modul în care se leaga elementele ce compun conținutul dreptului. Dintr-o perspectiva structuralist – sistemică, există două tipuri de forme: - forma internă a dreptului – gruparea normelor juridice pe instituții și ramuri - forma externă a dreptului – izvoarele dreptului, codificări, încorporări, legi, decrete, hotărâri 9.​ COMPARAȚIE ÎNTRE SISTEMUL DE DREPT ROMANO-GERMANIC ȘI BAZINUL ANGLO-SAXON Sistemele juridice de tradiție romanică, respectiv familia dreptului romano-germanic sunt rezultatul recepționării dreptului roman în Europa și în alte părți ale lumii, plasându-se în secolul al XIII-lea prin recepționarea dreptului roman și prin fundamentale unor principii deduse pe cale de interpretare științifică în marile centre universitare din Europa. Sistemele romano-germanice se clasifică în: - sisteme de influența franceză ce au ca modelul Codul civil francez de la 1804 - sistemul germano – elvețiano – italian care are ca model Codul civil german din 1900, ce a influențat legislația braziliană, rusească - sistemul țărilor nordice care este de tradiție romanistă, cu puternice influențe germanice și de common law. Familia dreptului anglo-saxon își are originea în Anglia, fiind în vigoare în această țară și în Țara Galilor, precum și în SUA, Australia, Noua Zeelandă. Dreptul anglo-saxon a fost format încetul cu încetul, cu ocazia diverselor cauze care erau supuse, de către judecătorii care nu erau practicieni, neavând nici măcar formare universitară. ​ Sistemul anglo-saxon (common law) are trei ramuri principale: 1. Common law = alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească, numite precedente judecătorești 2. Equity = alcătuit din reguli de drept pronunțate anterior unificării engleze, de către curți speciale 3. Statutory law = ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege 10.​ DREPTUL UE CA TIPOLOGIE JURIDICĂ NOUĂ Premisa dreptului Uniunii Europene, ca tipologie juridică specifică, o constituie sistemul de organizare socială-europeană, corespunzătoare tendinței obiective de integrare europeană – economică, politică și juridică. Pentru a putea vorbi de o tipologie juridică nouă este nevoie de: - existența unei voințe de autonomie care comandă procesul decizional juridic, o voință care nu reprezintă o simplă sumă a voințelor individuale ale statelor. Uniunea Europeană îmbină supranaționalul cu naționalul, în cadrul unei ordini cu determinații calitative noi. - existența unor prescripții fundamentale care să comande ordinea juridică comunitară. Din punct de vedere al voinței generale care comandă elaborarea normativă, dreptul Uniunii Europene se structurează în: - drept originar/primar = alcătuit din tratatele constitutive, protocoalele și convențiile pe care Curtea de Justiție le denumește ca având forță imperativă - drept derivat = alcătuit din actele unilaterale ale instituțiilor europene 11.​ SISTEMUL DREPTULUI Sistemul dreptului este rezultatul unității ramurilor și al instituțiilor dreptului, ca unitate obiectiv determinată, pe când sistemul legislației reprezintă organizarea legislației pe baza unor criterii alese de legiuitor. Norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, formând sistemul juridic elementar. În teoria dreptului este întrebuințată analiza de sistem în ceea ce privește sistemul juridic ca parte componentă a realității sociale, sistemul legislației ca totalitatea normelor, sistemul dreptului ca organizare a dreptului pe ramuri și instituții. Criteriile de structurare a sistemului de drept sunt: - obiectul reglementării juridice = relațiile sociale ce cad sub incidența normelor juridice - metoda de reglementare = modalitate practică de influențare a conduitei din cadrul respectivelor relații sociale - principiile comune = liniile directoare ale normelor Dreptul pozitiv se împarte în drept public și drept privat, această diviziune avându-și originea în dreptul roman, care se împărțea în ius publicum și ius privatum. Dreptul intern este dreptul în vigoare într-un anumit stat. Dreptul internațional este ansamblul normelor de drept care reglementează relațiile cu celelalte state, norme care provin în mare parte din tratate internaționale încheiate în anumite domenii Dreptul public intern este ansamblul normelor care au ca obiect organizarea puterilor în stat. În componența sa intră: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii și securității sociale, financiar, procesual. Dreptul privat intern este ansamblul normelor care guvernează raporturile dintre persoanele private, indiferent dacă sunt persoane fizice, grupuri de persoane fizice, persoane juridice. În componența sa intră: dreptul civil, dreptul comercial. 12.​ DEFINIȚIA DREPTULUI Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților, a apărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de dreptate. Romanii au definit dreptul că fiind arta binelui și a echității.  13.​ NOȚIUNEA ȘI ELEMENTELE STATULUI Principalele instituții cu ajutorul cărora se realizează organizarea societății sunt dreptul și statul. Există o strânsă corelație între instituțiile juridice și mecanismele statale, corelație asigurată de principiul separației puterilor în stat. Statul este principala instituție politică a societății, fiind instrumentul conducerii sociale. Statul apare ca o modalitate social-istorică de organizare socială prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrată întreaga societate. Societatea civilă este alcătuită din ansamblul organismelor, structurilor și mecanismelor aflate în afara statului și, uneori, chiar în opoziție cu statul. Statul este alcătuit din următoarele elemente: teritoriul, populația și forța publică. Teritoriul se referă la apariția statului ca rezultatul unor prefaceri sociale istorice. Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care predomina criteriul legăturilor de sânge, statul adoptă un nou criteriu, cel teritorial. Disputele între state au drept obiect acapararea de teritorii, prizonieri și bogății de pe acele teritorii. Populația se raportează la stat prin legătura de cetățenie, respectiv o legătură juridică ce fixează drepturi și obligații reciproce. Forța publică este denumită și putere de stat sau putere de constrângere, respectiv forța coercitivă. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii, respectiv dreptul încadrează puterea statală în limite de ordine, pe când statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică lezată. Scopul statului este reprezentat de apărarea interesului general, fericirea cetățenilor. 14.​ EXERCITAREA PUTERII DE STAT Statul este principala instituție politică a societății, fiind instrumentul conducerii sociale. El este alcătuit din următoarele elemente: teritoriul, populația și forța publică. Scopul statului este apărarea interesului general. Puterea de stat este o formă istoricește determinată și variabilă de autoritate. Ea are caracter politic, o sferă generală de aplicabilitate, are agenți specializați care o realizează și este suverană. Trăsăturile puterii de stat sunt cele care îi delimitează atributele. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea și de a stabili legături cu alte state. Într-un stat democratic puterea emană de la popor și aparține acestuia. Exercitarea puterii este încredințată statului, cu respectarea principiului separației puterilor în stat. Separația puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Teoria separației puterilor, potrivit concepției lui Montesquieu, în stat există 3 puteri, și anume, puterea legiuitoare(sau legislativa), puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere trebuie să se exercite independent. Nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și cea executivă. Separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa de corespondență între ele, între cele 3 puteri trebuie să existe echilibru și cooperare. Astfel intervine rolul dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcționare a fiecărei puteri. 15.​ INSTITUȚIILE STATALE JUDICIARE În ansamblul componentelor instituționale ale statului, instituțiile judiciare alcătuiesc un sistem aparte. Potrivit Constituției, componentele autorității judecătorești sunt instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Sistemul organizării judecătorești cuprinde instanțe civile: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii și instanțe militare: Curtea militară de Apel București, Tribunalul militar teritorial București, tribunale militare.  Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță supremă, având ca principală funcție asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Aceasta se compune din președinte, doi vicepreședinți, 4 președinți de secții și judecători. Este alcătuită din 4 secții, respectiv Secția I civilă, Secția II civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal. Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în interesul legii, acesta fiind principalul instrument prin care se asigură unificarea practicii la nivel național. ​ Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate. Există 15 curți de apel, cea mai mare curte de apel fiind Curtea de Apel București în circumscripția căreia sunt cuprinse șase tribunale: București, Călărași, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Teleorman. În cadrul curților de apel funcționează complete specializate pentru cauze maritime și fluviale. Tribunalele se organizează la nivelul fiecărui județ, astfel existând 42 de tribunale. Tribunalele specializate sunt Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Tribunalul Comercial Cluj, Tribunalul Comercial Mureș, Tribunalul Comercial Argeș. Tribunalele militare sunt în București, Cluj, Iași, Timișoara. Judecătoriile funcționează în fiecare județ al țării și în sectoarele municipiului București, fiind în număr de 177. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Procurorul are calitatea de magistrat și se bucură de stabilitate, pe când judecătorul se bucură de inamovibilitate. Procurorul trebuie să respecte principiul egalității, al imparțialității, al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului Justiției. Parchetul de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de un procuror general. Parchetele de lângă curțile de apel sunt conduse de un procuror general, iar celelalte pachete sunt conduse de prim-procurori. Direcția Națională Anticorupție se organizează ca o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, fiind condusă de un procuror șef, asistat de 2 adjuncți. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează în cadrul Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție și este condusă de un Procuror Șef de Direcție, ajutat de un Procuror Șef Adjunct Direcție și un Procuror Șef Serviciu. Consiliul Superior al Magistraturii este a 3-a componentă a autorității judecătorești și reprezintă garantul independenței justiției. Acesta apără judecătorii și procurorii împotriva oricărui act de imixtiune, având rol de instanță disciplinară pentru aceștia. Este alcătuit din 19 membri, respectiv 14 împărțiți în Secția pentru judecători care are 9 membri și Secția pentru procurori care are 5 membri: 2 reprezentanți ai societății civile, 3 membrii de drept: președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, ministrul justiției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 16.​ FORMA STATULUI Forma statului exprimă modul de organizare a conținutului puterii, structura internă și externă a acestui conținut. Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic. Forma de guvernământ reprezintă modul de constituire a organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe și împărțire a competenți ei între ele. Din punct de vedere al guvernământului, formele de stat se împart în: republici, respectiv republică parlamentară,republica prezidențială și monarhii, respectiv monarhie absolută, parlamentară, constituțională. Structura de stat reprezintă împărțirea internă a statului în unități administrativ-teritoriale sau în părți politice autonome și raporturile dintre stat și părțile sale componente.  Din acest punct de vedere statele se împart în state simple sau unitare în care există un singur parlament, un singur guvern, un singur rând de organe judecătorești, o singură constituție și o singură cetățenie și state compuse sau federative,respectiv în care există mai multe rânduri de organe legislative, mai multe constituții, iar împărțirea internă este făcută în părți politice autonome. Federația trebuie deosebită de confederație, astfel că, federația rezultă din uniunea statelor membre și este o uniune de drept constituțional, pe când confederația este o uniune de state independente și o uniune de drept internațional. Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor de conducere a societății. Acestea se împart în regimuri democratice și regimuri dictatoriale. 17.​ CORELAȚIA NORMELOR JURIDICE CU CELE ETICE Urmărind procesul istoric de apariție a dreptului constatăm că acesta s-a desprins din normele de morală și din obiceiuri. în aprecierea raportului dintre drept și morală, teoria juridica a evoluat pe 2 planuri, și anume: - dreptul ca un minim de morală - morala este etică subiectivă, dreptul este etică obiectivă, dreptul pozitiv trebuie construit în temeiul unor scopuri morale. Normele juridice care contrazic principiile morale sunt injuste. există norme juridice cărora principiile moralei le sunt indiferente, cum ar fi regulile de circulație pe drumurile publice sau normele economice. - statul este singurul temei al dreptului - în lipsa statului, ideea de drept este de neconceput. nu putem afirma că dreptul trebuie să fie moral, deoarece nu există morală absolută. În concluzie, față de norma morală, norma juridica are anumite trăsături, cum ar fi exigibilitatea, caracterul sistematic, fiind elaborată, adoptată și adusă la cunoștință prin proceduri strict reglementate. 18.​ NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE Norma juridică este celula de bază a dreptului, ea reprezintă un model de comportament. Normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor, alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. Norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă să îndeplineascã. Trăsăturile normei juridice: - norma juridică are un caracter general și impersonal, însă nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații. Există norme juridice care reglementează drepturi și obligații pentru organe unipersonale(președintele,ICCJ, ministrul justiției, etc.). Caracterul general al normei nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie locală. - norma juridică are un caracter tipic - legiuitorul pleacă de la general și formulează tipul conduitei. Această trăsătură își are baza în generalitatea normei de drept.Formarea tipului de conduită se realizează în vederea codificării acțiunii, a uniformizării sale în raport cu un interes social legalmente protejat. - norma juridică implică un raport intersubiectiv - norma juridică imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerțul juridic. caracterul bilateral al normei presupune schimbul just între persoane aflate permanent în relație. Ideea de bilateralitate este legată de ideea de alteritate a normei și de cea de reciprocitate. - norma juridică este obligatorie - deoarece intervine în domenii esențiale ale societății, conține prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ci sunt impuse acestuia prin diferite modalități. Trebuie să se facă distincția între norme imperative(norme de la care nu se poate deroga) și norme supletive(suplinesc voința părților). Pentru a asigura ordinea socială, norma juridica trebuie să corespundă structurii și necesităților superioare ale societății; pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridică se bucură de exigibilitate și de irefragabilitate, având și caracter de injoncțiune. 19.​ STRUCTURA NORMEI JURIDICE Norma juridică este o regulă generală și obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere. Ea este înzestrată cu imperativitate,irefragabilitate și exigibilitate. Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită(un complex de drepturi și obligații) conduită cerută subiectului în circumstanțele date(în anumite împrejurări) și în legătură cu care este fixată și o anumită formă de reacție(sancțiune). Analiza structurii normei juridice este făcut în general din 2 perspective: - structura logico-juridică a normei juridice - alcătuiește partea statică, internă și stabilă a normei juridice. Elementele acesteia sunt ipoteza, care descrie împrejurările în care norma juridică este aplicabilă, definește calitatea subiectului, se împarte în ipoteze determinate și ipoteze relativ determinate, dispoziția sau ,,miezul” normei care are un grad ridicat de precizie, cuprinde drepturile și obligațiilor subiectelor, poate impune acțiuni concrete, abțineri, permisiuni și se împarte în dispoziții determinate sau relativ determinate și sancțiunea, element potențial, aplicat în cazul nerespectării dispoziției, se împarte în sancțiune negativă și sancțiune pozitivă, având rolul de a restaura ordinea socială și eficiența normei. - structura tehnico-legislativă - formează structura externă și dinamică a normei juridice. Ea nu se suprapune întotdeauna structurii logice, astfel că absența unuia dintre elementele logice poate fi considerată o deficiență tehnică și afectează caracterul juridic al normei 20.​ ACȚIUNEA NORMEI JURIDICE Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor juridice sunt timpul, spațiul și persoana. Acțiunea în timp a normei juridice - timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa, fiecare normă având o perioadă de viață proprie. în privința acțiunii în timp a normelor juridice, exista 3 momente deosebite: intrarea în vigoare a normei juridice,acțiunea normei juridice și ieșirea din vigoare a normei juridice. Intrarea în vigoare a normei juridice - Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Legile din România intră în vigoare odată promulgate și publicate în Monitorul Oficial al României. Promulgarea constă în emiterea unui decret, iar publicare reprezintă operațiunea prin care legea este adusă la cunoștința publică. Publicitatea normei are ca fundament ideea că necunoașterea legii vatămă. De la momentul publicării normei de drept devine eficace prezumția juridică absolută care se referă la faptul că nimeni nu poate invoca în apărarea sa rațiunea că nu a cunoscut legea. Fiecare normă de drept, odată intrată în vigoare, este activă și acționează numai pentru viitor. Principiile acțiunii în timp a normei juridice sunt principiul neretroactivității normei juridice și principiile neultraactivității normei. Principiul neretroactivității normei împiedică afectarea drepturilor câștigate prin norme noi. Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția: normelor juridice cu caracter interpretativ, normelor juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte, normelor penale mai favorabile infractorului, normelor contravenționale mai favorabile, retroactivitatea expresă.  Principiul neultraactivității normei - o normă juridică nu își poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare, însă fac excepție normele juridice cu caracter temporar și normele juridice cu caracter excepțional. Ieșirea din vigoare a normei juridice cuprinde 3 modalități: ajungerea la termen, desuetudinea, abrogarea. Ajungerea la termen - în cazul normelor juridice cu termen sau e dictate pentru cauza excepțională, ajungerea la termen sau încetarea stării determină și încetarea acțiunii normei juridice. Desuetudine - deși formal este în vigoare, dată fiind schimbarea condițiilor sociale-economice care au prezidat la apariția sa, normal nu se mai aplică. Abrogarea reprezintă principala modalitate de scoatere din vigoare, este cauzată de încetarea acțiunii normei de drept datorată intrării în vigoare a unei norme noi și prezintă două forme. Abrogarea expresă sau directă se referă la desființarea efectelor vechi norme prin precizarea în detaliu, în conținutul noului act normativ, a actelor scoase din vigoare. Abrogarea tacită sau implicită se referă la faptul că legea nouă conține dispoziții contrare unor legi anterioare cu același obiect, fără a preciza că se abrogă. Norma juridicăeste teritorială și personală, astfel că acționează asupra teritoriului statului și asupra cetățenilor săi. Principiul teritorialității se referă la faptul că orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului. Numai pe teritoriul statului se va aplica legea care provine de la puterea suverană. Teritoriul reprezintă spațiul pe care puterea publică se exercită competențele, coordonatele definirii ,,teritoriului” fiind: solul, apele interioare, marea teritorială, apele pe care se stabilește frontiera de stat, subsolul, coloana de aer deasupra teritoriului. Există trei categorii de persoane: propriul cetățean, cetățeanul străin și apatridul. Propriului cetățean are statutul juridic care îi conferă totalitatea drepturilor și obligațiilor. Cetățeanul străin este persoana care se află în relații politico-juridice cu altă putere politică. Apatridul este persoana care nu are cetățenia niciunui stat. 21.​ OBICEIUL CA IZVOR DE DREPT Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept și reprezintă rodul unei experiențe de viață a unei comunități, ale repetări unei practici. Romanii le numeau obiceiurile ,, mores maiorum” care însemnau moravurile bătrânilor. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului, astfel că, obiceiul apare în treapta primitivă de dezvoltare a societății, fiind expresia unor necesități pe care societatea le resimte, necesități legate de conservarea valorilor comunității. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante, respectiv fie statul, prin organele sale legislative sancționează un obicei și îl încorporează într-o norma oficială, fie obiceiul este invocat de părți, ca normă de conduită în fața unei instanțe de judecată și aceasta îl validează ca regulă juridică. Teoria romano-canonica a formulat 2 condiții pentru care un obicei să devină izvor de drept, respectiv o condiție obiectivă, adică să fie vorba despre o practică veche și incontestabilă, și o condiție subiectivă, adică regula respectivă să aibă caracter obligatoriu ce se poate revendica sub sancțiune juridică. Acestor condiții li s-a adăugat o a 3-a condiție, respectiv să aibă un caracter precis. Cutuma prezintă un dublu inconvenient, și anume faptul că implică fragmentare dreptului de la o zonă la alta și supun viața juridică unei incertitudinii supărătoare cu privire la imprecizia cutumei. În dreptul penal rolul cutumei este exclus, legea fiind considerată unic izvor de drept penal. În această materie funcționează 2 principii, și anume, principiul legalității pedepsei și principiul legalității incriminării. 22.​ PRACTICA JUDICIARĂ ȘI PRECEDENTUL JUDICIAR  Practica judecătorească sau jurisprudența, este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către toate instituțiile de toate gradele(judecătorii, tribunale, curți de apel, înalta curte de casație și justiție). În sistemul nostru de drept, jurisprudența nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. Organelor judecătorești le revine exclusiv sarcina aplicării legilor. În sistemul juridic anglo-saxon, jurisprudența este recunoscută ca izvor de drept, deoarece este alcătuit din hotărâri judecătorești și obiceiuri juridice, iar judecătorul este creator de lege. Precedentul judiciar este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară față de cauzele analoge. Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală. În sistemul de drept anglo-saxon o cauză poate fi soluționată pe baza unui precedent de acum sute de ani. în sistemul nostru de drept această situație este inacceptabilă. însă există 3 situații în care precedentul este foarte important: - deciziile înaltei curți de casație și justiție în cazul recursului în interesul legii; - deciziile pronunțate de înalta curte de casație și justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; - deciziile curții constituționale. 23.​ ACTUL NORMATIV CA IZVOR DE DREPT Actul normativ juridic, denumit deseori legea, are în momentul de față cea mai mare importanță în sistemul izvoarelor de drept. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative(parlamentul, guvernul sau organe administrative), cuprinzând norme general obligatorii a căror aplicare poate fi efectuată și de forța coercitivă a statului. Sistemul actelor normative juridice, este compus din: legi, decrete, hotărâri, ordonanțe ale guvernului și acte normative ale organelor administrative centrale și locale(regulamente și ordine ale ministerelor, decizii și hotărâri ale organelor administrative locale). Legea se află în centrul sistemului actelor normative și se deosebește de acestea prin faptul că are o procedură aparte de elaborare, are întotdeauna caracter normativ Și are competență de reglementare originară și primară. categorii de legi: - legi constituționale - sunt legile de revizuire a constituției; - legi organice; - legi ordinare - sunt actele normative care reglementează orice domeniu cu excepția celor rezervate legilor constituționale și organice. Decretul este actul normativ emis înn exercitarea atribuțiilor sale de președintele României, având un caracter juridic, și nu politic. Președintele României poate emite decrete cu caracter normativ sau decrete cu caracter individual. Hotărârea guvernului dezvoltă o reglementare stabilită prin lege, asigurând punerea în executare a legii. Ordonanța guvernului - se disting ordonanțe simple, emise în baza legii de abilitare și ordonanțe de urgență, cărora le este prevăzut un regim constituțional de excepție. Actele normative ale organelor administrative centrale și locale - aici intră ordinele și instrucțiunile miniștrilor și hotărârile cu caracter normativ adoptate de consiliile județene și consiliul general al municipiului București, și altele în limitele competențelor acestora. 24.​ IZVOARELE DREPTULUI UE Izvoarele dreptului Uniunii Europene se împart în izvoare primare sau originare, izvoare derivate, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și principiile generale. La rândul lor, izvoarele primare se împart în tratate constitutive precum Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelul lui și tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică, datele modificatoare care constă în modificarea tratatelor constitutive, tratatele de aderare ale statelor membre la Comunitățile Europene, diferitele protocoale, convenții, documente anexe la aceste tratate. La rândul lor, izvoare derivate se împart în decizii și regulamente care au un caracter de generalitate și obligativitate, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și sunt alcătuite din decizii luate de comisii și regulamente date de către consiliu sau comisie. totodată, în componența izvoarelor derivate intră și recomandările care sunt obligatorii pentru atingerea scopurilor, iar destinatarii își pot alege propriile mijloace de atingere a scopurilor, directivele care leagă toate statele membre de a scumpul lui însă instanțele naționale aleg forma și mijloacele. O altă componentă sunt avizele ce nu obligă destinatarul și autorul, scăpând controlului jurisdicțional, însă acestea pot produce efecte juridice precum avize motivate ale Comisiei și avize conforme ale consiliului. Ultima componentă a izvoarelor derivate este reprezentată de actele atipice precum rezoluțiile Consiliului, comunicări ale Comisiei, decizii ale reprezentanților Statelor membre în cadrul Consiliului, declarații comune sub semnăturile președinților Consiliului, Comisiei, parlamentului. Jurisprudența CJUE este un izvor de drept unional astfel având un caracter datorat poziției ocupate de această juridică internațională de asigurarea respectării drepturilor Uniunii Europene. Doar Curtea poate interpreta cu caracter autentic și uniform legislația europeană. Principiile generale sunt bazate pe principiul efectului direct al Uniunii Europene asupra dreptului național astfel prezentând condiții pentru fiecare proiect de act normativ: - compatibilitate acestea cu reglementările în materie - determinarea exactă a acestora - măsurile viitoare de armonizare care se impun dacă este cazul 25.​ TEHNICA JURIDICĂ ȘI TEHNICĂ LEGISLATIVĂ Noțiunea tehnicii juridice se referă la crearea dreptului ca o acțiune de mare rezonanță socială. Teoria juridică are un rol fundamental în procesul de creare a dreptului. Astfel cerințele vieții sociale îmbracă forma specifică a reglementărilor legale. Dat-ul dreptului este cercetat de știință, care formulează principiile generale ale viitoarei reglementări, corespunde aproximativ cu dreptul natural, rămâne baza dreptului pozitiv, este abstract astfel că, trebuie pus în aplicare cu ajutorul tehnicii. Construit-ul dreptului este rezultatul tehnicii. Tehnica juridică constă în acțiune mai mult decât în cunoaștere. Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, procedeelor și artificiilor prin care necesitățile vieții sociale îmbracă forma juridică. Conținutul tehnicii juridice este reprezentat de momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa selectivă și elaborarea normei prin tehnica legislativă, momentul realizării normei de drept construite de legiuitor. Noțiunea tehnicii legislative se referă relația asta ca parte constitutivă a tehnicii juridice și reprezintă un complex de metode și procedee ce asigură o formă corespunzătoare conținutului reglementărilor. Aceasta privește strict construirea soluțiilor normative de către legiuitor. Se face distincția între tehnica legislativă și legiferare, astfel că, legiferarea are 2 momente, și anume constatarea existenței situațiilor sociale ce reclamă reglementarea juridică și desprindere a idealului juridic. 26.​ PĂRȚILE CONSTITUTIVE ȘI ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ALE ACTULUI NORMATIV Un act normativ este compus din: 1. expunerea de motive - constituie o prezentare a actului normativ, a condițiilor care au impus apariția acestuia; 2. titlul actului normativ - este elementul său de identificare Și cuprinde denumirea actului în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă; 3. preambulul - enunță scopul și, după caz, motivarea reglementării; 4. formula introductivă - ea constă într-o propoziție ce se regăsește sub titlul actului normativ și cuprinde denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii d luarea deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv; 5. partea dispozitivă - cea mai importantă parte a actului normativ, cuprinde totalitatea prescripțiilor normative și a normelor juridice. este grupată în dispoziții generale, dispoziții de conținut, dispoziții tranzitorii și dispoziții finale. 6. formula de atestare a autenticității actului normativ - Atât în cazul proiectelor de lege sau legilor, arată de către cine a fost adoptat, la ce dată, ce prevederi s-au respectat din cadrul constituției României. 7. semnătura reprezentantului legal al emitentului - legea se semnează de președinții celor 2 camere sau de vicepreședinții care au condus ședința în care s-a adoptat legea respectivă; 8. numărul și data actului normativ - numerotarea actelor normative se face pe an calendaristic începând cu numărul unu. acesta este însoțit de data înregistrării, data promulgării legii. 9. anexele actului normativ - sunt părți exterioare legii, se află pe ultima pagină a textului normativ și are aceeași forță juridică cu cea a actului normativ. aceasta se numerotează cu cifre arabe, iar dacă este una singură aceasta nu se numerotează(exemplu legea anuală a bugetului de stat). Elementele de structură ale actului normativ sunt: 1. articolul - conținutul normei juridice este redat în articolele actului normativ. de regulă articolul conține o dispoziție. pot fi elaborate acte normative și cu un singur articol. articolele actului normativ trebuie să se afle în strânsă legătură, iar structurarea pe articole să se facă într-o ordine de expunere logică. în cazul unor acte normative de mare importanță cum ar fi constituția, articolele au și note marginale care redau conținutul articolului respectiv. articolele se numerotează cu cifre arabe; 2. paragrafe și alineate - acestea sunt subdiviziuni ale articolului și încadrează materialul normativ într-o propoziție sau frază ce reglementează o ipoteză juridică. În cazul în care ipoteza juridică nu poate fi exprimată într-o singură propoziție, aceasta va fi exprimată în mai multe propoziții despărțite de regulă, prin virgula sau punct și virgulă. Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în: - părți - codul penal este împărțit în parte generală și partea specială; - secțiuni; - capitole; - titluri. În cazul în care un act normativ face trimitere la un alt act normativ, deja existent, acesta nu va relua dispozițiile din actul normativ existent, cineva face trimitere la dispozițiile respective, printr-o normă de trimitere. 27.​ TEHNICA SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizării lor. aceasta este determinata de nevoia organizării lor, în scopul unei bune cunoașteri și aplicării normelor juridice în relațiile sociale. Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: 1. încorporarea - este o formă inițială de sistematizare și presupune simplă așezarea actelor normative după anumite criterii: criterii cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții juridice. Ea poate fi oficială, adică realizată de organe de drept(cum ar fi camera deputaților sau curțile de apel) Sau neoficială, adică presupune grupări de texte normative sau de hotărâri judecătorești realizate de persoane particulare(ca exemplu îndrumarele legislative). 2. codificarea - este o formă superioară de sistematizare, aceasta pornește întotdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului, căutând să redea într-un singur act, cu un conținut și o formă, cât mai complet, toate normele juridice dintr-o ramură. presupune cuprinderea într-un cod(adică acel act normativ cu forță juridică de lege) a normelor juridice aparținând aceleiași ramuri de drept. deși are forța juridică a unei legi, codul nu este o lege obișnuită, el are o serie de trăsături care îl diferențiază de noțiunea de lege. Pentru elaborarea unui cod trebuie îndeplinite următoarele condiții: - claritate; - precizie; - integralitate în expunere; - caracter practic; - logică; - frumusețea stilului. 28.​ REALIZAREA DREPTULUI PRIN APLICAREA NORMELOR JURIDICE DE CĂTRE AUTORITĂȚILE STATULUI Aplicarea dreptului reprezintă o formă de realizare a dreptului legată de procesul traducerii în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete adoptate de organele statului. Actul de aplicare a dispoziției normei de drept diferă prin conținut, scop și destinație de actul de aplicare a sancțiunii normei de drept. Aceste acte nu dau naștere la raporturi juridice concrete, nu sunt manifestări de voință ale unui organ de stat în raport raporturile de drept individualizat, aparțin ordinii normative, nu cele sub normative. Actele normative au un caracter general, impersonal, tipic și în injonctiv. Activitatea de elaborarea normativă altă unor reguli metodologice de tehnică legislativă. Actele de aplicare au un caracter individual, concret-determinat, subordonații derivat. Actul normativ funcționează impersonal, difuz, continuă. Actul de aplicare poate fi contestat prin controlul ierarhic judecătoresc. Actele de aplicare își epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat. Se disting 2 laturi în procesul aplicării dreptului, respectiv cunoașterea naturii cazului, în singularitatea sa nemijlocită și subordonare a cazului sub legea chemată să restabilească dreptul. Procesul de aplicare este un proces unitar, având 4 faze care se condiționează reciproc. Prima fază a procesului de aplicare este stabilirea stării de fapt care implică o analiză minuțioasă a circumstanțelor cazului, identificarea faptelor juridice relevante și utilizarea documentelor, martorilor sau altor mijloace pentru a face reconstituiri exacte. A doua fază a procesului de aplicare este alegerea normei de drept care se referă la selectarea normei juridice aplicabile cazului pe baza unei critici riguroase, care include verificarea autenticității și determinarea conținutului normei relevante. A treia fază a procesului de aplicare este interpretarea normei juridice care conține operațiuni de stabilire a sensului normei în raport cu scopul ei, având în vedere aplicarea la cazul concret. Aceasta nu presupune inventarea normei, ci clarificarea și adaptarea acestuia la circumstanțele diversificate ale cazului. A patra faza procesului de aplicare este aplicarea normei interpretate ce reprezintă rezultatul unui demers rațional și al unei manifestări de voință a organului de stat, în baza legii și în vederea aplicării la un caz concret. 29.​ NOȚIUNEA ȘI RAȚIUNEA INTERPRETĂRII NORMEI JURIDICE Scopul interpretării este de a explica ceea ce norma juridică” spune”. interpretarea nu presupune nici refacerea normei juridice, nici reinventarea ei. este vorba doar de a explica într-o manieră cât mai clară și precisă ceea ce spune norma juridică, care prin definiție, este generală și impersonală. rațiunea interpretării(adică necesitatea acesteia) este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice. 30.​ FELURILE INTERPRETĂRII NORMELOR În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifică în: 1. interpretarea oficială - este obligatorie și mai este numită interpretare cu forță juridică. este realizată de către organele de stat care au următoarele atribuții: - fie în procesul elaborării normelor juridice(acestea fiind organele legiuitoare sau organele administrative) - organele care emit acte normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. atunci când organul emitent își interpretează propriul act, aceasta interpretare poartă denumire de interpretare autentică; - fie în procesul aplicării normelor juridice - aici intervine interpretarea cazuală. ea este realizata de instanțele judecătorești, de aceea se mai numește interpretarea judiciară, sau de organele administrative. interpretarea dată are forță juridică, adică este obligatorie, pentru cauza respectivă și față de participanții la această cauză. 2. interpretarea neoficială - aceasta este facultativa, nu are forță juridică și mai poartă denumirea de interpretare doctrinară, fiind cuprinsă de obicei în doctrină. ca și exemplu ea se mai găsește în pledoaria avocatului. organul de aplicare dă propria sa interpretare normei juridice, pe baza intelectului său. 31.​ METODELE INTERPRETĂRII JURIDICE Metodele interpretării juridice au ca scop stabilirea: - sensului exact al normei; - câmpului de aplicabilitate a normei; - efectelor și a scopului regulii; - condiționării social istorice actului normativ; - finalităților urmărite; - valorilor pe care le promovează construcția sa logică. Legiuitorului îi revine sarcina de a imortaliza voința și interesul din momentul elaborării legii, iar judecătorului îi revine atributul de a decodifica legea. Metodele interpretării juridice: 1. metoda gramaticală - are ca obiect stabilirea sensului juridic cuprinsul norma juridică prin analiza gramaticala a textului normei juridice. interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text și accepțiunea lor comuna sau specific juridică. uneori legiuitorul definește chiar în textul normei sensul unor cuvinte. în interpretarea gramaticală organul de aplicare urmărește și modul de folosire al propozițiilor și frazelor și punctuației. 2. metoda sistematică - privește modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative. norma juridică nu există izolat sau ruptă de alte norme juridice, ci este parte componentă a unui sistem de drept din care face parte. 3. metoda istorică - interpretul va apela la documente, va cerceta lucrările ce au dus la formarea actului normativ, expunerile de motive, amendamentele propuse, reacțiile din presa vremii. interpretul va putea desprinde motivul care a inspirat o anumită reglementare, scopul și mijloacele normative ale respectivei reglementări. 4. metoda logică - este cel mai des întâlnit procedeu de interpretare a normei juridice. implică aprecieri raționale, realizate prin operațiuni de analiză logică a textului normei juridice, prin aplicarea legilor logicii formale. raționamentele logice, în procesul interpretării dau naștere unor reguli juridice ale interpretării, cum ar fi: excepțiile sunt de strictă interpretare, legile excepționale trebuie interpretate restrictiv. organul de aplicare folosește următoarele argumente ale logicii formale: reducerea la absurd, per a contrario, cine poate mai mult, poate și mai puțin, cu atât mai mult, a pari = pentru situații identice se pronunță soluții identice, analogia = atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu soluționarea unei cauze și nu găsește o normă corespunzătoare cauzei deduse, acesta face apel la o norma asemănătoare sau la principiile de drept. 5. metoda teleologică - interpretul caută semnificația normei prin cercetarea intenției redactorilor normei, adică ce au vrut ei să spună?. aceasta metoda caută să descopere sensul unei dispoziții neclare prin luarea în considerare a scopului legii. 32.​ DEFINIȚIA ȘI TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC Raportul juridic este acea legătură socială, reglementata de norma juridica, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanții determinați, legătură ce poate fi apărată și pe calea coercitivă a statului. Raportul juridic este o relație socială. Trăsăturile raportului juridic 1. raportul juridic este un raport social = acesta se stabilește întotdeauna între oameni. acesta se poate stabili între persoane fizice sau juridice, între persoane fizice sau juridice și organele statului sau doar între organele statului. raportul juridic nu se stabilește niciodată între bunuri și oameni, ci se poate stabili între oameni cu privire la bunuri. societatea însăși este un produs al interacțiunii oamenilor, raportul dintre individ și societate fiind unul activ și complex. 2. raportul juridic = un raport de suprastructură. intrând în compoziția suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă influența tuturor raporturilor sociale. ca raporturi de suprastructura, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependență relativă față de raporturile materiale, ca o creație a normei de drept. 3. raportul juridic este un raport volițional. fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de voință, adică oamenii intră în raporturi sociale în vederea satisfacerii trebuințelor lor într-un cadru social determinat, organizat și reglat de norma juridică. raportul juridic poate avea dublu caracter volițional, și anume, voința statală, exprimată în urma de drept care cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor de drept, și voința subiectelor de drept. alăturarea celor 2 voințe se poate face fie sub forma unei colaborări, iar aici vorbim despre raporturi prin care se realizează dispoziția normelor juridice, fie că o confruntare de voințe, acele raporturi prin care se realizează sancțiunea normelor juridice. 4. raportul juridic este un raport valoric. raportul juridic își găsește concretizarea în valorile esențiale ale societății(viata, proprietatea, familia,etc.). raporturile juridice pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor de drept în planul relațiilor sociale. 5. raportul juridic este o categorie istorică. raportul juridic va purta în conținutul și în forma sa amprenta voinței sociale care se exprimă în norma juridică ce conduce acest raport. 33.​ CAPACITATEA JURIDICĂ, PREMISĂ CALITĂȚII DE SUBIECT DE DREPT Capacitatea juridică este aptitudinea, recunoscută de lege, a omului, de a avea drepturi și obligații juridice. subiectul de drept, purtători de capacitate juridică, nu este în mod automat purtător de drepturi și obligații, ci el doar are facultatea de a fi titular de drepturi și obligații într-un raport juridic concret. legea fixează momentul apariției capacității juridice, întinderea ei, volumul drepturilor și îndatoririlor ce pot forma conținutul unui raport juridic. în funcție de diversele ramuri de drept și instituții juridice, vom întâlni diferite accepțiuni ale noțiunii de capacitate, cum ar fi: capacitatea de folosință și capacitate de exercițiu, capacitatea de a moșteni, capacitatea electorală. capacitatea juridică apare ca o premiză a calității de subiect de drept, fiind o condiție fără de care nu se poate.  Capacitatea juridică se clasifică în: - capacitate generala - posibilitatea de a participa în calitate de titulari de drepturi și obligații, la orice raporturi juridice, fără ca legea să condiționeze această participare; - capacitate specială - este acea posibilitate recunoscută de lege, de a participa că subiect de drept doar la anumite raporturi juridice, pentru care trebuiesc îndeplinite anumite condiții. 34.​ CLASIFICAREA SUBIECTELOR RAPORTULUI JURIDIC Subiectele de drept se clasifică în subiecte individuale, adică persoana fizică, și subiecte colective. 1. persoana, ca subiect de drept – fie că este cetățean al statului respectiv, fie că este străin sau apatrid, persoana apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai largă. cetățenii statului pot participa în principiu la toate raporturile juridice, atât între ei, cât și cu statul, având capacitate juridică generală. pentru ca persoana fizică să existe, să dețină capacitate juridică, este nevoie de un corp uman, astfel încât naștere marchează începutul existenței persoanei, și a recunoașterii capacității juridice. nașterea nu este suficientă pentru că un copil să dobândească capacitate juridică, el trebuie să se nască viu și viabil. 2. Subiectele colective ca subiecte de drept: - Statul, ca subiect de drept - statul participă în calitate de subiect de drept atât la raporturi juridice interne, cât și în raporturi juridice de drept internațional. în dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, în primul rând, în raporturile de drept constituțional. Statul poate fi subiect de drept și în raporturile de drept internațional, indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populației sau de stadiul de dezvoltare economica, socială sau politică. Calitatea de subiect de drept al statului se întemeiază pe suveranitatea sa. - autoritățile publice, ca subiecte de drept - învestite cu competența specifică, aceste subiecte participă ca purtătoare ale autorității statale într-un domeniu sau altul. - persoanele juridice, ca subiecte de drept - elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, au personalitate juridică proprie și ele nu pot deceda, ele neavând o existență fizică, exemplu societățile civile societățile comerciale. Subiectele de drept se identifică în funcție de cetățenie, d numele persoane fizice sau denumirea socială a persoanei juridice și de domiciliu persoane fizice sau de sediul social al persoanei juridice. 35.​ CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor și obligațiilor subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi și obligații prevăzute de norma juridică. Acesta reflectă legătură indisolubilă dintre norma agendi, ca regulă de drept care determină conduita posibilă și datorată, și facultas agendi, dreptul unui participant la raportul juridic. Raportul juridic este caracterizat de unitate a drepturilor și obligațiilor, intercondiționarea lor. Obligația există doar în corelație cu un drept, ideea obligațiilor fără drepturi trebuind respinsă. În ceea ce privește dreptul subiectiv Acesta reprezintă facultatea juridică individuala unei persoane sau organizații de raport juridic determinat. Se clasifică în mod tradițional în drepturi absolute și dat-o relative. Dreptul absolut reprezintă dreptul subiectiv opozabil erga omnes, în sensul că sfera persoanelor care trebuie să-l respecte este nedeterminată. Dreptul relativ se referă la faptul că subiectul obligat să-l respecte este determinat, nominalizat de la început în raportul juridic. Obligație juridică reprezintă măsura dreptului subiectiv și incumbă subiectului ținut să îndestuleze dreptul subiectiv. Aceasta însoțește întotdeauna un drept subiectiv.  Obligațiile pot fi de tip activ și pasiv. 36.​ NOȚIUNEA ȘI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE Unul din principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilității. prin fapta sa, cel care încalcă legea aduce atingere ordinii de drept, tulbura normala desfășurare a relațiilor sociale și afectează drepturi și interese legitime. pentru aceste motive el trebuie să răspundă. temeiul declanșării răspunderii și stabilirea formei concrete a acesteia se află în lege, răspunderea este întotdeauna legală. nimeni nu-și poate face singur dreptate. răspunderea este în acest fel de ordin normativ, scopul ei fiind acela de a conserva sistemul de valori. răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. răspunderea și sancționarea nu sunt nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată de reparare a ordinii încălcate. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă de răspundere specifică. există mai multe forme de răspundere juridică, și anume: - răspunderea civilă - este declanșată în temeiul codului civil și aceasta poate fi răspundere contractuală, impune debitorului unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului, și răspundere delictuală, Pentru fapta proprie, pentru fapta altor persoane, pentru prejudicii cauzate de animale, pentru prejudicii cauzate de lucruri și pentru prejudicii cauzate de edificii. - răspunderea penală - este definită că un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor(exemplu uciderea din culpă); - răspunderea disciplinară - intervine pentru încălcarea de către funcționarii publici a obligațiilor de serviciu. aceasta se sancționează prin mustrare avertisment, reduceri de salariu - răspunderea internațională a statelor - aceasta intervine pentru fapte sau acte ilicite din punct de vedere al dreptului internațional prin care se încalcă norme ale dreptului internațional si pentru consecințe prejudiciabile decurgând din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional. 37.​ CONDIȚIILE RĂSPUNDERII Pentru ca răspunderea juridică, în oricare dintre formele sale, să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativ a următoarelor condiții: 1. conduita ilicită - prin aceasta se înțelege un comportament, ce poate fi o acțiune sau inacțiune, care nesocotește o prevedere legală. caracterul licit sau ilicit al unei fapte se stabilește în funcție de prescripția cuprinsă într-o normă juridică. atunci când norma obligă la o anumită conduită iar aceasta nu este respectata prin fapta ilicită, se aplică sancțiunea normei. Conduita ilicită se poate exprima în forme diferite, cum ar fi cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinară contravenția și infracțiunea. gradul de pericol social Delimitează formele ilicitului juridic, acesta poate fi civil, administrativ penal. 2. vinovăția - vinovăția pare ca o condiție subiectivă a răspunderii juridice, reprezentând atitudinea psihică a celui care comite fapta ilicită față de fapta sa și rezultatele acesteia. formele vinovăției sunt intenția, care poate fi directă atunci când subiectul acționează asumându și riscurile, și indirectă, atunci când subiectul cunoaște urmările dar le privește cu indiferență, culpa, când subiectul nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă(aici vorbim de imprudenta), sau pre văzându-le, speră că acestea nu o să se producă(aici vorbim de neglijență), și praeterintentia, Adică intenția depășită, unde culpa se îmbină cu intenția. 3. legătura cauzală - apare ca o condiție obiectivă a răspunderii, fiind necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale, adică acțiune este cauza producerii efectului păgubitor.