Drept European al Afacerilor (2019-2020) PDF

DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR (anul universitar 2019-2020) 1  1. Consideraţii introductive După cel de-al doilea război mondial, şase state aparţinând Europei Occidentale – Franţa, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Ita...

DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR (anul universitar 2019-2020) 1  1. Consideraţii introductive După cel de-al doilea război mondial, şase state aparţinând Europei Occidentale – Franţa, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia – s-au grupat în trei comunităţi: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), instituită prin Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952; Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.), denumită şi Euroatom, instituite prin două tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958. Comunităţilor li s-au alăturat ulterior Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (în 1973)1, Grecia (în 1981), Spania şi Portugalia (în 1986), Austria, Finlanda şi Suedia (în 1995), Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (în 2004), România şi Bulgaria (în 2007). Croaţia a aderat la Uniunea Europeană în anul 2013. Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut loc după aproape treizeci de ani, prin Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv, la 28 februarie 1986, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European a reflectat opţiunea politică de a întări integrarea prin stabi- lirea unui spaţiu fără frontiere interne şi prin ameliorarea proceselor decizionale. Denumirea de „Act Unic European” a evidenţiat conţinutul său, care a cuprins două categorii de dispoziţii: cele pentru modificarea tratatelor instituind Comunităţile Europene şi dispoziţiile asupra cooperării europene în domeniul politicii externe. În scopul realizării pieţei interne, art. 13 din Actul Unic a prevăzut ca Tratatul C.E.E. să fie completat cu articolul 8A. Cores- punzător art. 8A, Comunitatea adopta măsuri destinate să stabilească progresiv piaţa internă, în cursul unei perioade care expira la 31 decembrie 1992. 1 În cadrul unui referendum din 23 iunie 2016, 51,9% dintre cei care au votat s-au pronunţat pentru retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană. 2  În prezent, piaţa internă este definită în cuprinsul art. 26 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) ca un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor. Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, de miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre, a fost instituită Uniunea Europeană. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a avut loc la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană se prezenta ca o structură bazată pe trei piloni de natură diferită, unul de natură comunitară (Comunităţile – realizarea comunitară, „l’aquis communautaire”, fiind completată cu crearea Uniunii economice şi monetare), alţi doi de natură interguvernamentală (Politica externă şi de securitate comună, respectiv, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne). Caracterul unitar al structurii tripartite rezulta din aceea că statul aderent devenea membru participant la cei trei piloni. De asemenea, potrivit Tratatului de la Maastricht, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul C.E.E.) a devenit Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul C.E.), ceea ce arăta că această Comunitate nu mai are vocaţie exclusiv economică. De altminteri, apariţia noţiunii de „cetăţenie a Uniunii” a întărit această concluzie. Tratatul de la Amsterdam a constituit o nouă etapă în cadrul construcţiei europene. Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Prin Tratatul de la Amsterdam, a fost începută reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii Europene spre ţările din Europa centrală şi de est. Notăm, totodată, că prin acest tratat a fost modificată numerotarea articolelor din Tratatul privind Uniunea Europeană şi din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Cel de al treilea pilon al Uniunii Europene a cunoscut schimbări semnificative şi complexe. Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală a fost aproape în întregime revizuită, ea atribuind, în mod exclusiv, substanţă acestui pilon (titlul VI, art. 29 3 42 din Tratatul U.E.). Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor au fost incluse într-un titlu nou din Tratatul C.E. (titlul IV, art. 61 69). Principalele dispoziţii care au interesat, din perspectiva instituţiilor comunitare, problematica extinderii Uniunii Europene au fost însă cuprinse în Tratatul de la Nisa, încheiat la 26 februarie 2001, care a intrat în vigoare în anul 2003. Dispoziţiile Tratatului de la Nisa au fost adoptate în scopul de a asigura funcţionarea corespunzătoare a Uniunii Europene, pentru etapa în care aceasta avea să includă 27 de state membre. În context, subliniem, totodată, că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat, la 7 decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. La 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona. Acest tratat a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Prin Tratatul de la Lisabona a fost modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, iar Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul C.E.) a devenit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.). După cum se arată în cadrul art. 1 al Tratatului privind Uniunea Europeană (T.U.E.), Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia. Cele două tratate – T.U.E. şi T.F.U.E. – au aceeaşi valoare juridică. Tratatul privind Uniunea Europeană prezintă cadrul general al Uniunii şi principiile pe care ea se fundamentează. Prevederile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene asigură concretizarea acestor principii în practică. Prin Tratatul de la Lisabona s-a renunţat la organizarea Uniunii Europene ca structură bazată pe trei piloni. Exercitarea competenţelor Uniunii este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 5 din TUE). Potrivit art. 47 din T.U.E., Uniunea are personalitate juridică. Prin Tratatul privind Uniunea Europeană, Carta drepturilor fundamentale a UE a dobândit aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 din T.U.E.). Corespunzător art. 6 din Tratatul U.E: 4  (1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii. (2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Prevederile Cartei, drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii, au vocaţia de a fi aplicate în toate situaţiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situaţii. Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii nu poate aprecia, din perspectiva Cartei, o reglementare naţională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii.2 2 C.J.U.E., 8 mai 2014, cauza C-483/12, Turnhout, parag. 18-21. În sensul art. 51 din Cartă, noţiunea „punere în aplicare a dreptului Uniunii” impune existenţa unei legături de un anumit grad, care depăşeşte proximitatea materiilor menţionate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte. Aplicarea art. 51 din Cartă presupune să se verifice, printre alte elemente, dacă reglementarea naţională are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziţii a dreptului Uniunii, caracterul respectivei reglementări şi aspectul dacă aceasta nu urmăreşte alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă este de natură să afecteze în mod indirect dreptul Uniunii, precum şi problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze (Ordonanţa Curţii din 7 septembrie 2017, cauzele conexate C-177/17 şi C-178/17, parag. 18-20). 5  Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conţine dispoziţii mai largi decât cele ale Convenţiei europene. Carta conţine prevederi referitoare la drepturi, libertăţi şi principii (alineatul ultim al preambulului Cartei). În cuprinsul Cartei nu există însă o separare netă între drepturi, libertăţi şi, respectiv, principii. Prevederile Cartei se adresează instituţiilor Uniunii, statelor membre, persoanelor fizice şi juridice din statele membre [art. 51 alin. (1) din Cartă]. Interpretarea prevederilor Cartei trebuie să se realizeze dinamic, „în spiritul evoluţiei societăţii, al progresului social şi al dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice” [alin. (4) din preambulul Cartei]. Dispoziţiile art. 6 din Tratatul U.E. sunt importante şi pentru că ele permit aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prevederile Cartei nu au caracter exhaustiv [art. 6 alin. (3) din Tratatul U.E.]. Uniunea este ţinută să respecte egalitatea statelor membre în raport cu tratatele. Uniunea respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. Actele legislative sunt adoptate în cadrul procedurii legislative ordinare sau speciale (art. 289 din T.F.U.E.). Procedura legislativă ordinară (art. 294 din T.F.U.E.) înlocuieşte procedura codeciziei. Procedura legislativă specială se realizează în forme diferite: de exemplu, Consiliul poate hotărî în unanimitate, după consultarea Parlamentului European [art. 153 alin. (2) din T.F.U.E.]; Consiliul poate hotărî în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European [art. 19 alin. (1) din T.F.U.E.]; Parlamentul European poate să hotărască din proprie iniţiativă, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului [art. 223 alin. (2) din T.F.U.E.]. În acelaşi domeniu, cum este, de pildă, cel al politicii sociale, poate să fie folosită procedura legislativă ordinară şi cea specială, dar pentru aspecte diferite [art. 153 alin. (1) din T.F.U.E.]. 6  Prin Tratatul de la Lisabona a fost prevăzută, în mod specific, posibilitatea adoptării actelor delegate (art. 290 din T.F.U.E.) şi a actelor de punere în aplicare (art. 291 din T.F.U.E.). Actele delegate sunt adoptate de către Comisie (regulament delegat, directivă delegată, decizie delegată). Actele de punere în aplicare sunt adoptate, de regulă, de statele membre, care iau măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. Totuşi, în cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, Comisia şi, în situaţii speciale, Consiliul pot, de asemenea, să adopte acte de punere în aplicare (de pildă, un regulament de punere în aplicare, o directivă de punere în aplicare, o decizie de punere în aplicare). Cuvintele „delegat” sau „delegată”, respectiv „de punere în aplicare”, constituie elemente formale care permit sesizarea acestor acte. Prevederile referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie sunt reunite în cadrul titlului V a celei de-a treia părţi din T.F.U.E. (art. 67-89). În consecinţă, în această materie pot fi adoptate regulamente, directive şi decizii [de exemplu, art. 82 alin. (2); art. 83 alin. (1) şi (2); art. 85 alin. (1); art. 86 alin. (1) din T.F.U.E. conţin astfel de dispoziţii în ceea ce priveşte cooperarea judiciară în materie penală]. Mai notăm aici şi că, în cuprinsul tratatelor, sintagma „piaţa comună” a fost înlocuită cu cea de „piaţă internă”. Pe baza caracteristicilor dreptului Uniunii Europene3, se poate afirma că dreptul european al afacerilor: a) este un drept supraordonat sistemelor juridice naţionale; b) este un drept „descentralizat”; c) este un drept integrator. În cele ce urmează aducem în atenţie câteva dintre elementele care, în opinia noastră, sunt relevante pentru fiecare dintre caracteristicile arătate: a) Este un drept supraordonat sistemelor juridice naţionale, dar transferul anumitor competenţe ale statelor către Uniunea Europeană se realizează în mod parţial şi progresiv. Dreptul european nu se substituie pur şi simplu sistemelor juridice naţionale, 3 A se vedea Louis et Joseph Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6. 7 ci cuprinde reguli complementare sau, uneori, concurente celor din sistemele juridice ale statelor membre. În situaţia în care apar conflicte între normele europene şi cele naţionale, acestea sunt soluţionate în favoarea normelor europene. În acest sens, Curtea de Justiţie a arătat, în hotărârea pronunţată în cauza Costa împotriva ENEL, că, prin tratatele comunitare „a fost instituită o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre (...) care se impune organelor lor de jurisdicţie”. Curtea a mai precizat că „fiind izvorât dintr-o sursă autonomă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună (...) un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi contestat chiar fundamentul juridic al Comunităţii”4. Ulterior, Curtea de Justiţie a reţinut, în cauza Simmenthal, printr-o formulă remarcabilă prin densitatea şi implicaţiile ei, că: „Orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare (...). Instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar, are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”5. Din această hotărâre rezultă că: - normele europene, indiferent de izvorul lor (tratate, regulamente, directive, decizii), care au sau nu efect direct, se aplică prioritar în raport cu dreptul naţional, indiferent care ar fi textul naţional în cauză; - normele europene se aplică prioritar de la data intrării lor în vigoare şi pe întreaga perioadă a valabilităţii lor, chiar în 4 C.J.C.E., 15 iulie 1964, cauza 6/64, Costa contre ENEL, în Recueil, 1964, p. 1158 şi 1160. 5 C.J.C.E., 9 martie 1978, cauza C-106/77, Simmenthal, parag. 21 şi 24 din hotărâre. 8 eventualitatea existenţei unor prevederi incompatibile din dreptul intern, adoptate anterior sau ulterior intrării în vigoare a normelor europene; - instanţele de judecată ale statelor membre sunt obligate să nu aplice orice prevedere din dreptul naţional care ar veni în conflict cu dreptul Uniunii Europene. Bunăoară, în practica ei, Curtea de Justiţie a decis că dreptul european are prioritate în cazul unui conflict între dispoziţiile din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene şi prevederi ale unei legi dintr-un stat membru;6 în cazul unui conflict între prevederile unui regulament european şi dispoziţii cu caracter constituţional dintr-un stat membru;7 în cazul prevederilor necondiţionate şi precise ale unei directive şi dispoziţii din dreptul intern al unui stat membru;8 în cazul unui conflict între o decizie adresată unui stat membru şi dispoziţii din dreptul intern al statului destinatar.9 În prezent, nu există în cuprinsul tratatelor prevederi prin care să se consacre principiul priorităţii dreptului european în raport cu dreptul intern al statelor membre. Totuşi, prin Declaraţia cu privire la supremaţie (Declaraţia nr. 17), Conferinţa interguvernamentală care a adoptat Tratatul de la Lisabona a reamintit că „în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior”. În plus, Conferinţa a hotărât ca următorul aviz al serviciului juridic al Consiliului, din 22 iunie 2007, să fie anexat actului final: „Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, în 6 C.J.C.E., 15 iulie 1964, cauza 6/64, Costa contra E.N.E.L. 7 C.J.C.E., 17 decembrie 1970, cauza 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, parag. 3. 8 C.J.C.E., 7 iulie 1971, cauza 158/80, Rewe, parag. 43. 9 C.J.C.E., 8 martie 1979, cauza 130/78, Salumificio di Cornuda Spa, parag. 22-26. 9 cauza 6/64, Costa/ENEL), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”. În dreptul român, principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene este prevăzut la art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţia noastră. De asemenea, aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene este prevăzută în cadrul art. 5 C.civ. şi în art. 4 C.pr.civ. Prin Tratatul de la Lisabona au fost reglementate, cu caracter general, categoriile şi domeniile de competenţă ale Uniunii Europene. Potrivit art. 3 din T.F.U.E.: (1) Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: a) uniunea vamală; b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; e) politica comercială comună. (2) De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. Dispoziţiile art. 3 din T.F.U.E. au caracter exhaustiv. În cuprinsul art. 2 alin. (1) din T.F.U.E. se precizează că, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. Conform art. 4 alin (2) din T.F.U.E., competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: a) piaţa internă; b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; c) coeziunea economică, socială şi teritorială; d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării 10 resurselor biologice ale mării; e) mediul; f) protecţia consumatorului; g) transporturile; h) reţelele transeuropene; i) energia; j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (3) şi (4) din T.F.U.E., Uniunea dispune de competenţă în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, precum şi în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar. După cum reiese din prevederile art. 4 alin. (2) din T.F.U.E., enumerarea nu are caracter exhaustiv, textul legal vizând numai „domenii principale” în care competenţele sunt partajate. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi- o mai exercite [art. 2 alin. (2) din T.F.U.E.]. Potrivit art. 4 alin. (1) din T.F.U.E., competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate la art. 3 şi art. 6 din T.F.U.E. În domeniile care nu sunt de competenţa exclusivă a Uniunii Europene se aplică principiul subsidiarităţii [art. 5 alin. (3) din Tratatul U.E.]. De asemenea, instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii [art. 5 alin. (4) din Tratatul U.E.]. Aceste principii sunt aplicate în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 2, care se referă la ele. Potrivit principiului cooperării loiale, statele membre trebuie să faciliteze îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi să se abţină de la orice măsură care ar pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii [art. 4 alin. (3) din Tratatul U.E.]. În legătură cu o serie de domenii care pot să prezinte însemnătate deosebită în contextul aprofundării pieţei interne a Uniunii Europene, domenii care sunt prevăzute în cuprinsul art. 4 alin. (2) din T.F.U.E., se poate observa că statele membre au posibilitatea să menţină sau să adopte măsuri de protecţie mai stricte: de exemplu, în domeniul sănătăţii publice, pentru măsurile adoptate în conformitate cu art. 4 alin. (2) lit. k) din T.F.U.E. [art. 168 alin. (4) 11 lit. a) din T.F.U.E.], protecţiei consumatorilor [art. 169 alin. (4) din T.F.U.E.] sau mediului (art. 193 din T.F.U.E.). Conform art. 6 din T.F.U.E., Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre în următoarele domenii: a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; b) industria; c) cultura; d) turismul; e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; f) protecţia civilă; g) cooperarea administrativă. Prevederile art. 6 din T.F.U.E. au caracter exhaustiv. În principiu, actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre [art. 2 alin. (5) din T.F.U.E.]. Această concepţie este reiterată în cadrul prevederilor specifice consacrate educaţiei şi sportului [art. 165 alin. (4) din T.F.U.E.], formării profesionale [art. 166 alin. (4) din T.F.U.E.], culturii [art. 167 alin. (5) din T.F.U.E.], industriei [art. 173 alin. (3) din T.F.U.E.], turismului [art. 195 alin. (2) din T.F.U.E.], protecţiei civile [art. 196 alin. (2) din T.F.U.E.], cooperării administrative [art. 197 alin. (2) din T.F.U.E.]. În condiţiile arătate, indicarea bazei juridice a măsurilor europene adoptate are o importanţă neîndoielnică. De regulă, măsurile luate au o singură bază juridică, care depinde, mai ales, de scopul şi conţinutul actului în cauză.10 În ceea ce priveşte măsurile care au ca obiect instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei interne, în condiţiile în care nu sunt valorificate reglementări legale europene specifice sau dacă o bază juridică specifică nu permite adoptarea unor măsuri de armonizare, acestea sunt, totuşi, posibile pe fundamentul dispoziţiilor art. 114 sau ale art. 115 din T.F.U.E., inclusiv referitor la domeniile precizate în cuprinsul art. 352 din T.F.U.E. Pe de altă parte, prevederile art. 352 din T.F.U.E. (ex- articolul 308 din Tratatul C.E.) permite Consiliului să adopte în unanimitate, la propunerea Comisiei, măsurile necesare pentru a 10 C.J.C.E., 29 aprilie 2004, cauza 338/01, Comisia contra Consiliu, în special parag. 54 din hotărâre; C.J.C.E., 11 iunie 1991, cauza 300/89, Comisia contra Consiliu, în special parag. 10. 12 atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens. Măsurile întemeiate pe aceste dispoziţii nu pot să fie însă măsuri de armonizare, în cazul în care tratatele exclud o astfel de armonizare [art. 352 alin. (3) din T.F.U.E.]. De pildă, pe baza art. 308 din Tratatul C.E., a fost adoptat Regulamentul nr. 2137/85 privind grupul european de interes economic, Regulamentul nr. 2157/2001 privind statutul societăţii europene, Directiva nr. 2001/86 de completare a statutului societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea salariaţilor. Articolul 21 din T.F.U.E. conţine dispoziţii apropiate de cele ale art. 308 din T.F.U.E., dar acestea pot să fie luate în considerare numai în domenii specifice: libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre a cetăţenilor Uniunii Europene. Articolul 2 alin. (3) şi (4) din T.F.U.E. şi art. 5 din T.F.U.E. prevăd şi domenii în care Uniunea este competentă, fără ca acestea să fie însă ataşate în mod explicit categoriilor evidenţiate anterior: politica externă şi de securitate comună, coordonarea politicilor economice, coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă, coordonarea politicilor sociale ale statelor membre. Desigur, potrivit art. 4 alin. (1) din T.F.U.E., competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate la art. 3 şi la art. 6 din T.F.U.E. Motive de ordin politic şi motive care ţin de particularităţile domeniilor arătate în cadrul art. 2 alin. (3) şi (4), respectiv, în cadrul art. 5 din T.F.U.E. explică această situaţie. b) Este un drept „descentralizat”, deoarece particularii pot să invoce în faţa autorităţilor competente din statele membre, inclusiv în faţa organelor de jurisdicţie ale acestor state, regulile dreptului european al afacerilor, dacă acestea au efect direct11. 11 Efectul direct sau aplicabilitatea directă a unor prevederi legale europene nu se confundă cu aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor legale europene. Aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor legale europene semnifică faptul că prevederile legale europene sunt integrate, dacă ele au fost adoptate în conformitate cu prevederile tratatelor, sistemului juridic al statelor membre, fără să se impună vreo receptare sau transformare a acestora în cadrul sistemului juridic al ţărilor din Uniune. În alte cuvinte, dreptul Uniunii Europene este integrat imediat, fără vreo măsură intermediară, în cadrul sistemului juridic al statelor membre. Tratatele constitutive şi 13 Principalele reglementări din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitoare la libera circulaţie şi la concurenţă au efect direct. Sub aspectul intensităţii efectului direct, se distinge între efectul vertical (limitat) şi efectul direct orizontal (complet). După cum sugerează aceste denumiri, prevederile legale europene care au efect direct vertical pot să fie invocate numai în raporturile dintre particulari şi autorităţile din statele membre, iar dispoziţiile legale europene care au ca efect direct orizontal pot să fie invocate nu doar în raporturile dintre particulari şi autorităţile din statele membre, ci şi în raporturile particularilor cu alţi particulari. De exemplu, au efect direct vertical prevederile art. 28 şi 30 din T.F.U.E. prin care sunt interzise, între statele membre, taxele vamale la import şi la export, precum şi orice taxe cu efect echivalent12; prevederile art. 34 şi 35 din T.F.U.E. prin care sunt interzise, între statele membre, restricţiile cantitative la import sau la export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent13; prevederile art. 37 din T.F.U.E. referitoare la adaptarea monopolurilor naţionale cu caracter comercial14; prevederile art. 63 din T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe15; prevederile art. 108 alin. (3) din T.F.U.E. prin care se instituie obligaţia notificării către Comisie a proiectelor care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoare de stat16; prevederile art. 110 din T.F.U.E. referitoare la impozitele interne17. cele de revizuire a tratatelor se aplică, după ratificarea acestora în statele membre, fără să fie necesară introducerea lor, printr-o formulă specifică, în cadrul sistemului juridic naţional (a se vedea G. Isaac, M. Blanquet, Droit communautaire général, 10e édition, Ed. Sirey, Paris, 2012, p. 370-374). Aplicabilitatea imediată vizează, după cum s-a scris, momentul de la care se aplică normele europene (G. Fabian, op. cit., p. 84). De exemplu, directivele sunt de aplicare imediată, dar nu au, în principiu, aplicabilitate directă. 12 C.J.C.E., 1 iulie 1969, cauza 2/69 şi 3/69, Fondul social pentru lucrătorii care prelucrau diamante, parag. 22 şi 23. 13 C.J.C.E., 1 octombrie 1987, cauza 311/85, van Vlaamse Reisbureaus, parag. 29 şi 30; C.J.C.E., 27 septembrie 1988, cauza 65/86, Süllhöfer, parag. 11. 14 C.J.C.E., 3 februarie 1976, cauza 59/75, Manghera et autres, parag. 14-16. 15 C.J.C.E., 14 decembrie 1995, cauzele C-163/94, C-165/94 şi C-250/94, Sanz de Lera, parag. 40-48. 16 C.J.C.E., 11 decembrie 1973, cauza 120/73, Lorentz, parag. 8. 17 C.J.C.E., 19 iunie 1966, cauza 57/65, Lutticke, în Recueil, p. 302. 14  Alte dispoziţii din cuprinsul tratatului au efect direct orizontal. De pildă, au efect direct orizontal: prevederile art. 45 din T.F.U.E. referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii;18; prevederile art. 49 din T.F.U.E. consacrate dreptului de stabilire19; prevederile art. 56 alin. (1) şi ale art. 57 alin. (3) din T.F.U.E. referitoare la libera prestare a serviciilor20; prevederile art. 101 din T.F.U.E. referitoare la interzicerea înţelegerilor anticoncurenţiale între întreprinderi şi prevederile art. 102 din T.F.U.E. referitoare la interzicerea abuzului de poziţie dominantă21; prevederile art. 157 din T.F.U.E. referitoare la egalitatea remunerării între lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru o muncă echivalentă.22 În cuprinsul Cartei drepturilor fundamentale se admite aplicarea dispoziţiilor acestora de către instanţele judecătoreşti ale statelor membre [art. 52 alin. (7) din Cartă]. În cuprinsul Cartei se distinge între drepturi şi libertăţi şi, respectiv, principii. Corespunzător art. 52 alin. (5) din Cartă, dispoziţiile care conţin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative şi de punere în aplicare adoptate de instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competenţelor lor respective. Invocarea lor în faţa instanţei judecătoreşti se admite numai în scopul interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte. În cadrul alineatului (7) al art. 52 se stipulează că instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre ţin seama de explicaţiile redactate în vederea orientării interpretării Cartei. Textul alineatului (7) al art. 52 trebuie înţeles în mod nuanţat pentru că în partea introductivă a explicaţiilor cu privire la Carta 18 C.J.C.E., 6 iunie 2000, cauza C-281/98, Roman Angonese, parag. 35 şi 36. 19 C.J.C.E., 11 decembrie 2007, cauza C-438/05, Viking, parag. 33. 20 C.J.C.E., 18 decembrie 2007, cauza C-341/05, Laval, parag. 98. 21 C.J.C.E., 30 ianuarie 1974, cauza 127/73, B.R.T. contra Sabam, parag. 16. 22 C.J.C.E., 8 aprilie 1976, cauza 43/75, Defrenne, parag. 18 şi 21-24. 15 drepturilor fundamentale a Uniunii Europene23 se subliniază că acestea nu au valoare juridică în sine, dar constituie un instrument preţios de interpretare destinat clarificării dispoziţiilor Cartei. Potrivit explicaţiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, alineatul (5) al art. 52 clarifică deosebirea dintre „drepturi” şi „principii” existentă în Cartă. În temeiul acestei deosebiri, drepturile subiective trebuie respectate, în timp ce principiile trebuie urmate. Principiile nu dau naştere unor drepturi imediate pentru acţiuni pozitive din partea instituţiilor Uniunii sau a autorităţilor statale membre. În general, nu au, în opinia noastră, efect direct prevederile titlului IV din Cartă, denumit „Solidaritatea”24. De altminteri, în cuprinsul unora dintre aceste dispoziţii largi se face trimitere, în mod explicit, la legislaţiile şi practicile naţionale. Alte reglementări din cuprinsul Cartei trimit numai la legile interne ale statelor membre.25 În ceea ce priveşte legislaţia secundară a Uniunii Europene, dispoziţiile din regulamente au efect direct orizontal26, regulamentul fiind obligatoriu în toate elementele sale şi aplicându-se direct în fiecare stat membru. Dispoziţiile necondiţionate şi suficient de precise ale directivelor (dispoziţiile utilizează termeni neechivoci, fără să prevadă nicio condiţie şi fără să facă necesară adoptarea unor măsuri suplimentare) au efect direct vertical, în condiţiile în care directiva nu a fost transpusă în dreptul intern în termenul prevăzut în directivă sau ea a 23 Explicaţiile cu privire la Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene au fost publicate în Jurnalul Oficial, seria C, nr. 303 din 14 decembrie 2007, p. 17 şi urm. 24 De exemplu, prevederile consacrate protecţiei sănătăţii (art. 35), accesului la serviciile de interes economic general (art. 36), protecţiei mediului (art. 37), protecţiei consumatorilor (art. 38) sunt subsumate, potrivit explicaţiilor redactate în vederea orientării interpretării Cartei, între principiile Cartei. 25 De exemplu, dreptul la educaţie (art. 14) implică libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ, însă în condiţiile prevăzute în cadrul legilor interne ale ţărilor din Uniunea Europeană. 26 C.J.C.E., 10 octombrie 1973, cauza 34/73, Variola, parag. 8-10. 16 fost transpusă în mod incorect în dreptul intern27. Particularii se pot prevala de prevederile directivei în faţa autorităţilor din statul membru în cauză, a organismelor sau entităţilor supuse autorităţii ori controlului statului respectiv sau care dispun de prerogrative exorbitante în raport cu cele care rezultă din regulile aplicabile relaţiilor dintre particulari, dacă acestea sunt necondiţionate (s-a împlinit termenul stabilit pentru adoptarea măsurilor de transpunere în dreptul intern) şi suficient de precise 28. Referitor la decizii, distingem, în contextul examinării efectului direct al acestora, între deciziile adresate statelor membre şi deciziile adresate particularilor. Deciziile adresate statelor membre au efect direct vertical, dacă sunt întrunite criteriile efectului direct29. Deciziile adresate particularilor au efect direct orizontal. De exemplu, în domeniul dreptului european al concurenţei, asemenea decizii pot să fie invocate de întreprinderile care au adoptat anumite comportamente pe piaţă sau, după caz, de concurenţi ori de clienţi. Corespunzător art. 299 din T.F.U.E., deciziile constituie titlu executoriu atunci când impun o obligaţie pecuniară, iar învestirea cu formulă executorie presupune doar verificarea acestui titlu de către autoritatea naţională. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii (art. 288 din T.F.U.E.)30; 27 C.J.C.E., 14 iulie 1994, cauza C-91/92, Faccini Dori, parag. 24; C.J.C.E., 17 decembrie 2015, cauza C-402/14, Dimosio, parag. 25-27; C.J.U.E., 15 februarie 2017, cauza C- 592/15, parag. 13. După transpunerea unei directive în dreptul intern, aceasta nu îşi pierde semnificaţia juridică, deoarece, corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie, aplicând dreptul naţional şi, mai ales, dispoziţiile unei legi naţionale special adoptate în scopul punerii în executare a unei directive, organul de jurisdicţie naţional trebuie să interpreteze dreptul său naţional în raport cu textul şi finalitatea directivei (C.J.C.E., 10 aprilie 1984, cauza 14/83, Von Colson, parag. 26). 28 C.J.C.E., 7 septembrie 2006, cauza C-53/04, Marrosu, parag. 29. În scopul asigurării efectului obligatoriu şi a efectului util al directivelor, Curtea de Justiţie a interpretat în sens larg noţiunea de “efect direct vertical” în raporturile dintre particulari şi autorităţile publice, subliniind însă că nu s-ar putea ajunge până la înlăturarea distincţiei dintre directive şi regulamente (a se vedea, D. Simon, Le système juridique communautaire, 3e édition mise a jour, Presses Universitaires de France, Paris, 2001, p. 398-401). 29 C.J.C.E., 8 martie 1979, cauza 130/78, Salumificio di Cornuda Spa, parag. 23-27. 30 Instanţele de judecată din statele membre iau însă în considerare recomandările instituţiilor europene, în scopul interpretării dispoziţiilor naţionale adoptate pentru 17  c) Este un drept integrator pentru că Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sunt tratate-cadru, care necesită existenţa unei legislaţii secundare (a unui drept derivat). Ansamblul dispoziţiilor din legislaţia secundară favorizează aprofundarea procesului de integrare a statelor membre. Potrivit art. 288 din T.F.U.E., în scopul exercitării competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. În cadrul legislaţiei secundare a Uniunii pot să fie integrate însă şi alte acte ale instituţiilor, unele dintre acestea nefiind prevăzute de tratate. Astfel, instituţiile Uniunii adoptă regulamentele lor de procedură (art. 232 din T.F.U.E., pentru Parlamentul European; art. 235 din T.F.U.E., pentru Consiliul European; art. 240 din T.F.U.E., pentru Consiliu; art. 249 din T.F.U.E., pentru Comisie etc.), instituţiile adoptă directive, recomandări şi avize adresate altor instituţii (de exemplu, Consiliul adoptă, conform art. 218 din T.F.U.E., directivele de negociere a acordurilor dintre Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale), Consiliul adoptă decizii care nu indică destinatarii [de pildă, printr-o asemenea decizie, Consiliul poate modifica lista cuprinzând produsele cărora li se aplică dispoziţiile alineatului (1) lit. b) ale art. 346 din T.F.U.E.], Consiliul poate să adopte rezoluţii, declaraţii, concluzii cu caracter obligatoriu, Comisia poate să adopte comunicări sau linii directoare cărora trebuie, în principiu, să li se conformeze31, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia pot să încheie acorduri interinstituţionale care pot avea caracter obligatoriu (art. 295 din T.F.U.E.). În acest cadru, formarea şi dezvoltarea dreptului european al afacerilor a depins, mai ales, de sistemul juridic european (comunitar) şi de procesul efectiv de integrare economică. Dreptul european al afacerilor este o materie juridică care reuneşte norme juridice aparţinând unor ramuri de drept diferite aplicarea acestora, precum şi în situaţiile în care completează prevederi legale europene cu caracter obligatoriu (C.J.C.E., 11 septembrie 2003, cauza C-207/01, Altair Chimica SpA, parag. 41). 31 T.P.I.C.E., 12 decembrie 1996, cauza T-380/94, AIUFFASS, parag. 57.. 18 (drept civil, drept vamal, drept financiar), ce au în comun faptul că guvernează nemijlocit domeniul afacerilor. Normele dreptului european al afacerilor se aplică, în principal, lucrătorilor care desfăşoară activităţi independente, indiferent dacă aceştia exercită activităţi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale sau care sunt prestate în cadrul profesiilor liberale, întreprinderilor, în sensul în care sunt înţelese aceste entităţi pe temeiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie, precum şi statelor membre. Anumite reglementări legale europene pot să intereseze însă şi persoanele care nu participă, în mod specific, la activităţile subsumate domeniului afacerilor. Această materie juridică este axată, în mod exclusiv, pe construcţia U.E. Integrarea într-un tot a normelor juridice pe care le vom analiza se datorează eforturilor doctrinei, nefiind opera legiuitorului. Din anul 1952 până în prezent, dreptul european al afacerilor a cunoscut o dezvoltare inegală. Între 1952-1986 au fost adoptate majoritatea prevederilor legale fundamentale consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi reglementările prin care se asigură protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei. Prin Actul Unic European a fost afirmat obiectivul realizării pieţei interne. În cuprinsul Tratatului de la Maastricht a fost prevăzut obiectivul înfăptuirii Uniunii economice şi monetare; s-a reglementat noţiunea de cetăţenie a Uniunii europene, care implică dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre; au fost incluse dispoziţii referitoare la cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. De asemenea, în Tratatul de la Maastricht a fost confirmată liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările din afara Comunităţii. În cadrul Tratatului de la Amsterdam au fost clarificate prevederile art. 95 din Tratatul C.E., distingându-se între criteriile menţinerii şi cele ale introducerii unor dispoziţii naţionale care derogă de la măsurile de armonizare hotărâte de către Consiliu cu majoritate calificată; vizele, azilul, imigrarea şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor au fost incluse într-un 19 titlu nou din Tratatul C.E., în cadrul celui de al treilea pilon al Uniunii fiind menţinută numai cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală; a fost simplificată şi extinsă la o serie de aspecte care ţineau deja de competenţa Comunităţii, dar şi în cazul unor noi domenii de acţiune, procedura codeciziei. Prin Tratatul de la Nisa au fost create premisele lărgirii Uniunii Europene spre Europa centrală şi de est; a fost schimbat modul de formare a majorităţii calificate în Consiliu; au fost îmbunătăţite metodele de activitate ale Curţii de Justiţie, menţi- nându-se posibilitatea informării corespunzătoare a acesteia cu privire la sistemele de drept ale statelor membre, întrucât fiecare ţară din Uniunea Europeană propune un judecător pentru Curtea de Justiţie şi pentru Tribunalul de primă instanţă; a fost extinsă, în continuare, folosirea procedurii codeciziei. Prin Tratatul de la Lisabona s-a renunţat la organizarea Uniunii Europene ca structură bazată pe trei piloni; Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a devenit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene; Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică; Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene i s-a recunoscut aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor; au fost reglementate cu caracter general categoriile şi domeniile de competenţă ale Uniunii Europene; ansamblul dispoziţiilor referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie au fost incluse în cadrul T.F.U.E. Constant, a sporit de la un tratat la altul puterea executivă a Comisiei; Parlamentul European a fost implicat într-o măsură tot mai mare în procesul normativ; s-a trecut la adoptarea, în Consiliu, a unui număr mereu mai însemnat de decizii cu majoritate calificată. Subliniem, totodată, contribuţia aparte a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la formarea şi dezvoltarea dreptului european al afacerilor, aceasta afirmând efectul direct (aplicabilitatea directă) al unor dispoziţii esenţiale din Tratatul privind funcţionarea U.E. care prezintă relevanţă în contextul acestui demers. Evoluţia generală a Uniunii Europene a înregistrat şi neajunsuri, absenţa unei politici industriale globale putând să fie menţionată în acest context. În cele ce urmează vom analiza regulile principale ale dreptului european al afacerilor, adică cele consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi 20 regulile referitoare la libera concurenţă, fără a ne opri însă asupra prevederilor specifice anumitor sectoare: energie atomică, transporturi, agricultură. Regulile arătate vor fi studiate având în atenţie dinamica Uniunii Europene, determinată de mutaţiile din mediul economic şi social. Dispoziţiile Tratatului încheiat la Porto, la 2 mai 1992, între Comunitatea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi ţările din Asociaţia europeană a liberului schimb (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia32), pe de altă parte, prin care a fost instituit Spaţiul Economic European, sunt similare reglementărilor din T.F.U.E. în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, al înţelegerilor anticoncurenţiale între întreprinderi, abuzului de poziţie dominantă şi al ajutoarelor acordate de către statele contractante. Totuşi, ele nu privesc, în mod nemijlocit, problematica construcţiei europene şi, în consecinţă, nu vor fi analizate la dreptul european al afacerilor. Prevederile din dreptul Uniunii Europene nu se aplică situaţiilor care nu prezintă niciun element de legătură cu vreuna dintre situaţiile luate în considerare de dreptul Uniunii, situaţiilor pur interne ale unui stat membru. Elementele sau punctele de legătură cu dreptul Uniunii nu pot să fie însă prezentate în mod global. Aşadar, anumite sintagme utilizate în cuprinsul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii, precum „situaţii prevăzute de dreptul Uniunii”33, „elemente relevante”34, „schimburi intracomunitare”35, „interes transfrontalier cert”36 necesită, în scopul înţelegerii lor, o serie de explicaţii suplimentare. În orice caz, obiectivul instituirii pieţei interne sau statutul de cetăţean al Uniunii nu determină, ca atare, aplicarea dispoziţiilor legale europene. De cele mai multe ori, analizarea unei situaţii ca având legătură cu vreuna dintre situaţiile prevăzute de dreptul Uniunii sau, 32 Elveţia nu a ratificat acest tratat. 33 A se vedea, de exemplu, C.J.U.E., 5 mai 2011, cauza C-434/09, McCarthy, parag. 45. 34 C.J.C.E. (Marea Cameră), 1 aprilie 2008, cauza C-212/06, parag. 33. 35 C.J.C.E., 23 februarie 2006, cauza C-471/04, Keller, parag. 24. 36 C. J.U.E., 19 aprilie 2018, cauza C-65/17, Oftalma, parag. 36. 21 dimpotrivă, ca fiind o situaţie pur internă se desfăşoară în cadrul mecanismului reglementat prin dispoziţiile art. 267 din T.F.U.E.37 În cadrul mecanismului de cooperare între instanţele din statele membre şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, bazat pe dispoziţiile art. 267 din T.F.U.E., apare însă posibil ca, în unele împrejurări, instanţa europeană să asigure interpretarea prevederilor legale europene, cu toate că situaţia adusă în atenţia acesteia este o situaţie pur internă. Hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii în cazul unor întrebări preliminarii care vizează situaţii pur interne pornesc de la ideile că textul art. 267 din T.F.U.E. nu interzice Curţii să declare ca fiind admisibile întrebările preliminarii care privesc asemenea situaţii38 şi că, în cadrul cooperării dintre Curte şi instanţele naţionale, astfel cum este prevăzută la art. 267 din T.F.U.E., numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu acţiunea principală şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii39. Dacă întrebările adresate au ca obiect interpretarea unei prevederi din dreptul Uniunii Europene, Curtea trebuie, în principiu, să se pronunţe. Aşadar, operează o prezumţie de pertinenţă a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de către instanţele naţionale, care nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepţionale.40 Curtea de Justiţie a Uniunii nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare atunci când este evident că interpretarea sau 37 În anul 2016 au fost publicate Recomandările în atenţia instanţelor naţionale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, în J.O. 2016, seria C, nr. 439, p. 1 şi urm. 38 C.J.C.E. (Marea Cameră), 11 decembrie 2007, cauza C-280/06, Philip Morris, parag. 22. Potrivit hotărârii Curţii, nu rezultă nici din textul art. 267 din T.F.U.E. (ex-art. 234 din Tratatul C.E.), nici din obiectul procedurii instituite prin acest articol că autorii tratatului ar fi intenţionat să excludă din competenţa Curţii trimiterile preliminarii privind o dispoziţie comunitară în cazul particular în care dreptul naţional al unui stat membru face trimitere la conţinutul acestei dispoziţii pentru a determina normele aplicabile unei situaţii pur interne a acestui stat. 39 C.J.U.E., 31 mai 2018, cauza C-190/17, Lu Zheng, parag. 20. 40 C.J.C.E. (Marea Cameră), 1 aprilie 2008, cauza C-212/06, parag. 28-29. 22 aprecierea validităţii unei norme europene (comunitare), solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale; atunci când problema este de natură ipotetică; atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i-au fost adresate.41 O problemă are caracter pur ipotetic în cazul în care, în cererea de hotărâre preliminară, instanţa de trimitere nu a explicat motivul pentru care răspunsul la întrebarea respectivă ar putea să îi fie util în vederea soluţionării litigiului principal.42 Instanţa de trimitere are, de asemenea, responsabilitatea evidenţierii elementelor de drept şi de fapt relevante în cauză ori, cel puţin, să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază întrebările formulate, Curtea de Justiţie a Uniunii nefiind obligată să verifice exactitatea acestora.43 Din cele arătate, reiese că prevederile art. 267 din T.F.U.E. au un domeniu de aplicare mai larg în raport cu dispoziţiile legale europene consacrate libertăţilor fundamentale ce definesc piaţa internă şi cu cele consacrate concurenţei. Potrivit unei jurisprudenţe constante, măsurile naţionale susceptibile să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de tratat sunt, în principiu, incompatibile cu prevederile legale europene consacrate acestor libertăţi.44 Ele ar putea să fie măsuri care să aibă sau nu caracter discriminatoriu.45 Unele dintre aceste măsuri pot să fie instituite în ţara de plecare; altele în ţara de destinaţie. 41 C.J.C.E., 15 decembrie 1995, cauza C-415/93, Bosman, parag. 61; C.J.U.E. (Marea Cameră), 8 septembrie 2015, cauza C-105/14, Taricco, parag. 30. 42 C.J.U.E., 19 decembrie 2013, cauza C-174/12, Hirmann, parag. 47. 43 C.J.C.E. (Marea Cameră), 5 decembrie 2006, cauzele conexate C-94/04 şi C- 202/04, Cipolla, parag. 25; C.J.U.E., 30 aprilie 2014, cauza C-390/12, Pfleger, parag. 27. 44 În acest sens, cu privire la art. 45 şi 49 din T.F.U.E. (ex-art. 48 şi 52 din Tratatul C.E.E.), C.J.C.E., 31 martie 1993, cauza C-19/92, Kraus, parag. 32; referitor la art. 49 din T.F.U.E., C.J.U.E., 21 octombrie 2010, cauza C-81/09, Idryma Typou, parag. 54; cu privire la art. 56 din T.F.U.E. (ex-art. 59 din Tratatul C.E.E.), C.J.C.E., 25 iulie 1991, cauza C-76/90, Säger, parag. 12. 45 A se vedea, de pildă, art. 14 şi 15 privind cerinţe interzise şi cele care trebuie evaluate, în contextul libertăţii de stabilire pentru prestatori şi, respectiv, art. 16, 19 23  În unele cauze, interpretarea prevederilor legale europene de Curtea de Justiţie s-a realizat în contextul în care toate elementele de fapt din litigiul principal erau limitate la interiorul unui singur stat membru, dar reglementarea în discuţie în litigiul principal putea produce efecte care nu se limitau la acel stat membru.46 În ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, Curtea de Justiţie a Uniunii a decis că taxele cu efect echivalent şi măsurile cu efect echivalent sunt interzise inclusiv în cazul în care se aplică la limitele unităţilor administrativ-teritoriale ale statelor membre. Referitor la asemenea taxe cu efect echivalent, Curtea a reţinut că absenţa lor constituie o condiţie prealabilă indispensabilă pentru realizarea uniunii vamale şi că, prin natura şi modul de aplicare a acestora, ele sunt susceptibile să afecteze comerţul dintre statele membre.47 Privitor la măsurile cu caracter echivalent instituite într-o unitate administrativ-teritorială a unui stat membru, Curtea a amintit că art. 34 din T.F.U.E. poate să fie luat în considerare în cazul măsurilor adoptate de autorităţile centrale, ale statelor federate sau de alte autorităţi teritoriale şi că o măsură poate să aibă caracter discriminatoriu chiar dacă aceasta nu favorizează ansamblul produselor naţionale ori nu dezavantajează numai produsele importate.48 şi 20 privind libertatea de a presta servicii, restricţii interzise şi nediscriminare, în contextul liberei circulaţii a serviciilor, din cuprinsul Directivei nr. 2006/123 privind serviciile în cadrul pieţei interne. Referitor la dispoziţii naţionale fără caracter discriminatoriu, dar care condiţionau accesul pe piaţă şi erau incompatibile cu prevederile art. 63 alin. (1) din T.F.U.E. privind libera circulaţie a capitalurilor, C.J.U.E., 10 noiembrie 2011, cauza C-212/09, Comisia împotriva Republicii Portugheze, parag. 65. Măsurile cu efect echivalent vizate de art. 34 şi 35 din T.F.U.E., taxele vamale şi taxele cu efect echivalent sunt, şi ele, interzise între statele membre, chiar dacă nu au caracter discriminatoriu sau protecţionist. 46 C.J.C.E., 25 martie 2004, cauza C-71/02, Karner, parag. 19-21; C.J.U.E., 13 februarie 2014, cauza C-367/12, Sokoll-Seebacher, parag. 10-11 şi parag. 51; C.J.U.E., 15 octombrie 2015, cauza C-168/14, Grupo Itevelesa, parag. 36. 47 C.J.C.E., 9 septembrie 2004, cauza C-72/03, Commune di Carrara, parag. 24 şi 26. 48 C.J.C.E., 25 iulie 1991, cauzele conexate C-1/90 şi C-176/90, Aragonesa de Publicidad Exterior, parag. 8 şi 24. 24  În legătură cu dreptul de liberă circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre, Curtea de Justiţie a hotărât că pot să fie invocate prevederile art. 20 din T.F.U.E., care sintetizează drepturile de care se bucură cetăţenii Uniunii, în circumstanţele în care copii de vârstă mică, de cetăţenie franceză, născuţi în Luxemburg, care nu şi-au exercitat dreptul la liberă circulaţie, aflaţi în îngrijirea părintelui,care nu avea cetăţeni Uniunii, ar fi obligaţi, în cazul aplicării unei măsuri luxemburgheze prin care li se respinge cererea de autorizare a şederii în Luxemburg, să părăsească teritoriul Uniunii privit în ansamblul său, ceea ce i-ar împiedica să beneficieze în mod efectiv de substanţa drepturilor pe care le conferă statutul de cetăţean al Uniunii. De asemenea, Curtea a arătat că un drept de şedere pe teritoriul luxemburghez poate să fie acordat părintelui, care nu avea cetăţenia Uniunii, în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe nu era aplicabil, dacă există riscul de a nu respecta efectul util al cetăţeniei Uniunii de care se bucură copiii persoanei interesate.49 Dispoziţiile legale europene se aplică cetăţenilor Uniunii care s-au prevalat de acestea şi, ulterior, se întorc în propria ţară, precum şi membrilor familiei cetăţeanului Uniunii, indiferent de cetăţenia lor. De exemplu, un cetăţean al Uniunii poate să îşi fundamenteze solicitările pe prevederile dreptului european în cazul în care a folosit posibilităţile oferite de acesta, adică dacă a beneficiat de dreptul de a circula liber şi a desfăşurat o activitate profesională în alt stat membru.50 Membrii familiei cetăţeanului Uniunii, resortisanţi au unui stat terţ, se pot prevala de dispoziţiile art. 21 alin (1) din T.F.U.E.) atunci când cetăţeanul Uniunii se întoarce împreună cu aceştia în propria ţară, dacă cetăţeanul Uniunii a fost stabilit în alt stat membru într-un mod care să fie propice începerii sau consolidării unei vieţi de familie.51 49 C.J.U.E., 10 octombrie 2013, cauza C-86/12, Alkopa, parag. 32-33. 50 C.J.C.E., 24 februarie 1994, cauza C-419/92, Scholz, parag. 9. 51 C.J.U.E. (Marea Cameră), 12 martie 2014, cauza C-456/12, O. şi B., parag. 44-56. Anterior acestei hotărâri, Curtea de Justiţie stabilise, pe baza dispoziţiilor din dreptul derivat, că, la întoarcerea unui lucrător în statul membru al cărui cetăţean este, după 25  Într-o altă cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii a reţinut că, în cadrul unui grup multinaţional, poate să fie identificat un element transfrontalier, în circumstanţele în care o societate cu sediul în Portugalia era deţinută în proporţie de 100% de o altă societate care avea, de asemenea, sediul în Portugalia şi care era controlată, la rândul său, în totalitate, de o societate franceză, care conducea toate societăţile care constituiau grupul.52 În domeniul liberei circulaţii a capitalurilor între statele membre, Directiva nr. 88/361 a prevăzut, în cadrul art. 1, că statele membre elimină restricţiile privind mişcările de capital care se realizează „între rezidenţii statelor membre”. Directiva nr. 88/361 nu mai este în vigoare, dar Curtea de Justiţie a Uniunii recunoaşte o valoare indicativă Nomenclatorului mişcărilor de capital cuprins în anexa 1 la directivă. Totuşi, mişcările de capital supuse prevederilor art. 63 din T.F.U.E. se pot realiza, uneori, între persoane care se află în acelaşi stat. De exemplu, art. 63 din T.F.U.E. s-a aplicat într-un litigiu care privea calculul impozitului datorat în cazul transmiterii prin succesiune a unui imobil situat într-un stat membru, soţii fiind rezidenţi în aceeaşi ţară.53 Se poate apoi observa că în cadrul unor măsuri privind apropierea actelor cu putere de lege ale statelor membre, adoptate pe baza art. 114 sau a art. 115 din T.F.U.E., nu se face distincţie între situaţiile transfrontaliere şi cele pur interne. De exemplu, aplicarea Directivei nr. 2014/24 nu depinde de existenţa unui raport efectiv cu libera circulaţie între statele membre. Directiva nr. 2014/24 se aplică achiziţiilor publice a căror valoare estimată fără TVA este egală sau mai mare decât anumite praguri ce a exercitat o activitate salariată într-un alt stat membru, resortisantul unui stat terţ, membru al familiei acelui lucrător, beneficiază de un drept de şedere în statul membru al cărui cetăţean este lucrătorul, chiar dacă acesta din urmă nu exercită în acel stat o activitate economică reală şi efectivă, iar resortisantul statului terţ, membru al familiei lucrătorului, nu beneficia în statul al cărui cetăţean este lucrătorul, înainte de a locui în statul membru în care acesta din urmă a exercitat o activitate salariată, de un drept de şedere întemeiat pe dreptul naţional [C.J.C.E. (Marea Cameră), 11 decembrie 2007, cauza C-291/05, Eind, parag. 45]. 52 C.J.U.E., 20 iunie 2013, cauza C-186/12, Bouygues, parag. 8 şi 16-20. 53 C.J.U.E., 17 octombrie 2013, cauza C-181/12, Welte, parag. 21. 26 valorice (art. 4-6 din directivă). Aşadar, directiva menţionată nu subordonează includerea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice în domeniul lor de aplicare niciunei condiţii referitoare la naţionalitatea sau la locul de stabilire a ofertanţilor.54 În măsura în care nu se aplică însă Directiva nr. 2014/24, contractele de achiziţii publice sunt supuse normelor fundamentale şi principiilor generale ale T.F.U.E. în cazul în care prezintă un „interes transfrontalier cert”. Existenţa unui interes transfrontalier cert se stabileşte pe baza unor elemente obiective şi concordante, precum cuantumul semnificativ al contractului în cauză coroborat cu locul de executare a lucrărilor sau cu caracteristicile tehnice ale contractului şi cu caracteristicile specifice ale produselor vizate; faptul că, la data atribuirii contractului în discuţie, servicii similare au fost sau nu deja asigurate de entităţi stabilite în alte state membre55. În cadrul regulilor de concurenţă din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aplicarea prevederilor art. 101 şi 102 se realizează în ipotezele în care comportamentul întreprinderilor poate să afecteze comerţul dintre statele membre, în accepţiunea acestor dispoziţii. În acest sens pot să fie invocate şi stipulaţiile art. 3 din Regulamentul nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.). O Comunicare a Comisiei din anul 2004 conţine îndrumări ample referitoare la aplicarea conceptului de efect asupra comerţului din art. 101 şi 102 din tratat (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.).56 De asemenea, aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din T.F.U.E. prin care sunt considerate ca fiind incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat este posibilă în circumstanţele în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. 54 C.J.U.E. (Marea Cameră), 6 octombrie 2015, cauza C-203/14, Maresme, parag. 30, referitor la Directiva nr. 2004/18, înlocuită apoi de Directiva nr. 2014/24. 55 A se vedea, C.J.C.E. (Marea Cameră), 13 noiembrie 2007, cauza C-507/03, parag. 26 şi 29; C.J.U.E., 19 aprilie 2018, cauza C-65/17, Oftalma, parag. 36-40, precum şi pct. (1) din preambulul Directivei nr. 2014/24. 56 Această Comunicare a Comisiei a fost publicată în Jurnalul Oficial al U.E., seria C, nr. 101 din 27.04.2004. Orientările Comisiei nu sunt obligatorii pentru instanţele şi autorităţile statelor membre. 27  Potrivit unei jurisprudenţe constante, art. 107 alin. (1) din T.F.U.E., în ceea ce priveşte afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, Comisia nu are obligaţia de a demonstra că o măsură de stat are un efect real asupra acestor schimburi comerciale şi, de altfel, nici că aceasta crează o denaturare efectivă a concurenţei. Ea are doar obligaţia de a stabili că măsura respectivă poate să producă astfel de efecte.57 În scopul aplicării art. 107 alin. (1) din T.F.U.E., nu este necesar ca întreprinderea beneficiară a unui ajutor de stat să participe ea însăşi la schimburi comerciale intraeuropene. Astfel, atunci când un stat membru acordă un ajutor unei întreprinderi, activitatea internă poate fi menţinută sau intensificată, cu consecinţa că şansele întreprinderilor stabilite în alte state membre de a intra pe piaţa acelui stat membru sunt în acest fel diminuate. În plus, o consolidare a unei întreprinderi care până în acel moment nu participa la schimburi comerciale intraeuropene o poate plasa într-o situaţie care să îi permită intrarea pe piaţa unui alt stat membru.58 În mod adecvat, criteriul efectului asupra schimburilor intracomunitare poate să fie avut în vedere şi în contextul libertăţilor fundamentale care definesc piaţa internă.59 De altminteri, corespunzător jurisprudenţei Dassonville, măsurile cu efect echivalent la care se referă art. 34 şi 35 din T.F.U.E. sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre de natură să constituie, direct sau indirect, efectiv ori potenţial, un obstacol în calea comerţului intracomunitar.60 Din perspectiva pieţei unice şi pentru a permite realizarea obiectivelor acesteia, reglementările naţionale care pot să fie luate în 57 C.J.U.E., 5 martie 2015, cauza C-667/13, Estado portugues, parag. 46. 58 C.J.U.E., 16 aprilie 2015, cauza C-690/13, Trapeza Eurobank Ergasias, parag. 25. 59 De exemplu, într-o cauză, instanţa europeană a decis că vânzările unor mărfuri dintr-un stat membru în altul constituiau tranzacţii de comerţ intracomunitar, dar reglementările naţionale adoptate nu aveau ca obiect sau ca efect să restrângă fluxurile la export (C.J.C.E., 15 decembrie 1982, cauza 286/81, parag. 9 şi 13), iar, într-o altă afacere, Curtea de Justiţie a reţinut că, în împrejurarea în care reglementările în cauză se aplicau unor situaţii care aveau legătură cu schimburile intracomunitare, dispoziţiile tratatului privind libertăţile fundamentale sunt susceptibile să se aplice referitor la problemele ridicate în cadrul litigiului (C.J.C.E., 23 februarie 2006, cauza C-471/04, Keller, parag. 24). 60 C.J.C.E., 11 iulie 1974, cauza 8/74, Dassonville, parag. 5. 28 considerare în contextul libertăţilor fundamentale nu trebuie să defavorizeze situaţiile europene (comunitare) în raport cu situaţiile strict interne. Principiul egalităţii, care este avut în vedere în cadrul domeniului de aplicare al tratatelor, prezintă semnificaţii pentru statele membre şi pentru particulari. El are relevanţă atât în contextul regulilor consacrate pieţei interne, cât şi în domeniul concurenţei. Principiul egalităţii dobândeşte concreteţe prin regulile consacrate egalităţii de tratament şi nediscriminării. Corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie, egalitatea de tratament presupune ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, afară dacă un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.61 În funcţie de aceste repere, instanţa europeană analizează dacă situaţiile transfrontaliere sunt sau nu comparabile în mod obiectiv cu cele interne. Examinarea caracterului comparabil al unei situaţii trasfrontaliere cu o situaţie internă se realizează ţinând seama de obiectivul urmărit de dispoziţiile naţionale în cauză.62 În materie procedurală, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă a instanţei europene că respectarea principiului echivalenţei presupune ca statele membre să nu prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru acţiunile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acţiunilor similare din punctul de vedere al obiectului, al cauzei şi al elementelor lor esenţiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.63 Principiul echivalenţei se aplică cu privire la ansamblul modalităţilor procedurale pe care le implică situaţiile ce sunt comparabile, indiferent dacă acestea sunt de natură administrativă sau judiciară. Calificarea sau examinarea unei situaţii europene (comunitare) în funcţie de criterii mai puţin favorabile decât cele care se aplică unei situaţii pur interne, în împrejurarea în care ele sunt 61 C.J.U.E., 18 iulie 2013, cauza C-234/12, Sky Italia, parag. 12. 62 A se vedea, în legătură cu prevederile art. 49 şi 54 din T.F.U.E., C.J.U.E. (Marea Cameră), 1 aprilie 2014, cauza C-80/12, Felixstowe Dock and Railway Company, parag. 25. 63 C.J.U.E., 30 iunie 2016, cauza C-288/14, Ciup, parag. 32. 29 similare şi comparabile, numai pentru că este vorba de o situaţie europeană, ar însemna să fie nesocotită regula egalităţii de tratament.64 Instanţa naţională, care cunoaşte direct modalităţile procedurale destinate să asigure în dreptul intern protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, este cea căreia îi revine, în principiu, sarcina de a verifica dacă acestea sunt conforme cu principiul echivalenţei. Curtea de Justiţie a Uniunii poate însă, în vederea aprecierii pe care instanţa naţională va trebui să o efectueze, să îi furnizeze acesteia anumite elemente legate de interpretarea dreptului Uniunii.65 După cum am menţionat, art. 267 din T.F.U.E. nu interzice Curţii să răspundă, în anumite ipoteze, întrebărilor preliminarii care vizează situaţii pur interne, situaţii care nu sunt supuse în mod direct prevederilor legale europene. Corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie, în cazul în care, în privinţa soluţionării unor situaţii pur interne, o legislaţie naţională este în conformitate cu soluţiile adoptate în cadrul dreptului Uniunii Europene, există un interes unional cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergenţe de interpretare, dispoziţiile sau noţiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, oricare ar fi condiţiile în care acestea urmează să fie aplicate.66 După cum se poate observa, termenii folosiţi în cuprinsul hotărârilor Curţii au caracter general, fiind vorba de orice dispoziţii sau noţiuni preluate din dreptul Uniunii. Curtea de Justiţie a Uniunii este competentă să răspundă în cazul în care o legislaţie naţională reproduce conţinutul esenţial al unor prevederi legale europene.67 Fireşte, unele dintre aceste dispoziţii ori noţiuni ar putea să fie preluate din textele legale europene consacrate pieţei interne68 sau 64 C.J.C.E., 19 iunie 2003, cauza C-34/02, Pasquini, parag. 57, 59 şi 62. 65 C.J.U.E., 30 iunie 2016, cauza C-288/14, Ciup, parag. 33. 66 C.J.C.E., 18 octombrie 1990, cauzele conexate C-297/88 şi C-197/89, Dzodzi, parag. 37; C.J.C.E., 17 iulie 1997, cauza 28/95, Leur-Bloem, parag. 32. 67 C.J.U.E., 26 noiembrie 2015, cauza C-345/14, Maxima Latvija, parag. 13. 68 A se vedea, de exemplu, în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, C.J.C.E., 11 ianuarie 2001, cauza C-1/99. Kofisa, parag. 32, 43 şi 49; referitor la libera circulaţie a persoanelor, C.J.C.E., 18 octombrie 1990, cauzele conexate C-297/88 şi C-197/89, Dzodzi, parag. 55, 60 şi 69. 30 concurenţei.69 Ele ar putea să fie dispoziţii de drept material sau de procedură.70 Instanţei naţionale îi revine să aprecieze întinderea exactă a trimiterii realizată la dreptul Uniunii. Astfel, luarea în considerare a limitelor pe care legiuitorul naţional le-a stabilit în ceea ce priveşte aplicarea dreptului Uniunii în cazul unor situaţii pur interne ţine de dreptul intern şi, în consecinţă, este de competenţa exclusivă a instanţelor statului membru.71 În alte împrejurări, într-o situaţie pur internă, un răspuns la întrebări privind libertăţile fundamentale din dreptul Uniunii poate fi util instanţei de trimitere, dacă dreptul naţional îi impune să îi acorde unui resortisant naţional beneficiul aceloraşi drepturi ca cele pe care un resortisant al altui stat membru le-ar avea în aceeaşi situaţie în temeiul dreptului Uniunii.72 Litigiile principale pot să prezinte un 69 A se vedea, de pildă, în ceea ce priveşte noţiunea de „acord având ca obiect restrângerea concurenţei”, în sensul art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., C.J.U.E., 26 noiembrie 2015, cauza C-345/14, Maxima Latvija, parag. 16-19; referitor la domeniul de aplicare material al art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., C.J.U.E., 4 decembrie 2014, cauza C-413/13, Kumsten, parag. 21-23 şi 41; în ceea ce priveşte o legislaţie naţională care a preluat mutatis mutandis modul de redactare a art. 101 şi 102 din T.F.U.E. (ex-art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.), C.J.C.E. (Marea Cameră), 11 decembrie 2007, cauza C-280/06, Philip Morris, parag. 23-24. 70 A se vedea, bunăoară, cu privire la aplicarea unor reguli de procedură, C.J.C.E., 11 ianuarie 2001, cauza C-1/99, Kofisa, parag. 43 şi 49; C.J.U.E., 12 iulie 2012, cauza C-602/10, Volksbank, parag. 86-88 şi 94-100; C.J.U.E., 3 decembrie 2015, cauza C-338/14, Quenon, parag. 17. 71 C.J.U.E., 7 noiembrie 2013, cauza C-522/12, Isbir, parag. 30. 72 C.J.U.E., 13 februarie 2014, cauzele conexate C-162/12 şi C-163/12, parag. 44. De exemplu, Curtea de Justiţie a Uniunii a interpretat prevederile art. 49 din T.F.U.E. într-o cauză referitoare la cererea unor persoane de cetăţenie finlandeză de a muta o farmacie dintr-un oraş în altul al Finlandei, precum şi de a deschide o nouă farmacie în Finlanda, deşi toate elementele din acţiunile principale erau situate în Finlanda. În respectivele litigii nu era în cauză exercitarea dreptului de stabilire consacrat la art. 49 din T.F.U.E. În dreptul administrativ finlandez existau însă norme care garantau faptul că resortisanţii finlandezi nu fac obiectul unei discriminări inverse (C.J.U.E., 21 iunie 2012, cauza C-84/11, Susisalo, parag. 2 şi 19-22). În cuprinsul unei alte hotărâri, Curtea a interpretat dispoziţiile art. 63 din T.F.U.E. (ex-art. 56 din Tratatul C.E.), reţinând că răspunsul este util instanţei naţionale în ipoteza în care dreptul Austriei ar impune ca un resortisant austriac să beneficieze de aceleaşi drepturi în ceea ce priveşte dobândirea unui teren în Austria ca şi drepturile de care se bucură un resortisant din alt stat membru, aflat în aceeaşi situaţie, pe 31 caracter local, situaţiile de fapt din cadrul acestora să fie limitate la interiorul unui singur stat membru, să nu existe „un anumit interes transfrontalier”, iar Curtea să interpreteze prevederi din legislaţia primară sau secundară a Uniunii Europene.73 Pe de altă parte, în cadrul art. 267 din T.F.U.E., Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la interpretarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative naţionale. temeiul prevederilor din dreptul comunitar (C.J.C.E., 5 martie 2002, cauzele conexate C-515/99, C-519/99 – C-524/99 şi C-526/99 – C-540/99, Reisch, parag. 26). 73 C.J.U.E., 13 februarie 2014, cauzele conexate C-419/12 şi C-420/12, Crono Service, parag. 37-38. 32  2. PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ. CELE PATRU LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE Corespunzător art. 3 alin. (3) din Tratatul U.E., realizarea pieţei interne constituie un obiectiv al Uniunii Europene. Instituirea pieţei interne este de natură să asigure dezvoltarea durabilă a Europei, precum şi promovarea progresului ştiinţific şi tehnic. Stabilirea pieţei interne presupune, potrivit definiţiei de la art. 26 alin. (2) din T.F.U.E. un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată. Realizarea pieţei interne a trebuit să fie înfăptuită până la 31 decembrie 1992. În cadrul pieţei unice europene sunt, aşadar, definitorii următoarele libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a capitalurilor. În cadrul pieţei interne, restricţiile (obstacolele, cerinţele) între statele membre, în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor sunt interzise, chiar dacă ele sunt de mică întindere sau de importanţă minoră.74 Anumite restricţii se analizează doar în raport de una dintre libertăţile fundamentale care definesc piaţa internă; altele se examinează în funcţie de mai multe asmenea libertăţi fundamentale75. 74 C.J.U.E., 18 octombrie 2012, cauza C-498/10, X NV, parag. 30; C.J.U.E., 31 mai 2017, cauza C-420/15, U., parag. 20. 75 În ceea ce priveşte întrebarea dacă o reglementare naţională ţine de una sau alta dintre libertăţile de circulaţie, dintr-o jurisprudenţă consacrată rezultă că trebuie luat în considerare obiectul reglementării în cauză (C.J.U.E., 10 noiembrie 2011, cauza C-212/09, Comisia împotriva Republicii Portugheze, parag. 41). De exemplu, o reglementare naţională poate să fie susceptibilă să intre atât sub incidenţa art. 49 din T.F.U.E. privind libertatea de stabilire, cât şi a art. 63 din T.F.U.E. privind libera circulaţie a capitalurilor (C.J.C.E., 24 mai 2007, cauza C- 157/05, parag. 24); într-o altă cauză, instanţa europeană a reţinut că, ţinând seama de obiectul părţii principale a observaţiilor părţilor, se pot analiza, în primul rând, dispoziţiile art. 56 din T.F.U.E., apoi cele ale art. 45 şi/sau ale art. 49 din T.F.U.E., precum şi, în ceea ce priveşte toate situaţiile care nu intră în domeniul de aplicare al art. 45, 49 şi 56 din T.F.U.E., dispoziţiile art. 21 din T.F.U.E. [C.J.C.E. (Marea Cameră), 11 septembrie 2007, cauza C-318/05, parag. 37, 124 şi 139]. 33  Totuşi, în anumite condiţii, obstacolele între statele membre sunt permise, dacă acestea sunt justificate prin respectarea drepturilor fundamentale, motive imperative de interes general, excepţii legale sau clauze de salvgardare. Pe de altă parte, măsurile care au efecte restrictive prea aleatorii şi prea indirecte în contextul libertăţilor fundamentale care definesc piaţa internă nu constituie restricţii în sensul prevederilor legale unionale76. 2.1. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR 2.1.1. Preliminarii În principiu, prevederile legale privitoare la libera circulaţie a mărfurilor sunt cuprinse în titlul II al celei de-a treia părţi din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, denumit „Libera circulaţie a mărfurilor”. Totuşi, unele dispoziţii care interesează această materie nu au fost incluse în titlul menţionat. Bunăoară, reglementările legale referitoare la impozitele interne sunt cuprinse în art. 110 din titlul VII, partea a treia a T.F.U.E., denumit „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă”. Analizarea prevederilor consacrate liberei circulaţii a mărfurilor necesită luarea în considerare atât a dispoziţiilor care au fost adoptate în scopul înlăturării obstacolelor directe care existau în domeniu, cât şi a reglementărilor prin care s-a urmărit interzicerea între statele membre a măsurilor care aduceau, în mod indirect, atingere acestei libertăţi fundamentale (taxe cu efect echivalent taxelor vamale, măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative etc.). Distinct, vor fi examinate limitele existente în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, precum şi clauzele de 76 A se vedea, de pildă, în ceea ce priveşte aplicarea art. 34 din T.F.U.E., C.J.C.E., 14 iulie 1994, cauza C-379/1992, M. Peralta, parag. 24; referitor la aplicarea art. 21 din T.F.U.E., C.J.U.E., 24 octombrie 2013, cauza C-275/12, Elrick, parag. 29; cu privire la aplicarea art. 56 şi 57 din T.F.U.E., C.J.U.E., 8 mai 2014, cauza C-483/12, Pelkmans, parag. 25. 34 salvgardare din T.F.U.E. care pot să fie invocate, în domeniu, de către ţările din Uniunea Europeană. În scopul asigurării bunei funcţionări a pieţei interne a fost adoptat Regulamentul nr. 2679/98 privind funcţionarea pieţei interne în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor între statele membre. În situaţia în care apare un obstacol sau există riscul apariţiei unui obstacol, în sensul art. 34-36 din T.F.U.E., care duce la o perturbare gravă a liberei circulaţii a mărfurilor, cauzează pierderi serioase persoanelor lezate şi necesită acţiuni imediate pentru încetarea perturbării sau a prejudiciului respectiv, orice stat membru (fie că este sau nu statul membru în chestiune), care deţine informaţii relevante, le transmite de îndată Comisiei. Comisia informează celelalte state membre. Statul membru în cauză răspunde în cel mai scurt termen posibil cererilor de informaţii din partea Comisiei şi a altor state membre. Schimbul de informaţii între statele membre se transmite şi Comisiei. Corespunzător dispoziţiilor Regulamentului nr. 2679/98, statul membru în cauză trebuie să ia măsurile necesare şi proporţionale astfel încât libera circulaţie a mărfurilor să fie garantată pe teritoriul acelui stat membru. În doctrină s-a observat însă că eficacitatea dispoziţiilor din regulament este redusă, datorită prerogativelor modeste de care dispune Comisia în cadrul acestei proceduri77. În orice caz, Comisia se poate prevala de dispoziţiile art. 258 din T.F.U.E. referitoare la încălcarea de către un stat membru a oricăreia dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, fără ca ea să fie obligată să ia, mai întâi, în considerare prevederile Regulamentului nr. 2679/98. 2.1.2. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export. Uniunea vamală Libera circulaţie a mărfurilor este un regim în cadrul căruia bunurile nu întâmpină, la frontiere, nici un obstacol stabilit de stat, indiferent dacă acestea sunt importate sau exportate. 77 A se vedea L. Vogel, op. cit., tome 3, p. 26. 35  Potrivit art. 28 alin. (1) din T.F.U.E. [ex-art. 23 alin.(1) din Tratatul CE], Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile ţări terţe. Alături de suprimarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent şi de instituire a tarifului vamal comun, realizarea pieţei unice a presupus însă şi interzicerea, între statele membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent. Înţelegerea noţiunii de uniune vamală necesită, de asemenea, unele precizări referitoare la domeniul de aplicare a dispoziţiilor în materie: a) Domeniul de aplicare spaţial. Teritoriul vamal este definit la art. 4 din cuprinsul Regulamentului nr. 952/2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii. Textul are caracter descriptiv. În principiu, teritoriul vamal al Uniunii Europene cuprinde teritoriile statelor membre, inclusiv apele lor teritoriale şi interioare, respectiv spaţiul lor aerian (art. 52 din Tratatul U.E. şi art. 355 din T.F.U.E.). Totuşi, din motive istorice, politice sau geografice, unele teritorii ale statelor membre, în general de întindere redusă, nu fac parte din teritoriul vamal (de exemplu, teritoriul Büsinger, Groenlanda, Polinezia Franceză). În ceea ce priveşte teritoriul ţării noastre, acesta este inclus, fără excepţii, în cadrul teritoriului vamal al Uniunii Europene. Având în vedere tratatele care le sunt aplicabile, unele teritorii situate în afara teritoriilor statelor membre sunt integrate teritoriului vamal al Uniunii (de pildă, teritoriul Monaco). De asemenea, dispoziţiile privind uniunea vamală se aplică teritoriilor europene ale căror relaţii externe sunt asumate de către un stat membru [art. 355 alin. (3) din T.F.U.E.]. b) Domeniul de aplicare material. Libertatea schimburilor între statele membre priveşte toate sectoarele economiei, întrucât, potrivit art. 28 din T.F.U.E., uniunea vamală cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri. Prevederile art. 28 se aplică deopotrivă mărfurilor europene şi celor care circulă liber în Uniune. Unele precizări sunt necesare în legătură cu aceste categorii. 36  Potrivit Curţii de Justiţie, prin marfă se înţelege orice bun transportat peste o frontieră, în scopul unor tranzacţii comerciale.78 Natura sau destinaţia particulară a bunului respectiv nu sunt relevante pentru a fi caracterizat în acest mod. Definiţia arătată permite includerea în categoria mărfurilor şi a deşeurilor care nu au valoare comercială, generând anumite costuri pentru întreprinderi79. Astfel, această definiţie se distinge de o alta anterioară, corespunzător căreia erau considerate mărfuri orice bunuri evaluabile în bani, care sunt susceptibile să formeze obiect al unor contracte comerciale80. Conform art. 5 pct. (23) din Codul Vamal al Uniunii, mărfurile unionale sunt: (a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii şi care nu conţin mărfuri importate din ţări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii; (b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie. Corespunzător art. 29 din T.F.U.E., se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri. Punerea în liberă circulaţie poate implica aplicarea de măsuri de politică comercială, respectiv de măsuri de prohibiţie sau restricţie. Mărfurile sunt puse în liberă circulaţie după ce a fost parcursă procedura administrativă a vămuirii. Ea presupune următoarele etape: situarea mărfurilor în nomenclatura tarifară; 78 C.J.C.E., la 2 iulie 1992, cauza C-2/90, Commission contre Belgique, în Recueil, 1992-8, p. I-4478. 79 Atât deşeurile reciclabile, cât şi cele care nu pot fi reciclate şi refolosite sunt supuse prevederilor referitoare la libera circulaţie a mărfurilor (C.J.C.E., 2 iulie 1992, cauza C-2/90, în Recueil, 1992-8, p. I-4478). 80 C.J.C.E., 10 decembrie 1968, cauza 7/68, în Recueil, 1968, p. 627. Această hotărâre a fost pronunţată în legătură cu o reglementare legală italiană privitoare la bunurile cu caracter artistic, istoric, arheologic sau etnografic. 37 determinarea originii mărfurilor; determinarea valorii în vamă a mărfurilor81; determinarea taxelor vamale şi a celorlalte taxe datorate. Punerea în liberă circulaţie conferă mărfurilor neunionale statutul vamal de mărfuri unionale. Aşadar, în cadrul Uniunii Europene nu se poate face distincţie, sub aspectul eventualelor formalităţi administrative, între mărfurile originare din statele membre şi mărfurile puse în liberă circulaţie82; (c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din mărfuri menţionate la lit. b), fie din mărfuri menţionate la lit. a) şi b). Prin „mărfuri neunionale” se înţelege alte mărfuri decât mărfurile unionale, precum şi mărfurile care şi-au pierdut statutul vamal de mărfuri unionale [art. 5 pct. (24) din Codul Vamal al Uniunii]. În cuprinsul Codului Vamal al Uniunii se distinge între originea nepreferenţială şi originea preferenţială a mărfurilor. Originea nepreferenţială a mărfurilor constituie regimul juridic de drept comun. Măsurile preferenţiale pot să fie stabilite în temeiul acordurilor încheiate de Uniune cu anumite ţări terţe, în mod unilateral de către 81 De regulă, valoarea în vamă se determină în funcţie de: valoarea de tranzacţionare, adică de preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri; dacă nu se poate aplica această metodă, se ţine seama de valoarea de tranzacţie a mărfurilor identice vândute pentru export în teritoriul vamal al Uniunii şi exportate în acelaşi sau aproximativ acelaşi moment ca mărfurile care se evaluează; în cazul în care nu se poate aplica nici această metodă, valoarea în vamă este valoarea de tranzacţie a mărfurilor similare vândute pentru export în interiorul teritoriului vamal al Uniunii şi exportate în acelaşi sau aproximativ acelaşi moment ca mărfurile care se evaluează. 82 În măsura în care nu există prevederi legale europene referitoare la condiţiile de comercializare a anumitor mărfuri, statul membru în care mărfurile au fost puse în liberă circulaţie poate solicita însă ca admiterea mărfurilor pe propria piaţă să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor legale naţionale (C.J.C.E., 30 mai 2002, cauza C-296/00, S. Carbone, parag. 31 şi 32); Introducerea pe piaţă constituie o etapă ulterioară importului. Importul legal al unui produs nu implică faptul că acesta este admis în mod automat pe piaţă. Statul membru în care mărfurile sunt puse în liberă circulaţie se poate opune introducerii lor pe piaţă în cazul în care ele nu îndeplinesc condiţiile stabilite în acest scop de dreptul naţional cu respectarea dreptului Uniunii (C.J.U.E., 22 septembrie 2016, cauza C-525/14, parag. 38). 38 Uniune, în cadrul mecanismelor preferenţiale în favoarea ţărilor şi teritoriilor de peste mări asociate Uniunii etc. În cazul mărfurilor în producerea cărora intervin mai multe ţări sau teritorii, ele sunt considerate ca fiind originare din ţara sau teritoriul în care au fost supuse ultimei transformări sau prelucrări substanţiale, justificate economic, efectuate într-o întreprindere echipată în acest scop şi din care a rezultat un produs nou sau care reprezintă un stadiu de fabricaţie important [art. 60 alin. (2) din Codul vamal al Uniunii]. Regulamentul delegat nr. 2015/2446 de completare a Regulamentului nr. 952/2013 conţine prevederi referitoare la operaţiuni minime care nu sunt considerate ca reprezentând o transformare sau prelucrare substanţială, justificată economic, care conferă caracterul originar (uscare; eliminarea părţilor deteriorate; schimbări de ambalaje; gruparea mărfurilor în seturi; aplicarea de mărci, etichete şi alte semne distinctive similare pe produse sau pe ambalajele acestora; simpla asamblare a părţilor produselor pentru a constitui un produs complet; demontarea sau schimbarea utilizării ş.a.). Interpretarea prevederilor legale arătate a necesitat, uneori, în practică, realizarea unor examinări tehnice detaliate, pentru a se putea hotărî dacă marfa a fost sau nu supusă unei transformări ori prelucrări substanţiale. Unele prevederi legale europene cu pronunţat caracter tehnic permit, şi ele, determinarea originii mărfurilor. Dificultăţi au fost prilejuite şi de activităţile de asamblare. În principiu, operaţiunile simple de asamblare nu pot fi caracterizate ca fiind activităţi de transformare sau prelucrare substanţială. Totuşi, operaţiunile de asamblare corespund criteriilor prevăzute la art. 60 alin. (2) din Codul vamal al Uniunii, în cazul în care, sub aspect tehnic şi luând în considerare definiţia mărfii în cauză, asamblarea reprezintă stadiul de fabricaţie determinant în cursul căruia se concretizează destinaţia elementelor componente care sunt folosite, iar marfa dobândeşte proprietăţi calitative specifice. Aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Codul vamal al Uniunii nu este însă condiţionată de cerinţa ca operaţiunea de asamblare să implice o activitate intelectuală distinctă, întrucât în 39 cuprinsul reglementărilor menţionate nu este instituită o asemenea exigenţă83. c) Domeniul de aplicare temporal. Realizarea uniunii vamale a fost încheiată la 1 iulie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970, stipulat în tratat. 2.1.3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale Libera circulaţie a mărfurilor este asigurată atât prin interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export, cât şi prin împiedicarea ţărilor din Uniune de a institui taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale sau impozite interne cu caracter discriminatoriu. Realizarea unui asemenea deziderat nu este lesnicioasă, întrucât conceptele cu care operează tratatele nu sunt definite, iar reglementările legale naţionale prin care se instituie obstacole indirecte în calea liberei circulaţii a mărfurilor sunt, adesea, complexe. Prevederile legale care se aplică, în materie, sunt cuprinse la art. 28 alin. (1), art. 30 şi art. 110 din T.F.U.E. [ex-art. 23 alin.(1), ex-art. 25 şi, respectiv, ex-art. 90 din Tratatul CE]. Corespunzător dispoziţiilor art. 30, taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre. Această interdicţie se aplică şi taxelor vamale cu caracter fiscal. Spre deosebire de alte taxe vamale, cele cu caracter fiscal sunt instituite privitor la mărfurile importate, în absenţa existenţei unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura venituri autorităţilor publice. Potrivit art. 110, niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct ori indirect, produselor naţionale similare. 83 C.J.C.E., 13 decembrie 1989, cauza C-26/88, Brother International, în Recueil, 1989-11, p. 4281. 40  În plus, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie. Obiectivele art. 110 sunt complementare celor ale art. 28 şi 30 din T.F.U.E.. Domeniul de aplicare şi regimul lor juridic sunt însă diferite. Deoarece Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu cuprinde o definiţie a noţiunii de „taxă ce efect echivalent”, aceasta a fost precizată de către Comisie şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie. După cum a hotărât în repetate rânduri Curtea de Justiţie, taxele cu efect echivalent sunt orice obstacole pecuniare, indiferent de mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o frontieră şi care nu sunt taxe vamale în sens strict, chiar în situaţia în care taxa nu ar fi percepută în beneficiul statului,