Norma Juridică PDF

SISTEMUL NORMELOR SOCIALE 2. Norma juridică 1. Definiţia normelor juridice Normele care se adresează conduitei oamenilor sunt norme sociale, prin “normă” în general înţelegându-se o regulă privitoare la conduită. Normele sociale pot fi norme morale, religioase, politice sau norme de...

SISTEMUL NORMELOR SOCIALE 2. Norma juridică 1. Definiţia normelor juridice Normele care se adresează conduitei oamenilor sunt norme sociale, prin “normă” în general înţelegându-se o regulă privitoare la conduită. Normele sociale pot fi norme morale, religioase, politice sau norme de drept (juridice). Normele juridice constituie structura internă a dreptului, elementele sale constitutive. Dreptul este alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice organizate într-un sistem, norme juridice care au anumite trăsături indiferent de conţinutul reglementării şi ramura de drept căreia îi aparţin. Printre multitudinea de definiţii date de doctrina juridică considerăm că norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, şi a cărei respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. 2. Trăsăturile normei juridice Rolul normei în societate este de a stabili anumite reguli în conduita oamenilor, ele reprezintă dispoziţii general-obligatorii sub forma stabilirii de drepturi ori obligaţii în raporturile dintre oameni. Caracterul general al normei juridice este una din trăsăturile de bază ale acesteia. Acest caracter se manifestă prin aceea că norma juridică prescrie (stabileşte) o regulă de conduită tipică, aplicabilă unui număr nelimitat de cazuri. Normele juridice stabilesc drepturile şi obligaţiile subiecţilor unui raport social în mod generic astfel că devin un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita oamenilor (persoanelor), în diferitele situaţii în care aceştia apar, ca fiind o conduită licită (legală) sau ilicită (ilegală). Acea conduită a oamenilor (persoanelor) care se conformează cu prescripţiile normelor juridice va fi o conduită licită, iar când aceştia nu respectă dispoziţiile normelor va fi o conduită ilicită. Desigur se are în vedere conduita voliţională (de voinţă) a oamenilor, iar nu şi acele fapte produse independent de voinţa lor. Uneori, normele juridice leagă şi de asemenea evenimente, independente de voinţa oamenilor, producerea anumitor efecte juridice. Caracterul general al normelor juridice se exprimă şi în aceea că, de regulă, norma nu se aplică pentru un număr limitat sau prestabilit de cazuri, ci de fiecare dată când apar condiţiile prevăzute în ipoteza ei, iar conduita prescrisă este continuă şi trebuie respectată de toată lumea. 1  Din cele mai sus arătate se desprinde o altă trăsătură a normei juridice legată de caracterul general al acesteia şi anume caracterul impersonal. Aceasta înseamnă că norma juridică nu se adresează anumitor persoane individualizate, ci unor categorii nedeterminate ori determinate generic de persoane. Din caracterul general-impersonal al normei juridice nu trebuie însă înţeles că toate normele se adresează tuturor oamenilor în mod global. Există grade diferite de generalitate a normelor juridice. Sunt norme juridice cu cel mai mare grad de generalitate, care se adresează tuturor cetăţenilor unui stat sau chiar tuturor persoanelor aflate pe teritoriul statului, aşadar chiar şi cetăţenilor străini. Aceste norme sunt cuprinse frecvent în actele normative edictate de autoritatea/autorităţile puterii legislative sau autorităţile centrale ale administraţiei publice (legi, decrete, hotărâri ale guvernului). Asemenea norme juridice întâlnim, spre exemplu, în Constituţia României, în Codul penal şi în numeroase alte asemenea acte normative. Alte norme juridice se adresează numai unor categorii de persoane, aşadar au un grad mai redus de generalitate. Unele dispoziţii din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, care privesc numai persoanele căsătorite sau unele din Codul Muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, care privesc categoria salariaţilor, respectiv a pensionarilor, etc. Uneori întâlnim norme juridice care privesc un grup restrâns de persoane, acestea reglementând activitatea unui organ, sau instituții, sau autorități, sau categorii profesionale. Astfel de norme sunt cele privind statutul judecătorilor la Curtea Constituţională din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau cele privind statutul cadrelor didactice din Legea nr.1/2011 a educaţiei naţionale, cu modificările şi completările ulterioare. Acestea nu îşi pierd caracterul general şi impersonal deoarece nu se referă la persoana fizică, la o anumită astfel de persoană, nu o identifică nominal, ci la funcţia, la categoria profesională, ori instituţia respectivă. Ele se aplică în mod continuu, pe termen nedefinit, în principiu, şi sunt obligatorii indiferent de persoana care ocupă un timp funcţia respectivă. Un alt astfel de exemplu este reprezentat de normele juridice care stabilesc atribuţiile şefului statului. Şi în acest exemplu, dar şi în cel anterior, vor intra sub incidenţa acestor norme juridice persoanele care deţin aceste funcţii, calităţi exclusiv pe perioada, durata cât le deţin. Obligativitatea normei juridice este o altă trăsătură esenţială a acesteia. Normele juridice prescriu conduita pe care statul doreşte să o facă respectată, să o impună societăţii, membrilor acesteia, precum şi raporturilor dintre oameni. Ele (normele juridice) nu sunt simple indicaţii sau dorinţe, ci reprezintă, în principiu, o dispoziţie obligatorie, 2 un ordin care poate atrage impunerea prin forţa coercitivă a statului în situaţia în care nu este respectat/ă. Caracterul obligatoriu al normei juridice este esenţial deoarece asigură ordinea de drept în societate şi o deosebeşte de toate celelalte norme sociale. Indiferent de nuanţa dispoziţiilor cuprinse în norma juridică, aceasta exprimă un comandament impus de puterea de stat, a cărui respectare devine obligatorie. Chiar şi în cazul unor norme juridice supletive (cum sunt unele în dreptul civil) sau unor norme de recomandare, trăsătura esenţială a normelor juridice de a fi obligatorii nu este afectată pentru că puterea de stat le recunoaşte acest caracter, de a fi supletive ori de recomandare. Normele juridice au un caracter tipic în sensul că deşi au caracter general, normele juridice formulează un model (un tip) de conduită, o variantă de comportament, dintre mai multe posibile, care să cuprindă media, preponderenţa conduitei acceptate de către cei mai mulţi, care să răspundă cât mai bine la ceea ce este cel mai general şi mai universal. Normele juridice implică un raport intersubiectiv. Se are în vedere schimbul just între persoane aflate în permanente relaţii sociale. Norma juridică are aşadar un caracter bilateral sau multilateral. Fiinţa socială (omul, individul) solicită fiecărui alt individ, cât priveşte relaţiile sociale, să aibă o conduită concesivă. Plierea subiectului (individului) pe obiectivarea vieţii sociale (în comun), ideea de alteritate a normei – transformarea subiectivului în obiectiv şi cea de reciprocitate – afirmarea persoanei pe plan juridic, implică o permanentă implicare reciprocă faţă de celelalte subiecte. Trăsăturile normei juridice, mai sus enumerate, cunosc diferite forme şi grade de manifestare în raport de categoria actelor normative din care fac parte. Uneori norma juridică îmbracă forma unor principii, mai ales în Constituţie, dar şi în alte acte normative mai importante astfel precum sunt codurile, sau forma unor definiţii în diferite coduri (Codul civil, Codul penal) sau alte legi mai importante, iar normele cu limitare în timp se găsesc mai ales în actele normative cu caracter temporar. Spre exemplu, Constitutia României, republicată, consacră în art.1 alin.(4), principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Iar art.5 din Codul civil consacră principiul rangului prioritar al dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul naţional, prevăzând că în materiile reglementate de acest cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor. Pe de altă parte, prin art. 3 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, sunt definite o serie de termeni şi de expresii cu care operează acest act normativ. Astfel, spre exemplu, prin asigurat se înţelege persoana fizică pentru care angajatorul este obligat să reţină şi să plătească contribuţia individuală de asigurări sociale, precum şi persoana fizică ce achită, în nume propriu, contribuţia de asigurări sociale, conform prezentei legi, iar prin contract de asigurare 3 socială se înţelege contractul încheiat voluntar între persoane fizice şi casele teritoriale de pensii în scopul asigurării în sistemul public de pensii. Trebuie avut în vedere că normele juridice se grupează în structuri precum sunt instituţiile juridice, subramurile, ramurile de drept, formând împreună un sistem, iar pe de altă parte normele se exprimă în izvoare diferite cum ar fi legi, ordonanţe, hotărâri, decrete şi alte acte normative. Aşadar normele juridice nu pot fi izolate unele de altele, nu exprimă reguli de conduită izolate, ci se completează şi sprijină reciproc, formând împreună un ansamblu organizat şi sistematizat. 3. Structura normei juridice Normele juridice au în general în conţinutul lor o structură internă, denumită structură logico-juridică, dar şi o structură externă care arată modul de exprimare a normei în cadrul actului normativ ori a altui izvor de drept din care face parte, aceasta fiind structura tehnico- juridică sau tehnico-legislativă a normei. Norma juridică, pentru a putea fi înţeleasă cât mai uşor de toţi cei cărora li se adresează, trebuie să fie clară, să aibă o anumită structură logică potrivit căreia orice prescripţie, pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme de drept, trebuie să arate în ce condiţii se cere subiecţilor să aibă o anumită conduită, care să fie acea conduită şi ce urmări are nerespectarea sau încălcarea normei cerute. A. Structura logico-juridică În principiu, structura logico-juridică a normei de drept constă în trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau situaţiile în prezenţa cărora devine aplicabilă prescripţia cuprinsă în normă, precum şi, uneori, categoria subiecţilor la care se referă prevederile cuprinse în dispoziţie. Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în ipoteza dată, care sunt drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale subiecţilor de drept cărora li se adresează acea normă. Sancţiunea arată urmările nerespectării dispoziţiei cuprinse în norma juridică. Câteva precizări legate de fiecare din cele trei elemente din structura normei juridice sunt necesare. Astfel, ipoteza poate fi determinată sau relativ determinată. Gradul de determinare al ipotezei depinde de caracterul relaţiei sociale reglementate. 4  Ipoteza determinată stabileşte cu precizie, în mod exact condiţiile în care devine aplicabilă dispoziţia acelei norme juridice. Sunt astfel numeroase normele juridice, care, spre exemplu, stabilesc exact condiţiile în care o persoană se poate pensiona, ori se poate căsători, etc. Ipoteza relativ determinată este aceea în care se indică împrejurările în care devine aplicabilă dispoziţia, dar conţinutul concret al acestor împrejurări, prin natura lor nu poate fi detaliat în norma juridică, ci se lasă la aprecierea organului de stat care aplică norma. Spre exemplu, art.414 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”. Ipotezele în care poate fi pornită o astfel de acţiune în justiţie sunt, prin natura lor, foarte diferite. Ipoteza mai poate fi simplă, adică să prevadă o singură împrejurare sau o singură condiţie în prezenţa căreia dispoziţia să devină aplicabilă. Spre exemplu, art.339 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că ”Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”, sau în art.414 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede ca acel copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Alteori, ipoteza este complexă, adică prevede o multitudine de împrejurări, care toate, luate împreună sau fiecare în parte (în alte ipoteze), trebuie să determine aplicarea dispoziţiei. Spre exemplu, art.103 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, privitor la persoanele fizice arată: “Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă: a) nu au existat registre de stare civilă; b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte; c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.”Aşadar, în oricare din cele patru ipoteze, luate separat, se poate face dovada stării civile înaintea instanţei de judecată, prin oricare dintre mijloacele de probă admise de lege Dispoziţia este acea parte a normei juridice care stabileşte conduita ce trebuie urmată în ipoteza dată. Poate să prevadă fie săvârşirea unei acţiuni, fie o inacţiune, adică abţinerea de la săvârşirea anumitor fapte. De obicei, atunci când dispoziţia prevede sau impune săvârşirea unei acţiuni, inacţiunea, deci neconformarea la dispoziţie este sancţionată şi invers: când prin dispoziţie se prevede sau chiar se impune o inacţiune (a nu se face ceva), acţiunea, adică nesocotirea interdicţiei, va fi sancţionată. Un exemplu de dispoziţie – acţiune se regăseşte în prevederile art.325 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc” sau în alin.(2) al aceluiaşi 5 articol când se precizează ca soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel Dispoziţia, ca element al normei juridice nu poate să prevadă însă numai acţiuni sau inacţiuni. Un exemplu de dispoziţie – inacţiune se regăseşte în prevederile art.209 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Dispozitia poate impune, adică obliga, la o anumită conduită, poate interzice anumite conduite ori poate permite subiecţilor să îşi aleagă conduita. Caracterul conduitei prescrise în dispoziţia normei juridice este, alături de altele, un criteriu de clasificare a acestora, aspect ce va fi tratat în cele ce urmează. Tot în raport de conduita prescrisă – a modului în care este formulată, dispoziţia poate fi, la fel ca şi ipoteza, determinată atunci când sunt stabilite categoric şi fără vreo posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate sau relativ determinată atunci când norma prevede mai multe variante posibile de conduită, urmând ca subiectele să aleagă una dintre ele, sau atunci când dispoziţia fixează nişte limite, iar subiectele pot alege conduita între limitele stabilite. O normă juridică având dispoziţia relativ determinată poate fi, de exemplu, una dintre cele prevăzute de legislaţia în materia societăţilor comerciale. Conform art. 137 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. De asemenea, potrivit art. 138² din acelaşi act normativ, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi. Sancţiunea arată urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei cuprinse în norma juridică. Aceste urmări reprezintă măsurile care pot fi luate şi, după caz, sunt luate împotriva persoanei care a nesocotit dispoziţia cuprinsă în norme, iar aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire prin autoritatea statului. Sancţiunile diferă din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor în funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de pericolul social ce-l prezintă actele de încălcare, de valorile sociale apărate şi alte criterii. Se disting în general ca sancţiuni prevăzute în normele juridice, în funcţie de ramura juridică din care fac parte: sancţiuni penale, administrative, disciplinare, civile etc. Fiecare din acestea se subdivid după gravitatea şi consecinţele lor. 6  În literatura juridică clasificarea sancţiunilor se mai face şi după scopul urmărit prin aplicarea sancţiunii. Pot fi grupate astfel în: sancţiuni de anulare a actelor ilicite, sancţiuni reparatorii (așadar de reparare şi dezdăunare, despăgubire), sancţiuni disciplinare, sau contravenţionale, sau penale. După gradul de determinare, sancţiunile se clasifică astfel: sancţiuni absolut determinate, sancţiuni relativ determinate, sancţiuni alternative şi sancţiuni cumulative. Cele absolut determinate sunt sancţiunile formulate categoric care nu pot fi modificate în nici un mod. Potrivit art.273 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită. Aşadar, încheierea oricărei noi căsătorii prin care s-ar deroga de la dispoziţia respectivă, este nulă absolut, ea nu poate fi înlăturată, prin nimic şi poate fi invocată de oricine. Sancţiunile relativ determinate sunt acele sancţiuni care prevăd limitele maxime şi minime, între care organul de aplicare poate hotărî: spre exemplu, sancţiunile penale prevăd limitele minime şi maxime ale pedepselor, organul de aplicare urmând să stabilească sancţiunea concretă. Potrivit art.269 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, ajutorul dat făptuitorului în scopul impiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundre penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Aşadar, pentru săvârşirea acestei infracţiuni limita minimă prevazută de legiuitor a pedepsei privative de libertate este de 1 an, iar limita maximă este de 5 ani. Instanţei de judecată îi va reveni sarcina de a stabili pedeapsa între aceste limite, în functie şi de circumstanţele atenuante sau agravante, după caz. În cazul sancţiunilor alternative, organul de aplicare al acesteia va alege între două sau mai multe sancţiuni. Spre exemplu, tot în dreptul penal sunt prevăzute pentru unele infracţiuni ca pedepse alternative, închisoarea sau amenda. Potrivit art.203 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă (lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate). Sancţiunile cumulative se întâlnesc în cazul în care se aplică pentru o faptă sau un act ilicit două sau chiar mai multe sancţiuni cumulate, cum ar fi, spre exemplu, în dreptul muncii, pentru o faptă se poate aplica atât o sancţiune disciplinară, cât şi una materială (obligarea la acoperirea pagubei) sau în dreptul penal. Astfel, unui salariat i se poate aplica o sancţiune disciplinară în condiţiile prevăzute de prevederile Codului muncii, cu modificările şi completările ulterioare, (art. 247 – 251) în condiţiile în care se constată săvârşirea unei abateri disciplinare, dar acesta va răspunde şi patrimonial pentru pagubele materiale produse 7 angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, în condiţiile prevăzute de art. 254 şi urm. din acelaşi act normativ. Potrivit art.406 din Codul penal, distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate interesele de stat, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Aşadar, în cazul săvârşirii infracţiunii de compromitere a unor interese de stat, persoanei condamnate i se aplică atât o pedeapsă privativă de libertate cât şi cea a interzicerii unor drepturi. Este de reţinut că nu toate normele juridice au în conţinutul lor şi elementul sancţiune. Aceasta nu înseamnă însă că dispare caracterul general-obligatoriu al normei sau că încălcarea acelei norme rămâne fără consecinţe. Dimpotrivă, există răspundere juridică şi sancţiune pentru orice normă juridică, iar aceasta poate fi prevăzută într-o altă normă juridică. De asemenea, trebuie avut în vedere că sancţiunile, atât prin natura, cât şi prin caracterul lor diferă, nu numai de la o epocă istorică la alta, ci chiar în cadrul aceleiaşi perioade istorice, de la o etapă la alta. În legătură cu structura logico-juridică a normelor de drept penal, în literatura juridică s- au exprimat opinii diferite. Potrivit unor autori şi aceste norme au în structură cele trei elemente cu precizarea că ipoteza constă din conduita de la care persoana trebuie să se abțină sau pe care trebuie să o aibă, după caz, prevăzută în norma respectivă, dispoziţia nefiind prevăzută explicit în normă, ci rezultă din însăşi incriminarea şi sancţionarea faptei, fiind deci oarecum contopită cu sancțiunea. Astfel, unii doctrinari consideră că norma juridică penală specială (cea care incriminează faptele considerate infracţiuni) cuprinde numai două elemente, anume dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă din interzicerea unei acţiuni sau inacţiuni. Prevederea faptei şi a condiţiilor în care este considerată infracţiune, deci regula de conduită pretinsă este chiar dispoziţia, iar nu ipoteza. Săvârşirea a ceea ce se interzice prin dispoziţia normei este infracţiune şi este sancţionată ca atare. Un alt exemplu atipic de normă juridică din punct de vedere al nerespectării, de regulă, a acestei structuri logico-juridice trihotomice o reprezintă normele de drept constituţional despre al căror specific se va dezvolta la cursul de Drept constituţional Vom sublinia în acest context că, spre deosebire de normele de drept penal, în cazul acestora există dificultăţi în identificarea sancţiunilor acestea fiind unele specifice, putând fi deduse pe cale de interpretare din alte prevederi constituţionale şi/sau legale. Pe de altă parte, dat fiind specificul acestei ramuri de drept al cărei principal izvor formal este Constituția, unele dintre aceste norme sunt atipice, din punctul de vedere al structurii logico-juridice pentru că sunt norme-principii, norme care identifică aspecte ce țin de esența unui stat, etc. 8  B. Structura tehnico-juridică Această structură a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi a structurii logico-juridice a acesteia. Redactarea unei norme juridice poate fi concisă, sintetică sau mai dezvoltată. Ca parte a oricărui act normativ, norma juridică este integrată într-un articol, iar articolele pot avea unul sau mai multe alineate. Mai multe articole formează o secţiune, un capitol, respectiv un titlu, ca părţi ale unui act normativ. Articolul este elementul structural de bază al unui act normativ care constituie, de regulă, o normă de sine stătătoare. Un articol nu coincide însă întotdeauna cu o normă juridică. În unele cazuri într-un singur articol pot fi mai multe norme juridice, iar în alte cazuri o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole. Aşa cum s-a arătat mai sus, există norme juridice a căror încălcare (nesocotire) este sancţionată prin intermediul altor norme, cuprinse, de cele mai multe ori, în chiar actul normativ respectiv (mai cu seamă în dreptul administrativ, unde se prevăd faptele considerate contravenţii). Alteori, normele care sancţionează încălcarea altor norme juridice se găsesc în alt act normativ. Astfel, Codul penal, prin normele sale juridice, are menirea de a stabili cazurile de încălcare a celorlalte norme juridice, care prezintă un pericol social ridicat şi de a prevede sancţiunile corespunzătoare. Mai este de reţinut că aplicarea sancţiunilor (nu numai a celor penale) are loc întotdeauna printr-un act al unui organ de stat, autoritate sau instituţie publică împuternicit/ă în acest scop. Nu orice aplicare a sancţiunii înseamnă aplicarea forţei coercitive a statului. Sancţiunile de anulare, de desfiinţare, cele disciplinare se pot aplica şi fără a se implica forţa de constrângere a statului şi numai în cazul în care cel astfel sancţionat nu se conformează, se recurge la aplicarea sancțiunii prin implicarea organului de stat competent. Aplicarea sancţiunilor penale şi în parte a celor contravenţionale are însă caracter coercitiv şi se face prin organele specializate ale statului. 4. Clasificarea normelor juridice Cunoaşterea temeinică a normelor juridice şi corecta lor interpretare şi realizare în relaţiile sociale, face necesară împărţirea normelor de drept. Potrivit unor criterii acceptate în literatura juridică, normele juridice se pot clasifica astfel: 1. După obiectul şi metoda reglementării juridice, adică după ramura de drept se disting: norme de drept constituţional, de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept financiar, de drept procesual civil, etc. 2. După forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, adică după izvorul formal de drept, normele juridice se împart în norme cuprinse în: Constituție; legi – legi constituţionale, legi organice, legi ordinare; ordonanţe de Guvern – ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe emise în 9 baza unei legi de abilitare; decretele Președintelui României; hotărâri de Guvern; acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate precum sunt ordine şi instruncţiuni ale miniştrilor; acte ale autorităţilor administrative autonome; ordinele prefecţilor; actele emise de serviciile publice deconcentrate; hotărârile consiliilor judeţene, dispoziţiile preşedinţilor consiliilor judeţene; hotărârile consiliilor locale, dispoziţiile primarilor, etc. Dacă în cazul Constituției, legilor și ordonanțelor emise de Guvern putem afirma că acestea sunt, sau ar trebui să fie, întotdeauna acte normative, începând cu hotărârile de guvern vom întâlni acte normative, dar și acte cu caracter individual. Există puncte de vedere exprimate de doctrină, mai ales de cea a dreptului administrativ, potrivit cărora şi unele dintre decretele pe care le emite Preşedintele României sunt acte normative, dar o parte a doctrinei apreciază că acestea sunt acte cu caracter individual, deși chiar Curtea Constituțională vorbește, prin jurisprudența sa, de unele decrete ale Președintelui României ca fiind acte normative, precum sunt cele emise în cazul declarării stării de urgență. 3. După sfera aplicării lor şi gradul de generalitate, normele juridice pot fi: norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor raporturilor sociale dintr-o ramură de drept. Normele speciale cuprind doar o anumită categorie de relaţii sociale, mai restrânsă în cadrul unei ramuri. Între cele două categorii există o strânsă legătură, o normă specială putând deveni generală în raport cu o altă normă, având o sferă de aplicaţie mai restrânsă. Se pot distinge, spre exemplu, în Codul penal – partea generală şi partea specială – în care se înglobează norme generale, respectiv speciale. Normele de excepţie sunt acele norme care prevăd o completare, ca excepţie de la regula generală, în cadrul normelor generale sau speciale. Spre exemplu, art.272 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, prevede ca pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. 4. După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în: norme dispozitive, imperative, de recomandare, de împuternicire (competenţă). Normele dispozitive, specifice mai cu seamă dreptului civil şi în general ramurilor dreptului privat, sunt la rândul lor de două feluri: - norme permisive care permit părţilor, subiecte de drept, să aibă o anumită conduită, deci nu o impun. Spre exemplu, în art. 957 alin. (1) din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că orice persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii 10 moştenirii. Tot astfel de norme, de drept procesual de această dată, sunt, spre exemplu, şi cele care permit părţilor să recureze sau nu o hotărâre judecătorească. - norme supletive sunt normele juridice care permit părţilor să-şi aleagă singure o anumită conduită şi, în lipsa unei astfel de alegeri, norma prescrie conduita care trebuie urmată. Spre exemplu, dispoziţiile art.449 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd: “copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi. Dacă părinţii nu au un nume de comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa acordului părinţilor, va decide instanţa de tutelă care-şi va comunica de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea”. Normele imperative sunt cele care impun categoric o anumită conduită şi nu admit vreo abatere de la conduita prescrisă în normă. Şi acestea sunt de două feluri: - norme onerative sunt acele norme care prevăd expres obligaţia subiectului sau subiecţilor să săvârşească o anumită acţiune sau anumite acţiuni. În textul unor astfel de norme nu este întotdeauna necesară folosirea verbului “a obliga”, ci din context poate rezulta implicit obligaţia de a acţiona într-un anume mod. Spre exemplu, în art.499 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinerea copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. În Codul penal sunt însă multe norme care obligă la o anumită acţiune, neconformarea la o asemenea obligaţie constituind o faptă penală. Astfel, în art.267 alin. (1) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătura cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă” (omisiunea sesizării). - norme prohibitive sunt acele norme care interzic categoric şi în mod expres săvârşirea unei acţiuni, a unui act sau fapt juridic. Cel mai des întâlnite în această categorie sunt normele de drept penal, dar pot fi întâlnite şi în alte ramuri de drept, inclusiv în dreptul civil sau dreptul familiei. Astfel, prin art.275 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa, pentru ca prin art.276 din acelaşi act normativ să fie interzisă căsătoria dintre alineatul mintal şi debilul mintal. Normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă de obicei unor organizaţii, organisme. Asemenea norme erau emise anterior de către legiuitor pentru a 11 recomanda conducerilor centrale, ale organizaţiilor cooperatiste (C.A.P.), Cooperaţia meşteşugărească şi Cooperaţia de consum să adopte norme asemănătoare pentru domeniile respective de activitate. Evident că în prezent se mai emit foarte rar asemenea norme. Deoarece cooperaţia meşteşugărească şi de consum încă mai există, se pot întâlni asemenea norme în acele sectoare. Este necesar a menționa că, potrivit reglementărilor de la nivelul Uniunii Europene, recomandarea este un act ce poate fi adoptat de instituțiile Uniunii, prin intermediul cărora acestea își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării. Normele de împuternicire sunt acelea care stabilesc competenţele anumitor subiecţi de drept, de regulă ele fiind imperative și regăsindu-se menționate în cadrul acestora de cele mai multe ori. 5. O altă clasificare a normelor juridice mai este în: norme complete şi norme incomplete. Marea majoritate a normelor juridice sunt complete, având toate elementele constitutive în conținutul lor, iar uneori se pune în discuție chiar și în cadrul actului normativ prin care sunt edictate. Există însă şi norme juridice care nu apar complet, ci fac trimitere la alte norme din acelaşi act sau dintr-un alt act normativ. Acestea sunt normele juridice de trimitere. Sunt considerate norme de trimitere acele norme incomplete în ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea care se completează, împrumutând elementul care lipseşte de la o altă normă la care face trimitere, astfel încât împreună formează norma completă. Se foloseşte acest procedeu pentru a evita repetarea unui element la mai multe norme diferite. Asemenea norme se găsesc mai ales în materia dreptului penal şi a dreptului administrativ, dar şi în alte ramuri de drept. Spre exemplu, în unele acte normative în care sunt prevăzute şi fapte penale, pentru pedeapsă se fac trimiteri la cele prevăzute în Codul penal, sau, în acte normative în care sunt sancţionate anumite fapte ca fiind contravenţii, când se arată sancţiunea, se fac trimiteri la faptele descrise de normele cuprinse actul normativ considerat actul normativ general în materie, anume Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare. O altă categorie de norme incomplete sunt aşa numitele norme în alb, anume acele norme de drept incomplete care urmează a se completa cu elementul structurii logico-interne care le lipseşte printr-o normă juridică ulterioară şi care nu a fost încă adoptată, dar va fi adoptată. Spre exemplu, art. 5 alin. (1) din Constituţia României, republicată, prevede că „Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică”, iar prin Legea nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc aceste condiţii. 12  Conceptul de normă juridică de trimitere mai este folosit şi într-un alt sens în materia dreptului internaţional. Este ceea ce se cheamă în dreptul internaţional normă conflictuală, normă care indică, în cazul unui raport juridic cu element de extraneitate, care este legea competentă aplicabilă acelui raport, dintre două sau mai multe legi, deci ale unor state diferite. Prin urmare, norma conflictuală este o normă de trimitere pentru că ea trimite la legea după care este reglementat un raport juridic cu element străin (de extraneitate). Cunoaşterea structurii normelor juridice, a trăsăturilor acestora, cât şi cunoaşterea clasificării lor este de natură a ajuta la o corectă interpretare a normelor şi, pe cale de consecinţă, la o corectă înţelegere şi aplicare a conţinutului lor atât de către cei cărora li se adresează (subiectele de drept), cât şi de către organele de aplicare. 13