Regulile privind concurenţa 2024-2025 PDF

Sergiu Deleanu DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR 1 2. Regulile aplicabile în domeniul concurenţei Regulile privind concurenţa îşi au fundamentul în dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană potrivit cărora realizarea unui grad ridicat de competitivitate contribuie la dezvoltarea durabilă a Europei. Concurenţa poate să fie împiedicată, restrânsă sau denaturată prin acte sau fapte săvârşite de întreprinderi sau ca urmare a intervenţiei statelor membre. În ceea ce priveşte regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor, vom analiza, pe larg, interzicerea înţelegerilor anticoncurenţiale între întreprinderi şi abuzul de poziţie dominantă. În anumite condiţii, înţelegerile anticoncurenţiale între întreprinderi nu sunt, totuşi, sancţionabile. Aplicarea art. 101 din T.F.U.E. presupune, în numeroase situaţii, stabilirea pieţei relevante; aplicarea art. 102 implică totdeauna determinarea pieţei relevante. Intervenţiile statelor în domeniul concurenţei sunt supuse regulilor aplicabile întreprinderilor publice şi ajutoarelor de stat. 2.1. Regulile aplicabile în domeniul concurenţei întreprinderilor 2.1.1. Preliminarii În cadrul regulilor care se aplică în domeniul concurenţei întreprinderilor, distingem între cele privitoare la înţelegerile anticoncurenţiale, cele consacrate abuzului de poziţie dominantă şi cele referitoare la operaţiunile de concentrare. Prevederile fundamentale în materie sunt cuprinse, pentru înţelegerile anticoncurenţiale între întreprinderi, la art. 101 din T.F.U.E. (ex- 81 din Tratatul C.E.), iar pentru abuzul de poziţie dominantă, la art. 102 din T.F.U.E. (ex- art. 82 din Tratatul C.E.). Exceptările de grup sunt supuse prevederilor unor regula- mente distincte pentru fiecare categorie. 2 Operaţiunile de concentrare între întreprinderi sunt cârmuite de dispoziţiile Regulamentului nr. 139/2004. 2.1.2. Interzicerea comportamentelor (înţelegerilor) anticoncurenţiale ale întreprinderilor Potrivit art. 101 din T.F.U.E.: (1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică ori investiţiile; c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. (2) Acordurile sau deciziile interzise sunt nule de drept. (3) Cu toate acestea, dispoziţiile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul: - oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi; - oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi; - oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care: 3 a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective; b) nu oferă posibilitatea întreprinderilor de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză. După cum vom vedea, în scopul luării în considerare a art. 101 alin. (1) trebuie să fie întrunite mai multe cerinţe. 1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 101 alin. (1). Prevederile legale europene interzic săvârşirea unor acte sau fapte de către întreprinderi, fără a defini însă aceste entităţi. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, întreprinderile au fost caracterizate independent de accepţiunea atribuită noţiunii analizate în sistemele de drept ale statelor membre. Corespunzător hotărârilor Curţii de Justiţie, prin întreprindere se înţelege orice entitate care desfăşoară o activitate economică, independent de statutul ei juridic şi modul în care este finanţată1. Activitatea economică presupune oferirea unor bunuri sau a unor servicii pe o piaţă determinată.2 Termenul de întreprindere poate să desemneze societăţi, filiale, sucursale, cooperative, asociaţii, fundaţii, institute de cercetare ştiinţifică, persoane fizice3. Activităţile economice, care pot să fie cu sau fără scop lucrativ, se desfăşoară pe o anumită piaţă şi, ca atare, ele pot să implice adoptarea unor comportamente prohibite în domeniul concurenţei. Întreprinderile publice beneficiază, în domeniul concurenţei, de un tratament similar celui luat în considerare pentru întreprinderile private. Persoanele juridice formează o singură întreprindere în eventualitatea în care, în interiorul grupului, filialele nu sunt abilitate 1 Exempli gratia, C.J.C.E., 23 aprilie 1991, cauza C-41/90, K. Höfner şi F. Elser, în Recueil, 1991-4, p. I-2016. 2 C.J.C.E., 18 iunie 1998, cauza C-35/96, Commission contre Italie, în Recueil, 1998, p. I-3895. 3 O persoană fizică ce prestează servicii contra unei plăţi şi îşi asumă riscurile financiare aferente activităţii pe care o îndeplineşte poate să fie supusă prevederilor art. 101 şi 102 din tratat, chiar dacă este vorba de o activitate intelectuală care ar putea să fie realizată fără reunirea unor elemente materiale, imateriale şi umane (C.J.C.E., 18 iunie 1998, cauza C-35/96, pct. 37-38). 4 să decidă comportamentul lor pe piaţă. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie, comportamentul unei filiale poate fi imputat societăţii-mamă atunci când, deşi are personalitate juridică distinctă, această filială nu îşi stabileşte în mod autonom comportamentul pe piaţă, ci aplică, în esenţă, instrucţiunile care îi sunt date de societatea-mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice şi juridice care unesc cele două entităţi juridice. Într-un asemenea caz, societatea-mamă şi filiala fac parte din aceeaşi unitate economică şi, prin urmare, formează o singură întreprindere. În situaţia particulară în care societatea-mamă deţine totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei există o prezumţie relativă potrivit căreia respectiva societate-mamă exercită o influenţă decisivă asupra filialei sale1. Unitatea de conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă, calitatea de „unitate economică” a acestora, prevalează faţă de separarea formală a lor. În aceste circumstanţe, o înţelegere între entităţi ale aceluiaşi grup nu este supusă prevederilor art. 101 alin. (1) din T.F.U.E.; comportamentul anticoncurenţial al filialei poate să fie imputat societăţii-mamă, care răspunde solidar cu filiala pentru plata aceleiaşi amenzi; cotele de piaţă şi puterea de piaţă2 se determină având în vedere toate entităţile care formează o unitate economică; comerţul între statele membre poate să fie afectat pe motivul că comportamentul anticoncurenţial al filialei este stabilit în 1 C.J.U.E., 11 iulie 2013, cauza C-440/11P, Stichting, pct. 38-41. 2 Puterea de piaţă desemnează capacitatea unei întreprinderi de a practica, pe o perioadă semnificativă de timp, preţuri superioare celor care ar fi determinate de libera concurenţă sau de a menţine producţia, pe o perioadă semnificativă de timp, în termeni cantitativi, calitativi şi sub aspectul diversităţii produselor ori sub aspectul inovării, la un nivel inferior celui care ar rezulta în urma concurenţei libere. Puterea de piaţă este stabilită în funcţie de criterii, precum cota de piaţă a întreprinderii analizate, cotele de piaţă ale concurenţilor, barierele existente la intrarea pe piaţă, resursele financiare ale întreprinderii analizate, capacitatea ei de inovare, integrarea verticală, riscurile şi costurile unui eşec ale intrării pe piaţă, gama de produse oferite de întreprinderea analizată, puterea compensatorie a cumpărătorilor (capacitatea cumpărătorilor de a schimba uşor furnizorii, de a favoriza o nouă intrare pe piaţă, de a se integra pe verticală). În scopul aplicării art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., puterea întreprinderilor pe piaţă poate să fie inferioară celei care permite constatarea existenţei unei poziţii dominante. 5 cadrul unui acord încheiat cu o întreprindere din acelaşi stat membru, în condiţiile în care societatea-mamă se află într-un stat membru diferit. Între activităţile care nu au caracter economic se detaşează două categorii: activităţile statului sau oricărui organ central ori local care acţionează ca autoritate publică şi activităţile organismelor care îndeplinesc funcţii cu caracter esenţialmente social. Enumerarea înţelegerilor anticoncurenţiale de la art. 101 alin. (1) cuprinde acordurile între întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate. Aceste noţiuni au o semnificaţie europeană. Comisia este obligată să probeze că fiecare comportament analizat este supus prevederilor art. 101 alin. (1).1 Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, noţiunile „acord” şi „practică concertată” în sensul art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., cuprind, din punct de vedere subiectiv, forme de coluziune care au aceeaşi natură şi nu se disting decât prin intensitatea lor şi prin formele sub care se manifestă. Prin urmare, în orice caz, este suficient să se facă dovada elementelor constitutive ale oricăreia dintre aceste forme de încălcare prevăzute de dispoziţia menţionată pentru ca aceasta să se aplice în orice ipoteză.2 În raport cu cele arătate, apare posibil ca un anumit comportament să fie calificat ca fiind acord şi/sau practică concertată şi să se facă dovada elementelor constitutive ale uneia dintre aceste forme de coluziune.3 De asemenea, instanţa europeană a reţinut în cuprinsul hotărârilor pronunţate expresiile „ansamblu de acorduri şi/sau practici concertate”4, „acorduri şi practici concertate”5, „acord sau, cu titlu subsidiar, practică concertată”.6 În cuprinsul art. 101 din T.F.U.E. se distinge între noţiunile de „practică concertată”, „acorduri între întreprinderi”, „decizii ale unor asocieri de întreprinderi”, în scopul de a include, în cadrul 1 C.J.U.E., 5 decembrie 2013, cauza C-449/11P, Solvay, pct. 61. 2 C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-609/13 P, Duravit, pct. 68. 3 C.J.U.E., 5 decembrie 2013, cauza C-449/11 P, Solvay, pct. 61. 4 C.J.U.E., 19 decembrie 2012, cauza C-452/11 P, Heineken, pct. 58. 5 C.J.U.E., 22 octombrie 2015, cauza C-194/14 P, AC-Treuhand, pct. 30. 6 C.J.C.E., 8 iulie 1999, cauza C-235/92 P, Montecatini, pct. 39. 6 interdicţiilor prevăzute de această dispoziţie, diferite forme de coordonare între întreprinderi a comportamentului lor pe piaţă şi de a evita astfel ca întreprinderile să poată eluda aplicarea normelor de concurenţă ca urmare doar a formei prin intermediul căreia acestea îşi coordonează comportamentul în cauză.1 Criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii în scopul de a aprecia dacă un comportament are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei sunt deopotrivă aplicabile în cazul unui acord, al unei decizii sau al unei practici concertate.2 În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului amenzii, prin aplicarea unor metode de calcul diferite nu se poate opera o discriminare între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară art. 101 alin. (1) din T.F.U.E.3 Aşadar, calificarea exactă a formei de coordonare a comportamentului întreprinderilor pe piaţă sau luarea în considerare în mod eronat a noţiunii de „acord” în loc de noţiunea de „practică concertată” nu este susceptibilă să determine modificarea analizei care se impune pe temeiul art. 101 din T.F.U.E.4 Acordurile între întreprinderi se realizează în situaţia în care două sau mai multe întreprinderi şi-au exprimat voinţa de a adopta un comportament determinat pe piaţă5. Noţiunea analizată este înţeleasă, în dreptul european, în sens larg. Noţiunea de „acord între întreprinderi” este mai largă decât aceea de contract. De exemplu, această noţiune se poate aplica unei înţelegeri care are numai semnificaţie morală. 1 C.J.U.E., 11 septembrie 2014, cauza C-382/12 P, MasterCard, pct. 63. 2 C.J.C.E., 4 iunie 2009, cauza C-8/08, T.Mobile Netherlands, pct. 24. 3 C.J.U.E. (Marea Cameră), 19 iulie 2012, cauzele conexate C-628/10 P şi C-14/11 P, Alliance One International, pct. 58; C.J.U.E., 7 septembrie 2016, cauza C-101/15 P, Pilkington, pct. 66. Respectarea principiului egalităţii de tratament, consacrat la art. 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale, impune să nu se realizeze o discriminare, cu ocazia stabilirii cuantumului amenzilor aplicate, între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. (C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-638/13 P, Roca, pct. 65-66). 4 C.J.U.E., 5 decembrie 2013, cauza C-455/11 P, Solvay, pct. 54. 5 T.P.I.C.E., 17 decembrie 1991, cauza T-4/89, BASF AG, în Recueil, 1991-10, p. II- 1605. 7 Prohibiţia instituită la art. 101 alin. (1) priveşte, deopotrivă, acordurile orizontale şi pe cele verticale. Criteriul de distincţie dintre unele şi celelalte decurge din poziţia economică în care se află părţile interesate în raporturile reciproce pe care le stabilesc între ele (la acelaşi nivel economic sau la nivele economice diferite). În general se consideră că acordurile orizontale pot să aibă consecinţe negative mai pronunţate în domeniul concurenţei decât acordurile verticale. Acordurile orizontale pot să determine limitarea concurenţei între întreprinderile care produc bunuri similare. Acordurile verticale pot să conducă la limitarea concurenţei între una dintre părţile ce participă la respectivul acord şi un terţ. Deciziile asocierilor de întreprinderi sunt acte de voinţă colectivă care emană de la organul competent al unui grup profesional1. Nu se solicită ca gruparea (asocierea) de întreprinderi să aibă calitatea de subiect de drept de sine stătător. De asemenea, împrejurarea că este vorba de o asociere de drept public nu influenţează calificarea acesteia ca fiind o asociere de întreprinderi2. Asocierea de întreprinderi nu contravine regulilor în domeniul concurenţei. În situaţia în care prin deciziile adoptate la nivelul asociaţiei de întreprinderi (directive, regulamente interioare, circulare, recomandări) li se solicită însă membrilor asociaţiei să aibă un comportament anticoncurenţial, se pot aplica dispoziţiile art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele, ce conduce la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând seama de natura produselor, importanţa şi numărul întreprinderilor în cauză, dimensiunile şi caracteristicile pieţei3. Practicile concertate presupun existenţa unui element obiectiv şi a unui element subiectiv. 1 A se vedea, B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, op. cit., p. 363. 2 C.J.C.E., 30 ianuarie 1985, cauza 123/83, Bureau national interprofessionel du cognac, în Recueil, 1985-1, p. 422-423. În general, calificarea unei asociaţii de întreprinderi, potrivit reglementărilor legale dintr-un stat membru, nu înrâureşte aplicarea regulilor comunitare din domeniul concurenţei. 3 C.J.C.E., 14 iulie 1972, cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd., pct. 64-66. 8 Elementul obiectiv constă în comportamentul paralel, similar, al întreprinderilor pe piaţă. Elementul obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie prin el însuşi o practică concertată. Orice întreprindere are dreptul să ţină seama de comportamentul concurenţilor săi şi să îşi alinieze, în mod corespunzător, propria conduită pe piaţă. În scopul aplicării art. 101 alin. (1), va trebui ca acţiunea întreprinderilor pe piaţă să fie rezultatul cooperării dintre ele, al urmăririi unui ţel comun. O întreprindere poate să fie sancţionată dacă intenţiona să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toţi participanţii şi cunoştea comportamentele ilicite preconizate sau manifestate de alte întreprinderi în urmărirea aceloraşi obiective ori putea să le prevadă în mod rezonabil şi era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea1. După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere este datoare să îşi determine, în mod autonom, politica pe care înţelege să o pună în practică pe piaţa internă, inclusiv alegerea destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa arătată se opune oricărei luări de contact, direct sau indirect, între întreprinderi, având ca obiect sau ca efect, fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie concurentului conduita proprie pe piaţă, care a fost stabilită ori se află doar în stadiu de proiect2. Această noţiune se poate aplica în cazul în care mai multe întreprinderi schimbă între ele informaţii (eventual, de valoare inegală), dar şi în ipoteza în care o întreprindere participă în mod pasiv la o reuniune în cadrul căreia o altă întreprindere dezvăluie strategia pe care o aplică sau înţelege să o aplice pe piaţă3. În general, în cazul practicilor concertate fiecare întreprindere 1 C.J.U.E., 14 septembrie 2016, cauza C-519/15P, Trafilerie Meridionali, pct. 31. 2 C.J.C.E., 16 decembrie 1975, cauza 40-48, 50, 54-56, 111, 113 şi 114/73, Coöperatieve Vereniging „Suiker Unie” UA et autres, în Recueil, 1975, partea a doua, p. 1664-1665. Piaţa avută în vedere este piaţa internă, independent de piaţa pe care îşi desfăşoară activitatea părţile (C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-644/13P, Villeroy & Boch, pct. 51). 3 C.J.U.E., 21 ianuarie 2016, cauza C-74/14, Eturas, pct. 28. 9 mizează pe un anumit comportament pe piaţă din partea celorlalte întreprinderi. Contactele între întreprinderi pot să fie publice sau secrete. Formele de participare a întreprinderilor la contacte anticoncurenţiale pot să fie variate, ceea ce conduce la ideea că a priori nu poate să fie exclusă nici o modalitate de stabilire a acestor contacte. Un anunţ unilateral care este cu adevărat public, de exemplu, printr-un ziar, nu reprezintă o practică concertată în sensul art. 101 alin. (1) din tratat. Situaţia este însă diferită dacă anunţul implică invitaţii la coluziune sau este urmat de anunţuri publice făcute de alţi concurenţi, în special pentru că răspunsurile strategice ale concurenţilor la anunţurile publice făcute de alte întreprinderi (care, de exemplu, pot implica modificări ale propriilor anunţuri anterioare în funcţie de anunţurile concurenţilor) se pot dovedi a fi o strategie pentru a se ajunge la o înţelegere comună cu privire la condiţiile coordonării.1 Contactele între întreprinderi este posibil să se stabilească între reprezentanţi ai întreprinderilor în cauză sau între simpli angajaţi. Un angajat îşi îndeplineşte funcţiile în beneficiul şi sub îndrumarea întreprinderii pentru care lucrează şi se consideră astfel că se integrează în unitatea economică constituită de respectiva întreprindere. Aşadar, eventualele acţiuni anticoncurenţiale ale unui angajat pot să fie atribuite întreprinderii din care face parte, întreprinderea fiind, în principiu, considerată răspunzătoare pentru acestea.2 Participarea la o singură reuniune poate să fie suficientă pentru a se aplica art. 101 din T.F.U.E.3 O întreprindere care nu a participat în mod direct decât la o parte dintre comportamentele anticoncurenţiale poate să fie sancţionată în ipoteza în care aceste comportamente se înscriu într-un „plan de ansamblu”, în considerarea obiectivului comun al acestora care constă în denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne. Astfel, 1 În acest sens, Comunicarea Comisiei privind aplicabilitatea art. 101 din T.F.U.E. acordurilor de cooperare orizontală, pct. 63. 2 C.J.U.E., 21 iulie 2016, cauza C-542/14, SIA, pct. 23-24. 3 583 C.J.C.E., 4 iunie 2009, cauza C-8/08, T-Mobile Netherlands, pct. 59-62. 10 întreprinderea în cauză este posibil să fi intenţionat să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toţi participanţii şi să fi cunoscut comportamentele ilicite preconizate sau puse în aplicare de alte întreprinderi ori să fi putut să le prevadă în mod rezonabil şi să fi fost pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea. Într-un asemenea caz, întreprinderea respectivă răspunde pentru totalitatea comportamentelor anticoncurenţiale.1 Concepţia arătată se aplică în situaţia în care sunt întrunite următoarele condiţii: existenţa unui plan de ansamblu în considerarea unui obiectiv unic; contribuţia intenţionată a întreprinderii la acel plan; cunoaşterea (probată sau prezumată) a comportamentelor anticoncurenţiale ale celorlalţi participanţi.2 În împrejurările menţionate, Comisia şi instanţele europene reţin existenţa unei încălcări unice şi complexe, chiar dacă unul sau mai multe elemente ale unei serii de acte ori ale comportamentului continuu ar putea constitui în sine şi privite izolat o încălcare a prevederilor art. 101 alin. (1) din T.F.U.E.3 Noţiunea de obiectiv unic (comun) nu poate să fie determinată printr-o raportare generală la existenţa unei denaturări a concurenţei, ci prin raportare la diferite elemente obiective.4 De exemplu, într-o cauză, Curtea de Justiţie a reţinut că diferitele comportamente imputate urmăreau acelaşi scop, şi anume, în cazul tuturor fabricanţilor de produse şi accesorii pentru baie, coordonarea comportamentului lor faţă de distribuitorii cu ridicata. În cauză, instanţa europeană a luat în considerare rolul central avut de distribuitorii cu ridicata în circuitul distribuţiei, caracteristicile acestui circuit, existenţa unor organisme de coordonare şi a unor asociaţii multiprodus, similitudinea punerii în aplicare a unor 1 A se vedea, de pildă, C.J.U.E., 11 iulie 2013, cauza C-444/11 P, pct. 50; C.J.U.E., 24 iunie 2015, cauzele conexate C-293/13 P şi C-294/13 P, Fresh Del Monte, pct. 156-158; C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-644/13 P, Villeroy & Boch SAS, pct. 48-49. 2 C.J.U.E., 11 iulie 2013, cauza C-444/11 P, Team Relocation, pct. 51 şi 53. 3 C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-644/13 P, Villeroy & Boch SAS, pct. 47; C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-614/13 P, Masco, pct. 22-23. 4 C.J.U.E., 11 iulie 2013, cauza C-444/11 P, Team Relocation, pct. 57. 11 acorduri coluzive şi suprapunerile materiale, geografice şi temporale între practicile în cauză.1 Pentru calificarea diferitelor acţiuni drept încălcare unică şi continuă nu trebuie însă să se verifice dacă acestea prezintă o legătură de complementaritate, nici să se probeze că întreprinderile în cauză îşi desfăşoară activitatea pe piaţa vizată de restrângerile concurenţei ori pe pieţe situate în amonte sau în aval sau învecinate cu piaţa respectivă. În unele ipoteze, aranjamentele în cauză pot să vizeze numai comportamentul comercial al uneia dintre întreprinderile participante la raporturi orizontale sau verticale.2 Aşadar, mecanismele adoptate de întreprinderile în cauză pot să fie diferite. În cadrul unei încălcări care se întinde pe o perioadă mai lungă de timp, faptul că manifestările înţelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai mult sau mai puţin lungi, nu exclude aplicarea art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. Comisia trebuie însă să probeze că întreprinderea luată în considerare cunoştea comportamentele anticoncurenţiale puse în aplicare de alte entităţi sau că putea să le prevadă în mod rezonabil.3 Contactul sau contactele care au caracter anticoncurenţial pot să intervină între concurenţi actuali sau potenţiali4 ori între întreprinderi care nu sunt concurente. Faptul că o întreprindere a jucat un rol minor în aspectele în care a fost implicată nu este relevant pentru a stabili existenţa unei încălcări din partea sa, dat fiind că acest element trebuie să fie luat în considerare doar atunci când se evaluează gravitatea încălcării şi, după caz, când se stabileşte amenda.5 În raport cu o serie de criterii de ordin economic şi juridic aplicate întreprinderilor participante la practicile concertate este însă posibil să se conchidă că acestea nu au un caracter semnificativ asupra comerţului dintre statele membre sau că nu restrâng în mod semnificativ concurenţa. Pentru a nu fi sancţionată, întreprinderea interesată trebuie, de exemplu, să se delimiteze public de comportamentele 1 C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-625/13 P, Villeroy & Boch AG, pct. 166. 2 C.J.U.E., 26 ianuarie 2017, cauza C-644/13 P, Villeroy & Boch SAS, pct. 50-51. 3 C.J.U.E., 6 decembrie 2012, cauza C-441/11 P, Coppens, pct. 72 şi 67. 4 C.J.U.E., 20 ianuarie 2016, cauza C-373/14 P, Toshiba, pct. 30-31. 5 C.J.U.E., 6 decembrie 2012, cauza C-441/11 P, Coppens, pct. 45. 12 anticoncurenţiale ale celorlalte întreprinderi sau să sesizeze autorităţile competente în domeniul concurenţei1. Determinantă pentru a aprecia dacă o întreprindere a înţeles să se distanţeze public de înţelegerea în cauză este percepţia pe care o au ceilalţi participanţi la înţelegere. Părăsirea unei reuniuni nu poate, în sine, să fie considerată o distanţare publică de înţelegerea în cauză2. Printre cele mai grave încălcări ale art. 101 se enumeră cartelurile. „Cartel” înseamnă un acord şi/sau o practică între doi sau mai mulţi concurenţi care urmăreşte coordonarea comportamentului concurenţial al acestora pe piaţă sau influenţarea parametrilor relevanţi ai concurenţei prin practici care includ, printre altele, fixarea sau coordonarea preţurilor de achiziţie sau de vânzare sau a altor condiţii comerciale, inclusiv în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, alocarea cotelor de producţie sau de vânzare, împărţirea pieţelor şi a clienţilor, inclusiv manipularea procedurilor de cerere de oferte, restricţionări ale importurilor sau exporturilor sau acţiuni anticoncurenţiale împotriva altor concurenţi3. Acordurile între întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate sunt cuprinse în domeniul de aplicare al art. 101 alin. (1), dacă: a) Pot afecta comerţul dintre statele membre; b) Au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne; c) Au sau pot să aibă efecte negative semnificative (sensibile) asupra concurenţei. a) Prevederile art. 101 şi cele ale art. 102 din T.F.U.E. se aplică în cazul în care comportamentele întreprinderilor pot să 1 În funcţie de circumstanţele cauzei pot să fie luate în considerare nu numai distanţarea publică sau denunţarea către entităţile administrative, ci, de pildă, aplicarea sistematică a unei reduceri care depăşeşte plafonarea în cauză (C.J.U.E., 21 ianuarie 2016, cauza C-74/14, Eturas, pct. 49). 2 C.J.C.E., 19 martie 2009, cauza C-510/06P, Archer Daniels, pct. 120. 3 A se vedea, de pildă, art. 2 pct. (14) din Directiva nr. 2014/104 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcării dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, precum şi art. 2 pct. (11) din Directiva nr. 2019/1 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne. 13 afecteze comerţul dintre statele membre. După cum reiese din legislaţia Uniunii Europene, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii şi dintr-o Comunicare a Comisiei, din anul 2004, privind conceptul de efect asupra comerţului din art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.), condiţia arătată determină, în materia reglementării concurenţei, domeniul dreptului european (comunitar) în raport cu cel al statelor membre1. Noţiunea de „efect asupra comerţului” impune luarea în considereare a trei elemente: - noţiunea de „comerţ între statele membre”; - sintagma „poate aduce atingere” şi - noţiunea de „caracter semnificativ” sau „caracter sensibil” al afectării comerţului între statele membre. Noţiunea de „comerţ între statele membre” este înţeleasă în sens larg. Comerţul între statele membre nu este limitat la schimburile transfrontaliere cu bunuri sau servicii. În legătură cu această noţiune avem în vedere, în general, activităţile economice internaţionale care interesează cel puţin două state membre, inclusiv activităţile care sunt în legătură cu dreptul de stabilire. De exemplu, va fi posibil să fie afectat comerţul dintre statele membre în situaţia în care, datorită practicilor anticoncurenţiale ale unor întreprinderi pe piaţa unui stat membru, o întreprindere dintr-o altă ţară a Uniunii va fi împiedicată să pătrundă pe piaţa respectivului stat membru. Comerţul dintre statele membre poate să fie afectat, „i se poate aduce atingere”, dacă se poate aprecia cu un grad suficient de probabilitate, pe baza unui ansamblu de elemente de fapt şi de drept, că acordul sau practica poate exercita o influenţă directă sau indirectă, actuală sau potenţială, asupra schimburilor comerciale curente dintre statele membre, iar aceasta într-un asemenea mod încât să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei pieţe unice între statele membre2. După cum reiese din această formulare, în vederea aplicării art. 101 alin. (1) din 1 A se vedea, art. 3 din Regulamentul nr. 1/2003; C.J.C.E., 23 noiembrie 2006, cauza C-238/05, Asnef, pct. 33; C.J.C.E., 27 ianuarie 2007, cauza C-407/04P, Dalmine, pct. 89; pct. (12) din Comunicarea Comisiei (JO, 2004, C 101). 2 C.J.U.E., 16 iulie 2015, cauza C-172/14, ING Pensii, pct. 48; pct. (23) din Comunicarea Comisiei privind conceptul de efect asupra comerţului din art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.). 14 T.F.U.E. nu este necesar să se aştepte ca schimburile între statele membre să fie efectiv afectate. Totodată, nu se solicită să se evidenţieze volumul schimburilor între statele membre care ar putea să fie afectat ca rezultat al înţelegerii între întreprinderi. Pentru a se stabili dacă înţelegerea între întreprinderi poate sau nu să aducă atingere comerţului dintre statele membre, se va ţine seama de o serie de aspecte, precum natura produselor în cauză, natura acordului intervenit între întreprinderi, cotele de piaţă şi/sau cifra de afaceri a întreprinderilor implicate, circumstanţele economice şi juridice în care se desfăşoară acordul între întreprinderi. De exemplu, va fi mai lesne să se decidă că este posibil să fie afectat comerţul dintre statele membre în cazul în care este vorba de produse solicitate, în mod obişnuit, în cadrul schimburilor din Uniunea Europeană, precum şi a acordurilor care privesc importurile sau exporturile între statele membre. Comerţul dintre statele membre poate să fie afectat inclusiv în împrejurarea în care înţelegerea între întreprinderi ar determina amplificarea schimburilor dintre statele membre, nu reducerea acestora (de pildă, în ipoteza în care două sau mai multe întreprinderi decid să reducă preţurile la bunurile similare pe care le comercializează, pentru a înlătura o întreprindere concurentă de pe piaţă). Evaluarea caracterului semnificativ depinde de circumstanţele fiecărei cauze, în special de natura acordului şi a practicii, de natura produselor în cauză şi de poziţia pe piaţă a întreprinderilor implicate. Potrivit unei jurisprudenţe constante, nu se solicită ca înţelegerile vizate la art. 101 alin. (1) să fi afectat în mod semnificativ schimburile intraeuropene, ci să fie de natură să aibă astfel de efecte1. Comisia consideră că, în principiu, comerţul dintre statele membre nu este afectat „în mod semnificativ” în situaţia în care sunt reunite criteriile din comunicarea Comisiei consacrată acestui aspect. În cuprinsul comunicării Comisiei sunt luate în considerare cotele de piaţă ale întreprinderilor participante la înţelegerea analizată pe piaţa 1 C.J.U.E., 24 septembrie 2009, cauza C-137/07P, pct. 66. 15 europeană relevantă, precum şi cifra de afaceri anuală totală obţinută în Uniunea Europeană de întreprinderile implicate1. Ţinând seama de cele arătate mai sus, se poate susţine, de exemplu, că ar putea să fie afectat comerţul dintre statele membre în cazul unui acord intervenit între întreprinderi din state diferite referitor la împărţirea, pe criterii geografice, a pieţelor; în ipoteza unui acord între întreprinderi dintr-un singur stat membru ce vizează izolarea, compartimentarea, pieţei naţionale; în cazul unui acord între întreprinderi din ţări terţe care se referă la bunuri importate din Uniunea Europeană sau exportate în cadrul acesteia; în ipoteza unui acord între întreprinderi din state membre care vizează vânzarea unor produse în exteriorul Uniunii Europene, astfel încât preţul la produsele respective în Uniune să fie menţinut la un nivel mai ridicat decât ar rezulta ca urmare a liberei concurenţe. b) Articolul 101 alin. (1) din T.F.U.E. se aplică în împrejurarea în care înţelegerile între întreprinderi au ca obiect denaturarea concurenţei, fără ca efectele negative să se fi produs pe piaţă, precum şi în cazul înţelegerilor între întreprinderi care nu au avut ca obiect distorsionarea concurenţei, dar au generat consecinţe negative în acest domeniu. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie, caracterul alternativ al acestei condiţii, indicat prin utilizarea conjuncţiei „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuşi obiectul acordului. Atunci când obiectul anticoncurenţial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se stabilească efectele sale asupra concurenţei. În ceea ce priveşte calificarea unei practici drept restrângere prin obiect, din jurisprudenţa Curţii reiese că anumite tipuri de coordonare între întreprinderi indică un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară. Această jurisprudenţă se întemeiază pe împrejurarea că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei. Pentru a se considera că este vorba de o „restrângere a concurenţei prin obiect” trebuie analizate cuprinsul dispoziţiilor acordului, obiectivele pe care 1 A se vedea, pct. (44)-(57) din Comunicarea Comisiei privind conceptul de efect asupra comerţului din art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.). 16 urmăreşte să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie1. Noţiunea de restrângere a concurenţei „prin obiect” se interpretează în mod restrictiv. În cazul în care analiza conţinutului acordului nu indică un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, vor trebui examinate efectele acestuia2. De exemplu, constituie încălcări deosebit de grave ale concurenţei stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri; acordurile dintre concurenţi care, în mod direct sau indirect, au ca obiect limitarea producţiei ori a vânzărilor; împărţirea pieţelor.3 Încălcări deosebit de grave ale concurenței se pot realiza și prin acordurile verticale. Unele acorduri între întreprinderi nu intră, în general, în sfera de aplicare a art. 101 alin. (1), pentru că nu produc efecte anticoncurențiale. Limitarea libertății de acțiune a părților sau a uneia dintre ele printr-un acord sau o decizie a asocierilor de întreprinderi se analizează în mod global în funcție de contextul în care a intervenit ori în care își produce efectele, în special ținând seama de obiectivele urmărite. Se examinează apoi dacă efectele restrictive în ceea ce privește concurența sunt inerente pentru atingerea obiectivelor legitime respective, precum și respectarea principiului proporționalității. Comportamentele întreprinderilor care au „ca obiect” restrângerea concurenței prezintă un grad de nocivitate pentru concurență care nu poate să fie explicat prin invocarea unor interese legitime. Eventual, se poate proba că aceste comportamente îndeplinesc condițiile de la art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. Articolul 101 alin. (1) din tratat nu se aplică însă comportamentelor întreprinderilor care au „ca efect” inerent restrângerea, cel puțin potențială, a concurenței. 1 C.J.U.E., 20 ianuarie 2016, cauza C-373/14P, Toshiba, pct. 24-27. 2 C.J.U.E., 26 noiembrie 2015, cauza C-345/14, SIA, pct. 17-18. 3 C.J.U.E., 19 martie 2015, cauza C-286/13P, Dole, pct. 115; C.J.U.E., 26 noiembrie 2015, cauza C-345/14, SIA, pct. 28; pct. (13) din Comunicarea Comisiei din anul 2014 privind acordurile de importanţă minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurenţa în sensul art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. (Comunicarea de minimis), în J.O. 2014, C 291; art. 4 din Regulamentul nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. categoriilor de acorduri verticale şi practici concertate. 17 În cuprinsul art. 101 alin. (1) sunt folosiţi trei termeni diferiţi – împiedicarea, restrângerea, distorsionarea concurenţei –, dar aceste deosebiri de ordin terminologic nu au consecinţe practice, întrucât, în esenţă, vor fi sancţionate orice atingeri aduse concurenţei în cadrul pieţei interne. c) Articolul 101 alin. (1) din T.F.U.E. se aplică numai în situaţia în care înţelegerile între întreprinderi denaturează sau pot să denatureze în mod semnificativ concurenţa1. Această condiţie nu este prevăzută, în mod expres, în cuprinsul art. 101 alin. (1), dar Comisia şi Curtea de Justiţie a Uniunii ţin seama de ea în practică. O comunicare a Comisiei din anul 2014 se referă, de altminteri, la acordurile de importanţă minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurenţa în sensul art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. (Comunicarea de minimis). În cuprinsul comunicării, Comisia indică, prin intermediul pragurilor cotei de piaţă, circumstanţele în care consideră că acordurile care pot avea „ca efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne nu constituie o restrângere semnificativă a concurenţei în temeiul art. 101 alin. (1). Acordurile care au „ca obiect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne constituie, prin natura lor şi independent de orice impact concret pe care l-ar putea avea, o restrângere semnificativă a concurenţei. Se înţelege, aşadar, că asemenea acorduri nu sunt acoperite de comunicarea Comisiei2. În cuprinsul comunicării Comisiei se distinge între acordurile intervenite între întreprinderi concurente (concurenţi existenţi sau potenţiali) şi cele stabilite între întreprinderi care nu sunt concurente. În cazul acordurilor între întreprinderi concurente, nu este afectată în mod sensibil concurenţa dacă cumululul cotelor de piaţă ale întreprinderilor nu depăşeşte 10% pe niciuna dintre pieţele relevante vizate de respectivul acord. Privitor la acordurile între întreprinderi care nu sunt concurente, se consideră că nu este afectată în mod semnificativ concurenţa dacă cota de piaţă deţinută de fiecare 1 Articolul 101 alin. (1) din T.F.U.E. se aplică inclusiv în cazul efectelor potenţiale ale unui acord sau practici asupra concurenţei (C.J.C.E., 23 noiembrie 2006, cauza C-238/05, Asnef, pct. 50). 2 A se vedea, pct. (2)-(3) şi pct. (13) din Comunicarea menţionată. 18 din întreprinderile participante la acord pe niciuna dintre pieţele relevante vizate de acord nu depăşeşte 15%.1 Acordurile între întreprinderi care depăşesc pragurile arătate ar putea să aibă, totuşi, un efect nesemnificiativ asupra concurenţei şi, în consecinţă, să nu fie interzise de art. 101 alin. (1) din tratat. De regulă, acordurile între întreprinderi mici şi mijlocii nu afectează în mod sensibil comerţul dintre statele membre, nici concurenţa. 2. Înţelegeri anticoncurenţiale nesancţionabile. Art. 101 alin. (3) subordonează neaplicarea primului alineat de îndeplinirea a patru condiţii, două pozitive şi două negative. Dispoziţiile art. 101 alin. (3) sunt înţelese corespunzător jurisprudenţei instanţei europene. Unele elemente dintr-o comunicare a Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. [ex-art. 81 alin. (3) din tratat] credem că rămân, în continuare, relevante în acest context.2 În cuprinsul art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. se face referire, pe de o parte, la acorduri, decizii şi practici concertate, iar, pe de altă parte, la categorii de acorduri, categorii de decizii şi categorii de practici concertate. Aceasta se explică prin faptul că, în temeiul art. 101 alin. (3), Comisia adoptă, într-o serie de domenii, regulamente de exceptare pe categorii. În ipoteza în care într-un anumit domeniu ce interesează întreprinderile a fost adoptat un regulament de exceptare pe categorii, întreprinderile participante la o înţelegere ce intervine în domeniul în cauză vor trebui să dovedească, în principiu, doar că au respectat exigenţele respectivului regulament de exceptare.3 Firește, instanțele naționale nu pot însă să extindă sfera de aplicare a unui regulament de exceptare. 1 În unele domenii sunt avute însă în vedere prevederi cu caracter special. 2 A se vedea, J.O. 2004, C 101. 3 Comunicarea Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. [ex-art. 81 alin. (3) din tratat], pct. (35). 19 În eventualitatea în care într-un anumit domeniu a fost adoptat un regulament de exceptare, dar înţelegerea intervenită, în acel domeniu, între întreprinderi, nu respectă cerinţele acelui regulament de exceptare, nu este, totuşi, exclus ca întreprinderile în cauză să beneficieze de o exceptare (dispensă) individuală, direct pe temeiul art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. Dacă nu sunt îndeplinite anumite cerințe dintr-un regulament de exceptare, nu există nicio prezumție că acordul analizat nu intră sub incidența art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. Articolul 101 alin. (3) se poate aplica oricăror înţelegeri între întreprinderi. Totuşi, în cazul unor restricţii grave în domeniul concurenţei, va fi puţin probabilă aplicarea acestui text legal. Condiţiile de la art. 101 alin. (3) au caracter exhaustiv; acestor condiţii nu li se pot adăuga altele, în temeiul unor prevederi legale europene cu caracter special. Condiţiile de la art. 101 alin. (3) sunt cumulative. În situaţia în care se constată că una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar să fie analizate celelalte. Aşadar, condiţiile la care ne referim nu sunt examinate în practică, în mod obligatoriu, în succesiunea în care ele sunt stipulate în cadrul art. 101 alin. (3). Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea anticoncurenţială trebuie să contribuie la îmbunătăţirea producţiei ori a distribuţiei de produse sau la promovarea progresului tehnic ori economic. Este suficient ca unul dintre avantajele arătate în cadrul primei condiţii să se realizeze, pentru ca aceasta să fie considerată îndeplinită. Întreprinderile participante la o anumită înţelegere sunt datoare să arate natura creşterilor în eficienţă pretinse; legătura dintre acord şi creşterile în eficienţă; probabilitatea şi importanţa fiecărei creşteri în eficienţă pretinse; cum şi când ar putea fi realizată fiecare creştere în eficienţă pretinsă1. Avantajele menţionate sunt însă examinate în mod obiectiv, adică ţinând seama de efectele favorabile ale înţelegerii pentru 1 Comunicarea Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. [ex-art. 81 alin. (3) din tratat], pct. (51). 20 economia Uniunii şi pentru terţi, nu de consecinţele ei pentru participanţi1. Bunăoară, ameliorarea producţiei poate să fie determinată de faptul că fiecare participant la înţelegere renunţă la fabricarea unor produse, specializându-se în anumite operaţiuni, ceea ce conduce la sporirea productivităţii. Îmbunătăţirea distribuirii produselor poate să fie asigurată, de pildă, printr-un sistem de distribuţie selectivă2. Promovarea progresului tehnic sau economic se poate realiza prin folosirea unui procedeu nou de fabricaţie şi prin utilizarea, pentru un singur produs, a unor tehnologii care erau luate anterior în considerare doar în mod izolat, în cazul unor bunuri diferite3. A doua condiţie (pozitivă) este ca înţelegerea între întreprinderi să asigure consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut. Articolul 101 alin. (3) nu se poate aplica dacă un anumit acord este benefic numai pentru întreprinderile participante la el. Noţiunea de consumatori se referă la toţi utilizatorii direcţi sau indirecţi ai produselor care fac obiectul acordului, inclusiv producători care utilizează produsele pentru prelucrare, comercianţii cu ridicata, comercianţi cu amănuntul şi consumatori finali, adică persoane fizice care acţionează în afara activităţii lor profesionale sau comerciale. Nu se solicită ca, în toate împrejurările, avantajele în cauză să se răsfrângă până la consumatorii finali. Avantajele pe care le obţin consumatorii nu sunt totdeauna pecuniare. Ele pot să constea, în unele situaţii, în îmbunătăţirea calităţii bunurilor sau serviciilor; accesul la produse noi care încorporează, eventual, tehnologii avansate; protecţia sănătăţii persoanelor; protecţia mediului înconjurător. 1 C.J.C.E., 13 iulie 1966, cauza 56 şi 58/64, Établissements Consten S.A.R.L. et Grundig-Verkaufs-GmbH, în Recueil, 1966, vol. 2, p. 502-503. 2 Pentru un sistem de distribuţie selectivă calitativă, C.J.C.E., 25 octombrie 1977, cauza 26/76, Metro SB, pct. 20; pentru un sistem de distribuţie selectivă cantitativă bazat pe criterii specificate care limita direct numărul de distribuitori în sectorul autovehiculelor, C.J.U.E., 14 iunie 2012, cauza C-158/11, Auto 24, pct. 34. 3 T.P.I.C.E., 15 iulie 1994, cauza T-17/93, Matra Hachette SA, în Recueil, 1994- 6/7, p. II-633. 21 În ipoteza unor restricţii grave în domeniul concurenţei, beneficiile obţinute de consumatori trebuie să fie substanţiale. În orice caz, se solicită ca beneficiile obţinute de consumatori să compenseze, cel puţin, efectele negative reale sau probabile asupra consumatorilor1. Forţa economică a consumatorilor poate să fie relevantă, întrucât în împrejurarea în care consumatorii dispun de o forţă economică apreciabilă, se poate considera că ei se află într-o poziţie ce le permite să obţină o parte echitabilă din beneficiul realizat. A treia condiţie (negativă) este ca înţelegerea survenită să nu impună întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru ameliorarea producţiei sau a distribuirii produselor ori pentru promovarea progresului tehnic sau economic. Această condiţie implică un dublu criteriu. În primul rând, acordul restrictiv în sine trebuie să fie necesar în mod rezonabil pentru realizarea creşterilor în eficienţă. În al doilea rând, restrângerile individuale ale concurenţei care decurg din acord trebuie să fie necesare în mod rezonabil pentru realizarea creşterilor în eficienţă2. Această condiţie se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei afaceri. Întreprinderile „în cauză” sunt toate întreprinderile care suportă consecinţele restricţiilor ce au fost stabilite sau care beneficiază de efectele înţelegerii respective, nu numai cele care sunt părţi la ea. A patra condiţie (negativă) este ca înţelegerea anticoncurenţială să nu ofere întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză. Această condiţie are o semnificaţie europeană, care este stabilită numai în funcţie de prevederile art. 101 alin. (3). Indiferent care ar fi amploarea consecinţelor benefice ale înţelegerii între întreprinderi, aceasta nu poate să fie apreciată ca 1 Comunicarea Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. [ex-art. 81 alin. (3) din tratat], pct. (85). 2 Comunicarea Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. (3) din T.F.U.E. [ex-art. 81 alin. (3) din tratat], pct. (73). 22 fiind licită în eventualitatea în care ar conduce la înlăturarea totală a concurenţei sau ar determina eliminarea ei pentru o parte substanţială a produselor luate în considerare. Aplicarea condiţiei analizate depinde, de regulă, de modul în care este stabilită piaţa produsului sau serviciului. În cadrul examinării condiţiei menţionate se va ţine seama de concurenţa existentă pe piaţă anterior şi ulterior înţelegerii intervenită între întreprinderi. Dacă anterior înţelegerii între întreprinderi, concurenţa pe piaţă era redusă, restricţii suplimentare în domeniul concurenţei vor fi dificil admisibile. Reducerea semnificativă a concurenţei pe piaţă în urma înţelegerii intervenită între întreprinderi poate să conducă la concluzia că nu este îndeplinită condiţia arătată. În cazul în care acordul elimină concurenţa în ceea ce priveşte unul dintre cele mai importante aspecte ale sale (în special, concurenţa prin preţ sau în domeniul inovaţiei şi dezvoltării de noi produse), această condiţie nu este îndeplinită. În legătură cu această condiţie se va ţine seama atât de concurenţa existentă pe piaţă, cât şi de concurenţa potenţială. 2.1.3. Abuzul de poziţie dominantă Potrivit art. 102 din T.F.U.E. (ex-art. 82 din Tratatul C.E.), este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinută pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Aceste practici abuzive pot să constea, în special, în următoarele: a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile; b) limitarea producţiei, a comercializării sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor; c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concuren ţial; 23 d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. După cum se observă, prevederile art. 102 sunt similare celor de la art. 101 alin. (1), cu excepţia dispoziţiilor art. 101 alin. 1 lit. c) – împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare. Cu prilejul cauzei United Brands, Curtea de Justiţie a hotărât însă că, în unele situaţii, abuzul de poziţie dominantă poate să constea în împărţirea pieţelor1. O Comunicare a Comisiei din anul 2009 se referă la priorităţile acesteia în aplicarea art. 102 din tratat (ex-art. 82 din Tratatul C.E.) la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante2. Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise niciun fel de excepţii. Severitatea reglementărilor de la art. 102 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 102. În cadrul prevederilor art. 102 este interzisă folosirea abuzivă, de către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. În principiu, deţinerea unei poziţii dominante nu este prohibită, ci numai exploatarea ei abuzivă, cu toate că poziţia dominantă pe piaţă a uneia sau mai multor întreprinderi poate să aducă atingere concurenţei. Aplicarea art. 102 din T.F.U.E. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: a) Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia; b) Săvârşirea unui abuz de poziţie dominantă de către întreprinderea sau întreprinderile în cauză; c) Posibilitatea ca abuzul să afecteze comerţul dintre statele membre. 1 C.J.C.E., 14 februarie 1978, cauza 27/76, pct. 157 şi 160. 2 J.O. 2009, C 45. 24 a) Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Noţiunea de întreprindere are, în contextul art. 102, aceeaşi semnificaţie ca şi în contextul art. 101 din T.F.U.E. În general, art. 102 se aplică în situaţia în care poziţia dominantă este deţinută pe piaţă de către o singură întreprindere. Poziţia dominantă poate să fie deţinută însă pe piaţă de mai multe întreprinderi, care nu formează o unitate economică, dar care înţeleg să îşi unifice strategia comercială pe care o vor aplica pe piaţă. Poziţia dominantă este o situaţie de forţă economică deţinută de o întreprindere, de natură să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţându-i să aibă un comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori1. Aplicarea art. 102 necesită stabilirea pieţei relevante (pieţei de referinţă, pieţei în cauză), întrucât poziţia dominantă este deţinută pe o anumită piaţă, care trebuie să fie delimitată în mod riguros. O Comunicare a Comisiei din anul 1997 priveşte definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei2. Piaţa relevantă cuprinde două componente: piaţa produsului şi piaţa geografică3. Piaţa produsului cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţurilor şi utilizării căreia acestea sunt destinate4. Potrivit Comunicării Comisiei din anul 1997, întreprinderile se confruntă cu trei mari surse de constrângeri concurenţiale: substituibilitatea la nivelul cererii, substituibilitatea la nivelul ofertei şi concurenţa potenţială. Din punct de vedere economic, pentru definirea pieţei relevantă, substituţia la nivelul cererii reprezintă forţa disciplinară cea mai imediată şi mai eficace care acţionează asupra 1 C.J.C.E., 14 februarie 1978, cauza 27/76, United Brands, pct. 65. 2 J.O. 1997, C 372. 3 Comunicarea Comisiei privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei, pct. (9) şi (4). 4 Ibidem, pct. (7). 25 furnizărilor unui anumit produs, în special în ceea ce priveşte deciziile acestora în materie de preţuri.1 În prima fază sunt analizate caracteristicile produsului şi utilizarea căreia îi este destinat. Astfel se limitează sfera investigaţiei privind eventualele produse substituibile. Dimensiunile, forma, compoziţia, calitatea, maniabilitatea, rezistenţa, puterea, viteza, accesoriile, proprietăţile termice, serviciile asigurate, posibilităţile de depozitare şi livrare pot să constituie elemente relevante. Preţurile pot să constituie, şi ele, un reper al interschimbabilităţii produselor. În eventualitatea în care creşterea uşoară, dar durabilă, a preţului unui produs (de 5-10%2) determină consumatorii să cumpere un alt bun, se poate afirma că mărfurile respective sunt interschimbabile. Nu este însă suficient ca teoretic sau sub aspect tehnic două produse să poată fi interschimbabile, fiind necesar ca ele să fie socotite astfel de către consumatori. Unele produse pot fi considerate substituibile într-o anumită direcţie, fără să fie substituibile în cealaltă direcţie. De exemplu, există o piaţă distinctă a terminalelor care asigură internet de mare viteză faţă de cele care asigură internet de viteză redusă, pentru că anumite programe rulează doar pe internet de mare viteză, care este sensibil mai scump decât cel de viteză redusă, ceea ce determină ca procentul consumatorilor care ar migra spre internetul de mare viteză să fie net superior procentului consumatorilor care ar migra spre internetul de viteză redusă.3 Interschimbabilitatea între două sau mai multe produse nu se solicită să fie perfectă. Totuşi, interschimbabilitatea parţială poate să conducă la concluzia că există mai multe pieţe distincte. De pildă, există o piaţă pentru anvelopele noi şi o piaţă pentru anvelopele reşapate, pentru că un număr mare de consumatori au rezerve cu privire la calitatea anvelopelor reşapate. Anvelopele reşapate nu sunt 1 Ibidem, pct. (13). 2 Comunicarea Comisiei privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei, pct. (17). 3 A se vedea, T-340/03, 30 ianuarie 2007, France Telecom împotriva Comisiei, pct. 88-91. 26 folosite pe roţile din faţă ale autoturismelor, nici în cazul transportului de materiale periculoase.1 Diferenţa de preţ între două produse nu permite să se conchidă ipso facto că ele nu sunt interschimbabile2. Piaţa produsului poate să fie formată dintr-un bun izolat3 sau este posibil să se ţină seama de un grup relativ omogen4 ori chiar de un grup eterogen5 de bunuri. Unui produs determinat pot să îi corespundă mai multe pieţe, în funcţie de modalitatea de comercializare sau de distribuţie a produsului ori de ambalarea acestuia (de exemplu, se distinge între berea vândută cu amănuntul în magazine şi berea vândută în braserii şi restaurante). Bunuri diferite pot să facă parte din aceeaşi piaţă a produsului (de pildă, produsul primar şi produsul secundar sau serviciile complementare).6 Interschimbabilitatea între două sau mai multe produse nu depinde numai de factorii de ordin obiectiv, ci şi de cei de ordin subiectiv. Uneori sunt precumpănitori factorii de ordin subiectiv. De pildă, într-o cauză, Tribunalul de primă instanţă a hotărât că, în cazul parfumurilor de lux, „imaginea” lor este importantă pentru consumatori, ceea ce determină un grad redus de substituire a acestora cu alte produse cosmetice7. 1 C.J.C.E., 9 noiembrie 1983, cauza C-322/81, Michelin, pct. 48-50. 2 De pildă, în cauza United Brands, diferenţa de preţ între bananele cu marcă şi cele fără marcă era de 30-40% (C.J.C.E., 14 februarie 1978, cauza 27/76, pct. 91); într-o altă cauză, diferenţa de preţ între băuturile alcoolice vândute în pub-uri şi cele vândute în cluburi era de 17-18% (T.P.I.C.E., 5 iulie 2001, cauza T-25/99, pct. 38). 3 De exemplu, în cauza United Brands, Curtea de Justiţie a decis că există o piaţă a bananelor, distinctă de piaţa altor fructe proaspete (C.J.C.E., 14 februarie 1978, cauza 27/76, pct. 35). 4 De pildă, tractoarele agricole (T.P.I.C.E., 27 octombrie 1994, T-34/92, New Holland Ford, pct. 51). 5 De exemplu, cauciucurile de schimb pentru camioane, autobuze şi alte vehicule similare (C.J.C.E., 9 noiembrie 1983, cauza 322/81, Michelin, pct. 44-45). 6 A se vedea, Comunicarea Comisiei privind definirea pieţei relevante, pct. 56. 7 De exemplu, într-o cauză, Tribunalul a reţinut că există o piaţă a produselor cosmetice de lux, în special parfumuri de lux, „imaginea” lor fiind importantă pentru consumatori, ceea ce determină un grad redus de substituire a acestora cu alte produse cosmetice (T.P.I.C.E., 12 decembrie 1996, T-88/92, Leclerc, pct. 108). 27 Aprecierile exprimate de către consumatori sau, în general, de utilizatori, pe temeiul unor criterii obiective şi subiective, predomină ca importanţă, fără să fie însă ignorată oferta ca indicator al pieţei relevante a produsului ori serviciului. Din această perspectivă sunt avuţi în vedere furnizorii care pot să ofere produse sau servicii comparabile, reorientându-şi producţia într-o perioadă de timp rezonabilă, fără să suporte costuri sau riscuri suplimentare deosebite (cum se întâmplă, de exemplu, în industria hârtiei). Substituţia la nivelul ofertei se deosebeşte faţă de concurenţa potenţială. Concurenţa potenţială poate constitui o sursă de constrângere concurenţială, dar nu este luată în considerare la definirea pieţei relevante, ci doar ulterior, atunci când se analizează o anumită problemă de concurenţă.1 În cazul concurenţei potenţiale o întreprindere are capacitatea de a intra pe piaţă însă cu costuri substanţiale şi într-o perioadă mai lungă de timp. Cea de-a doua componentă a pieţei relevante este piaţa geografică. Piaţa geografică a fost definită ca fiind zona în care întreprinderile respective sunt implicate în oferta şi cererea de produse sau servicii în cauză, în care condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene şi care poate fi deosebită de zonele geografice învecinate, deoarece condiţiile de concurenţă diferă în mod apreciabil de respectivele zone2. În general, în acest context, se ţine seama de distribuţia cotelor de piaţă deţinute de părţi sau de concurenţii lor, de modul de stabilire a preţurilor, de diferenţele de preţ la nivel naţional şi la nivel european,3 de nivelul cheltuielilor de transport, întrucât cheltuielile de transport pot să determine compartimentarea pieţelor. Alţi factori care pot fi avuţi în vedere sunt natura bunurilor în cauză (de exemplu, dacă bunurile necesită ori nu măsuri speciale de conservare), barierele la intrarea pe piaţă, fidelitatea consumatorilor, reorientarea în trecut a comenzilor către alte zone. 1 A se vedea, Comunicarea Comisiei privind definirea pieţei relevante, pct. 24. 2 Comunicarea Comisiei privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei, pct. (8). 3 Ibidem, pct. (28). 28 Piaţa geografică poate să fie, de exemplu, piaţa Uniunii Europene, piaţa mai multor state membre, piaţa unei ţări din Uniune sau să fie circumscrisă unei anumite zone dintr-un stat membru. Existenţa poziţiei dominante este dovedită, de regulă, cu ajutorul mai multor factori1: gradul de integrare verticală al întreprinderii, accesul în condiţii avantajoase la sursele de aprovizionare, existenţa unor capacităţi de producţie care permit acceptarea oricăror comenzi, folosirea unor metode de producţie şi a unor instalaţii avansate din punct de vedere tehnic, utilizarea unei forţe de muncă calificate, asigurarea transportului prin mijloace proprii, realizarea unui control generalizat al calităţii mărfii, individualizarea produsului pentru consumator, economiile de scară, existenţa unei reţele comerciale perfecţionate, cota de piaţă2, cotele de piaţă şi numărul concurenţilor, decalajul pe care îl înregistrează concurenţii sub aspect tehnic şi al activităţilor de cercetare, barierele la intrarea pe piaţă (costuri, amploarea riscurilor financiare, fidelitatea consumatorilor faţă de marca existentă), renumele mărcii, absenţa concurenţei potenţiale. Între aceşti factori există o serie de corelaţii. De exemplu, realizarea unui control generalizat al calităţii mărfii este de natură să permită menţinerea renumelui mărcii şi să asigure, inclusiv printr-o amplă campanie de publicitate, individualizarea produsului pentru consumatori. În acelaşi timp, fidelitatea consumatorilor poate constitui o barieră la intrarea pe piaţă şi să conducă, eventual alături de alte elemente, la concluzia absenţei concurenţei potenţiale. 1 C.J.C.E., 14 februarie 1978, cauza 27/76, pct. 66-126, precum şi Comunicarea Comisiei din anul 2009 privind priorităţile acesteia în aplicarea art. 102 din tratat (ex-art. 82 din Tratatul C.E.) la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante, pct. (10)-(18). 2 Experienţa Comisiei sugerează că o poziţie dominantă este puţin probabilă în cazul în care cota de piaţă a întreprinderii este mai mică de 40% pe piaţa relevantă. Pe de altă parte, Comisia consideră că o întreprindere care poate mări preţurile în mod profitabil peste nivelul concurenţial, pentru o perioadă importantă de timp (în mod normal, o perioadă de doi ani), nu este confruntată cu presiuni ale concurenţei suficient de eficace şi poate fi considerată ca având o poziţie dominantă [Comunicarea Comisiei din anul 2009 privind priorităţile acesteia în aplicarea art. 102 din tratat (ex-art. 82 din Tratatul C.E.) la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante, pct. (14) şi pct. (11)]. 29 Din punct de vedere teoretic nu există o dimensiune geografică minimă în contextul stabilirii înţelesului noţiunii de parte semnificativă a pieţei interne, întrucât se ţine seama de volumul producţiei şi al consumului bunului în cauză, de importanţa bunului respectiv pentru schimburile între statele membre ş.a. b) Săvârşirea unui abuz de poziţie dominantă de către întreprinderea sau întreprinderile în cauză. Folosirea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într- o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe1. Această definiţie poate să fie avută în vedere inclusiv în cazul în care poziţia dominantă este deţinută pe piaţă de mai multe întreprinderi. Pe baza definiţiei arătate, pot să fie evidenţiate caracteristicile noţiunii de abuz de poziţie dominantă. Acestea sunt următoarele: - este o noţiune obiectivă, întrucât art. 102 din T.F.U.E. se aplică chiar dacă întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă nu a intenţionat să săvârşească un abuz, dar au fost încălcate, totuşi, regulile din domeniul concurenţei; - abuzul de poziţie dominantă presupune folosirea unor mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite (ale unei concurenţe bazată pe merite). Comportamentele unei întreprinderi aflată pe o poziţie dominantă sunt examinate cu rigoare sporită faţă de comportamentele unei întreprinderi obişnuite. În raporturile cu furnizorii sau clienţii ei, comportamentele întreprinderii aflată pe o 1 C.J.C.E., 13 februarie 1979, cauza 85/76, Hoffmann – La Roche, pct. 91. Potrivit unei definiţii apropiate, art. 102 vizează în special comportamentele unei întreprinderi care ocupă o poziţie dominantă care au ca efect, în detrimentul consumatorilor, să împiedice menţinerea gradului de concurenţă existent pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurenţă normală pe baza prestaţiilor operatorilor economici [C.J.U.E. (Marea Cameră), 27 martie 2012, cauza C-209/10, Post Danmark, pct. 24]. 30 poziţie dominantă vor fi analizate pe baza principiului proporţionalităţii. Abuzul nu implică însă, în mod necesar, folosirea forţei economice conferită de poziţia dominantă1; - abuzul de poziţie dominantă este înţeles în sens larg, ca un abuz de structură. Aceasta înseamnă că art. 102 se poate aplica nu numai în situaţiile în care întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă îi prejudiciază de îndată pe consumatori prin comportamentul ei, ci şi în cazurile în care aduce atingere structurii concurenţei2. Concurenţii actuali pot să fie excluşi sau marginalizaţi, iar concurenţii potenţiali este posibil să fi încercat să intre pe piaţă şi să fi eşuat. Acelaşi comportament al unei întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă poate să aibă însă un efect de excludere şi, totodată, să afecteze anumiţi utilizatori. De regulă, abuzul este săvârșit pe piața pe care întreprinderea deține o poziție dominantă. Nu este însă exclus ca poziția dominantă să fie deținută pe o anumită piață, iar abuzul să fie săvârșit pe o piață conexă. Potrivit Comunicării Comisiei, din anul 2009, privind priorităţile acesteia în aplicarea art. 102 din tratat (ex-art. 82 din Tratatul C.E.) la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante, excluderea concurenţilor de pe piaţă nu constituie un abuz dacă întreprinderea dominantă demonstrează că: - s-a realizat creşterea eficienţei sau este probabil să fie realizată ca urmare a practicilor analizate (creşterea eficienţei poate să constea, de exemplu, în îmbunătăţiri tehnice ale calităţii bunurilor sau într-o reducere a costului de producţie ori distribuţie); - practicile respective sunt indispensabile pentru acea creştere a eficienţei; - creşterea probabilă a eficienţei determinată de practicile respective compensează orice efecte negative probabile asupra concurenţei şi bunăstării consumatorilor pe pieţele afectate; - practicile respective nu elimină concurenţa efectivă prin suprimarea majorităţii sau a tuturor surselor de concurenţă efectivă sau potenţială. În opinia Comisiei, practicile de exludere care menţin, creează sau consolidează o poziţie de piaţă care se apropie de cea de monopol nu 1 C.J.C.E., 13 februarie 1979, cauza 85/76, Hoffmann – La Roche, pct. 91. 2 C.J.C.E., 13 februarie 1979, cauza 85/76, Hoffmann – La Roche, pct. 125; C.J.U.E., 27 martie 2012, cauza C-209/10, Post Danmark, pct. 20. 31 pot fi justificate în mod normal pe motivul că acestea creează şi câştiguri de eficienţă. Referitor la art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., după cum am arătat, instanța europeană și Comisia disting între comportamentele întreprinderilor care pot restrânge concurența „prin obiect” și cele care pot avea „ca efect” restrângerea concurenței. În cazul comportamentelor din prima categorie, efectele restrictive în ceea ce privește concurența nu pot să fie justificate prin invocarea unor obiective legitime. Astfel de obiective pot să fie aduse însă în atenție în cazul comportamentelor întreprinderilor din a doua categorie. Practicile abuzive prezintă un grad de nocivitate pronunțat pentru concurență, care exclude posibilitatea justificării lor prin urmărirea unor obiective legitime de interes general și utilizarea, în acest scop, a unor mijloace necesare. Eventual, practicile întreprinderii dominante nu vor avea caracter abuziv pentru că aceasta recurge la mijloace care țin de o concurență normală. Se poate observa, de asemenea, că nu orice practici care duc la excluderea concurenților încalcă prevederile art. 102 din T.F.U.E. Dezvoltarea în continuare a unei întreprinderi dominante este de natură să afecteze concurența, dar aceasta ar putea să nu cauzeze un prejudiciu net consumatorilor. Or, bunăstarea consumatorilor intermediari și finali constituie obiectivul ultim care justifică prevederile art. 102 din tratat. Stabilirea unui prag de sensibilitate (de minimis), în vederea determinării unei exploatări abuzive a unei poziții dominante nu a fost admisă în jurisprudența instanței europene, pentru că, din pricina prezenței întreprinderii aflată într-o poziție dominantă pe piață, concurența este deja slăbită.. c) Posibilitatea ca abuzul să afecteze comerţul între statele membre constituie o cerinţă care permite delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale europene de dispoziţiile legale din statele membre referitoare la concurenţa între întreprinderi. În scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 102 din T.F.U.E. este suficient ca exploatarea abuzivă a poziţiei 32 dominante să poată avea consecinţe negative asupra comerţului european, fără să fie necesar ca acestea să se fi produs efectiv1. 2.1.4. Formele de control ale comportamentelor întreprinderilor Controlul comportamentelor întreprinderilor se realizează de către autorităţile europene şi de autorităţile naţionale ale statelor membre. Aplicarea regulilor în domeniul concurenţei prevăzute la art. 101 şi 102 din T.F.U.E. se realizează potrivit Regulamentului nr. 1/2003. Regulamentul nr. 1/2003 a fost adoptat, în esenţă, pentru a permite organelor naţionale de jurisdicţie să aplice prevederile art. 101 alin. (3) din T.F.U.E., precum şi pentru a degreva Comisia de analizarea cauzelor care nu prezintă semnificaţie deosebită pe plan european. Prin Regulamentul nr. 1/2003 s-a renunţat la sistemul atestărilor negative şi al dispenselor individuale, instituit potrivit Regulamentului nr. 17/62. În cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 se stipulează că acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 101 alin. (1) din tratat, care nu îndeplinesc condiţiile de la art. 101 alin. (3), sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens. Pe de altă parte, acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 101 alin. (1), care îndeplinesc condiţiile art. 101 alin. (3), nu sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens. Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante, în sensul art. 102 din tratat, este interzisă, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens. Potrivit art. 2 din Regulamentul nr. 1/2003, în orice procedură naţională sau europeană (comunitară) de aplicare a articolelor 101 şi 102 din tratat, sarcina probei unei încălcări a articolului 101 alin. (1) sau a articolului 102 din tratat revine părţii 1 C.J.C.E., 6 aprilie 1995, cauza C-241/91P şi C-242/91P, Radio Telefis Eireann et Independent Television Publications Ltd, în Recueil, 1995-3/4, pct. 69. 33 sau autorităţii care invocă încălcarea. Întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi care invocă beneficiul articolului 101 alin. (3) din tratat îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condiţiile din respectivul alineat. În interesul public al Uniunii, Comisia, acţionând din oficiu, poate să constate, prin decizie, că art. 101 din tratat nu se aplică unui acord, unei decizii sau unei practici concertate, fie pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 101 alin. (1) din tratat, fie pentru că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 101 alin. (3) din tratat. Comisia poate să facă o asemenea constatare şi în ceea ce priveşte art. 102 din tratat1. Comisia are posibilitatea să stabilească, din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, că un acord, o decizie sau o practică concertată supusă dispoziţiilor unui regulament de exceptare pe categorii generează, totuşi, efecte incompatibile cu prevederile art. 101 alin. (3) din tratat. În împrejurarea în care Comisia retrage beneficiul unui regulament de exceptare, retragerea are doar efecte ex nunc, statutul de acord exceptat nefiind afectat în perioada anterioară datei la care intră în vigoare retragerea beneficiului. Autorităţile de concurenţă din statele membre beneficiază de prerogative similare, dacă un acord, o decizie sau o practică concertată supusă prevederilor unui regulament de exceptare pe categorii generează efecte incompatibile cu dispoziţiile art. 101 alin. (3), pe teritoriul statului membru unde este competentă autoritatea naţională în cauză sau pe o parte a acestuia, care prezintă toate caracteristicile unei pieţe geografice distincte (art. 29 din Regulamentul nr. 1/2003). Corespunzător poziției Comisiei, instanțele din statele membre nu 1 Autorităţile naţionale de concurenţă nu pot să adopte decizii prin care să constate că art. 101 sau art. 102 din tratat nu a fost încălcat, deoarece o asemenea decizie ar putea să împiedice Comisia să constate ulterior că practica în discuţie constituie o încălcare a acestor dispoziţii de drept al Uniunii. În sensul art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2003, autorităţile naţionale de concurenţă decid atunci când, pe baza informaţiilor de care dispun, consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de interdicţie, că nu există motive pentru a interveni [C.J.U.E. (Marea Cameră), 3 mai 2011, cauza C-379/09, Tele2Polska, pct. 19-30; C.J.U.E. (Marea Cameră), 18 iunie 2013, cauza C-681/11, Schenker, pct. 42]. 34 pot să retragă beneficiul unui regulament de exceptare pe categorii. Articolul 29 din Regulamentul nr. 1/2003 vizează numai Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre. După cum se precizează, în mod expres, în cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 autorităţile de concurenţă ale statelor membre şi organele de jurisdicţie naţionale pot să aplice art. 101 şi 102 din tratat (art. 5 şi 6 din Regulamentul nr. 1/2003). În cadrul Regulamentului nr. 1/2003 se evidenţiază raportul între prevederile art. 101 şi 102 din tratat şi, respectiv, legislaţiile naţionale de concurenţă. Astfel, potrivit art. 3 din regulament, în situaţia în care autorităţile de concurenţă ale statelor membre sau instanţele naţionale aplică legislaţia naţională de concurenţă unor acorduri, decizii sau practici concertate, în sensul art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., care pot afecta comerţul dintre statele membre, în înţelesul dat acestei sintagme prin tratat, ele sunt obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 101. În cazul în care autorităţile de concurenţă ale statelor membre sau instanţele naţionale aplică legislaţia naţională de concurenţă oricărui abuz interzis potrivit art. 102 din T.F.U.E., ele sunt obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 102. Aplicarea legislaţiei naţionale de concurenţă nu poate să conducă la interzicerea acordurilor, deciziilor sau practicilor concertate care pot aduce atingere comerţului dintre statele membre, dar care nu restrâng concurenţa, în sensul art. 101 alin. (1) din tratat, sau îndeplinesc condiţiile art. 101 alin. (3) din tratat ori sunt supuse unui regulament de aplicare a art. 101 alin. (3) din tratat (regulament de exceptare pe categorii). În cuprinsul art. 3 din regulament se adaugă că prevederile acestuia nu împiedică statele membre să adopte și să aplice pe teritoriul lor o legislație națională mai strictă care interzice sau sancționează conduita unilaterală adoptată de întreprinderi. Aceste dispoziții se citesc în lumina considerentelor (8) și (9) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, legislațiile naționale mai stricte pot să includă prevederi care interzic sau sancționează comportamentul abuziv față de întreprinderi dependente din punct de vedere economic ori care vizează practicile comerciale neloiale, fie ele unilaterale sau contractuale. 35 Comportamentele abuzive față de întreprinderi dependente din punct de vedere economic nu presupun existența unei poziții dominante, acestea privind relația economică între două întreprinderi, în condițiile în care una dintre ele nu are o soluție echivalentă. Asemenea comportamente sunt interzise în cuprinsul dispozițiilor legale consacrate regulilor de concurență (de exemplu, în dreptul francez și în cel belgian) sau sunt analizate, sub forma violenței economice, în cadrul viciilor de consimțământ care pot să intervină referitor la actele dintre profesioniști (de pildă, în dreptul român). Sancționarea practicilor comerciale neloiale urmărește predominant un obiectiv diferit de cel al protejării concurenței pe piață. În scopul asigurării cooperării între Comisie şi autorităţile de concurenţă din statele membre şi în vederea asigurării aplicării uniforme a art. 101 şi 102 din tratat de către autorităţile de concurenţă din statele membre, prin Regulamentul nr. 1/2003 a fost organizată o reţea europeană a concurenţei. Fiecare stat membru desemnează autoritatea sau autorităţile de concurenţă responsabile cu aplicarea art. 101 şi 102 din tratat. O Comunicare a Comisiei din anul 2004 priveşte cooperarea în cadrul reţelei autorităţilor de concurenţă1. În anul 2019 a fost adoptată Directiva nr. 2019/1 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne.2 Statele membre au asigurat intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 4 februarie 2021. Iniţierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii privitor la o anumită cauză privează autorităţile de concurenţă ale statelor membre de competenţa lor de a aplica art. 101 şi 102 din tratat referitor la acea cauză [art. 11 alin. (6) din Regulamentul nr. 1/2003]. 1 J.O. 2004, C 101. 2 J.O. 2019, L 11. 36 Regulamentul nr. 1/2003 conţine şi dispoziţii consacrate cooperării între instanţele naţionale (organele de jurisdicţie naţionale) şi Comisie în scopul aplicării art. 101 şi 102. Fiecare stat membru este abilitat să decidă care sunt instanţele naţionale competente să aplice art. 101 şi 102. Acestea pot să soluţioneze litigiile între particulari sau să se pronunţe privitor la deciziile adoptate de autorităţile de concurenţă ale statelor membre. O Comunicare a Comisiei din anul 2004 priveşte cooperarea dintre Comisie şi instanţele statelor membre ale UE în aplicarea art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.)1. În sensul acestei comunicări „instanţele statelor membre ale Uniunii Europene” sunt curţile şi tribunalele statelor membre care au competenţa să aplice art. 101 şi 102 din tratat şi să adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii o întrebare preliminară în temeiul art. 267 din T.F.U.E. Comisia poate sprijini instanţele naţionale în vederea aplicării art. 101 şi 102. Comisia poate interveni la solicitarea organului de jurisdicţie naţional sau din oficiu. În cazul în care există o solicitare a organului de jurisdicţie naţional, Comisia transmite acestuia informaţiile de care dispune, îi indică dacă a început sau nu procedura referitor la afacerea supusă judecăţii ori dacă a adoptat o decizie. Comisiei i se poate solicita sprijinul şi în scopul interpretării dispoziţiilor art. 101 şi 102. Mai multe categorii de informații sunt supuse unor reguli specifice. Informațiile cu caracter de secret profesional nu sunt comunicate în cazul în care instanța națională nu poate oferi garanții de protejare a informațiilor confidențiale și a secretelor de afaceri. Comisia nu divulgă informații dacă se impune protejarea intereselor Uniunii Europene sau evitarea oricărei interferențe în funcționarea și independența Uniunii. Instituțiile europene în cauză dispun de competență exclusivă în ceea ce privește aprecierea acestor aspecte. 1 J.O. 2004, C 101. 37 Divulgarea de informații nu trebuie să interfereze cu anchetele în curs, nici cu funcționarea programelor de clemență și a procedurilor de tranzacție. În mod adecvat, aceste reguli specifice se aplică și în ipoteza acțiunilor în despăgubiri pentru încălcarea art. 101 sau 102 din tratat, fiind reluate și detaliate în cadrul art. 5 și 6 din Directiva nr. 2014/104 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcării dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene. În cursul procesului, Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre pot înainta observații scrise și pot formula observații orale. Instanța europeană a interpretat în sens larg prevederile art. 15 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003, considerând că posibilitatea Comisiei de a prezenta din oficiu observații scrise la instanțele din statele membre este supusă singurei condiții ca aplicarea coerentă a art. 101 sau 102 din T.F.U.E. să impună acest lucru și că această condiție poate fi îndeplinită și în cazurile în care procedura respectivă nu se desfășoară în legătură cu aspecte privind aplicarea art. 101 sau 102 din tratat (de exemplu, în situația în care procedura privește posibilitatea de a deduce din profitul impozabil cuantumul unei amenzi sau o parte a acesteia pe care Comisia a aplicat-o pentru încălcarea art. 101 sau 102 din tratat). În cazul în care instanțele naționale solicită Comisiei un aviz privind aspecte economice, faptice și juridice, aceasta îl va emite, în principiu, într-un termen de maxim patru luni. Comisia nu se pronunță asupra fondului, dar indiciile furnizate pot să influențeze în mod notabil soluția instanței. Totuși, avizul Comisiei nu obligă din punct de vedere juridic instanța națională. Potrivit art. 15 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în cursul procesului, Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre pot înainta observații scrise și pot formula observații orale. Instanța europeană a interpretat în sens larg prevederile art. 15 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003, considerând că posibilitatea Comisiei de a prezenta din oficiu observații scrise la instanțele din statele membre este supusă singurei 38 condiții ca aplicarea coerentă a art. 101 sau 102 din T.F.U.E. să impună acest lucru și că această condiție poate fi îndeplinită și în cazurile în care procedura respectivă nu se desfășoară în legătură cu aspecte privind aplicarea art. 101 sau 102 din tratat. Prevederile art. 15 alin. (2) sunt menite, mai ales, să permită Comisiei să intervină în temeiul alineatului (3) al aceluiași articol în situația în care este atacată hotărârea instanței naționale. Textul art. 16 alin. (1) distinge între situația în care Comisia a adoptat deja o decizie cu privire la comportamentul întreprinderilor care este analizat de instanța națională pe baza art. 101 din T.F.U.E. și cazul în care nu a intervenit încă o decizie a Comisiei. În situaţia în care organele de jurisdicţie naţionale hotărăsc privitor la acorduri, decizii sau practici concertate supuse dispoziţiilor art. 101 sau 102, care au format deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot să ia o hotărâre contrară deciziei Comisiei. Instanțele naționale pot examina validitatea unui act al Uniunii și în cazul în care consideră nefondate motivele de nevaliditate pot respinge aceste motive, concluzionând că actul este pe deplin valid. În schimb, acestea nu sunt competente să constate ele însele nevaliditatea actelor instituțiilor Uniunii. Instanța națională poate să recurgă însă la acțiunea preliminară prevăzută la art. 267 din T.F.U.E. În circumstanțele în care Comisa a adoptat o decizie privind angajamentele întreprinderilor în temeiul art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003, aceasta nu concluzionează dacă a avut loc sau are loc o încălcare. Prin urmare, decizia Comisiei nu afectează competența instanțelor naționale de a aplica art. 101 și 102 din tratat. Instanța națională va ține însă seama de evaluarea preliminară a Comisiei și o va considera un indiciu sau chiar un început de probă pentru caracterul anticoncurențial al comportamentului în cauză, în raport cu art. 101 alin. (1) sau cu art. 102 din tratat. Referitor la comportamentele întreprinderilor care pot avea „ca efect” restrângerea concurenței, în sensul art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., o 39 decizie a Comisiei potrivit căreia acestea nu pot să aibă o influență semnificativă asupra concurenței, pentru că nu sunt atinse pragurile stabilite de Comisie în Comunicarea de minimis, din anul 2014, nu obligă nici instanțele statelor membre, nici autoritățile de concurență din cadrul acestora. Prin comunicările pe care le adoptă, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere. Ele nu sunt, de regulă, obligatorii pentru instanțele și autoritățile statelor membre, constituind repere, între alte indicii, care permit stabilirea unei soluții. În cazul în care Comisia nu a adoptat încă o decizie, organele de jurisdicţie naţionale trebuie să evite să pronunţe o hotărâre care ar fi contrară deciziei Comisiei. În acest scop este preferabil ca ele să suspende judecarea cauzei până la momentul la care va interveni o decizie a Comisiei. O altă soluţie este aceea a folosirii acţiunii preliminare, reglementată în cadrul art. 267 din T.F.U.E. (art. 16 din Regulamentul nr. 1/2003)1. Regulamentul nr. 1/2003 nu conţine dispoziţii consacrate sancţiunii nulităţii, instituită prin art. 101 alin. (2) din T.F.U.E.. Curtea de Justiţie a precizat că nulitatea la care se referă art. 101 alin. (2) din T.F.U.E. are caracter absolut. Un acord care este supus dispoziţiilor alineatului (1) al articolului arătat şi care nu a format obiectul unei dispense individuale sau colective, pe baza reglementărilor alineatului (3), este, conform hotărârii Curţii, lovit de nulitate, în măsura în care obiectul sau efectele sale sunt incompatibile cu interdicţia enunţată în cuprinsul alineatului (1). Caracterul absolut al nulităţii prevăzută la art. 101 alin. (2) din T.F.U.E. nu suscită îndoieli, întrucât respectarea regulilor în domeniul concurenţei corespunde interesului general. Fiind absolută, nulitatea nu poate să fie confirmată. 1 Autorităţile de concurenţă ale statelor membre nu pot utiliza mecanismul chestiunii prejudiciale reglementat la art. 267 din T.F.U.E. [C.J.C.E. (Marea Cameră), 31 mai 2005, cauza C-53/03, GlaxoSmithKline, pct. 29 şi 34-37]. Acest mecanism nu poate să fie utilizat nici de tribunalele arbitrale (C.J.C.E. 27 ianuarie 2005, cauza C- 125/04, Denuit, pct. 13-17). 40 Nulitatea poate să fie invocată de orice persoană interesată, indiferent că aceasta este sau nu parte la acordul litigios1. După cum reiese din dispoziţiile art. 101 alin. (2), nulitatea trebuie să fie constatată ori de câte ori sunt reunite condiţiile ei, în scopul asigurării efectivităţii reglementărilor din tratat. Constatarea nulităţii acordurilor şi deciziilor interzise este de competenţa organelor de jurisdicţie naţionale.2 Lor le revine sarcina de a stabili dacă nulitatea se referă la clauzele acordului prin care sunt încălcate dispoziţiile art. 101 alin. (1) sau la înţelegerea încheiată în ansamblul ei, în ipoteza în care stipulaţiile ilicite nu pot să fie separate de întreg.3 Sancţiunea nulităţii poate să fie avută în vedere şi în contextul art. 102 din T.F.U.E. Orice persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unui comportament anticoncurenţial poate să solicite daune-interese în faţa organelor naţionale de jurisdicţie, potrivit regulilor de procedură din dreptul naţional, cu respectarea principiului echivalenţei şi a principiului efectivităţii4. În jurisprudenţa instanţei europene s-a accentuat că, în cauzele de drept european (comunitar) al concurenţei, proba testimonială nu joacă decât un rol secundar, în vreme ce înscrisurile ocupă un loc principal.5 În numeroase situaţii, activităţile pe care le presupun practicile şi acordurile anticoncurenţiale se desfăşoară însă în mod clandestin, reuniunile sunt secrete şi documentaţia aferentă acestora este redusă la minimum. Elementele care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatorii economici sunt adesea fragmentare şi dispersate. Ca atare, existenţa unei practici sau a unui acord 1 C.J.C.E., 20 septembrie 2001, cauza C-453/99, Courage, pct. 23-24. 2 A se vedea, Comunicarea Comisiei, din anul 2004, privitoare la cooperarea între Comisie şi organele de jurisdicţie naţionale în scopul aplicării art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.), pct. (4) teza a treia, precum şi hotărârea TPI din 18.09.1992, cauza nr. T-24/1990, Automec Srl, Culegerea 1992, p. II-2223. 3 Hotărârea CJE din 14.12.1983, cauza nr. 319/1982, Kerpen &Kerpen GmbH, Culegerea 1983, p. 4173. 4 C.J.C.E., 13 iulie 2006, cauzele conexate C-295/04 – C-298/04, Manfredi, pct. 58- 64, precum şi pct. (10) din Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre aceasta şi instanţele statelor membre ale UE în aplicarea art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.). 5 C.J.C.E., 25 ianuarie 2007, cauza C-411/04 P, Salzgitter, pct. 42. 41 anticoncurenţial trebuie să fie dedusă dintr-un anumit număr de coincidenţe şi de indicii care, luate în considerare în ansamblu, pot constitui, în absenţa unei alte explicaţii coerente, dovada încălcării normelor de concurenţă.1 De exemplu, în practică, instanţele europene au ţinut seama de acorduri scrise ale întreprinderilor şi de existenţa unor devize de complezanţă;2 de o listă de control care conţinea obiective anticoncurenţiale3; de procese-verbale ale unei reuniuni4; de tabele în care erau centralizate date privind vânzările pe diferite luni şi diferiţi ani, pe baza informaţiilor comunicate de mai multe întreprinderi5; de decl

Regulile privind concurenţa 2024-2025 PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue