Sinteze TGD PDF

CUPRINS: 1. Metodologia juridica 2. Acceptiunile noțiunii de drept 3. Originea și apariția dreptului 4. factorii de configurare a dreptului. cadrul natural 5. conținutul și forma dreptului 6. tipologia dreptului 7. noțiunea sistemului dreptului 8. criterii de structur...

CUPRINS: 1. Metodologia juridica 2. Acceptiunile noțiunii de drept 3. Originea și apariția dreptului 4. factorii de configurare a dreptului. cadrul natural 5. conținutul și forma dreptului 6. tipologia dreptului 7. noțiunea sistemului dreptului 8. criterii de structurare a sistemului de drept 9. drept public și drept privat 10. definiția dreptului 11. principiul separării puterilor în stat 12. instituțiile statului. instituțiile statale judiciare 13. Principiile dreptului 14. Funcțiile dreptului 15. Sistemul normelor sociale 16. corelația normelor juridice cu normele etice 17. Norma și trăsăturile normei juridice 18. Structura normei juridice 19. clasificarea normelor juridice 20. acțiunea în timp a normei juridice 21. ieșirea din vigoare a normei juridice 22. acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor 23. noțiunea de izvor de drept 24. sensul material și sensul formal al izvorului de drept 25. clasificarea izvoarelor formale ale dreptului 26. obiceiul juridic 27. practica juridică și precedentul judiciar 28. Actul normativ 29. principiile legiferării 30. Partile constitutive ale actului normativ 31. Elementele de structură ale actului normativ 32. tehnica sistematizării actelor normative 33. Conceptul realizării dreptului. formele realizării 34. aplicarea dreptului 35. noțiunea și trăsăturile actului de aplicare a dreptului 36. fazele procesului de aplicare a dreptului 37. noțiunea și rațiunea interpretării normelor juridice 38. Felurile interpretării normelor juridice 39. metodele interpretării juridice 40. Rezultatele interpretării normelor juridice 41. definiția și trăsăturile raportului juridic 42. Conceptul de subiect de drept 43. capacitatea juridică 44. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice 45. Conținutul raportului juridic 46. dreptul subiectiv 47. proba dreptului subiectiv 48. obiectul raportului subiectiv 49. faptul juridic 50. răspunderea juridică 51. formele răspunderii juridice 52. condițiile răspunderii juridice  1. METODOLOGIA JURIDICA Metodologia juridică este acel sistem al unor factori de relativă invarianță într-un număr suficient de mare de metode factori ce au ca obiect raporturile legăturile relațiile care se stabilesc între diferite metode în procesul cunoașterii fenomenului juridic.Conținutul metodologiei juridice:  principiile;  normele;  criteriile metodologice. Raporturile, legăturile, relațiile care se stabilesc între diferite metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare științifică, alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Metodele cercetării științifice juridice:  Metoda logică - logica juridică privește logica normelorși are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. Aici vorbim de silogism, exemplu schema von Wrigt.  Metoda comparativa - știința dreptului comparat constă în compararea sistemelor de drept ale diferitelor state a instituțiilor și normelor acestora; dreptului comparat îi revin 2 funcții, o funcție documentară și-o funcție normativă. Reguli legate de metoda comparativă în drept: - Se compară ceea ce este comparabil; - se va cerceta sistemul izvoarelor dreptului din sistemele comparate; - nu se va ține seama numai de sensul inițial al normei, ci și de evoluția sensului în procesul aplicării normei; - Ca și termeni supuși comparațieise va lua în considerare contextul social politic și cultural din care au rezultat. Metoda istorică - dreptul urmează firul evoluției sociale, în el reflectându-se nivelul dezvoltării culturale a unei societăți în diferite epoci istorice.Așadar avem primele legiuiri codul lui Hammurabi Legile lui Manu,Codul lui Mu,Legea celor XIITable, toate acestea fiind monumente juridice, ele fiind dovada evoluției istorice. Metoda sociologică - aici deducem că toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale, însă nu toate fenomenele sociale sunt și fenomene juridice.Avem fenomene juridice primare, adică legile, activitatea jurisdicțională si activitatea administrativa, și fenomene juridice secundare, adică responsabilitatea socială, statutul și rolul individului.Aceasta metoda studiază dreptul din exterior, ubi societas ibijus. Metodele cantitative - ele au rolul de a contribui la perfecționarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienței lor sociale și la îmbunătățirea activității practice de realizare a dreptului. Aici vorbim de informatica juridica și de cibernetica juridică.  2. ACCEPTIUNILE NOTIUNII DE DREPT:  Dreptul ca știință  dreptul obiectiv  dreptul subiectiv  dreptul natural  dreptul pozitiv  dreptul ca artă și tehnică. Stiința dreptului reprezintă ansamblul de idei noțiuni concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. Dreptul obiectivreprezinta ansamblul normelor legale.Aici dreptul îmbină necesitatea și libertatea. dreptul este principiul de direcție,el dă societății caracterul de coerență. Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare, adică active, dintr-un stat.El este un drept aplicabil imediat și continuu, obligatoriu și poate fi dus la îndeplinire printr-o forță coercitivă a statului. Suntem în prezența dreptului pozitiv și atunci când este vorba despre lege, dar și atunci când ne referim la obiceiurile și cutumele juridice, la practica judecătorească și precedentul judecătoresc. Dreptul subiectivreprezinta facultatea unui subiect de drept de a-si valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes legalmente protejat. Ca și exemplu putem lua dreptul de proprietate. Dreptul natural este un sistem de norme de drept care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Dreptul natural se găsește în ființa umană. regulile dreptului natural sunt eterne universal valabile. în articolul unu din declarația universala a drepturilor omului se spune că” toate fiintele se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. de aici rezultă că libertatea și egalitatea sunt drepturi înnăscute șiiși au originea în starea de natură. Dreptul ca tehnică și artă este un ansamblu de norme care organizează viața în comun, o tehnică a conviețuirii umane, menită să disciplineze comerțul uman și să apere societatea de excese. legiuitorul trebuie să posede arta elaborării normelor juridice, iar judecătorul trebuie sa posede arta de a aplica legea în litera și spiritul ei la fel și procurorul, avocatul sau organul administrativ. 3. ORIGINEA SI APARITIA DREPTULUI Dreptul este strict legat de evolutia generala a societatii in diferitele sale stadii de dezvoltare istorica.Romanii credeau in vesnicia dreptului, „ acolo unde este societate exista si drept” si invers.Din nevoia instinctiva de a trai in societate apare in nevoia de a stabili reguli juridice. Daca ne gandim la drept ca fiind echivalent fiecarei reguli de conduita, atunci el exista din momentul aparitiei primelor forme de organizare sociala(hoarda, ceata, ginta...).Daca, insa, consideram ca dreptul nu poate exprima decat nevoile sociale ale unei organizari in forma politica, atunci dreptul apare in conditii social-istorice, caracterizate prin diferentieri specifice societatii politice. 4. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI:  Cadrul natural  Cadrul social politic  Factorul uman Cadrul natural prin componentele sale, si anume, mediul geografic, factorii biologici, fiziologici si demografici, influenteazadreptul.Mediul geografic reprezinta un ansamblu de factori care influenteazaviata sociala, dezvoltarea economica, posibilitatiledezvoltarii politice, etc..Diferentele dintre epocile dreptului nu consista in deosebiril climatice sau geografice, ci in realitatilepentru combaterea poluarii mediului, masuri legislative de crestere sau limitare asupra cresterii demografice, regim juridic al spatiului aerian, regim juridic al marii teritoriale, etc. Cadrul social politic, fiind un produs social, dreptul se afla in permanenta relatie cu interesele structurilor sociale.Componentele acestui factor sunt economicul, politicul, ideologicul, culturalul, etc. Asupra dreptului exercită influență și structurile organizatorice ale societății; aici nu intră doar statul, ci și grupurile de interes și partidele politice. Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor.Viata dreptului se desfasoara in totalitate intr-un cadru social-uman.Elofera omului variante pozitive de un model cultural, un model de conduita.Dimensiunea umana a dreptului priveste drepturile fundamentale ale individului, drepturi care garanteaza egalitatea deplina a indivizilor. 5. ESENTA, CONTINUTUL SI FORMA DREPTULUI Esenta dreptului asigura fundamentul sistemului de drept si este exprimata de vointa juridica si de interesul juridic.Candvorbm de esenta dreptului, avem in vedere vointa generala exprimata prin cutume sau prin legi, vointa generala care tinde sa subordoneze vointele individuale. Continutul dreptului il constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau expresie concreta vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale etatica.Latura normativa reprezinta acel element al continutului dreptului ce ii confera acestuia pozitivitate. Forma dreptului semnifica aspectul exterior al continutului.Este modul in care se leaga elementele ce compun continutuldreptului.Si avem: -forma intena a dreptului – gruparea normelor juridice pe institutii si ramuri, etc. -forma externa a dreptului – izvoarele dreptului, codificari, incorporari, legi, decrete, hotarari, etc.  6. TIPOLOGIA DREPTULUI Avem 2 criterii: -in functie de dependenta de tipologia sistemelor de organizare sociala; -in functie de apartenenta dreptului la un bazin de civilizatie juridica. In functie de dependenta de tipologia sistemelor de organizare sociala avem: -drept sclavagist; -drept feudal; -drept burghez; -drept socialist. Acestea mai sunt denumite si tipuri istorice de drept. In functie de apartenenta dreptului la un bazin de civilizatie juridica, avem urmatoarele familii de drept: - familia dreptului romano-germanic – sunt rezultatul adoptarii dreptului roman in Europa si in alte parti ale lumii.Acestea pot fi clasificate astfel: a.sisteme de influenta franceza(in care se incadreaza si dreptul civil roman); b.sistemul germano-elvetiano-italian; c.sistemul tarilor nordice. - familia dreptului anglo-saxon – isi are originea in Anglia, fiind in vigoare in aceasta tara, dar si in Tara Galilor, S.U.A., Australia, Noua Zeelanda, etc.. Acesta se imparte in 3 ramuri: a.commonlaw – alcatuit din reguli stabilite pe cale judecatoreasca, numite precedente judecatoresti.Crearea dreptului revine judecatorului. b.statutarylaw – reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept create prin lege(statute).Legislatia(legea scrisa) are mai mult caracter de lege speciala.Marea Britanie nu are o constitutie, un act fundamental unic, ci ea este formata din mai multe categorii de norme, cuprinse in dreptul statutar(statutarylaw), in dreptul judiciar(commonlaw) si in obiceiul constitutional(ca drept nescris, alcatuit din uzante). c.equity – alcatuit din reguli de drept pentru atenuarea asperitatilor regulilor de commonlaw. - familia dreptului musulman – ilintalnim cu o vasta arie de raspandire in Asia si Africa.Sistemul dreptului musulman a fost integrat organic doctrinei religioase a Islamului.Sursa acestui sistem de drept o formeaza Coranul, Sunna, Idjma si Idjitihadul. Mai avem si Dreptul Uniunii Europene.Premisa dreptului Uniunii Europene, o constituie sistemul de organizare sociala europeana.Tratatul de Maastricht din 1992 a pus bazele unei noi Europe, creand un cadru unitar si bazat pe cele 3 aspecte tipice ale suveranitatii statale, si anume: moneda, siguranta interna si justitia, si politica externa si apararea. 7. NOTIUNEA SISTEMULUI DE DREPT In teoria dreptului avem analiza de sistem in ceea ce priveste: -sistemul juridic – parte componenta a realitatii sociale; -sistemul legislatiei – totalitate a normelor; -sistemul dreptului – organizarea dreptului pe ramuri si institutii. Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului, ca unitate obiectiv determinata.Sistemul legislatiei reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor.Norma juridica reprezinta elementul de baza al sistemului dreptului.Elementele sistemului dreptului (norme, ramuri si institutii) nu sunt indiferente unele fata de altele. 8. CRITERIILE DE STRUCTURARE A SISTEMULUI DE DREPT Ramura de drept reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale, in baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune.Criteriile de clasificare a ramurilor de drept sunt: - Obiectul reglementarii juridice – reprezinta relatiile sociale care cad sub incidenta normelor juridice; - Metoda de reglementare – indica modalitatea practica de influentare a conduitei in cadrul respectivelor relatii sociale; aici avem metoda subordonarii, specifica dreptului public, si metoda egalitatii, specifica dreptului privat; - Principiile comune – sunt constante ale dreptului, exprimate ca idei directoare ale ramurii de drept. In cadrul fiecarei ramuri de drept, normele juridice se grupeaza in ansambluri normative mai reduse, si anume, institutii juridice.Institutia juridica este totalitatea de norme juridice, apartinatoare unei ramuri de drept, norme ce reglementeaza un grup de relatii sociale inrudite, dupa metoda de reglementare specifica ramurii respective(institutia mostenirii – in dreptul civil, institutia casatoriei-in dreptul familiei, institutia tentativei – in dreptul penal). 9. DREPT PUBLIC SI DREPT PRIVAT Dreptul pozitiv se imparte in drept public si drept privat.Aceasta mare diviziune a dreptului se refera atat la dreptul intern, cat si la dreptul international. Dreptul intern este dreptul în vigoare într-un anumit stat.In România dreptul intern este ,desigur, dreptul roman. Dreptul intern are că scop reglementarea raporturilor juridice care au loc pe teritoriul statului. Dreptul internațional este ansamblul normelor de drept care reglementează relațiile cu celelalte state, norme care provin din tratate internaționale încheiate în anumite domenii. Dreptul public intern este ansamblul normelor care au ca obiect organizarea puterilor publice în stat. In componența sa intră, de exemplu: -dreptul constituțional; -dreptul administrativ; -dreptul penal; -dreptul financiar, și altele. Dreptul privat intern este ansamblul normelor care guvernează raporturile dintre persoanele private indiferent dacă acestea sunt persoane fizice sau persoane juridice. In componența sa intră: -dreptul civil; -dreptul comercial,etc.. Criteriile tradiționale după care se face această împărțire a dreptului sunt interesul general statal și interesul personal privat. In cazul dreptului public apărarea drepturilor subiective se face din oficiu de către organele statului, iar în dreptul privat apărarea se face la cererea părților. 10. DEFINITIA DREPTULUI Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților, a apărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de dreptate. Romanii au definit dreptul că fiind arta binelui și a echității. 11. PRINCIPIUL SEPARARII PUTERILOR IN STAT Statul este principala instituție politică a societății, fiind instrumentul conducerii sociale. El este alcătuit din următoarele elemente: teritoriul, populația și forța publică.Scopul statului este apărarea interesului general. Puterea de stat este o formă istoricește determinată și variabilă de autoritate. Ea are caracter politic, o sferă generală de aplicabilitate, are agenți specializați care o realizează și este suverană.Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea și de a stabili legături cu alte state. Într-un stat democratic puterea emană de la popor și aparține acestuia. Exercitarea puterii este încredințată statului, cu respectarea principiului separației puterilor în stat. Separația puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Teoria separației puterilor, potrivit concepției lui Montesquieu, in stat există 3 puteri, și anume, puterea legiuitoare(sau legislativa), puterea executivă și puterea judecătorească.Fiecare putere trebuie să se exercite independent.Nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și cea executivă. Separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa de corespondență între ele, între cele 3 puteri, trebuie să existe echilibru și cooperare.Aici intervine rolul dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcționare a fiecărei puteri. 12. INSTITUTIILE STATULUI.INSTITUTIILE STATALE JUDICIARE Instituția statului sau organul de stat, este acea parte componenta aparatului de stat învestită cu competență și putere și care se caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică- deputați, funcționari sau magistrați. Potrivit principiului separării puterilor în stat, avem: -organe ale puterii legislative - puterea legislativă este exercitata de Parlamentul României; -organe ale puterii executive - puterea executivă este exercitată de Președintele României,Guvern, administrația publică centrală de specialitate și administrația publică locală; -organe ale puterii judecătorești - puterea judecătorească este exercitată de instanțele judecătorești și de Ministerul Public. Echilibrul puterilor statului este realizat de organe ale statului special constituite și înzestrate cu anumite competențe, precum Curtea Constituțională a României, iar menținerea corespondenței între puterea publică și puterea de stat revine Avocatului Poporului. În ansamblul componentelor instituționale ale statului, instituțiile judiciare alcătuiesc un sistem aparte. Părțile componente ale autorității judecătorești sunt: -instanțele judecătorești - avem instanțe civile, și anume:Inalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii; și instanțe militare, precum: Curtea Militară de Apel București, Tribunalul Militar Teritorial București și tribunalele militare. -Ministerul Public- își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete; parchetele sunt organizate și funcționează pe lângă instanțele judecătorești, astfel există:Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție, parchetele de pe lângă curțile de apel, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă tribunalele pentru familie și minori, parchetele de pe lângă judecătorii și parchetele militare care funcționează pe lângă fiecare instanță militară. Direcția Națională Anticorupție(DNA) se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public.Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism(DIICOT) funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție.Este singura structură din cadrul Ministerului Public specializată în combaterea și investigarea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism. -Consiliul Superior al Magistraturii - reprezintă a 3-a componentă a autorității judecătorești, este garantul independenței justiției si apără judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea.  13. PRINCIPIILE DREPTULUI Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice. In raport cu sistemul de drept, principiile au un rol constructiv, marcat de influența tradiției și a inovației și un rol valorizator, ce cuprinde cerințele obiective ale societății. In principiu se poate prezenta sub diferite forme, cum ar fi axiome, deducții, dar în special ca o generalizare de fapte experimentale(principiul general). Toate principiile de drept sunt rezultatul unor observatii continue și necesare ale nevoilor societății. Principiile dreptului sunt prescripțiile fundamentale care canalizează crearea dreptului și aplicarea sa. Ele sunt constante ale dreptului, orientează activitatea legiuitorului, alcătuiesc spiritul legii, țin loc de normă de reglementare si conferă dreptului certitudine. Principiile generale ale dreptului: -asigurarea bazelor legale de funcționare a statului - acțiunea acestui principiu constituie premisa existenței statului de drept, izvorul puterii politice trebuie să fie voința suverana a poporului, dreptul are misiunea de intermediar între idealurile morale și forțele reale, sociologice, între ordine și viață; -principiul libertății și egalității - într-o societate democratică, statul garantează juridic libertatea și egalitatea indivizilor, nu poate exista egalitate decât între oameni liberi și nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic, libertatea este una singura, dar căile sale de manifestare sunt numeroase, precum libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei,etc.; -principiul responsabilității - responsabilitatea însoțește libertatea, libertatea omului se înfățișează în raport cu natura, în raport cu societatea și în raport cu sine însuși. responsabilitatea constă în asumarea răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale ale omului. responsabilitatea nu poate fi plasata doar la nivelul moral, există o corelație a tuturor formelor de responsabilitate(morală, politică, juridică).Dreptul are posibilitateasă contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului fata de lege. -principiul echității și al justiției - cuvântul echitate înseamnă potrivire, dreptate, cumpătare. la romani, Celsusdefinea dreptul cartea binelui și a dreptății. acțiunea principiului echității privește atât activitatea legiuitorului, cât și activitatea de interpretare și aplicarea dreptului. justiția reprezinta acea stare generala ideala societății, realizabilă pentru fiecare individ în parte, prin asigurarea satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime. 14. FUNCTIILE DREPTULUI Identificarea existenței normelor de drept în societate necesită evidențierea funcțiilor pe care acestea le îndeplinesc. realizarea unui comandament, a unei sarcini este de esența funcției. dreptul este un instrument al controlului social, ce poate funcționa în bune condiții numai în prezența următoarelor premise: legitimitatea sistemului normativ, modul de interpretare a normelor dreptului, sancțiunile ce se aplică în cazul încălcării acestora și jurisdicția. Functiile dreptului: -Funcția de instituționalizare sau formalizarea juridica a organizării social-politice - asigură construirea acelor mecanisme și structuri statale care să asigure cadrul organizat de manifestare a libertăților individuale. esența acestei funcții este data de puterea legislativa, puterea executivă și puterea judecătorească. -funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății - Dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioara a colectivităților, definește cadrul general de desfășurare a proceselor sociale și sancționează conduitele deviante. -Funcția de conducere a societății - dreptul are un rol important în conducerea societății, actul normativ este un act de conducere sociala. -funcția normativă - apare ca o funcție de sinteză a celorlalte funcții ale dreptului, este legata de caracterul normativ al dreptului, păi are la bază faptul că normativitatea juridică este o parte a normativității sociale. 15. SISTEMUL NORMELOR SOCIALE Sistemul normelor sociale este alcatuit din următoarele categorii de norme: norme etice, norme obișnuielnice, norme tehnice, norme politice, norme religioase și norme juridice. Aceste norme nu se manifestă haotic, ci într-o strânsă legătură și colaborare. 16. CORELATIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE ETICE Urmărind procesul istoric de apariție a dreptuluiconstatăm că acesta s-a desprins din normele de morală și din obiceiuri. în aprecierea raportului dintre drept și morală, teoria juridica a evoluat pe 2 planuri, și anume: -dreptul ca un minim de morală - morala este etică subiectivă, dreptul este etică obiectivă, dreptul pozitiv trebuie construit în temeiul unor scopuri morale.Normele juridice care contrazic principiile morale sunt injuste. există norme juridice cărora principiile moralei le sunt indiferente, cum ar fi regulile de circulație pe drumurile publice sau normele economice. -statul este singurul temei al dreptului - în lipsa statului, ideea de drept este de neconceput. nu putem afirma că dreptul trebuie să fie moral, deoarece nu există morală absolută. În concluzie, norma juridica față de norma morală are anumite trăsături, cum ar fi exigibilitatea normei juridice, are caracter sistematic, fiind elaborată, adoptata și adusă la cunoștință prin proceduri strict reglementate. 17. NORMA SI TRASATURILE NORMEI JURIDICE Norma juridică este celula de baza a dreptului, ea reprezintă un model de comportament. Normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor, alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. Norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă să îndeplineascã. Trăsăturile normei juridice: -Norma juridică are un caracter general și impersonal - asta nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații. Există norme juridice care reglementează drepturi și obligații pentru organe unipersonale(președintele,ICCJ, ministrul justiției, etc.). Caracterul general al normei nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie locală. -Norma juridică are un caracter tipic - Legiuitorul pleacă de la general si formulează tipul conduitei. Această trăsătură iși are baza în generalitatea normei de drept.Formarea tipului de conduită se realizează în vederea codificării acțiunii, a uniformizării sale în raport cu un interes social legalmente protejat. -Norma juridică implică un raport intersubiectiv - norma juridică imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerțul juridic. caracterul bilateral al normei presupune schimbul just între persoane aflate permanent în relație. Ideea de bilateralitate este legată de ideea de alteritatea normei și de cea de reciprocitate. -Norma juridică este obligatorie - deoarece intervine în domenii esențiale ale societății, conține prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ci sunt impuse acestuia prin diferite modalități. trebuie să se facă distincția între norme imperative(bun sunt norme de la care nu se poate deroga, chiar daca partile vor acest lucru) și norme supletive(suplinesc voința părților). pentru a asigura ordinea socială, norma juridica trebuie să corespundă structurii și necesităților superioare ale societății; pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridică se bucură de exigibilitate și de irefragabilitate, având si caracter de injoncțiune. 18. STRUCTURA NORMEI JURIDICE Norma juridică este o regulă generală și obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea sociala, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere. Ea este înzestrată cu imperativitate,irefragabilitate și exigibilitate. Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită(un complex de drepturi și obligații) conduită cerută subiectului în circumstanțele date(în anumite împrejurări) și în legătură cu care este fixată și o anumită formă de reacție(sancțiune). Analiza structurii normei juridice este făcut în general din 2 perspective: -Structura logico juridică a normei juridice - alcătuiește partea statică, internă și stabilă a normei juridice. Elementele acesteia sunt ipoteza(ipoteze determinate și ipoteze relativ determinate),dispoziția(dispoziții determinate sau relativ determinate) și sancțiunea(sancțiune negativă și sancțiune pozitivă). -structura tehnico legislativă - formează structura externă și dinamică a normei juridice. ea nu se suprapune întotdeauna structurii logice.  19. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE Normele juridice se clasifică astfel: -după criteriul ramurii de drept: - norme de drept civil; norme de drept penal; norme de drept administrativ; norme de drept constituțional, etc. -după criteriul forței juridice a actului normativ - norme juridice cuprinse în legi; cuprinse în decrete; cuprinse în hotărâri guvernamentale sau ordonanțe; cuprinse în alte acte ale administrației centrale de stat sau ale administrației locale. -după criteriul structurii logice - norme complete; incomplete; de trimitere; norme în alb. -după criteriul sferei de aplicare - norme generale; norme speciale; norme de excepție. -după criteriul gradului și al intensității incidenței - norme principii; norme mijloace. -după criteriul modului de reglementare al conduitei - norme imperative; onerative; prohibitive; permisive; supletive. -norme organizatorice - norme care privesc organizarea instituțiilor și-a organismelor sociale. prevăd modul de înființare, scopurile, competența, relațiile cu alte instituții,etc. -după criteriul sancțiunii - norme punitive(privarea de libertate ca urmare săvârșirii unei infracțiuni) și norme stimulative(acordarea de medalii pentru săvârșirea unor fapte deosebite). 20. ACTIUNEA IN TIMP A NORMEI JURIDICE Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor juridice sunt timpul, spațiul și persoana. Acțiunea în timp a normei juridice - timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa, fiecare normă având o perioadă de viață proprie. în privința acțiunii în timp a normelor juridice, exista 3 momente deosebite: intrarea în vigoare a normei juridice,acțiunea normei juridice și ieșirea din vigoare a normei juridice. Intrarea în vigoare a normei juridice - Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.Legile din România intră în vigoare odată promulgate și publicate în Monitorul Oficial al României.Promulgarea constă în emiterea unui decret, iar publicare reprezintă operațiunea prin care legea este adusă la cunoștința publică. Actiunea normei juridice -fiecare normă de drept, odată intrata în vigoare, este activă și acționează numai pentru viitor. Principiile acțiunii în timp a normei juridice: principiul neretroactivității normei juridice - legea dispune numai pentru viitor(constituie excepții de la aceasta: normele juridice cu caracter interpretativ, normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte, normele penale mai favorabile infractorului, normele contravenționale mai favorabile, Retroactivitatea expresa); Principiul neultraactivității normei(nesupraviețuirea normei) - implică faptul că o normă juridică nu își poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare(fac excepție: normele juridice cu caracter temporar și normele juridice cu caracter excepțional). 21. IESIREA DIN VIGOARE A NORMEI JURIDICE Iesirea din vigoare a normei juridice este momentul ce aduce în prim plan ideea limitelor în timp al efectelor normelor de drept. încetarea activității normelor juridice are loc prin 3 modalități: -ajungerea la termen - în cazul normelor juridice cu termen; -desuetudinea(învechirea) - este acel moment când, deși ea formal este în vigoare, dată fiind schimbarea condițiilor social-economice, norma respectiva nu se mai aplica. încetând temeiul normei, încetează și acțiunea sa; -abrogarea - este principala modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. formele abrogării: abrogarea expresa directă și abrogarea tacită sau implicită. 22. ACTIUNEA NORMELOR JURIDICE IN SPATIU SI ASUPRA PERSOANELOR Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor - norma juridică este teritorială și personală, în sensul că ea acționează asupra teritoriului statului și asupra cetățenilor săi. principiul teritorialității indică faptul că orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului, cu excepția anumitor prevederi care indică aplicarea doar pe anumite părți din teritoriu. teritoriul se definește ca spațiu al statului pe care puterea publică își exercită competențele(excepție făcând extrateritorialitatea). Cât privește aplicarea normelor juridice asupra persoanelor, menționăm că: - aplicarea normei de drept are ca principală coordonată aplicarea asupra persoanelor; -principiul personalității presupune că legea e elaborata de puterea de stat se aplică tuturor persoanelor care se află în relație politică juridică cu statul; -persoanele care locuiesc ori care se află pe un anumit teritoriu trebuie să respecte legea respectivă. Avem în vedere 3 categorii de persoane: propriul cetățean, cetățeanul străin și apatridul(este persoana care nu are cetățenia niciunui stat). 23. NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT Esența și conținutul dreptului trebuie să-și găsească modalități potrivite de exprimare.Aceste modalități de exprimare a conținutului dreptului, poartă denumirea d izvoare ale dreptului. noțiunea de izvor de drept este utilizata cu mai multe accepțiuni:izvor de drept în sens material, în sens formal, în sens istoric da și în sens de sursă ideologică(bazin de civilizatie juridică).  24. SENSUL MATERIAL SI FORMAL AL IZVORULUI DE DREPT Izvoarele materiale ale dreptului sunt denumite și izvoare reale(sociale,, economice,culturale,etc.).Determină acțiunea legiuitorului sau dau naștere unor reguli izvorâte din necesitățile practice.Concentrează nevoile reale ale vieții și dau conținut concret dreptului pozitiv. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă forme de exprimare a normei de drept. sensul juridic al noțiunii de izvor formal al dreptului cuprinde o multitudine de aspecte, d modalități prin care conținutul normei de drept devine regulă de conduită și se impune ca model de urmat în relațiile dintre oameni. 25. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI Izvoarele formale ale dreptului, sunt: -obiceiul juridic(cutuma); -practica judecătorească sau prejudiciul judiciar; -doctrina; -contractul normativ; -actul normativ. 26. OBICEIUL JURIDIC Obiceiul juridic sau cutuma este cel mai vechi izvor de drept. ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. obiceiul apare în treapta primitivă de dezvoltare a societății. la apariția sa, dreptul preia o serie de obiceiuri și le adaptează realității specifice unei societăți politice. este rodul unei experiențe de viață a unei comunități. nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. cutuma se întemeiază pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate că precedente, astfel apare o notiune generala cum că aceasta este norma generala consacrată prin cutumă. 27. PRACTICA JURIDICĂ ȘI PRECEDENTUL JUDICIAR Practică judecătorească sau jurisprudenta, este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către toate instituțiile de toate gradele(judecătorii, tribunale, curți de apel, înalta curte de casație și justiție). putem avea jurisprudență dintr-o anumită perioadă de timp, dintr-o anumită materie, dintr-o anumită ramură de drept sau de la nivelul întregii țări. în sistemul nostru de drept, jurisprudența nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. organelor judecătorești le revine exclusiv sarcina aplicării legilor. în sistemul juridic anglo saxon, jurisprudența este recunoscută ca izvor de drept, deoarece este alcătuit din hotărâri judecătorești și obiceiuri juridice, iar judecătorul este creator de lege. Precedentul judiciar bun este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară față de cauzele analoge. pe calea precedentului, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală. În sistemul de drept anglo saxon o cauză poate fi soluționată pe baza unui precedent de acum sute de ani. în sistemul nostru de drept această situație este inacceptabilă. însă există 3 situații în care precedentul este foarte important: -deciziile înaltei curți de casație și justiție în cazul recursului în interesul legii; -deciziile pronunțate de înalta curte de casație și justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; -deciziile curții constituționale. 28. ACTUL NORMATIV Actul normativ juridic, denumit deseori legea, are în momentul de față cea mai mare importanță în sistemul izvoarelor de drept. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative(parlamentul, guvernul sau organe administrative), cuprinzând norme general obligatorii a căror aplicare poate fi efectuată și de forța coercitivă a statului. Sistemul actelor normative juridice, este compus din: legi, decrete, hotărâri, ordonanțe ale guvernului și acte normative ale organelor administrative centrale și locale(regulamente și ordine ale ministerelor, decizii și hotărâri ale organelor administrative locale). Legea se află în centrul sistemului actelor normative și se deosebește de acestea prin faptul că are o procedură aparte de elaborare, are întotdeauna caracter normativ Și are competență de reglementare originară și primară. categorii de legi: -legi constituționale - sunt legile de revizuire a constituției; -legi organice; -legi ordinare - sunt actele normative care reglementează orice domeniu cu excepția celor rezervate legilor constituționale și organice. Decretul este actul normativ În exercitarea atribuțiilor sale de președintele României, având un caracter juridic, și nu politic. președintele României poate emite decrete cu caracter normativ sau decrete cu caracter individual. Hotărârea guvernului dezvoltă o reglementare stabilită prin lege, asigurând punerea în executare a legii. Ordonanța guvernului - avem ordonanțe simple, emise în baza legii de abilitare și ordonanțe de urgență, cărora le este prevăzut un regim constituțional de excepție. Actele normative ale organelor administrative centrale și locale - aici intră ordinele și instrucțiunile miniștrilor și hotărârile cu caracter normativ adoptate de consiliile județene și consiliul general al municipiului București, și altele în limitele competențelor acestora. 29. PRINCIPIILE LEGIFERARII 1.Principiul fundamentării științifice a activității de elaborare a normelor juridice - Cunoașterea pe deplin a realităților de către legiuitor implică investigații prealabile economice, sociologice și de psihologie socială. legiuitorul ajunge la definirea normei prin practică și raționament. Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă: -descrierea situațiilor ce urmează să fie transformate în situații de drept; -determinarea și anticiparea efectelor posibile ale viitoarei reglementări; -costul social al viitoarei reglementări; -oportunitatea proiectului. 2. principiul asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului - În procesul elaborării normative, legiuitorul se confundă cu diverse presiuni sociale(economice, politice, culturale și ideologice). rolul reguli de drept este acela de a ordona raporturile sociale, de a calma posibilele conflicte. 3. Principiul corelării sistemului actelor normative - sistemul actelor normative implică legături multiple între părțile care îl compun(sistemul legislației și sistemul legislativ). diversele categorii de acte normative(legi, decrete, hotărâri) se află într-o strânsă legătură între ele.; 4. Principiul accesibilității și ale economiei de mijloace in elaborarea normativă - Munca legiuitorului se vede în conținutul normei juridice, modul de îmbinare a elementelor structurale ale normei și în caracterul clar al textului. cerințele principale ale acestui principiu le reprezintă alegerea formei exterioare a reglementării, alegerea modalității de reglementare și folosirea unui limbaj adecvat. 30. PARTILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV Un act normativ este compus din: -expunerea de motive - constituie o prezentare a actului normativ, a condițiilor care au impus apariția acestuia; -titlul actului normativ - este elementul său de identificare Și cuprinde denumirea actului în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă; -preambulul - enunță scopul și, după caz, motivarea reglementării; -formula introductivă - ea constă într-o propoziție ce se regăsește sub titlul actului normativ și cuprinde denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii d luarea deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv; -partea dispozitivă - cuprinde totalitatea prescripțiilor normative și a normelor juridice. ea ea este grupată în dispoziții generale, dispoziții de conținut, dispoziții tranzitorii și dispoziții finale; -formula de atestare a autenticității actului normativ - Atât în cazul proiectelor de lege sau legilor arată de către cine a fost adoptat, la ce dată, ce prevederi s-au respectat din cadrul constituției României. -semnătura reprezentantului legal al emitentului - legea se semnează de președinții celor 2 camere sau de vicepreședinții care au condus ședința în care s-a adoptat legea respectivă; -numărul și data actului normativ - numerotarea actelor normative se face pe an calendaristic începând cu numărul unu. acesta este însoțit de data înregistrării, data promulgării legii. -anexele actului normativ - sunt părți exterioare legii, se află pe ultima pagină a textului normativ și are aceeași forță juridică cu cea a actului normativ. aceasta se numerotează cu cifre arabe, iar dacă este una singură aceasta nu se numerotează(exemplu legea anuală a bugetului de stat). 31. ELEMENTELE DE STRUCTURA ALE ACTULUI NORMATIV Elementele de structură ale actului normativ sunt: -articolul - conținutul normei juridice este redat în articolele actului normativ. de regulă articolul conține o dispoziție. pot fi elaborate acte normative și cu un singur articol. articolele actului normativ trebuie să se afle în strânsă legătură, iar structurarea pe articole să se facă într-o ordine de expunere logică. în cazul unor acte normative de mare importanță cum ar fi constituția, articolele au și note marginale care redau conținutul articolului respectiv. articolele se numerotează cu cifre arabe; -paragrafe și alineate - acestea sunt subdiviziuni ale articolului și încadrează materialul normativ într-o propoziție sau frază ce reglementează o ipoteză juridică. În cazul în care ipoteza juridică nu poate fi exprimată într-o singură propoziție, aceasta va fi exprimată în mai multe propoziții despărțite de regulă, prin virgula sau punct si virgula. Bun pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în: -părți - codul penal este împărțit în parte generală și partea specială; -secțiuni; -capitole; -titluri. În cazul în care un act normativ face trimitere la un alt act normativ, deja existent, acesta nu va relua dispozițiile din actul normativ existent, cineva face trimitere la dispozițiile respective, printr-o normă de trimitere. 32. TEHNICA SISTEMATIZARII ACTELOR NORMATIVE Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizării lor. aceasta este determinata de nevoia organizării lor, în scopul unei bune cunoașteri și aplicării normelor juridice în relațiile sociale. principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: -încorporarea - este o formă inițială de sistematizare și presupune simplă așezarea actelor normative după anumite criterii: criterii cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții juridice,etc.. Ea poate fi oficială, adică realizată de organe de drept(cum ar fi camera deputaților sau curțile de apel) Sau neoficială, adică presupune grupări de texte normative sau de hotărâri judecătorești realizate de persoane particulare(ca exemplu îndrumarele legislative). -codificarea - este o formă superioară de sistematizare, aceasta pornește întotdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului, căutând să redea într-un singur act, cu un conținut și o formă, cât mai complet, toate normele juridice dintr-o ramură. presupune cuprinderea într-un cod(adică acel act normativ cu forță juridică de lege) a normelor juridice aparținând aceleiași ramuri de drept. deși are forța juridică a unei legi, codul nu este o lege obișnuită, el are o serie de trăsături care îl diferențiază de noțiunea de lege. Pentru elaborarea unui cod trebuie îndeplinite următoarele condiții: -claritate; -precizie; -integralitate în expunere; -caracter practic; -logică; -frumusețea stilului. 33. CONCEPTUL REALIZARII DREPTULUI Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă. realizarea dreptului este procesul transpunerii în viață a conținutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca și subiecte de drept, respectă și execută dispoziții normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenței lor. 34. APLICAREA DREPTULUI dreptul este realizat și prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de autoritățile statului în funcție de autoritatea acestora prevăzută de lege. doar autoritățile statului pot elibera acte de aplicarea dreptului, cetățenii aplicând dreptul prin respectarea și executarea normelor juridice. fără acestea nu ar fi nici o diferență între activitatea statului și activitatea celorlalte subiecte juridice. aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și a sancțiunilor normelor de drept. aplicând dreptul, organele de stat sunt purtătoare ale puterii de stat, actele lor fiind acte de putere cu caracter individual și concret, iar din acestea rezultă drepturile și obligațiile subiectelor de drept, în cadrul raporturilor juridice determinate. de asemenea, prin emiterea acestor acte, organele statului stabilesc măsuri de sancționare împotriva celor care nu respectă obligațiile ce le revin. 35. NOTIUNEA SI TRASATURILE ACTULUI DE APLICARE A DREPTULUI Actul de aplicare are aceeași esență ca actul normativ. activitatea normativă se deosebește de activitatea de aplicare a dreptului prin trăsături de formă și conținut: - actele normative au un caracter general, impersonal și tipic, în timp ce actele de aplicare sunt individuale, concret determinate. scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ; -actele de aplicare au un caracter subordonat derivat, sunt elaborate într-un mod diferit de la o ramură la alta sau chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept; -ceea ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă conținutul diferit, scopul și finalitatea deosebită ale celor 2 categorii de acte; -actul de aplicare devine obligatoriu din momentul comunicării sale părților interesate. 36. FAZELE PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI Fazele procesului de aplicare a dreptului sunt: -stabilirea stării de fapt - cunoașterea în profunzime a circumstanțelor cauzei respective pentru a asigura actului de aplicare un caracter temeinic; -alegerea normei de drept; -interpretarea normelor juridice - adică determinarea modului în care au fost elaborate și cu ce scop; -aplicarea normei conducând la elaborarea și emiterea actului de aplicare. 37. NOTIUNEA SI RATIUNEA INTERPRETARII NORMEI JURIDICE scopul interpretării este de a explica ceea ce norma juridică” spune”. interpretarea nu presupune nici refacerea normei juridice, nici reinventarea ei. este vorba doar de a explica într-o manieră cât mai clară și precisă ceea ce spune norma juridică, care prin definiție, este generală și impersonală. rațiunea interpretării(adică necesitatea acesteia) este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice. 38. FELURILE INTERPRETARII LEGILOR în teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifică în: -interpretarea oficială - este obligatorie și mai este numită interpretare cu forță juridică. este realizată de către organele de stat care au următoarele atribuții: - fie în procesul elaborării normelor juridice(acestea fiind organele legiuitoare sau organele administrative) - organele care emit acte normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. atunci când organul emitent își interpretează propriul act, aceasta interpretare poartă denumire de interpretare autentică;  -fie în procesul aplicării normelor juridice - aici intervine interpretarea cazuală. ea este realizata de instanțele judecătorești, de aceea se mai numește interpretarea judiciară, sau de organele administrative. interpretarea dată are forță juridică, adică este obligatorie, pentru cauza respectivă și față de participanții la această cauză. -interpretarea neoficiala - aceasta este facultativa, nu are forță juridică și mai poartă denumirea de interpretare doctrinară, fiind cuprinsă de obicei în doctrină. ca și exemplu ea se mai găsește în pledoaria avocatului. organul de aplicare dă propria sa interpretare normei juridice, pe baza intelectului său. 39. METODELE INTERPRETARII JURIDICE metodele interpretării juridice au ca scop stabilirea: -sensului exact al normei; -câmpului de aplicabilitate a normei; -efectelor și a scopului regulii; -condiționării social istorice actului normativ; -finalităților urmărite; -valorilor pe care le promovează construcția sa logică. legiuitorului îi revine sarcina de a imortaliza voința și interesul din momentul elaborării legii, iar judecătorului îi revine atributul de a decodifica legea. metodele interpretării juridice: -metoda gramaticală - are ca obiect stabilirea sensului juridic cuprinsul norma juridică prin analiza gramaticala a textului normei juridice. interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text și accepțiunea lor comuna sau specific juridică. uneori legiuitorul definește chiar în textul normei sensul unor cuvinte. în interpretarea gramaticală organul de aplicare urmărește și modul de folosire al propozițiilor și frazelor și punctuației. -metoda sistematică - privește modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative. norma juridică nu există izolat sau ruptă de alte norme juridice, ci este parte componentă a unui sistem de drept din care face parte. -metoda istorică - interpretul va apela la documente, va cerceta lucrările ce au dus la formarea actului normativ, expunerile de motive, amendamentele propuse, reacțiile din presa vremii. interpretul va putea desprinde motivul care a inspirat o anumită reglementare, scopul și mijloacele normative ale respectivei reglementări. -metoda logică - este cel mai des întâlnit procedeu de interpretare a normei juridice. implică aprecieri raționale, realizate prin operațiuni de analiză logică a textului normei juridice, prin aplicarea legilor logicii formale. raționamentele logice, în procesul interpretării dau naștere unor reguli juridice ale interpretării, cum ar fi: excepțiile sunt de strictă interpretare, legile excepționale trebuie interpretate restrictiv. organul de aplicare folosește următoarele argumente ale logicii formale: -reducerea la absurd; -per a contrario; -cine poate mai mult, poate și mai puțin. -cu atât mai mult; -a pari - pentru situații identice se pronunță soluții identice. -analogia - atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu soluționarea unei cauze și nu găsește o normă corespunzătoare cauzei deduse, acesta face apel la o norma asemănătoare sau la principiile de drept. -metoda teleologică - interpretul caută semnificația normei prin cercetarea intenției redactorilor normei, adică ce au vrut ei să spună?. aceasta metoda caută să descopere sensul unei dispoziții neclare prin luarea în considerare a scopului legii. 40. REZULTATELE INTERPRETARII NTORMELOR JURIDICE bun din punct de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi: -literală - se realizează atunci când organul de aplicare constată că textul normei juridice este corespunzător conținutului raporturilor sociale pe care le reglementează; -extensivă - textul normei este mai restrâns decât voința legiuitorului, ceea ce face că aceasta să fie aplicată și altor situații similare; -restrictivă - are loc atunci când textul legii este mai larg decât voința legiuitorului, ceea ce face să se restrângă aplicarea legii doar la cazurile dorite în realitate de legiuitor. 41. DEFINITIA SI TRASATURILE RAPORTULUI JURIDIC raportul juridic este acea legătură socială, reglementata de norma juridica, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanții determinați, legătură ce poate fi apărată și pe calea coercitivă a statului. raportul juridic este o relație socială. TRASATURILE RAPORTULUI JURIDIC 1. raportul juridic este un raport social. adică acesta se stabilește întotdeauna între oameni. acesta se poate stabili între persoane fizice sau juridice, între persoane fizice sau juridice și organele statului sau doar între organele statului. raportul juridic nu se stabilește niciodată între bunuri și oameni, ci se poate stabili între oameni cu privire la bunuri. societatea însăși este un produs al interacțiunii oamenilor, raportul dintre individ și societate fiind unul activ și complex.  2. raportul juridic este un raport de suprastructură. intrând în compoziția suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă influența tuturor raporturilor sociale. ca raporturi de suprastructura, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependență relativă față de raporturile materiale, ca o creație a normei de drept. 3. raportul juridic este un raport volițional. fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de voință, adică oamenii intră în raporturi sociale în vederea satisfacerii trebuințelor lor într-un cadru social determinat, organizat și reglat de norma juridică. raportul juridic poate avea dublu caracter volițional, și anume, voința statală, exprimată în urma de drept care cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor de drept, și voința subiectelor de drept. alăturarea celor 2 voințe se poate face fie sub forma unei colaborări, iar aici vorbim despre raporturi prin care se realizează dispoziția normelor juridice, fie că o confruntare de voințe, acele raporturi prin care se realizează sancțiunea normelor juridice. 4. raportul juridic este un raport valoric. raportul juridic își găsește concretizarea în valorile esențiale ale societății(viata, proprietatea, familia,etc.). raporturile juridice pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor de drept în planul relațiilor sociale. 5. raportul juridic este o categorie istorică. raportul juridic va purta în conținutul și în forma sa amprenta voinței sociale care se exprimă în norma juridică ce conduce acest raport. 42. CONCEPTUL DE SUBIECT DE DREPT este singurul în măsură să participe la raportul juridic în calitate de subiect. pot exista rapoarte juridice ce conțin situații în care proprietarul răspunde pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau animale însă asta nu înseamnă că normele de drept instituie drepturi și obligații pentru lucruri și animale. subiecte ale raporturilor de drept nu pot fi decât oamenii, fie individual fie grupați în forme organizate. subiectul de drept poartă amprenta tipului formelor de organizare economico sociale în care oamenii traiesc. 43. CAPACITATEA JURIDICA capacitatea juridică este aptitudinea, recunoscută de lege, a omului, de a avea drepturi și obligații juridice. subiectul de drept, purtători de capacitate juridică, nu este în mod automat purtător de drepturi și obligații, ci el doar are facultatea de a fi titular de drepturi și obligații într-un raport juridic concret. legea fixează momentul apariției capacității juridice, întinderea ei, volumul drepturilor și îndatoririlor ce pot forma conținutul unui raport juridic. în funcție de diversele ramuri de drept și instituții juridice, vom întâlni diferite accepțiuni ale noțiunii de capacitate, cum ar fi: capacitatea de folosință și capacitate de exercițiu, capacitatea de a moșteni, capacitatea electorală,etc.. capacitatea juridică apare ca o premiză a calității de subiect de drept, fiind o condiție fără de care nu se poate. capacitatea juridică se clasifică în: -capacitate generala - k posibilitatea de a participa în calitate de titulari de drepturi și obligații, la orice raporturi juridice, fără ca legea să condiționeze această participare; -capacitate specială - este acea posibilitate recunoscută de lege, de a participa că subiect de drept doar la anumite raporturi juridice, pentru care trebuiesc îndeplinite anumite condiții. 44. CLASIFICAREA SUBIECTELOR RAPORTULUI JURIDIC Subiectele de drept se clasifică în subiecte individuale, adică persoana fizică, și subiecte colective. 1. persoana, ca subiect de drept – fie că este cetățean al statului respectiv, fie că este străin sau apatrid, persoana apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai largă. cetățenii statului pot participa în principiu la toate raporturile juridice, atât între ei, cât și cu statul, având capacitate juridică generală. pentru ca persoana fizică să existe, să dețină capacitate juridică, este nevoie de un corp uman, astfel încât naștere marchează începutul existenței persoanei, și a recunoașterii capacității juridice. nașterea nu este suficientă pentru că un copil să dobândească capacitate juridică, el trebuie să se nască viu și viabil. 2. Subiectele colective ca subiecte de drept: - Statul, ca subiect de drept - statul participă în calitate de subiect de drept atât la raporturi juridice interne, cât și în raporturi juridice de drept internațional. în dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, în primul rând, în raporturile de drept constituțional. statul poate fi subiect de drept și în raporturile de drept internațional, indiferent de întinderea sa teritorială, d numărul populației sau de stadiul de dezvoltare economica, socială sau politică. calitatea de subiect de drept al statului se întemeiază pe suveranitatea sa. - autoritățile publice, ca subiecte de drept - învestite cu competența specifică, aceste subiecte participă ca purtătoare ale autorității statale într-un domeniu sau altul. - persoanele juridice, ca subiecte de drept - Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, au personalitate juridică proprie și ele nu pot deceda, ele neavând o existență fizică, exemplu societățile civile societățile comerciale. Subiectele de drept se identifică în funcție de cetățenie, d numele persoane fizice sau de numirea socială a persoanei juridice și de domiciliu persoane fizice sau de sediul social al persoanei juridice. 45. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor și obligațiilor subiectelor de drept într-un raport juridic determinat. Este caracterizat d unitatea drepturilor și a obligațiilor și intercondiționarea lor. obligația există doar în corelația cu un drept, ideea obligațiilor fără drepturi fiind respinsă.  46. DREPTUL SUBIECTIV Dreptul subiectiv reprezintă facultatea juridică individuală a unei persoane sau organizații într-un raport juridic determinat. determină pentru titularul său o serie de posibilități ocrotite juridic. acesta se clasifica în: -drepturi absolute - drepturi ce trebuiesc respectate de toți ceilalți, acesta fiind un drept subiectiv general, în sensul că sfera persoanelor care trebuie să le respecte este nedeterminată; -drepturi relative - Subiectul de drept obligat să îl respecte este determinat, specificat de la început în raportul juridic. 47. PROBA DREPTULUI SUBIECTIV Atunci când un drept subiectiv este contestat, este necesara dovedirea sa, cu ajutorul mijloacelor de probă. reglementarea aspectelor legate de proba dreptului subiectiv este realizată decât religia viitor în ramurile dreptului procesual civil și penal. sarcina probei revine celui care afirmă un lucru în fața instanței. proba poate fi scrisa(exemplu înscrisuri autentice sau sub semnături private) sau orală(exemplu mărturie sau mărturisire). regina probelor este proba scrisa. 48. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC Prin obiect al raportului juridic se înțeleg acțiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfășurării raportului juridic. un criteriu unic este conduita părților în vederea realizării conținutului raportului juridic. atunci când conduita privește lucruri materiale acestea pot să apară ca un obiect derivat. 49. FAPTUL JURIDIC faptul juridic reprezintă o împrejurare din viața socială care determină efecte juridice, care creează, modifică sau stinge raporturi juridice. nu orice împrejurare din natură sau din viața socială este fapt juridic, și numai acele împrejurări de existența cărora normele de drept leagă consecințe juridice. faptele juridice se clasifică în evenimente și acțiuni în funcție de interferența sau interferența voinței omului la producerea acestora: -evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voința oamenilor dar ale căror rezultate produc consecințe juridice numai dacă norma de drept specifică acest lucru(de exemplu fenomenele naturale, naștere sau moartea). cauzele evenimentelor sunt obiective și proprii; -acțiunile sunt manifestări de voință ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementărilor prin normele de drept. ele sunt săvârșite de către om, cu discernământ. acestea pot fi:  -acțiuni licite, cu scopul de a produce efecte juridice, c poartă și denumirea de acte juridice. acestea la rândul lor pot fi acte juridice unilaterale, care emană din voința unei singure persoane(exemplu testamentul) și acte juridice multilaterale, care constă într-un acord de voințe între mai multe persoane(ca exemplu contractele sau convențiile). -acțiuni ilicite, implică un comportament voluntar care antrenează răspunderea autorilor lor, deoarece sunt contrare legii. în acest caz intervine răspunderea delictuală civilă. 50. RASPUNDEREA JURIDICA Unul din principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilității. prin fapta sa, cel care încalcă legea aduce atingere ordinii de drept, tulbura normala desfășurare a relațiilor sociale și afectează drepturi și interese legitime. pentru aceste motive el trebuie să răspundă. temeiul declanșării răspunderii și stabilirea formei concrete a acesteia se află în lege, răspunderea este întotdeauna legală. nimeni nu-și poate face singur dreptate. răspunderea este în acest fel de ordin normativ, scopul ei fiind acela de a conserva sistemul de valori. răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. răspunderea și sancționarea nu sunt nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată de reparare a ordinii încălcate. 51. FORMELE RASPUNDERII JURIDICE În principiu fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă de răspundere specifică. există mai multe forme de răspundere juridică, și anume: -răspunderea civilă - este declanșată în temeiul codului civil și aceasta poate fi răspundere contractuală, impune debitorului unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului, și răspundere delictuală, Pentru fapta proprie, pentru fapta altor persoane, pentru prejudicii cauzate de animale, pentru prejudicii cauzate de lucruri și pentru prejudicii cauzate de edificii. -răspunderea penală - este definită că un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor(exemplu uciderea din culpă); -răspunderea disciplinară - intervine pentru încălcarea de către funcționarii publici a obligațiilor de serviciu. aceasta se sancționează prin mustrare avertisment, reduceri de salariu,etc. -Răspunderea internațională a statelor - aceasta intervine pentru fapte sau acte ilicite din punct de vedere al dreptului internațional prin care se încalcă norme ale dreptului internațional si pentru consecințe prejudiciabile decurgând din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional. 52. CONDITIILE RASPUNDERII JURIDICE Pentru ca răspunderea juridică, în oricare dintre formele sale, să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativ a următoarelor condiții: -conduita ilicită - prin aceasta se înțelege un comportament, ce poate fi o acțiune sau inacțiune, care nesocotește o prevedere legală. caracterul licit sau ilicit al unei fapte se stabilește în funcție de prescripția cuprinsă într-o normă juridică. atunci când norma obligă la o anumită conduită iar aceasta nu este respectata prin fapta ilicită, se aplică sancțiunea normei. Conduita ilicită se poate exprima în forme diferite, cum ar fi cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinară contravenția și infracțiunea. gradul de pericol social Delimitează formele ilicitului juridic, acesta poate fi civil, administrativ penal,etc. -vinovăția - vinovăția pare ca o condiție subiectivă a răspunderii juridice, reprezentând atitudinea psihică a celui care comite fapta ilicită față de fapta sa și rezultatele acesteia. formele vinovăției sunt intenția, care poate fi directă atunci când subiectul acționează asumându și riscurile, și indirectă, atunci când subiectul cunoaște urmările dar le privește cu indiferență, culpa, când subiectul nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă(aici vorbim de imprudenta), sau pre văzându-le, speră că acestea nu o să se producă(aici vorbim de neglijență), și praeterintentia, Adică intenția depășită, unde culpa se îmbină cu intenția. -legătura cauzală - apare ca o condiție obiectivă a răspunderii, fiind necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale, adică acțiune este cauza producerii efectului păgubitor.