Interpretarea Normelor Juridice PDF

Interpretarea normelor juridice 1. Noţiunea de interpretare Interpretarea normelor juridice reprezintă acea etapă a aplicării acestor norme care constă în operaţiunea raţională şi logică de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului lor în scopul justei aplicări a legii prin co...

Interpretarea normelor juridice 1. Noţiunea de interpretare Interpretarea normelor juridice reprezintă acea etapă a aplicării acestor norme care constă în operaţiunea raţională şi logică de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului lor în scopul justei aplicări a legii prin corecta încadrare în ea a situaţiilor de fapt. Noţiunea interpretării normelor de drept (normelor juridice) cuprinde mai multe trăsături esenţiale şi anume: - interpretarea reprezintă o fază a aplicării dreptului. Aplicarea normelor juridice este o activitate a organelor de stat, a autorităţilor publice competente, a funcţionarilor publici, a magistraţilor, etc. - conţinutul interpretării este dat de faptul că aceasta este o operaţiune rațională (de raţiune, de logică) prin care se lămureşte şi se explică sensul normelor juridice, voinţa legiuitorului; - scopul interpretării normelor juridice este acela de a se încadra în mod corect diversele situaţii concrete, de fapt, în norme, aşadar pentru justa şi corecta aplicare a normei juridice. 2. Necesitatea interpretării normelor juridice Interpretarea normelor juridice este necesară datorită mai multor considerente pe care le vom expune în continuare. În primul rând trebuie ţinut seama de faptul că norma juridică are un caracter general, impersonal. Oricât de perfectă ar fi o norma, ea nu va putea să prevadă toate cazurile la care ar urma să se aplice dat fiind varietatea şi complexitatea faptelor care pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor sale. Aceasta impune ca aceia chemaţi să aplice norma să o interpreteze, să vadă în ce măsura cazul concret este prevăzut în ipoteza acesteia. Desigur, o reglementare mai amănunţită, care să aibă în vedere cât mai multe situaţii concrete, este de dorit, dar nici o legislaţie nu va putea prevede toate cazurile posibile care se pot ivi în viaţă, motiv pentru care apare necesitatea interpretării normei. Uneori chiar legiuitorul foloseşte o formulare a normei cu un grad mare de generalitate pentru a putea cuprinde cât mai multe situaţii concrete posibile, revenind, în acest caz celui care aplică norma, rolul de a o interpreta corect. Interpretarea dreptului se mai impune, în al doilea rând, şi datorită modului în care sunt redactate actele normative. Unii termeni folosiţi, cuvinte sau expresii au un înţeles diferit faţă de cel din vorbirea obişnuită. Uneori, chiar în cuprinsul actului normativ, se dă definiţia ori înţelesul unor termeni folosiţi la redactarea respectivului act sau există reguli privitoare la interpretarea contractelor. De exemplu, în vorbirea curentă nu se face deosebire între expresiile “a avea”, “a poseda”, sau “a 1 deţine”, pe când în limbajul dreptului civil, fiecare din cele trei verbe exprimă trei concepte diferite: “a avea” înseamnă a avea proprietatea unui lucru cu cele trei elemente ale proprietăţii si anume: posesia, folosinţa, dispoziţia; “a poseda” înseamnă a deţine un lucru cu intenţia de a te comporta faţă de el ca un proprietar, fără a fi însă proprietar; “a deţine” înseamnă a stăpâni un lucru, dar nu pentru sine, ci pentru altul. Interpretarea legii/a normei juridice mai este necesară, în al treilea rând, şi pentru a se lămuri unele contradicţii aparente ce se pot ivi, fie între acte normative diferite, fie între dispoziţii ale aceluiaşi act normativ şi dispoziţii cu valoare de principiu, constituţionale. În asemenea situaţii se recurge la metoda interpretării sistematice. 3. Clasificarea interpretării normelor juridice Interpretarea normelor de drept poate fi supusă mai multor clasificări folosind mai multe criterii diferite. Clasificarea interpretării prezintă interes atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Sub primul aspect, clasificarea interpretării permite o mai bună sesizare a asemănărilor şi deosebirilor dintre diferitele forme de interpretare, iar din punct de vedere practic, căruia de altfel îi este subordonat şi primul aspect, aceasta clasificare serveşte la adâncirea cunoaşterii acestei instituţii a dreptului şi, prin aceasta, la o mai bună şi corectă aplicare a normelor juridice. Principalele criterii de clasificare şi felurile (formele) de interpretare în funcţie de aceste criterii sunt următoarele: 1) În funcţie de criteriul gradului forţei juridice a interpretării, sau după organul/autoritatea care face interpretarea identificăm: - interpretarea oficială sau obligatorie; - interpretarea neoficială. 2) După rezultatul obţinut în urma interpretării (raportul dintre conţinutul literal şi cel real al normei juridice), aceasta este de trei feluri: - interpretare literală sau declarativă; - interpretare extensivă; - interpretare restrictivă. 3) În funcţie de criteriul metodei de interpretare, interpretarea se clasifică în: - interpretare gramaticală, - interpretare logică, - interpretare sistematică, - interpretare teleologică, - interpretare istorică. 2  4. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ de stat/autoritatea publică, respectiv de către organul/autoritatea care a emis actul sau organul/autoritatea căruia/căreia i s- a conferit prin lege o astfel de competenţă şi care are o forţă juridică obligatorie. Această interpretare are un caracter general şi obligatoriu. Potrivit teoriei juridice, interpretarea oficială este la rândul său de două feluri: a) autentică – este interpretarea făcută de chiar organul care a emis actul normativ din care face parte norma interpretată. O lege nu poate fi interpretată (o normă dintr-o lege) decât tot printr-o lege interpretativă, iar forţa obligatorie a acestei interpretări este egală cu cea a normei interpretate. În prezent, este evident că, în situaţia în care ar apărea necesitatea unei asemenea interpretări a legilor, deşi actuala Constituţie nu prevede în mod expres aceasta, o asemenea interpretare nu o poate da decât tot Parlamentul care, potrivit dispoziţiilor art.61 din Constituţie, este „unica autoritate legiuitoare a ţării”. b) judiciară (cauzală, cazuală) este interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti cu ocazia aplicării normei de drept la soluţionarea unui caz concret. Această interpretare are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul concret judecat, îmbrăcând forma de putere a lucrului judecat, dar doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti respective. Prin urmare ea nu are caracterul general- obligatoriu al interpretărilor oficiale autentice, acest caracter obligatoriu rezumându-se numai la speţa concretă definitiv judecată. Interpretarea neoficială este interpretarea dată de oamenii de ştiinţă, de persoane care nu acţionează în calitate de organ de stat, de autoritate publică, motiv pentru care mai este denumită şi interpretare doctrinară sau ştiinţifică. Această interpretare nu are caracter obligatoriu întrucât nu emană de la un organ de stat, în schimb ea se poate impune prin caracterul său ştiinţific şi prin valoarea raţionamentelor pe care se bazează, uneori ajutând în acest fel nu numai pe practicieni (cei chemaţi să aplice legea), dar şi la îmbunătăţirea legislaţiei prin observaţiile şi demonstraţiile ştiinţifice făcute. 5. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă Există situaţii în care cei care fac interpretarea normei juridice, după utilizarea metodelor de interpretare (asupra cărora vom reveni şi care se folosesc concomitent, şi nu disparat) pentru lămurirea completă a normei respective, trebuie să vadă care este raportul dintre conţinutul real la care s-a ajuns folosind metodele respective şi conţinutul aparent al normei juridice, al textului acesteia. Astfel, în cazul unor norme juridice se constată că redactarea lor este astfel formulată încât intenţia legiuitorului nu reiese clar, evident la simpla citire a normei, iar o cercetare mai aprofundată, utilizând toate procedeele şi metodele de interpretare, duce la concluzia că dincolo de conţinutul aparent formal al normei, se află un conţinut real, adică voinţa autentică a legiuitorului. 3  În funcţie de rezultatul obţinut prin compararea conţinutului real al normei juridice cu formularea textului (conţinutul literal) al acesteia, se poate ajunge la trei soluţii: a) interpretarea literală (declarativă) există atunci când între conţinutul literal (textul, formularea) al normei juridice şi conţinutul ei real, există o perfectă suprapunere, o deplină coincidenţă. Aşadar, conţinutul real al normei se desprinde clar, cu uşurinţă din modul în care este formulat textul normei juridice respective întrucât în el este descrisă exact, fără nici un fel de dubiu, sfera cazurilor la care se referă acea normă. Majoritatea normelor juridice fac parte din această categorie. b) interpretarea extensivă apare atunci când interpretul ajunge la concluzia că, în înţelesul ei literal, norma nu acoperă toate situaţiile pe care, în intenţia legiuitorului, trebuia să le acopere. În asemenea cazuri cel ce interpretează norma îi atribuie un sens mai larg decât ce rezultă din conţinutul ei literal. Menţionăm că în practică se ajunge la o asemenea interpretare pe baza argumentului de interpretare logică denumit analogie. Nu pot avea o interpretare extensivă acele norme care stabilesc o enumerare limitativă, care prevăd excepţii şi prezumţii. Dimpotrivă, dacă norma prevede o enumerare cu titlu de exemplu, deci nelimitativă, sau expresia “şi altele asemănătoare” ori alte expresii cu acest sens, interpretarea va fi extensivă. c) interpretarea restrictivă se face atunci când, spre deosebire de situaţia precedentă, interpretul ajunge la concluzia că aplicarea normei respective trebuie să fie mai restrânsă decât apare în formularea textului. Aceasta interpretare este opusul interpretării extensive. Când textul normei conține enumerări limitative, prevede excepţii ori prezumţii, acestea sunt de strictă interpretare, făcându-se astfel o interpretare restrictivă, norma aplicându-se strict numai la cazurile prevăzute de aceasta. Această interpretare o regăsim în toate ramurile de drept, dar mai cu seama cât priveşte normele de drept penal. Mai trebuie reţinut că interpretarea extensivă sau cea restrictivă nu se referă la conţinutul real al normei, ci la cel aparent (textual), interpretul căutând prin aceste interpretări să găsească, în formularea normei, voinţa reală a legiuitorului care este unică. Aşadar, prin aceste feluri de interpretări nu se adaugă la lege, nu se modifică (prin restrângere ori prin extindere) voinţa reală a legiuitorului, ci doar se încearcă descoperirea ei integrală în modul de redactare a normei juridice. 6. Metode de interpretare a normelor juridice Interpretarea normelor juridice presupune şi folosirea anumitor mijloace, a unor procedee tehnice de examinare a textelor normative care se mai numesc şi metode de interpretare cu ajutorul cărora se poate stabili înţelesul exact şi deplin al acelui text. Metodologia interpretării normelor juridice prezintă aspecte variate şi specifice fiecărei ramuri de drept. Se consideră, în literatura juridică, că 4 există un număr de procedee sau metode tehnice de interpretare a dreptului care au un caracter general, acestea fiind: a) interpretarea gramaticală – constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice în text, prin termenii în care este redactată norma. Din acest punct de vedere se disting trei categorii de cuvinte. Prima categorie este formată din cuvinte care au înţelesul obişnuit din vorbirea curentă. Cea mai mare parte a cuvintelor utilizate în redactarea textelor actelor normative sunt cele din vorbirea curentă, din fondul general de cuvinte al limbii române, iar acest lucru este firesc deoarece legile trebuie astfel redactate încât să poată fi înţelese cu uşurinţă de către întreaga populaţie. Practic însă în nici o legislaţie nu se pot folosi exclusiv asemenea termeni. O a doua categorie de cuvinte este a celor care deşi sunt folosite în vorbirea obişnuită, curentă, au înţeles juridic special, așadar au un alt înţeles ca termen juridic decât în vorbirea curentă. În dreptul civil “solidaritatea” se referă la un raport de obligaţie cu pluralitate de subiecte şi poate fi “solidaritate activă” atunci când există mai mulţi creditori care pot pretinde împreună sau fiecare din ei plata unei creanţe (datorii) de la un debitor sau “solidaritatea pasivă” atunci când sunt mai mulţi debitori (datornici) fiecare din ei fiind obligat pentru întreaga creanţă (datorie) faţă de un singur creditor. A treia categorie de termeni sunt termenii specifici, proprii fiecărei ramuri de drept. În această categorie intră mai mulţi termeni, o parte din ei fiind chiar definiţi în cuprinsul actului normativ respectiv. Spre exemplu, în dreptul civil avem termeni precum; gaj, ipotecă; în dreptul familiei sunt termeni ca: tutore, curator, adoptat, adoptator; în dreptul penal sunt termeni ca: inculpat, învinuit; precum şi alţi termeni specifici altor ramuri de drept. Aşa cum arătam, uneori se specifică chiar în actul normativ definiţia unor termeni tocmai pentru a se evita interpretarea greşită a acestora. În Codul penal, spre exemplu, în partea generală, art.172 - 187 arată înţelesul unor termeni sau expresii folosite de legea penală, de altfel Titlul X aferent acestor articole are chiar denumirea „Înţelesul unor termenii sau expresii în legea penală”. Mai menţionăm că uneori, acelaşi cuvânt poate avea semnificaţii diferite în funcţie de instituţia de drept, respectiv ramura de drept din care face parte. Spre exemplu, termenul “culpă” are parțial o anumită semnificaţie în dreptul civil şi o altă semnificaţie în dreptul penal, ca formă a vinovăţiei. În sensul că în dreptul civil se poate vorbi despre o culpă gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese. De asemenea, în dreptul penal, conform prevederilor art. 16 alin. (5) din Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, putem vorbi și despre intenția depășită atunci când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. 5  Interpretarea gramaticală presupune, în al doilea rând, analiza propoziţiilor din punct de vedere al legăturii dintre cuvinte, a genului, cazului sau numărului la care se află acestea. Astfel, dacă între două condiţii prevăzute în textul unei norme juridice se află conjuncţia “şi” înseamnă că acele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. De exemplu, dispoziţiile art.227 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, care incriminează divulgarea secretului profesional: “Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”. Se observă aici că este folosită în text conjuncţia “şi” care arată că sunt necesare două condiţii şi anume: divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, cât şi aceea a păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date. Pe de altă parte folosirea conjuncției “ori” şi a conjuncției “sau” ne arată că ne aflăm în prezenţa a două condiţii alternative, fiind suficientă îndeplinirea doar a uneia dintre ele. De exemplu, dispoziţiile art.214 alin.(1) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, care incriminează exploatarea cerşetoriei, prevăd că: “Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau să beneficieze de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Astfel, la felul actului se arată că acesta constă în “apelarea în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material”, ori, cealaltă alternativă, în “beneficierea de foloase patrimoniale de pe urma aceleaşi activităţi”. La fel, sancţiunea este privită alternativ, respectiv închisoare “sau” amendă. Dacă s-ar folosi particula/conjuncţia “şi”, ar însemna că pedeapsa este cumulativă, adică atât închisoare, cât şi amendă. Interpretarea gramaticală mai presupune şi o analiză atentă a cazului, numărului, genului la care sunt folosite cuvintele în text. b) interpretarea logică este unul din cele mai importante şi vechi procedee de interpretare a normelor juridice. Ea constă în aplicarea regulilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină aceasta pentru desluşirea înţelesului unei norme juridice. Această interpretare se bazează mai ales pe raţionamente inductive şi deductive. Vechimea şi frecvenţa folosirii acestei metode de interpretare, încă din dreptul roman, a condus la cristalizarea unor reguli de interpretare logică exprimate în adagii sau la consacrarea unor argumente de interpretare logică. Cele mai folosite şi des întâlnite reguli se exprimă în mai multe adagii şi anume: 1. “Excepţiile sunt de strictă interpretare” (exceptio est strictissimae interpretationis) potrivit căruia, textele de excepţie trebuie să fie aplicate numai la ipotezele la care se referă, neputând fi admisă extinderea aplicării acestora şi la alte ipoteze sau la alte cazuri decât cele strict arătate. Este vorba 6 despre ceea ce s-a mai arătat şi la interpretarea restrictivă, şi anume că excepţiile, enumerările limitative şi prezumţiile sunt de strictă interpretare. Spre exemplu, dispoziţiile alin.(3) ale art.270 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că “Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte”. Aceasta este o exceptare de la pedeapsă, dar numai pentru persoanele strict arătate, respectiv membrii de familie, iar Codul penal într-o altă dispoziţie, anume art.177, arată ce se înţelege prin “membru de familie”. Aşadar textul nu poate fi extins şi la alte persoane decât cele identificate de art.177, anume ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; respectiv persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc [împreună]. Un aspect particular al acestei reguli de interpretare logică îl constituie interpretarea legii speciale în raport cu legea generală, care constituie regula, principiul. O lege specială se distinge prin aceea ca ea cuprinde o reglementare nu doar diferită de cea din legea generală, ci şi o reglementare amănunţită a respectivei materii. Legea specială, constituind deci excepţia, este de strictă interpretare. Mai este de reţinut că mai frecvent o lege specială (termenul “lege” este folosit în sens larg, adică desemnând orice act normativ) are aceeaşi forţă juridică cu cea a legii generale. De asemenea, nu trebuie înţeles că o “lege specială” trebuie să fie numai într-un act normativ distinct de cel care este “lege generală”, ci norme speciale pot apărea şi în cuprinsul aceluiaşi act normativ, dispoziţii normative de excepţie, așadar “lege specială” în raport cu alte norme cu valoare de principiu (lege generală). În sfârşit, întotdeauna legea specială derogă (se abate, face excepţie) de la legea generală, dar invers nu, adică legea generală nu derogă de la legea specială. 2. O altă regulă de interpretare logică se exprimă în adagiul “unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem” (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Potrivit acestei reguli, interpretul nu are dreptul să restrângă aplicarea unei norme care este redactată în termeni generali. Generalitatea formulării normei juridice, mai ales a ipotezei acesteia, conduce la generalitatea aplicării ei. Cu alte cuvinte, această regulă se mai poate defini ca fiind aceea care nu permite interpretului să restrângă sfera situaţiilor la care acea normă poate fi aplicată atâta timp cât redactarea ei permite să fie aplicată la un număr mai mare de situaţii. Trebuie însă precizat că această regulă nu este imperativă, astfel că uneori se poate ajunge la unele distincţii (restricţii) care nu rezultă expres din textul normei respective. 3. Un alt adagiu care exprimă o regulă de interpretare logică este cel care arată că “norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul neaplicării ei”. Potrivit acestei reguli, normele juridice sunt adoptate (edictate) pentru a fi aplicate, așadar pentru a produce efecte deoarece altfel nu şi-ar avea justificare. Orice normă juridică are un anumit 7 rost, un scop astfel că trebuie să fie aplicată în domeniul pe care îl reglementează. În legi nu sunt dispoziţii exprese în acest sens, dar aceasta se poate deduce din logica elaborării normelor juridice şi chiar din unele dispoziţii legale. Mai menţionăm că regulile de interpretare logică mai sus prezentate sub forma unor adagii, la care unii autori adaugă şi altele, îşi găsesc aplicabilitatea mai ales în materia dreptului civil, ele provenind de altfel din dreptul roman, dar sunt aplicabile şi altor ramuri de drept la interpretarea normelor juridice respective. Pe lângă aceste reguli, pentru interpretarea logică sunt folosite şi argumente de logică juridică. Argumentele folosite în interpretarea logică reprezintă anumite reguli ale logicii formale adaptate la nevoile lămuririi înţelesului normelor juridice. Deoarece sunt folosite încă din dreptul roman, ele au fost exprimate şi astfel sunt cunoscute prin denumiri latine. Principalele argumente logice cunoscute în interpretarea normelor juridice sunt următoarele: 1. argumentul “per a contrario” care se poate exprima şi astfel: ori de câte ori un text prevede un anumit aspect, se presupune că el neagă contrariul. Folosirea acestui argument nu poate fi însă generală, nu întotdeauna el poate fi concludent. Valoarea acestui argument este relativă, deoarece nu întotdeauna din tăcerea legii se poate ajunge la concluzia că legiuitorul a înţeles că în cazurile contrare celui reglementat, să se adopte soluţia contrară. 2. argumentul “a fortiori” (cu atât mai mult) este folosit în interpretarea logică pentru a se justifica aplicarea normei la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă putere în cazul dat, dar neprevăzut în normă. 3. argumentul reducerii la absurd (“reductio ad absurdum”) este procedeul prin care se evidenţiază că o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la o soluţie absurdă, imposibilă. În mod obişnuit, demonstrându-se falsitatea unei teze, se fundamentează temeinicia celeilalte teze adevărate. Acest argument se foloseşte mai cu seamă de către doctrină în probleme controversate. 4. argumentul de analogie se bazează, în esenţă, pe ideea că aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte. Este un argument frecvent folosit, mai ales în dreptul civil şi, mai puţin, în dreptul penal. Atunci când se foloseşte acest argument trebuie avute în vedere nu numai asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de normă şi situaţia care urmează să fie rezolvată prin folosirea acestui argument în baza aceleiaşi norme juridice. Folosirea acestui argument are ca rezultat, de obicei, interpretarea extensivă a normelor juridice. Este procedeul prin care se acoperă, de regulă, lacunele legii, situaţie în care se vorbeşte de analogia legii, sau când se recurge la normele juridice ale aceleiaşi ramuri de drept sau analogia dreptului, când se face analogie cu principiile generale care reglementează situaţii asemănătoare în acel domeniu. 8  Mai precizăm ca acest argument nu este singurul prin care se ajunge la interpretarea extensivă a legii, ci numai unul dintre ele, deoarece la interpretarea extensivă se poate ajunge şi prin alte argumente (ex. argumentul “a fortiori”). Dacă în dreptul civil, analogia legii şi a dreptului sunt acceptate, în schimb, în dreptul penal nu este admisibilă, de regulă, extinderea aplicării legii prin analogie, normele de drept penal fiind de strictă interpretare. Totuşi, uneori interpretarea prin analogie se foloseşte în dreptul penal pentru a descoperi adevărata voinţă a legiuitorului. c) Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin fixarea ei în sistemul principiilor fundamentale ale ramurii de drept căreia îi aparţin, în cadrul instituţiei de drept sau în sistemul de drept. În cadrul interpretării sistematice este necesar să se stabilească: - locul pe care îl ocupă norma juridică în sistemul actelor normative (sau chiar al izvoarelor formale de drept); - felul normei juridice respective, adică dacă este o normă generală, specială sau de excepţie în cadrul actului normativ respectiv, etc; - felul actului normativ din care face parte acea normă supusă interpretării pentru a se vedea dacă este o lege generală sau o lege specială. Aceste aspecte urmează a fi avute în vedere deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, legea specială derogă de la legea generală, pe când legea generală nu derogă de la cea specială. Mai trebuie avut în vedere locul pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul aceluiaşi articol din lege, în cadrul secţiunii, capitolului, părţii, etc. din actul normativ respectiv. Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare a normelor juridice decurge din legătura sistemică existentă între elementele componente ale sistemului de drept dintr-un stat. Nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă din contextul celorlalte norme, astfel, spre exemplu normele din partea specială a codurilor nu pot fi rupte de normele şi principiile din partea generală, iar normele ramurilor de drept de normele constituţionale, etc. d) Interpretarea teleologică (teleos = scop) constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat acea normă sau actul normativ respectiv. Desigur, această interpretare poate da numai o orientare pentru că ea trebuie coroborată cu celelalte forme şi metode de interpretare. 9  e) Interpretarea istorică este o formă de interpretare strâns legată de cea teleologică şi constă în căutarea înţelesului normei de drept pe baza studierii elementelor de ordin social-politic, economic şi juridic caracteristice momentului în care acea normă, respectiv actul normativ, au fost adoptate. Aceasta presupune cercetarea lucrărilor preparatorii elaborării actului normativ, a expunerilor de motive, a dezbaterilor ce au avut loc la adoptarea acelui act. Se cercetează uneori precedentele legislative şi legislaţia comparată care au servit la elaborarea legii. Toate aceste elemente avute în vedere la interpretarea istorică nu conduc direct la interpretarea unei norme juridice, ci oferă posibilitatea cunoaşterii condiţiilor în care actul normativ respectiv a fost adoptat, iar pe această bază, folosind şi celelalte forme şi metode de interpretare, se oferă descoperirea sensului real, adevărat, al unei norme juridice din acel act şi aplicarea corectă a ei la cazul concret dat. Din cele arătate anterior se pot concluziona următoarele: - pentru a se stabili înţelesul real al unei norme juridice trebuie folosite, dacă este necesar, toate procedeele de interpretare. Nu există un procedeu infailibil de interpretare. Chiar şi atunci când, uneori, înţelesul unei norme pare a fi suficient de clar din simpla sa lecturare, este necesar totuşi, să se procedeze la o verificare a concluziilor obţinute, prin procedeele de interpretare posibile şi cunoscute. - pe de altă parte, trebuie reţinut că prin interpretare, organul/autoritatea care aplică legea nu are dreptul să modifice voinţa legiuitorului. El poate şi trebuie să descopere înţelesul real al normei de drept, voinţa reală a legiuitorului. Uneori, în unele situaţii, prin interpretare se poate ajunge chiar la completarea unor lacune ale legii, dar aceasta se face cu ajutorul celorlalte dispoziţii din lege şi întotdeauna fără a se modifica voinţa reală, autentică a legiuitorului. 10