Realizarea Drepturilor PDF

REALIZAREA DREPTULUI 1.Conceptul realizării dreptului Existenţa şi realizarea dreptului reprezintă condiţii ale ordinii publice. Ordinea publică constituie premisa esenţială a coeziunii sociale şi este condiţionată de existenţa sistemelor normative (a dreptului) şi de traducerea în viaţă a pr...

REALIZAREA DREPTULUI 1.Conceptul realizării dreptului Existenţa şi realizarea dreptului reprezintă condiţii ale ordinii publice. Ordinea publică constituie premisa esenţială a coeziunii sociale şi este condiţionată de existenţa sistemelor normative (a dreptului) şi de traducerea în viaţă a preceptelor din conţinutul acestora (a normelor), așadar de existenţa şi realizarea dreptului. Ordinea de drept reprezintă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale astfel că traducerea în fapt a conţinutului (a dispoziţiilor) din normele juridice reprezintă un moment esenţial în viaţa dreptului, realizarea dreptului fiind un element esenţial al conducerii societăţii. Realizarea dreptului presupune participarea unor subiecte multiple (organe de stat, autorităţi publice, instituţii publice, cetăţeni, alte organe nestatale), precum şi un cadru organizatoric adecvat pentru ca aceşti subiecţi să-şi poată valorifica prerogativele legale, drepturile, interesele legitime. Realizarea dreptului mai implică şi posibilitatea recunoscută unor anumite organe de stat sau autorităţi publice de a putea acţiona pentru restabilirea ordinii de drept atunci când aceasta a fost încălcată. Realizarea dreptului se află în strânsă dependenţă cu condiţiile generale social-economice şi culturale ale societăţii, cu climatul social-politic, economic şi ideologic determinând direct eficienţa formelor juridice de realizare a dreptului. Dreptul pozitiv, care reglementează raporturile inter şi intra sociale, este rezultatul acestor condiţii complexe, social-economice, politice, ideologice, culturale astfel că el nu poate fi superior societăţii în care se naşte şi acţionează. Realizarea dreptului este definită în doctrină ca fiind “procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat, autorităţile publice aplică dreptul în temeiul competenţei lor.” 2. Formele realizării dreptului Realizarea dreptului îmbracă două mari forme: - realizarea dreptului prin respectarea şi (sau) executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni; - realizarea dreptului prin aplicarea normelor de către organele de stat, autorităţile publice şi alte organisme sociale. 1 2.1 Realizarea dreptului prin respectarea şi (sau) executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai mari libertăţi, dar cea mai mare libertate nu poate proveni decât din cea mai mare vigoare. S-a afirmat, în mod cu totul întemeiat, că „libertatea este fundamentul dreptului”. Dreptul oferă oamenilor modele de comportament având în vedere omul ca fiinţă socială, în relaţie cu semenii săi, acţionând într-o structură de relaţii social-istorice. Subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în normele de drept se concretizează în: - acte de respectare a legii; - acte de executare a prescripţiilor din normele juridice. Perfecţionarea permanentă a dreptului joacă un rol important în procesul de educare a conştiinţei juridice a destinatarilor normelor juridice, cultura juridică fiind parte integrantă a culturii unui popor. Trăsăturile realizării dreptului prin respectarea şi/sau executarea prescripţiilor din normele juridice sunt: a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea prescripţiilor cuprinse în normele juridice prin conformarea conduitei la dispoziţiile din normele juridice. Este o parte componentă de bază, a climatului de ordine şi legalitate într-o societate. b) Conformarea conduitei cu dispoziţiile normelor juridice este rezultatul direct al acţiunii mai multor factori: - conţinutul dreptului pozitiv; - acceptarea legilor de către societate; - ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale; - sporirea nivelului de cunoştinţe şi instrucţie şcolară. c) Această formă de realizare a dreptului are un volum şi o intensitate mai mare decât cealaltă formă. d) Din punct de vedere tehnic-juridic, această formă de realizare a dreptului este mai simplă, neimplicând forma scrisă ori alte condiţii de formă şi fond. e) Şi prin această formă, persoanele îşi pot valorifica drepturi subiective, interese legitime astfel încât este necesară şi utilă atât societăţii, cât şi subiectelor de drept. Realizarea normelor juridice este diferită şi în raport cu categoria de normă ce urmează a se realiza. Astfel, în cazul normelor prohibitive (care interzic o anumită conduită), norme care se regăsesc în multe ramuri de drept (penal, administrativ, dar chiar și în civil, uneori, etc.), pentru 2 îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin acestea, este suficient ca persoanele vizate să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise şi, astfel, interdicţia (prohibiţia) se realizează, aşadar norma şi-a atins scopul. Această activitate nu presupune prin urmare operaţiuni juridice, elaborarea unor acte. În situaţia încălcării lor, a nesocotirii interdicției se nasc noi raporturi juridice, şi anume: cele de aplicare a sancţiunilor prevăzute în norma respectivă. În cazul celorlalte categorii de norme juridice, realizarea scopului acestora este mai complexă şi se face fie doar prin respectarea normei juridice de către cetățeni, fie și prin executarea acesteia de către organele de stat, autorităţile publice, dar chiar și de către persoane. Îndeplinirea (executarea) prescripțiilor normei de către persoanele (subiectele de drept) cărora li se adresează acea normă este concretizată în producerea de fapte juridice care nasc raporturi juridice conforme dispoziţiei normei. Această formă de realizare a dreptului, prezentă în diferite ramuri de drept, cuprinde cea mai mare parte a raporturilor juridice de drept constituţional, civil, drept al familiei, dreptul muncii şi altele. De obicei, raporturile juridice care se nasc în această formă de realizare a dreptului nu necesită întocmirea unui înscris, a unor formalităţi oficiale şi nici participarea organelor de stat sau a autorităţilor publice, ci aceste organe sau autorităţi creează doar condiţiile necesare, atât generale, cât şi juridice, pentru ca subiecţii raporturilor juridice să-şi realizeze drepturile subiective ce le sunt date prin normele juridice. 2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor de către organele de stat, autorităţile şi instituţiile publice şi alte organisme sociale Este o activitate care îmbracă forme oficiale şi se concretizează în elaborarea de acte de aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice concrete. Realizarea dreptului prin îndeplinirea şi aplicarea dispoziţiilor din normele juridice, urmate de crearea şi desfăşurarea raporturilor juridice, caracterizează majoritatea situaţiilor juridice. Dacă se încalcă însă dispoziţiile normei se naşte un nou raport juridic de aplicare a sancţiunii prevăzute de norma respectivă. Deoarece noţiunea de aplicare a dreptului necesită o dezvoltare mai amplă, vom face în continuare o astfel de prezentare. Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului reprezintă, aşadar, forma juridică de realizare a dreptului prin intervenţia organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice competente, intervenţie care 3 îmbracă anumite forme juridice şi necesită o anumită procedură. Există, prin urmare, o distincţie între respectarea dreptului, îndeplinirea dreptului şi aplicarea dreptului. Această distincţie îşi găseşte explicaţia în faptul că organele de stat sau autorităţile sau instituţiile publice desfăşoară o activitate specifică, având un dublu rol în domeniul realizării dreptului pe lângă cel de elaborare a actelor normative, dacă este cazul și a acestuia din urmă, şi anume: pe de o parte, ele însele îndeplinesc prevederile actelor normative pentru că îşi desfăşoară întreaga activitate în baza legii şi potrivit dispoziţiilor acesteia, iar pe de altă parte, organele statului sau autorităţilor sau instituţiilor publice asigură îndeplinirea şi respectarea normelor juridice de către toţi cetăţenii şi toate celelalte subiecte de drept, iar la nevoie aplică sancţiuni juridice. În activitatea de aplicare a dreptului pot fi implicate și autorități publice care nu au atribuții privind elaborarea dreptului. Dacă realizarea dreptului prin executarea şi respectarea normelor juridice se poate realiza şi fără crearea unor situații juridice, a unor raporturi juridice, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul realizării dreptului prin aplicarea normelor juridice, în acest caz raportul juridic este mijlocul cel mai eficient şi mai răspândit de realizare, astfel, a dreptului. Unul dintre subiectele acestui raport va fi întotdeauna un organ al statului sau o autoritate sau instituţie publică. Actele de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, acestea determinând drepturile şi obligaţiile subiectelor diverselor raporturi juridice, dar şi modalităţile de sancţionare, dacă este cazul. Așadar, nu trebuie considerat că aplicarea dreptului presupune doar exerciţiul forţei de constrângere a statului. Domeniile în care intervin astfel organele statului sau autorităţilor sau instituţiilor publice în procesul realizării dreptului sunt expres prevăzute de lege atunci când este prevăzută competența acestora. În aplicarea dreptului, organele de stat sau autorităţile sau instituţiile publice acţionează ca titulare ale autorităţii de stat şi înfăptuiesc, în practică, dispoziţiile normelor juridice oficiale potrivit unei proceduri stabilite tot prin acte normative. Această activitate impune o pregătire calificată, juridică, de preferat, a celor care o desfăşoară. 3. Actele normative şi actele de aplicare individuală Activitatea organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice în aplicarea dreptului se concretizează, mai ales, în elaborarea de acte de aplicare, acte care au un caracter individual şi care produc anumite efecte juridice concretizate în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Aceste acte de aplicare a dreptului nu trebuie confundate cu actele normative, tot astfel cum activitatea normativă a organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice se deosebeşte de activitatea de aplicare a normelor, cele două activităţi ale aceluiaşi organ sau autoritate sau instituţie publică fiind diferite. 4  Distincţia dintre cele două categorii de acte mai poate fi relevată prin următoarele aspecte: 1. Actele de aplicare ale organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice constituie mijloace juridice de înfăptuire a prevederilor actelor normative (ale dispoziţiilor din normele juridice), de concretizare la cazuri individuale a unor dispoziţii care au caracter general, ipotetic şi impersonal. Parcurgerea drumului de la actul normativ (norma juridică a respectivului act) până la actul de aplicare individuală, presupune mai multe operaţiuni juridice: stabilirea stării de fapt, interpretarea normei juridice, elaborarea actului juridic individual. Actul de aplicare îşi epuizează scopul prin soluţia indicată în el, iar valabilitatea sa juridică este localizată la cazul din speţa respectivă, spre deosebire de actul normativ care are caracter general, impersonal şi de repetabilitate. 2. Actele de aplicare sunt temei juridic pentru apariţia (naşterea), modificarea sau stingerea de raporturi juridice concrete, în timp ce adoptarea unui act normativ nu creează, de regulă, în mod automat, raporturi juridice. Scopul oricărui act normativ, acela de a determina conduita subiectelor de drept, este atins tocmai prin actele individuale de aplicare ale organelor de stat, precum şi prin alte acte juridice individuale ale subiecţilor. 3. Acţiunea în timp a actelor de aplicare diferă de aceea a actelor normative. Aşa cum se cunoaşte, actele normative (cu excepţia celor temporare) nu au o durată de acţiune în timp predeterminată, ci de obicei intră în vigoare la publicarea lor, sau la o altă dată astfel precum prevede legiuitorul, şi ies din vigoare atunci când sunt abrogate. Actele individuale de aplicare acţionează din momentul elaborării lor şi comunicării lor către părţile interesate, comunicare de care sunt legate anumite drepturi şi obligaţii subiective, căile de atac, etc. 4. Compararea celor două categorii de acte evidenţiază şi principii diferite privind controlul legalităţii lor. Astfel, actele normative sunt supuse controlului de constituţionalitate, sau unuia parlamentar, iar unele dintre ele sunt supuse chiar unui control de legalitate, pe când în cazul actelor de aplicare putem vorbi despre un întreg sistem de control al legalităţii acestora, fie de natură ierarhică, fie de natură judecătorească. Actele individuale de aplicare se supun, de regulă, unui control jurisdicţional sau administrativ prin căi de atac specifice fiecărei ramuri de drept (acţiuni în justiţie, contestaţii la organul ierarhic superior organului care a emis actul de aplicare, etc.). 5. Activitatea normativă aparţine doar unor organe special determinate prin lege, pe când activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului sau autoritate sau instituţie publică şi, uneori, chiar şi de organele nestatale. 6. Actele normative au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv (poruncitor) şi irefragabil (indiscutabil), pe când actele de aplicare sunt individuale, concret-determinate. Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ. 5 7. Actele normative sunt elaborate în baza unei tehnici legislative clar stabilite de normele constituţionale şi legale, pe când actele de aplicare se elaborează după reguli diferite atât de la o ramură de drept la alta, cât şi în cadrul unei ramuri de drept, fiind imposibil, aşadar, a se stabili nişte reguli clare de codificare. 8. În activitatea de executare şi respectare a dreptului, cetăţenii pot încheia raporturi juridice în baza acordului de voinţă, pe când în cazul actului de aplicare nu poate fi vorba de acord de voinţă, ci doar de o voinţă unilaterală a organului, autorităţii sau instituţie publice emitent/e. 4. Clasificarea actelor de aplicare Clasificarea actelor de aplicare făcută de doctrină presupune stabilirea unor criterii prealabile. 1. Cea mai des întâlnită clasificare este cea după ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică în temeiul căreia s-a elaborat actul de aplicare. Se disting, astfel: acte de aplicare constituţionale, civile, penale, administrative, de dreptul familiei, dreptul muncii etc. Ele fac obiectul studiului amănunţit al ştiinţelor juridice de ramură. 2. Un alt criteriu de clasificare al actelor de aplicare este cel care are în vedere structura logico- juridică a normei juridice. Se disting, după acest criteriu, acte de aplicare a dispoziţiei normei juridice şi acestea sunt cea mai mare parte a actelor de aplicare, precum şi actele de aplicare a sancţiunii prevăzute de normă, între acestea din urmă fiind actele de constatare şi sancţionare a contravenţiilor sau a altor abateri administrative, hotărârile judecătoreşti de condamnare, etc. Din cele sus arătate, rezultă că actele de aplicare a dreptului nu sunt numai cele de aplicare a sancţiunilor, aşadar aplicarea dreptului nu înseamnă numai aplicarea sancţiunii, ci cuprinde o sferă mai mare, respectiv şi aplicarea dispoziţiilor din normele juridice. 5. Fazele procesului de aplicare a dreptului Multitudinea şi diversitatea actelor de aplicare a dreptului nu exclude existenţa unor faze sau etape în procesul aplicării dreptului. Aceste faze se constituie într-un proces unitar. Etapele parcurse în procesul aplicării dreptului sunt următoarele: a) Stabilirea stării de fapt este prima fază a aplicării dreptului. Aceasta presupune cercetarea atentă şi cunoaşterea situaţiei concrete, a împrejurărilor, a situaţiilor de fapt care vor căpăta apoi o soluţionare juridică concretizată în elaborarea actului de aplicare. Organul sau autoritatea sau instituţia publică chemat/ă să aplice norma, cercetând starea de fapt, trebuie să descopere situaţia reală a acelei cauze, sub toate aspectele ei, să ajungă la stabilirea adevărului. Acest lucru se face indiferent dacă este vorba despre o faptă juridică licită sau ilicită. Materialul documentar adunat, probele administrate, actele cercetate, etc. trebuie să conducă la stabilirea cât mai exactă a stării 6 de fapt pentru că, fiind în deplină cunoştinţă de cauză, organul de aplicare să poată trage concluzii juste, care să fie în perfectă concordanţă cu realitatea concretă, cu adevărul. b) Alegerea normei de drept sau “selecţionarea” normei, constituie următoarea fază a procesului de aplicare. Cunoaşterea exactă a situaţiei de fapt ajută la identificarea şi alegerea normei juridice aplicabile acelei situaţii, şi, astfel, se asigură o corectă calificare juridică şi temeinicia actului de aplicare. Această fază mai presupune şi verificarea autenticităţii textului acelei norme, respectiv a faptului dacă acea normă este într-un text oficial sau într-un text reprodus într-o publicaţie oficială, dacă normă juridică respectivă este în vigoare, dacă acea normă poate fi aplicată în cauza respectivă sub aspectul acţiunii ei în timp şi spaţiu ori după calitatea persoanei. Uneori, organul de aplicare va trebui să observe şi concordanţa acelei norme cu principiile şi normele juridice având o forţă juridică superioară. Pot exista şi situaţii, mai cu seamă în ramurile dreptului internaţional, în care organul de aplicare va trebui să rezolve anumite conflicte de legi, deci de norme juridice diferite, dar care pot fi aplicabile în cazul dat. c) Interpretarea normelor juridice constituie următoarea etapă în activitatea la care organul de aplicare recurge pentru a stabili înţelesul real, voinţa reală exprimată de legiuitor în norma juridică a cărei aplicare se face la cazul concret. Interpretarea se face prin metodele şi procedeele pe larg arătate în capitolul privitor la aceasta. d) Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare şi constă în elaborarea deciziei juridice, care va atrage după sine naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice concrete. Activitatea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi de conţinut care sunt diferite de la o ramură de drept la alta. Astfel, spre exemplu, în dreptul administrativ se elaborează şi redactează actele de aplicare concretizate în special în ordine, autorizaţii, decizii, procese-verbale, etc., adresate unor persoane, altor organe sau subiecţilor unor raporturi juridice administrative şi care obligă la anumite acţiuni, abţineri ori dau împuterniciri pentru exercitarea unor drepturi subiective. În dreptul civil, ca de altfel şi în cel penal, se dau hotărâri judecătoreşti care poartă denumiri de “sentinţe” ori “decizii” şi prin care, spre exemplu, în dreptul civil, se consfinţesc unele drepturi, se dispune îndeplinirea unor obligaţii ori se aplică sancţiuni specifice dreptului civil (anularea actului, restabilirea situaţiilor anterioare, obligarea la despăgubiri şi altele). Tot astfel, în dreptul penal, prin hotărârile date se stabilesc sancţiunile (pedepse penale) pentru faptele stabilite ca fiind infracţiuni. 7  Studiul detaliat al activităţii de elaborare a actelor de aplicare, a condiţiilor de fond şi de formă, a obiectului cauzei, formei juridice, a efectelor acestor acte de aplicare a dreptului, se face în cadrul fiecărei ramuri a ştiinţelor juridice. 8