Suport de curs Drept Constituțional 2024 PDF - Universitatea Babeș Bolyai

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI FACULTATEA DE DREPT DREPT CONSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ŞI PROCEDURI 2024  CUPRINS I. INFORMAŢII GENERALE.................................................................

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI FACULTATEA DE DREPT DREPT CONSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ŞI PROCEDURI 2024  CUPRINS I. INFORMAŢII GENERALE........................................................................................................................... 6 1. Date de identificare a cursului........................................................................................................... 6 2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite............................................................................................. 6 3. Descrierea cursului............................................................................................................................. 6 4. Organizarea temelor în cadrul cursului............................................................................................. 7 5. Formatul şi tipul activităţilor specifice cursului............................................................................... 7 6. Materiale bibliografice obligatorii și facultative............................................................................... 8 7. Politica de evaluare şi notare............................................................................................................. 8 8. Elemente de deontologie academică............................................................................................... 8 9. Studenţi cu dizabilităţi........................................................................................................................ 8 10. Strategii de studiu recomandate..................................................................................................... 9 II. SUPORTUL DE CURS............................................................................................................................ 10 1. Noţiuni introductive de drept constituțional.................................................................................. 10 2. Sistemul dreptului............................................................................................................................. 11 3. Dreptul constituţional – ramură a dreptului public........................................................................ 11 4. Izvoarele dreptului constituțional.................................................................................................... 14 5. Statul român...................................................................................................................................... 17 5.1. Caractere şi principii de funcţionare........................................................................................ 17 5.2. Principiul separaţiei puterilor în stat........................................................................................ 22 5.2.1. Scurt istoric......................................................................................................................... 22 5.2.2. Aplicarea principiului......................................................................................................... 22 5.2.3. Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România.......... 24 6. Componentele statului..................................................................................................................... 26 6.1. Teritoriul...................................................................................................................................... 26 6.2. Populaţia..................................................................................................................................... 29 6.2.1. Cetăţenii români................................................................................................................. 29 6.2.2. Dobândirea cetăţeniei române.......................................................................................... 32 6.2.3. Pierderea cetăţeniei române............................................................................................. 35 6.2.4. Străinii.................................................................................................................................. 37 6.2.5. Apatrizii................................................................................................................................ 39 2  6.2.6. Persoanele juridice............................................................................................................. 39 6.3. Puterea publică.......................................................................................................................... 40 6.4. Exercitarea puterii de stat......................................................................................................... 42 6.5. Votul............................................................................................................................................ 42 6.6. Alegerile...................................................................................................................................... 43 6.7. Referendumul............................................................................................................................. 45 6.7.1. Referendumul naţional...................................................................................................... 45 6.7.2. Referendumul local............................................................................................................ 46 7. Parlamentul....................................................................................................................................... 49 7.1. Mandatul Parlamentar............................................................................................................... 49 7.1.1. Caracteristici....................................................................................................................... 49 7.1.2. Începerea și durata mandatului........................................................................................ 50 7.1.4. Protecţia mandatului parlamentar.................................................................................... 51 7.1.4.1. Incompatibilităţile...................................................................................51 7.1.4.2. Imunitatea parlamentară.........................................................................52 7.1.4.3. Procedura de ridicare a imunităţii parlamentare........................................53 7.1.4.4. Indemnizaţiile parlamentare....................................................................54 7.1.5. Încetarea mandatului......................................................................................................... 54 7.2. Organizarea Parlamentului....................................................................................................... 55 7.2.1. Structura bicamerală a Parlamentului României............................................................ 55 7.2.2. Organizarea internă a Parlamentului................................................................................ 56 7.3. Funcţiile Parlamentului............................................................................................................. 60 7.3.1. Funcţia legislativă............................................................................................................... 60 7.3.1.1. Procedura legislativă ordinară..................................................................61 7.3.1.2. Proceduri legislative speciale..................................................................66 7.3.1.2.1. Procedura de urgenţă........................................................................................ 66 7.3.1.2.2. Procedura legilor constituţionale................................................................... 67 7.3.1.2.3. Procedura cu privire la legile din domeniul justiţiei.................................... 68 7.3.1.2.4. Procedura cu privire la legile bugetare........................................................... 68 7.3.1.2.5. Procedura de ratificare a tratatelor internaţionale...................................... 69 7.3.1.2.6. Procedura cu privire la legile vizând statutul senatorilor şi deputaţilor.. 70 3  7.3.1.2.7. Angajarea răspunderii Guvernului.................................................................. 70 7.3.1.2.8. Delegarea legislativă (art. 115 alin. 1-3 din Constituție). Procedura de adoptare a ordonanţelor simple de Guvern.................................................................... 72 7.3.1.2.9. Procedura ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului (OUG)......................... 73 7.3.2. Funcţia de control............................................................................................................... 74 7.3.2.1. Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere Guvernului..........................................................................................................74 7.3.2.2. Moţiunea de cenzură...............................................................................76 7.3.2.3. Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui................................77 7.3.2.4. Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui.....................................78 7.3.2.5. Interpelarea parlamentară.......................................................................80 7.3.3. Funcţia de informare.......................................................................................................... 81 8. Guvernul............................................................................................................................................. 83 8.1. Rolul şi structura Guvernului.................................................................................................... 84 8.2. Durata mandatului..................................................................................................................... 85 8.3. Primul-ministru.......................................................................................................................... 85 8.4. Miniştrii....................................................................................................................................... 86 8.5. Exercitarea mandatului miniştrilor şi a primului-ministru..................................................... 86 9. Preşedintele României...................................................................................................................... 87 9.1. Funcţiile Preşedintelui............................................................................................................... 88 9.1.1. Funcţia de reprezentare..................................................................................................... 88 9.1.2. Funcţia de garant al statului.............................................................................................. 88 9.1.3. Funcţia de garant al Constituţiei....................................................................................... 88 9.1.4. Funcţia de mediere............................................................................................................. 89 9.2. Mandatul de Preşedinte al României....................................................................................... 89 9.3. Atribuţiile Preşedintelui României............................................................................................ 90 9.3.1 Atribuţii privind legiferarea.................................................................................................. 91 9.3.2. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice....................................... 91 9.3.3. Atribuţii privind numirea sau sancționarea unor autorităţi publice............................... 92 9.3.4. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice........................................ 94 9.3.5. Atribuţii în domeniul politicii externe................................................................................ 94 9.3.5. Alte atribuţii......................................................................................................................... 95 4  9.4. Incompatibilităţi si imunităţi..................................................................................................... 95 9.5. Încetarea mandatului................................................................................................................ 96 10. Ministerul Public. Procurorii........................................................................................................... 98 10.1. Organizare................................................................................................................................ 98 10.2. Atribuţii................................................................................................................................... 100 11. Puterea judecătorească............................................................................................................... 100 11.1. Organizarea puterii judecătoreşti......................................................................................... 101 11.2. Atribuţiile puterii judecătoreşti............................................................................................. 104 12. Consiliul Superior al Magistraturii............................................................................................... 106 13. Curtea Constituţională................................................................................................................. 108 13.1. Rolul Curţii Constituţionale.................................................................................................. 108 13.2. Organizarea Curţii Constituţionale...................................................................................... 109 13.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale.......................................................................................... 110 13.4. Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora.............................................................. 114 14. Avocatul Poporului........................................................................................................................ 116 5  I. INFORMAŢII GENERALE 1. Date de identificare a cursului Date de identificare a Date de identificare curs titularului de curs Nume: lect. univ.dr. Oana Nume curs: Drept constituțional. Instituții și proceduri Bugnar-Coldea Codul cursului: DLR1102 Birou: Cabinet 214, et. 2, Anul, semestrul: I, semestrul I Facultatea de Drept, Str. Număr de credite: 7 Avram Iancu nr. 11, Cluj- Tipul cursului: obligatoriu Napoca Tutore: asist.univ.dr. Cristina Tomuleț E-mail: E-mail: [email protected] [email protected]. ro Consultații: în urma unei programări prealabile pe e- mail online sau la sediul Facultății 2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Pentru această disciplină nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze înscrierea la cursul de faţă. De asemenea, dat fiind că acest curs este programat în primul semestru de studii universitare, nu se poate recomanda parcurgerea anterioară a unui alt curs. 3. Descrierea cursului Cursul îşi propune formarea abilităţilor de analiză critică a fenomenelor juridice și politice, prin însuşirea unor concepte teoretice de bază referitoare la instituţiile publice şi interacţiunile constituţionale dintre acestea. Studiul diferitelor abordări teoretice exprimate în literatura de specialitate urmăreşte, pe lângă familiarizarea cu acestea la nivel conceptual, şi verificarea fezabilităţii diverselor teorii analizate 6 prin raportarea lor la cazuri practice. De asemenea, cursul îşi propune identificarea sau posibila introducere a unor noi mecanisme constituţionale care să determine eficientizarea relaţiilor instituţionale din sfera sistemului politic românesc. Obiectivele cursului sunt: familiarizarea studenţilor cu terminologia şi conceptele de bază din sfera instituţiilor politice şi procedurilor constituţionale; analiza şi dezbaterea critică a modului de organizare şi funcţionare a puterilor publice în sistemul constituţional românesc - puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească; precum și educarea studenților în spiritul valorilor democratice. Disciplina se adresează viitorilor judecători (a), avocaţi (b), consilieri juridici (c), specialişti în cadrul organismelor administrative locale sau naţionale (d), cărora le permite însuşirea conceptelor fundamentale pentru asigurarea respectării drepturilor constituționale ale persoanei şi pentru operarea în cadrul sistemului instituţional al statului (de exemplu: redactarea şi susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate; redactarea unor proiecte de lege). 4. Organizarea temelor în cadrul cursului Cursul este structurat în jurul analizei următoarelor teme: noţiuni introductive de drept constituțional, respectiv modul de funcționare și interacționare între principalele instituții publice ale statului român. Fiecare temă este dezvoltată în cuprinsul mai multor module (capitole) de învățare. Pentru aceste teme se poate utiliza ca bibliografie suplimentară recomandată următoarea lucrare: I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2022. 5. Formatul şi tipul activităţilor specifice cursului Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii individuale sunt facultative şi vor fi organizate în urma solicitării prealabile a cursantului. Participarea la activitățile tutoriale (echivalente cursurilor) și la activitățile tutoriale la distanță (întâlniri suport pentru studenți în care se reiau elementele teoretice fundamentale și în cadrul cărora se pot pune mai multe întrebări decât în cazul activităților tutoriale) sunt extrem de importante pentru promovarea examenului. 7 Majoritatea acestor întâlniri se vor desfășura pe platforma Microsoft Teams, cu excepția primului curs care se va desfășura față în față. 6. Materiale bibliografice obligatorii și facultative Materiale bibliografice obligatorii 1. Constituția României adoptată în 1991, revizuită în 2003; 2. Suportul de curs; 3. Planurile de curs care vor fi transmise studenților online. Materiale bibliografice facultative 1. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2022. 2. Studenții pot parcurge și alte cărți de drept constituțional, la alegere, în măsura în care au fost publicate după anul 2003, anul revizuirii Constituției. 7. Politica de evaluare şi notare La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, constând în rezolvarea corectă a 5 grile cu 4 variante de răspuns (fiind posibilă oricare variantă, toate sau niciuna), a trei subiecte teoretice de o dificultate medie și a unui subiect teoretic de dificultate ridicată. 8. Elemente de deontologie academică Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), precum şi recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente sau materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) (b) sau completarea examenului de către o persoană neautorizată (c) constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen. Ulterior, exmatricularea studentului va fi pusă în atenţia Consiliului profesoral al facultăţii. 9. Studenţi cu dizabilităţi 8 Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze titularul de curs prin e-mail, la adresa [email protected], pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora. 10. Strategii de studiu recomandate Materia este structurată pe 4 capitole, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 3 ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de studiu include 5 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea extinsă; V. Recapitularea schemei logice a modulului). 9  II. SUPORTUL DE CURS MODULUL 1: Noțiuni introductive de drept constituțional (30 minute teorie, 15 minute practică) A. Cuprinsul modulului 1. Definiția dreptului constituțional. 2. Prezentarea sistemului dreptului. 3. Diviziunea drept public – drept privat. 4. Izvoarele dreptului constituțional. 5. Întrebări de autoevaluare. B. Obiectivele modulului La finalul acestui modul veți reuși: Să înțelegeți care este obiectul dreptului constituțional și ce cuprinde o constituție; Să înțelegeți sistemul dreptului din perspectiva structurii sale; Să înțelegeți noțiunea de izvor de drept constituțional. C. Cuvinte-cheie ramură de drept; drept constituțional; constituție; stat; drept public; drept privat; izvoare de drept constituțional; forța juridică a actelor normative. 1. Noţiuni introductive de drept constituțional Dreptul constituţional este o ramură de drept (un domeniu al dreptului) formată din norme juridice (reguli) ce reglementează relaţiile care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice. 10 Această ramură de drept are la bază, ca izvor principal, o constituție scrisă sau nescrisă, care are ca scop esențial limitarea puterii statului și împiedicarea potențialelor abuzuri care pot apărea în procesul exercitării puterii publice. În general, constituțiile statale reglementează trei aspecte principale: principiile de bază ale funcționării statului (de ex.: principiul statului de drept sau al separației puterilor în stat (a); numirea, competența și raporturile dintre cele mai importante autorități publice (b), precum și un catalog de drepturi fundamentale ale cetățenilor (c). 2. Sistemul dreptului Sistemul dreptului cuprinde un ansamblu de norme juridice, ordonat şi structurat, alcătuit din instituţii juridice şi ramuri de drept ce se află în interacţiune sistemică. Norma juridică, în calitatea ei de element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Instituţiile juridice înglobează acele norme juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, cum ar fi raporturile sociale de proprietate, de căsătorie sau de cetăţenie. Tot prin noţiunea de ,,instituţii juridice” mai sunt desemnate şi anumite structuri organizatorice care sunt constituite şi care funcţionează pe baza dreptului, cum ar fi Parlamentul, Guvernul, Preşedintele României, etc. Cele două noțiuni nu trebuie confundate. Ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care sunt legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit domeniu de relaţii sociale pe care le reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective, potrivit intereselor din societatea în discuție. Exemple de ramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, dreptul constituțional, dreptul administrativ etc. 3. Dreptul constituţional – ramură a dreptului public 11 Sistemul dreptului se structurează în jurul unei distincţii clasice drept public – drept privat, moștenită încă din perioada dreptului roman. Din aceste două ramuri principale se nasc celelalte ramuri de drept. DREPT CONSTITUȚIONAL PUBLIC DREPT ADMINISTRATIV DREPT DREPT PENAL PRIVAT DREPT CIVIL Dreptul public însumează acele norme juridice care reglementează raporturile de putere, adică raporturile dintre instituțiile publice, dintre acestea şi guvernaţi, precum şi raporturile dintre state. Prin esenţa lor, normele juridice de drept public sunt reglementări imperative, de largă aplicare şi care vizează, aproape întotdeauna, conduita tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția unui stat. Totodată, raporturile juridice dintre stat și particulari (persoane care nu exercită puterea publică) sunt raporturi de subordonare, în sensul că în vederea obținerii anumitor avantaje sau recunoașterii anumitor drepturi din partea statului, persoana trebuie să îndeplinească anumite condiții prestabilite de lege, neavând competența de a le stabili ea însăși. Spre exemplu, pentru a obține cetățenia română, solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiții stabilite în Legea cetățeniei române nr. 21/1991. Ca exemple de norme care sunt acceptate ca fiind norme de drept public amintim reglementările de drept penal, de drept administrativ sau cele din materia dreptului financiar. Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează cu precădere raporturile dintre particulari. Normele de drept privat sunt, de regulă, norme juridice permisive (conferă posibilitatea unei persoane determinate să îşi creeze singură anumite raporturi obligaţionale). Astfel, spre deosebire de normele de drept public, reglementările de drept privat vizează, de cele mai multe ori, doar anumite categorii de persoane, având o aplicabilitate mai restrânsă. Totodată, spre deosebire de 12 raporturile de drept public, raporturile juridice de drept privat sunt caracterizate de egalitate, în sensul că părțile raportului juridic își stabilesc de comun acord drepturile și obligațiile într-un cadru predeterminat de lege, fără ca vreo parte să fie subordonată celeilalte părți. Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare al unui apartament, părțile au libertatea de a negocia și de a stabili condițiile încheierii contractului în mod egal. Una dintre părți nu poate dicta celeilalte condițiile contractului. Pe de altă parte, în domeniul dreptului public, lipsește elementul negocierii, în sensul că persoanele trebuie să se supună normelor juridice preexistente. Ca exemple de ramuri de drept privat menționăm dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, ş.a. Ca ramură de drept, dreptul constituţional este parte integrantă a dreptului public, în consecinţă este constituit din norme juridice imperative. Totodată, în doctrină se arată că dreptul constituţional este factor structurant în sistemul de drept, deoarece guvernează şi orientează reglementările juridice din celelalte ramuri de drept. Astfel, dintr-un anumit punct de vedere, se poate afirma că toate ramurile dreptului se nasc din dreptul constituțional, având în vedere că legea fundamentală cuprinde câteva principii de bază ale fiecărei ramuri de drept. De asemenea, rolul structurant al dreptului constituțional reiese din faptul că legea fundamentală deține cea mai mare forță juridică în sistemul actelor normative. Aceasta înseamnă că orice act normativ existent în sistem trebuie să i se subordoneze, în caz contrar existând mecanisme pentru eliminarea respectivului act din sistem. În același timp, ordinea și coerența sistemului actelor normative este asigurată și prin faptul că fiecare act normativ inferior trebuie să se subordoneze celor superioare, în măsura în care au un obiect comun de reglementare. În caz contrar, actele inferioare contrare actelor superioare pot fi eliminate din sistem. Constituție Act superior Act inferior 13 4. Izvoarele dreptului constituțional Noțiunea de izvor de drept, în sens formal, se referă la haina pe care o îmbracă o regulă într-un anumit sistem de drept pentru a fi recunoscută de destinatarii săi ca normă juridică general obligatorie. Astfel, în sistemul juridic român, există numeroase izvoare de drept, considerate ca atare în virtutea faptului că li se recunoaște această calitate prin intermediul Constituției – care este, ea însăși, un izvor de drept, sau a altor legi. Singurul izvor de drept care nu trebuie să fie neapărat recunoscut prin lege este cutuma, a cărei aplicabilitate și forță juridică este intens disputată în sistemele juridice moderne bazate în principal pe norme scrise. Cutuma este un obicei înrădăcinat în societate, considerat ca fiind obligatoriu, cu toate că nu este înscris în lege. La disciplinele drept civil și drept penal, veți învăța condițiile în care cutuma poate produce efecte în respectivele ramuri de drept. În dreptul constituțional, cutuma poate avea un rol important sau mai puțin important în funcție de natura constituției care guvernează sistemul în discuție. Din acest punct de vedere, există constituții cutumiare, cum este cea specifică sistemului Marii Britanii, și constituții scrise, cum sunt majoritatea constituțiilor din Europa, inclusiv cea română. În prima categorie de sisteme, regulile constituționale sunt extrase din legi, precedente judiciare, precum și din obiceiuri nescrise, formând un tot unitar, în timp ce în a doua categorie de sisteme, sursa principală a regulilor constituționale este constituția scrisă, care poate fi doar completată cu reguli cutumiare. Pornind de la premisa că o constituţie scrisă, oricât de bine întocmită ar fi, nu poate epuiza toate posibilele situaţii ce se pot ivi la nivel statal, există o serie de practici care completează normele constituţionale, fără însă a fi contrare acestora. Astfel de practici cutumiare, aplicate un timp îndelungat şi unanim recunoscute, pot fi considerate izvoare ale dreptului constituţional. La nivel concret, izvoarele dreptului constituțional sunt acele norme juridice care reglementează aspectele esențiale care formează obiectul dreptului constituțional, și anume: a) principiile de bază ale funcționării statului; b) numirea, competența, funcționarea și relațiile dintre cele mai importante instituții de stat; c) anumite raporturi dintre cetățeni și stat (spre exemplu, raporturile de cetățenie); d) drepturile constituționale ale cetățenilor. Aceste norme sunt cuprinse în Constituţie şi în celelalte surse ale dreptului constituţional. Având în vedere că despre cutumă am vorbit deja, alte surse formale ale dreptului constituţional român sunt : 14 a) Constituţia României, legea fundamentală, care este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Aceeași valoare de izvor de drept constituțional o au şi legile de revizuire a Constituției; b) Legea, înţeleasă ca act juridic al Parlamentului, este izvor de drept constituţional în măsura în care reglementează cele patru aspecte menționate anterior. Exemple: legea cetăţeniei, legile privind partidele politice, legile electorale etc.; c) Regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Aceste acte reglementează în detaliu procedura legislativă, precum și orice alte aspecte organizatorice care țin de activitatea parlamentară; d) Ordonanţele Guvernului, emise în baza art. 115 din Constituţie, sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează materii constituționale; e) Tratatele internaţionale. Pentru a fi izvoare al dreptului constituţional, ele trebuie să fie ratificate de Parlament (a se vedea art. 11 din Constituţie). De asemenea, pentru a avea această calitate, tratatele internaţionale trebuie să fie direct aplicabile în sistemul de drept intern şi să reglementeze raporturi specifice dreptului constituţional. Spre exemplu, în baza art. 20 din Constituţia României, tratatele internaționale din domeniul drepturilor omului sunt direct aplicabile în dreptul intern și au prioritate față de orice reglementări interne contrare acestora. Totodată, ele reglementează o materie specifică dreptului constituțional, și anume protecția drepturilor fundamentale ale omului. Care sunt aspectele principale reglementate de o constituție? Care este diferența între dreptul public și dreptul privat? Care sunt izvoarele dreptului constituțional? Ce forță juridică are Constituția României? 15  MODULUL 2: Statul român Secvența 1: Caracteristicile statului român și principiile sale elementare de funcționare (45 minute teorie, 20 de minute practică) A. Cuprinsul secvenței 1. Caracteristicile statului român. 2. Principiul statului de drept. 3. Principiul separației puterilor în stat. 4. Întrebări de autoevaluare. B. Obiectivele secvenței La finalul acestei secvențe veți reuși: 16  Să înțelegeți caracteristicile statului român; Să înțelegeți modul în care funcționează principiul statului de drept și al separației puterilor în stat. C. Cuvinte-cheie stat național; suveranitate; independență; stat unitar și indivizibil; stat democratic; stat pluralist; stat de drept; principiul separației puterilor în stat. 5. Statul român 5.1. Caractere şi principii de funcţionare România este stat naţional Caracterizarea statului român ca fiind național își are originea într-o concepție istorică în conformitate cu care națiunea reprezintă fundamentul statului. Națiunea este definită ca fiind o ,,comunitate umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale și, în general, prin unitate de limbă și religie”1. În condițiile în care există numeroase state a căror populație nu este compusă dintr-o națiune majoritară, precum și națiuni împărțite în mai multe state, această caracteristică nu este definitorie pentru un stat, mai ales din perspectivă juridică. Componenta umană a statului se reflectă la nivel juridic doar prin noțiunea de cetățenie, pentru dobândirea căreia nu este necesar a avea o anumită naționalitate. În același timp, concepția statului național nu mai rezistă în fața realității actuale a globalizării și a migrației internaționale. România este stat suveran şi independent Suveranitatea statului se referă la supremaţia puterii de stat pe plan intern, iar independenţa statului se analizează prin raportare la poziția acestuia faţă de alte puteri pe plan extern. Astfel, suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în virtutea căreia statul are vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune, în toate chestiunile interne. Ea exprimă faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri din interiorul statului și nu se subordonează niciunei alte autorităţi. Independenţa statului se referă la relaţia statului cu alte state şi exprimă 1 națiune - definiție și paradigmă | dexonline, (site accesat în data de 03.08.2022). 17 necondiţionarea acestuia faţă de alte puteri şi faptul că îşi stabileşte singur politica sa internă şi externă. Independența statului nu trebuie înțeleasă ca o lipsă de relaționare a României cu alte state sau organizații internaționale. Potrivit art. 11 alin. (1) din Constituție, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Astfel, România poate încheia în mod liber tratate internaționale prin care să-și asume diverse obligații, care adesea echivalează cu o cedare a unor părți din suveranitatea sa. Spre exemplu, prin aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, România a renunțat la competența sa de a decide în mod independent în anumite domenii, cum ar fi cooperarea judiciară în materie penală sau politicile militare internaționale. România este stat unitar şi indivizibil Caracterul unitar al statului român implică faptul că puterea publică suverană se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem de organe de stat, cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional. Acest caracter nu exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege. Astfel, în statul unitar puterea este unică, există un sigur centru de putere, spre deosebire de statul federal în care puterea este divizată. Statele federale sunt constituite din două sau mai multe state membre (federate) care își transferă o parte din suveranitate federației, dând astfel naștere unui nou stat, distinct de statele ce-l alcătuiesc. Această scindare a suveranității dă naștere unor categorii distincte de organe (legislative, executive, judecătorești): autoritățile federației, respectiv autoritățile statelor federate. Totodată, populația are dublă cetățenie – atât cetățenia statului membru, cât și cetățenia statului federal. Caracterul indivizibil al statului român decurge din caracterul său unitar şi presupune faptul că fiecare din cele trei componente ale statului (puterea publică, teritoriul și populația) nu pot fi divizate, total sau parţial, pentru a fi cedate unui alt stat sau unei alte puteri. România este stat democratic Acest caracter al statului român este exprimat în alin. (3) al art. 1 din Constituţie şi are la bază, în esenţă, principiul potrivit căruia puterea publică emană de la popor și este exercitată de către reprezentanți aleși de acesta în conformitate cu voința sa. Deși din punct de vedere teoretic, România este considerată a fi un stat 18 democratic, realitatea constituțională demonstrează că puterea este adesea exercitată fără a se ține cont de voința poporului (a se vedea mandatul reprezentativ al parlamentarilor, concepție potrivit căreia parlamentarul este liber să voteze conform propriei conștiințe, fără a putea fi tras la răspundere de popor decât eventual prin nealegerea sa pentru un mandat următor) sau de către reprezentanți ai poporului nealeși prin vot. Spre exemplu, cea mai mare parte a puterii executive, care include propunerea și repartizarea bugetului public, este deținută de către Guvern, condus de un prim-ministru neales de popor, ci numit de Președinte, în baza unei majorități parlamentare. România este stat pluralist Art. 8 din Constituţie stipulează obligaţia statului de a permite înfiinţarea de partide politice, de a permite desfăşurarea activităţii acestora şi de a le permite să participe la viaţa publică, ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” (alin. 1). Aceasta înseamnă că, la nivel de principiu, doar în situaţii absolut excepţionale se poate respinge cererea de înfiinţare a unui partid sau se poate dizolva un partid deja înfiinţat. Aceste circumstanţe excepţionale se referă la situaţia în care partidul respectiv, fie apelează la mijloace vădit nelegale pentru atingerea scopurilor sale, fie are valori complet incompatibile cu cele ale unui stat democratic. Partidele politice sunt privite ca intermediari între stat şi societate, chemate să contribuie la definirea voinţei politice a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot, cu respectarea suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei (alin. 2). Acest principiu a fost consacrat prin Constituţia României adoptată în anul 1991. Până atunci, în România exista un singur partid - partidul unic (este vorba despre Partidul Comunist Român până în anul 1990, iar între anii 1990 şi 1991, Frontul Salvării Naţionale). România este stat de drept Principiul statului de drept este reglementat expres și declarativ în art. 1 alin. (3) din Constituție - ,,România este stat de drept (…)”, precum și implicit în art. 1 alin. (5) - ,,În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, respectiv în art. 16 alin. (2) - ,,Nimeni nu este mai presus de lege”. Statul de drept este o formă de organizare a statului, care presupune preeminenţa dreptului asupra oricărei alte voințe individuale sau colective, încercând să prevină mai ales abuzurile persoanelor care reprezintă statul prin exercitarea unor funcții publice. În acest context, precizăm că principiul statului de drept se adresează în primul rând statului, și nu cetățenilor, având în vedere că tentația de a abuza de 19 putere aparține persoanelor care se află într-o poziție privilegiată din perspectiva exercitării puterii de stat. Astfel, un stat de drept este acela în care persoanele care exercită funcții publice respectă dreptul atât în litera, cât și în spiritul său, în scopul prevenirii abuzurilor la care sunt predispuse datorită faptului că sunt mandatare ale puterii publice. Din perspectiva diferențierii între litera și spiritul dreptului, principiul statului de drept poate fi încălcat în două moduri. În primul rând, acesta poate fi violat printr-o încălcare a literei Constituției sau legii, adică a unei prevederi constituționale sau legislative exprese. Spre exemplu, dacă Președintele României ar promulga legile în termen de 50 de zile de la primirea lor, și nu în termenul constituțional de 20 de zile, acesta ar încălca litera Constituției. Astfel de abuzuri sunt rare, având în vedere că pot fi foarte ușor dovedite. Pe de altă parte, principiul statului de drept poate fi încălcat printr-o încălcare a spiritului unei prevederi constituționale, adică a scopului pentru care a fost creată, fără o încălcare a literei acesteia. Spre exemplu, deși practica modificării legilor electorale înainte de alegeri nu încalcă vreo prevedere expresă a Constituției, scopul real pentru care au loc astfel de modificări este adesea unul specific și egoist – rămânerea la putere a celor care operează modificările – în loc să fie unul general, care să urmărească binele comun – îmbunătățirea sistemului electoral. Prin urmare, distorsionarea scopului pentru care a fost creată o prevedere constituțională constituie o încălcare a principiului statului de drept deoarece scopul unei norme este un element constitutiv al acesteia, chiar dacă nu este prevăzut expres în cuprinsul ei. Abuzurile prin încălcarea spiritului Constituției sunt foarte dificil de dovedit, având în vedere că, în aparență, Constituția este respectată, iar cei care îi denaturează scopul pot oricând să denatureze și adevărul cu privire la scopul pe care îl urmăresc de fapt. Menționăm totodată că nu este suficientă, în contextul principiului statului de drept, o definire a dreptului doar prin raportare la noțiunea de drept pozitiv (totalitatea normelor aflate în vigoare la un anumit moment într-un anumit stat) deoarece o astfel de perspectivă poate conduce la consecințe absurde. Spre exemplu, s-ar putea ajunge la concluzia că un stat în care se respectă o lege, adoptată în mod valabil, potrivit căreia uciderea sistematică a persoanelor de o anumită etnie este permisă este un stat de drept. Prin urmare, nu este suficient să se afirme că un stat de drept este unul în care se respectă dreptul pozitiv. Definiția statului de drept trebuie completată, adăugându-se că un stat de drept este unul în care există o conformitate cel puțin relativă între dreptul pozitiv și dreptul natural (totalitatea principiilor de echitate care derivă din natura și conștiința umană care implică, printre altele, respectarea drepturilor fundamentale). Totodată, într-un stat 20 de drept trebuie să existe mecanisme pentru a elimina din sistem normele contrare dreptului natural (spre exemplu, prin constatarea neconstituționalității lor). O altă caracteristică a preeminenței dreptului asupra statului este demonstrată de faptul că statul poate fi dat în judecată în mod eficient. Din acest punct de vedere, pot fi evidențiate două consecinţe ale principiului statului de drept: Orice litigiu (formă de conflict juridic, inclusiv cu autoritățile statului) se rezolvă în mod obligatoriu de o instanţă de judecată independentă și imparțială. Astfel, la nivel de principiu, nicio instanţă de judecată nu poate refuza judecarea unui litigiu. Statul este obligat să desfăşoare toate activităţile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti, chiar și atunci când sunt pronunţate împotriva sa. (ex.: posibilitatea unei persoane de a obține poprirea unor venituri ale statului în scopul recuperării unei sume de bani care îi este datorată de către stat) Caracterul republican al statului român Articolul 1 alin. (2) din Constituţie proclamă că ,,forma de guvernământ a statului român este republica”. Republica desemnează acel regim politic în care puterea este un ,,lucru public” (res publica), ceea ce înseamnă că aceia care exercită puterea, nu o fac în virtutea unui drept propriu (divin, ereditar), ci sunt aleși de popor. Spre deosebire de republică, în cazul monarhiei, statul este condus de o singură persoană care are putere de conducere pe viaţă şi al cărei succesor este desemnat pe baza unor reguli de natură ereditară bine stabilite. Consecinţele faptului că România este republică, începând cu anul 1991, sunt următoarele: Preşedintele poate deţine cel mult 2 mandate a câte 5 ani; Este interzis ca un şef de stat să-şi păstreze funcţia pe viaţă sau să-şi aleagă succesorul; Preşedintele este ales în urma unei proceduri care respectă principiul pluralist şi voinţa poporului. Din 1991 până în prezent, preşedinţii au alternat la putere, ceea ce demonstrează realitatea caracterului republican al statului român. 21 5.2. Principiul separaţiei puterilor în stat 5.2.1. Scurt istoric Având în vedere unele principii din lucrările lui Aristotel, John Locke, în lucrarea sa, Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enunţat principiul separaţiei puterilor în stat, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi individ sau grup de indivizi toate competențele publice. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne legată de numele francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748). Potrivit acesteia, încredinţarea întregii puteri aceluiaşi individ sau organ duce la abuz de putere în detrimentul libertăţii individului: „Atunci când puterea legislativă şi puterea executivă sunt reunite în aceeaşi persoană sau corp de aleşi, nu mai există libertate, deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat va face legi tiranice pentru a le executa în mod tiranic”. De aceea, „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a aplica legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi infractorii sau de a judeca litigiile între particulari). Pornind de aici, separaţia puterilor a dominat istoria politică americană, începând cu 1776, cea franceză, începând cu 1789 şi, în general, istoria politică a tuturor regimurilor democratice. Originile acestui principiu sunt seculare, dar necesitatea lui este mereu actuală. 5.2.2. Aplicarea principiului Principiul separaţiei puterilor în stat implică o împărţire a funcţiilor statului între mai multe autorităţi astfel încât niciuna dintre aceste autorităţi să nu beneficieze de prea multă putere şi niciuna să nu-şi poată exercita puterea fără concursul celorlalte. Mai trebuie să precizăm că este normal ca un partid politic să poată deţine puterea pentru o anumită perioadă de timp atât la nivelul puterii legislative, cât și la nivelul puterii executive. Cu toate acestea, sistemul trebuie constituit în 22 așa fel încât puterea executivă şi cea legislativă să fie separate pentru a se evita o acumulare prea mare de putere. În Constituţia din anul 1991 nu a existat niciun text care să facă referire în mod expres la principiul separaţiei puterilor în stat, dar acesta era recunoscut în mod unanim ca făcând parte din principiile constituționale de bază. Consacrarea explicită a separației puterilor în stat a intervenit odată cu revizuirea Constituţiei României din anul 2003. Astfel, art. 1 a fost completat cu alin. (4), care statuează că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Astfel, potrivit regulii separaţiei puterilor în stat, există, în principal, trei funcţii ale statului: legislativă – constă în funcţia statului de a adopta, modifica și abroga norme juridice; executivă – care constă în administrarea patrimoniului statului și a instituţiilor publice, precum și în rezolvarea problemelor de interes public prin implementarea legislației existente; judecătorească/judiciară – se ocupă de rezolvarea litigiilor ivite în activitatea de aplicare a legilor. Corespunzător acestor funcţii s-au format cele trei puteri ale statului. 1. Puterea legislativă, identificată cel mai adesea cu Parlamentul. Acesta este denumit în mod tradițional ca fiind „organul reprezentativ al poporului”, „adunarea reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Parlamentul adoptă norme juridice aplicabile în toată ţara şi care îmbracă, de regulă, forma legilor. De asemenea, pe plan local există o putere legislativă locală, care va adopta normele necesare la acest nivel, reprezentată de consilii locale și județene. 2. Puterea executivă, care este deţinută de către Preşedinte şi de către Guvern. Organele statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte administrative, care trebuie să fie conforme cu legea, sau prin efectuarea unor operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le reglementa activitățile şi a le presta diverse servicii. Astfel, funcția executivă are un caracter derivat față de funcţia legislativă a statului. La nivel local, funcţia executivă este asigurată de către primari și președinți de consiliu județean. 23 3. Puterea judecătorească, exercitată prin intermediul instanţelor de judecată. Acestea soluţionează prin intermediul hotărârilor judecătoreşti conflictele juridice apărute între persoane sau între acestea şi stat. În actuala configuraţie constituţională, existenţa unei instituţii de control a separaţiei puterilor în stat este obligatorie. În statul român, această instituţie este reprezentată de Curtea Constituţională. Remarcăm faptul că jurisdicţia constituţională este situată în afara celor trei puteri ale statului. De asemenea, mai există și alte instituții care nu aparțin unora dintre cele trei puteri, având caracter autonom. Printre acestea se numără: Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Economic și Social. 5.2.3. Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România 1. În 1995, Parlamentul a adoptat o lege potrivit căreia toate procesele aflate pe rolul instanţelor de judecată și care aveau ca obiect litigiile referitoare la casele naţionalizate, urmau să fie suspendate până la data la care Parlamentul va adopta o lege prin care să reglementeze situaţia în discuție. Practic, prin această lege s-a dispus că soluţionarea litigiilor respective va fi realizată de către Parlament, și nu de către instanţele judecătoreşti. Din acest motiv, a fost sesizată Curtea Constituţională, care a constatat neconstituţionalitatea acestor prevederi datorită faptului că Parlamentul a preluat o atribuţie specifică instanţelor judecătoreşti, blocând activitatea judiciară cu privire la categoria respectivă de litigii. 2. Este îndeobşte cunoscut faptul că Guvernul ,,legiferează” frecvent prin intermediul ordonanţelor de urgenţă. Într-adevăr, Constituţia, prin art. 115, prevede posibilitatea adoptării unor ordonanţe de urgenţă, care ulterior trebuie să fie aprobate de către Parlament. Cu toate acestea în alin. (4) al art. 115 se stipulează că ,,Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa in cuprinsul acestora”. Or, în România, se poate constata cu uşurinţă că acest text este utilizat în mod abuziv. Principiul separaţiei puterilor în stat este încălcat în mod vădit deoarece Guvernul preia din atribuţiile legislative ale Parlamentului. De exemplu, în Franţa nu s-a adoptat nicio ordonanţă de urgenţă în ultimii 10 ani, în timp ce în România se adoptă în jur de 100 de ordonanţe pe an. 24 3. O altă problemă o reprezintă tendinţa de legiferare a anumitor instanţe. Practic, acestea creează o ,,lege”, care nu a fost adoptată de Parlament, prin interpretarea neconformă a unor dispoziţii legale. Dacă avem în vedere cazul imobilelor naţionalizate, la care am făcut referire mai sus, vom constata faptul că imixtiunea s-a produs şi în sens invers, adică puterea judecătorească a intervenit în sfera puterii legiuitoare. Astfel, punându-se în discuţie problema reparării în natură a daunelor suferite de persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate, deşi aceasta trebuia să fie soluționată prin adoptarea unei legi noi, ulterioare căderii regimului comunist, instanţele au dispus ele însele repararea acestor daune, în absența unei legi, printr-o aplicare retroactivă a Constituției din 1991. Enumerați și explicați caracteristicile statului român. Ce presupune principiul statului de drept? Dar principiul separației puterilor în stat. Secvența 2: Componentele statului român (120 de minute teorie, 45 de minute practică) A. Cuprinsul secvenței 1. Noțiunea de teritoriu. 2. Noțiunea de populație și cetățenia română. 3. Exercitarea puterii de stat. 4. Întrebări de autoevaluare. B. Obiectivele secvenței La finalul acestei secvențe veți reuși: 25  Să înțelegeți componentele statului român; Să înțelegeți modul în care se poate dobândi și pierde cetățenia română. Să înțelegeți care sunt drepturile și obligațiile cetățenilor români. C. Cuvinte-cheie teritoriu; populație; cetățenie; putere de stat; străini; drept de vot; drept de a fi ales; alegeri; referendum. 6. Componentele statului Noţiunea de stat, în sens larg, implică existenţa cumulativă a trei componente principale: teritoriul, puterea de stat şi populaţia. Puterea publică pentru a putea fi considerată putere de stat, trebuie să fie recunoscută ca atare de către celelalte state şi trebuie să fie, în principiu, nelimitată. Ea trebuie să se poată manifesta în toate domeniile. În același timp, este necesar să existe un teritoriu asupra căruia să se manifeste. Nu în ultimul rând, puterea publică nu poate fi separată de populația care se află sub guvernarea sa. 6.1. Teritoriul Potrivit doctrinei de specialitate, teritoriul este dimensiunea materială a statului. Dacă pot exista teritorii fără stat (Antarctica, pentru raţiuni ştiinţifice, spaţiul extra- atmosferic şi corpurile celeste care, în virtutea tratatelor internaţionale, nu pot face obiectul aproprierii de către state), totuşi, un stat nu poate exista fără un teritoriu determinat. Teritoriile pot prezenta diverse particularităţi care au repercusiuni 26 directe sau indirecte asupra structurii statale. Constituţia României, în art. 3, face referire la teritoriu, ca element constitutiv al statului, care include următoarele elemente: a) Suprafaţa terestră care este cuprinsă între graniţele stabilite de tratatele la care România este parte. Aceasta include solul şi subsolul până la adâncimea la care se poate fora cu mijloacele existente. Solul, ca principal element al teritoriului, este alcătuit din porţiunea de uscat aflată sub suveranitatea statului şi care oferă cadrul de desfăşurare pentru activităţile umane. Subsolul este alcătuit din stratul inferior solului sau spaţiului acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire juridică internaţională. b) Spaţiul aerian - este reprezentat de coloana de aer de deasupra suprafeţei terestre până la limita stratosferei. c) Spaţiul acvatic - este alcătuit din apele interioare (fluvii, râuri, lacuri şi canale, apele porturilor, ale radelor şi ale băilor maritime) şi din marea teritorială. Apele maritime interioare sunt alcătuite din acea porţiune din suprafaţa Marii Negre care este cuprinsă între ţărm şi o linie imaginară care uneşte cele mai înaintate puncte ale ţărmului. Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine. Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile marine, situată în prelungirea mării teritoriale, în care statele riverane pot revendica drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale sau îşi pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea unor instalaţii. Platoul continental cuprinde solul şi subsolul marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, în principiu până la o adâncime de 200 metri. Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o anumită distanţă (nu mai mult de 12 mile marine) şi în care statele riverane pot exercita anumite drepturi suverane, cu un scop precis (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale etc.). Puterea publică se manifestă asupra teritoriului României, așa cum a fost acesta delimitat mai sus. Jurisdicţia statului român este circumscrisă acestui spaţiu. Totodată, România își exercită jurisdicția în afara teritoriului său asupra: navelor și aeronavelor sub pavilion românesc, aflate în tranzit pe un alt teritoriu; 27  teritoriului ambasadelor și consulatelor sale din străinătate în sensul că autoritățile statului străin nu pot intra în sediile acestora, fără acordul statului român; actelor comise de cetățeni români aflați în străinătate, în anumite condiții; bazelor militare aflate în străinătate, cu acordul statului pe care se află. Există unele excepţii de la regula jurisdicţiei statului român asupra teritoriului său. Astfel, România nu are jurisdicţie: asupra sediilor consulatelor şi ambasadelor străine, în sensul că nu pot intra în sediile acestora, fără acordul statului străin; asupra navelor și aeronavelor sub pavilion străin care tranzitează teritoriul României; asupra bazelor militare străine aflate pe teritoriul României. Potrivit alin. 1 al art. (3) din Constituţie, teritoriul României este inalienabil, ceea ce înseamnă că este interzisă orice formă de înstrăinare a acestuia. Principiul inalienabilităţii implică interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri de natură să conducă la recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului român, indiferent de forma pe care ar putea să o îmbrace măsurile în discuție. Cât priveşte delimitarea teritoriului, potrivit Constituției, aceasta se realizează prin intermediul frontierelor. Frontierele de stat se stabilesc prin lege organică şi prin convenţii internaţionale. Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţie, ,,teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”. Prin intermediul acestei prevederi, sunt reglementate formele de organizare ale unităţilor administrativ-teritoriale. 28 6.2. Populaţia În sens constituţional, populaţia include toate persoanele fizice şi juridice asupra cărora un stat îşi exercită jurisdicţia. Astfel, fac parte din populaţie următoarele categorii de persoane: cetăţenii români; apatrizii care au domiciliul în România; cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României; persoanele juridice înregistrate în România; persoanele juridice înregistrate în străinătate care desfășoară activități în România. 6.2.1. Cetăţenii români Cetăţenia reprezintă un raport juridic între o persoană fizică şi un stat, care constă în faptul că statul îşi exercită jurisdicţia în mod plenar asupra acelei persoane. Cetățenia ca raport juridic cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărei cetăţean este. În sistemul normativ românesc, izvoarele juridice ale cetăţeniei sunt: Constituţia; Legea cetăţeniei române nr. 21/1991; Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997. Analiza sistematică a acestor reglementări permite consacrarea anumitor principii care guvernează întreaga materie a cetăţeniei: a) Egalitatea cetăţenilor români – statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi, imparţial şi proteguitor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. b) Cetăţenia română nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere. Interdicție stabilită în Constituție și în legea cetățeniei după căderea regimului comunist, aceasta vizează împiedicarea privărilor arbitrare și unilaterale 29 ale cetățeniei de către statul român. Având în vedere practicile regimului comunist de a retrage în mod abuziv cetățenia persoanelor care emigrau în străinătate, fără acordul regimului, legiuitorul român de după 1989 a decis să marcheze o ruptură deliberată față de aceste practici prin interzicerea totală a retragerii cetățeniei celor care au dobândit-o prin naștere. Aceasta înseamnă că instituția retragerii cetățeniei, reglementată în Legea nr. 21/1991, este aplicabilă doar persoanelor care au obținut cetățenia în alt mod decât prin naștere. c) Căsătoria nu produce niciun efect direct asupra cetăţeniei, aceasta neputându-se dobândi sau pierde prin căsătorie. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ. d) Consacrarea unor drepturi speciale acordate numai cetăţenilor români: Dreptul de vot (art. 36 din Constituţie), respectiv dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului. Potrivit legii de revizuire a Constituţiei din 2003, cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea organică au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, dar numai în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale; Dreptul de a fi admis în orice funcţii publice, civile şi militare; Dreptul de a nu fi expulzaţi sau extrădaţi din România. Expulzarea este un act unilateral al statului prin care o persoană este obligată să părăsească teritoriul unei ţări în urma comiterii unor fapte de natură penală sau din cauza caracterului ilegal al șederii lor pe teritoriul acelei țări. Expulzarea este de două tipuri: expulzare administrativă, care se dispune de către organele administrative, în cazul persoanelor care se află ilegal pe teritoriul României, respectiv, expulzare judiciară, care se dispune de instanţa de judecată, cu privire la persoane care au comis infracţiuni pe teritoriul României. Extrădarea reprezintă predarea unei persoane către un alt stat în vederea judecării sale pentru o infracţiune de competenţa acelui stat sau în vederea executării unei pedepse pronunţate în acel stat. Conform Constituţiei revizuite în 2003, prin excepţie, şi cetăţeanul român poate fi extrădat în condiții restrictive, și anume în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate; Dreptul la protecţie diplomatică în străinătate; 30  Dreptul de a dobândi terenuri în România. Până la revizuirea Constituţiei din 2003, doar cetăţenii români aveau dreptul de a dobândi terenuri în România, însă după revizuire a fost acordat acest drept şi cetăţenilor străini, însă doar în anumite situații și în condițiile restrictive ale legii organice. Astfel, conform art. 44 alin. (2) din Constituție, ,,Proprietatea privata este garantată si ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană si din alte tratate internaționale la care Romania este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală”. e) Consacrarea unor obligaţii aplicabile cetăţenilor români: Obligaţia de a contribui la bugetul ţării prin plata taxelor şi impozitelor. Trebuie precizat că această obligație poate reveni și persoanelor fizice străine, respectiv persoanelor juridice române sau străine, dacă sunt îndeplinite anumite condiții prevăzute în Codul fiscal; Obligaţia de a apăra ţara. Conform art. 55 alin. (3) din Constituție, cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice. În prezent, Legea nr. 446/2006 prevede că îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen devine obligatorie pentru bărbaţii cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani doar la declararea mobilizării şi a stării de război sau la instituirea stării de asediu; Fidelitatea faţă de ţară, care se concretizează prin faptul că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege; Obligația de a-și exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună- credință. Din nou, această obligație nu le revine doar cetățenilor români, ci oricăror persoane care se află pe teritoriul României. Prin intermediul acestei obligații, se interzice utilizarea cu rea-credință (având intenția de a prejudicia alte persoane) a drepturilor prevăzute în Constituție. 31 6.2.2. Dobândirea cetăţeniei române Principalele moduri de dobândire ale cetăţeniei române sunt expres şi limitativ prevăzute în Legea nr. 21/1991. Aceasta se poate dobândi prin trei modalităţi: de drept (prin naștere), la cerere sau prin adopție. Dobândirea de drept (prin naștere) a) Din prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1991 reiese faptul că persoana care la momentul naşterii are cel puţin un părinte cetăţean român, indiferent de locul unde s-a născut şi indiferent de cetăţenia celuilalt părinte, dobândeşte de drept cetăţenia română. Rezultă aşadar că în dreptul român se aplică principiul jus sanguinis, sistem bazat pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii, spre deosebire de principiul jus soli, potrivit căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Există situaţii în care cele două principii ajung să se intersecteze, cum ar fi de pildă situaţia în care copilul se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul jus soli, din doi părinţi cetăţeni ai altor două state în care se aplică principiul jus sangvinis. Într-o atare situaţie, copilul, la momentul naşterii, va avea triplă cetăţenie. Deopotrivă, se poate imagina ipoteza în care un copil se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul jus sanguinis, din doi părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul jus soli. Într-o astfel de situaţie, copilul născut va fi apatrid, cel puţin la momentul naşterii, dacă părinţii nu efectuează formalităţile necesare pentru dobândirea unei cetăţenii. b) Copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetăţean român, dacă niciunul dintre părinţi nu este cunoscut. Se consideră că şi în acest caz s-a făcut aplicarea principiului jus sanguinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului român, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. Aceasta este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani, copilului găsit i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini, acesta va pierde cetăţenia română. Același lucru se va întâmpla şi în situaţia în care copilului i se stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt părinte rămâne necunoscut. Dobândirea cetăţeniei române la cerere În această modalitate, cetăţenia română este acordată prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru 32 cetățenie, la cererea unei persoane care nu a avut niciodată cetăţenia română (cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie), dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. Aceste termene se reduc la jumătate în cazul personalităților recunoscute pe plan internaţional; în cazul cetățenilor unui stat membru al UE; în cazul refugiaților; în cazul persoanelor care investesc în România o sumă mai mare de 1 milion de euro. Dacă solicitantul se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute anterior. b) să fi împlinit vârsta de 18 ani; c) să dovedească, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, respectiv să nu întreprindă sau să sprijine acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi să declare că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; d) să aibă asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; e) să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; g) să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie are obligaţia de a emite un ordin de acordare a cetăţeniei române persoanei care o solicită. În cazul dobândirii cetățeniei române la cerere de către un cetățean străin, cetățenia copiilor acestuia va suferi sau nu modificări potrivit regulilor de mai jos: în cazul în care copilul este major, acesta își va păstra cetățenia pe care o avea la acel moment; 33  dacă copilul este minor și ambii părinți devin cetățeni români, acesta va primi cetățenia română odată cu părinții săi la cererea acestora, dacă domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României. în cazul în care numai unul dintre părinţi solicită acordarea cetăţeniei române, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului minor. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Redobândirea cetățeniei române În art. 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 sunt reglementate două moduri de redobândire a cetățeniei române. Astfel, potrivit art. 10, cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condiţiile prevăzute anterior de la pct. b) la pct. e). Conform art. 11, persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute anterior la pct. b), c) şi e). Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română prin adopţie dacă adoptatorii sunt cetăţeni români. Același efect se produce și în ipoteza în care adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român. Dacă numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să 34 încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar şi consimţământul acestuia. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. 6.2.3. Pierderea cetăţeniei române Modurile de pierdere a cetăţeniei române reglementate în Legea nr. 21/1991 sunt: a) Pierderea cetăţeniei române la cerere Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română se face de către președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie prin ordin, pe baza raportului Comisiei pentru cetățenie, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: titularul cererii are vârsta de 18 ani, la data depunerii cererii; acesta are motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română; titularul cererii nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; acesta nu este urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; titularul cererii a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Ordinul de respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Tribunalul Bucureşti. Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. b) Pierderea cetăţeniei române prin retragere 35 Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Cu toate acestea, cetăţenia română poate fi retrasă persoanei care a dobândit cetățenia în celelalte moduri prevăzute de lege, dacă: aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Retragerea cetăţeniei române se dispune de către președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, prin ordin. Acesta poate fi atacat în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea tribunalului este definitivă. c) Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române Aceste cazuri vizează copiii minori, care de regulă urmează condiţia juridică a părinţilor: adopţia copilului minor, cetăţean român, de către un cetăţean străin. În acest caz, minorul pierde cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul; stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României până la vârsta de 18 ani duce la pierderea cetăţeniei române dacă părinţii sunt cetăţeni străini sau un părinte este cetăţean străin, iar celălalt nu este cunoscut; pierderea cetăţeniei române de către copilul minor în urma schimbării cetăţeniei părinţilor, dacă minorul domiciliază împreună cu părinţii în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia cu ei în străinătate; 36  copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român. anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către un cetăţean român conduce la pierderea cetățeniei de către minor dacă acesta domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. 6.2.4. Străinii Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României. În cadrul regimului cetăţenilor străini se face o distincţie între două categorii de cetăţeni: cetăţeni ai UE şi cetăţeni non-UE. Potrivit Tratatului de aderare a României la UE şi potrivit legislației privind regimului străinilor, cetăţenii UE: au dreptul să intre în mod nelimitat pe teritoriul ţării; au dreptul să îşi stabilească reşedinţa în România, fără niciun fel de restricţie; au dreptul de a munci pe teritoriul României, cu respectarea condițiilor legale. Potrivit Constituţiei, cetăţenii UE au dreptul să voteze şi să fie aleşi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale. În ceea ce-i privește pe cetățenii non-UE, România are dreptul de a permite sau de a refuza intrarea lor în România, iar acest drept este discreţionar. Astfel, cetăţenii non-UE pot intra în România doar pe baza unei vize, acordate în mod discreţionar. Vizele sunt de mai multe tipuri: a) vize de tranzit – se acordă pe o perioadă de maxim 5 zile cetățenilor străini pentru a le permite tranzitarea României. b) vize de scurtă şedere – permit străinilor să solicite intrarea pe teritoriul României, pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei şederi neîntrerupte 37 sau a mai multor şederi a căror durată să nu depăşească 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul României. d) vize de lungă ședere – se acordă străinilor, la cerere, pe o perioadă de 90 de zile, cu una sau mai multe călătorii, pentru următoarele scopuri: desfăşurarea de activităţi economice, profesionale sau comerciale, studii, reîntregirea familiei, activități religioase. Prin viza de lungă şedere străinilor li se acordă dreptul de şedere temporară şi posibilitatea de a solicita prelungirea acestuia şi obţinerea unui permis de şedere. Există o categorie de cetăţeni non-UE care beneficiază de un regim special pe teritoriul României: persoanele care au obţinut în urma unei cereri de azil protecția internațională a statului român, în condițiile Legii nr. 122/2006. Persoanele în discuție pot fi încadrate în două categorii distincte: 1. Refugiații, cărora li se recunoaște acest statut pe baza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutați pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social în propria țară și care, din cauza acestei temeri, nu doresc să se întoarcă în respectiva țară. 2. Persoanele care obțin protecția subsidiară a României, ca urmare a faptului că există motive întemeiate să se creadă că, în cazul returnării în ţara de origine, vor fi expuse unui risc serios: a) de a fi condamnate la moarte; b) de a li se aplica tortura, tratamente sau pedepse inumane ori degradante; c) de a fi supuse unei amenințări serioase, individuale la adresa vieții sau integrității, ca urmare a violenței generalizate în situații de conflict armat intern ori internațional, dacă solicitantul face parte din populația civilă. Persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecție subsidiară este protejată împotriva expulzării, extrădării ori returnării în țara de origine sau în orice stat în care viața ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente inumane ori degradante. Toate categoriile de cetăţeni străini a căror şedere pe teritoriul României este ilegală, pot fi supuşi procedurii de expulzare administrativă. Șederea unui străin pe teritoriul României devine ilegală în următoarele cazuri: - perioada pentru care a fost acordată viza a expirat; 38 - persoana a fost declarată indezirabilă pe teritoriul României; - nu mai sunt întrunite condiţiile care au stat la baza acordării protecției internaționale. Statul român nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul său, care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Dintre aceştia enumerăm: şefii de stat şi diplomaţii străini, aflaţi în România; angajaţii organizaţiilor internaţionale; militarii străini aflaţi în misiune în România, cu acordul statului român. Toate aceste categorii de persoane intră sub jurisdicţia României dacă încetează calitatea care le-a conferit această imunitate sau dacă li se retrage imunitatea de către statul ai căror cetățeni sunt. 6.2.5. Apatrizii Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra apatrizilor (persoane fără cetăţenie), care au domiciliul în România. Din punct de vedere juridic, aceștia sunt asimilaţi cetăţenilor români. Apatrizilor cu domiciliul în străinătate li se aplică regimul juridic al străinilor. 6.2.6. Persoanele juridice În ceea ce priveşte persoanele juridice, România îşi exercită jurisdicţia asupra persoanelor juridice înfiinţate în România cu privire la activităţile desfăşurate în România, precum şi asupra persoanelor juridice înfiinţate în străinătate cu privire la activităţile pe care le desfăşoară în România. Acestea se află sub jurisdicţia României doar din punct de vedere al legislaţiei penale şi a legilor privitoare la organizarea internă a persoanei juridice. În raport de legislaţia fiscală, persoana juridică se află sub jurisdicţia statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activităţile. Astfel, persoanele juridice străine se află sub jurisdicţia fiscală şi comercială a statului român pentru activităţile desfăşurate pe teritoriul acestuia. Nu în ultimul rând, România nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de persoane străine, cum sunt statele, instituţiile publice străine şi organizaţiile internaţionale. 39 6.3. Puterea publică Alături de teritoriu şi de populaţie, puterea publică este cel de-al treilea element constitutiv al statului. Puterea publică este denumită uneori „putere de stat”, „autoritate publică” sau „autoritate de stat”. Puterea publică constă în autoritatea supremă a statului de a adopta norme juridice, de a le aplica și de a soluționa litigii. Puterea publică nu este concentrată în mâinile unei singure persoane sau unei singure instituții, ci este divizată între instituțiile publice, care au o competență strict delimitată de Constituție sau legi. În acest context, trebuie menționat și faptul că anumite părți din puterea publică pot fi cedate unor organizații internaționale prin încheierea unor tratate în vederea atingerii unor obiective comune. De exemplu, prin aderarea la Uniunea Europeană, România a cedat o parte a competenței sale legislative organelor UE. De asemenea, prin integrarea României în NATO, statul român şi-a cedat o parte din suveranitatea sa în domeniul militar, dobândind o serie de drepturi, dar în acelaşi timp asumându-şi anumite obligaţii în acest domeniu. Astfel, în cazul unor conflicte militare în care sunt implicate state membre NATO, România este obligată, prin tratatul semnat, să participe cu anumite resurse la soluţionarea acestora. Nu în ultimul rând, statul român a renunțat la o parte din puterea sa legislativă prin acceptarea superiorităţii anumitor izvoare de drept internaţional. Astfel, potrivit articolelor 11 şi 20 din Constituţie, România a decis să-şi autolimiteze puterea legislativă, stabilind că tratatele internaţionale în materia drepturilor omului se aplică cu prioritate faţă de orice dispoziţie din dreptul intern. Facem referire la o serie de astfel de tratate: 40  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta conţine un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat în data de 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în vigoare în data de 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. Începând cu anul 1994, s-a deschis calea plângerilor individuale în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg din partea persoanelor fizice şi juridice române. Curtea Europeană este cea care veghează la respectarea drepturilor omului de către cele 46 de state europene semnatare. Pactul Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Sociale şi Economice, ambele ratificate de România în data de 31 octombrie 1974. Carta Sociala Europeană ratificată de România în data de 3 mai 1999. Pentru România, ratificarea Cartei Sociale Europene are semnificaţia unui angajament politic de promovare şi asigurare a standardelor sociale, prin adaptarea mecanismelor legale şi instituţionale la standardele şi valorile specifice democraţiilor europene. Obligaţiile rezultate în urma aderării la acest tratat internaţional impun anumite reforme interne în toate domeniile vieţii sociale, cu scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecţii sociale a cetăţenilor atât în mediul de muncă, cât şi în afara acestuia. Convenţia de la Haga asupra Răpirii Internaţionale de Copii din anul 1980, la care România a aderat în anul 1992. Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 25 decembrie 1965. România a aderat la această Convenţie în data de 15 iulie 1970. Având în vedere izvoarele juridice diverse, naționale și internaționale, care intervin în domenii constituționale, în literatura de specialitate se face referire la un ,,bloc de constituţionalitate”, care cuprinde ansamblul regulilor juridice, indiferent de sursa acestora şi de procedura lor de adoptare, care au ca obiect reglementarea unor materii constituţionale. În cazul unor contradicţii ivite între Constituţie şi tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, textele constituționale trebuie interpretate în lumina tratatelor internaționale. Totodată, dacă există contradicții între prevederile tratatelor din domeniul protecției drepturilor omului și legile interne, acestea din urmă pot fi 41 înlăturate de la aplicare de către instanțele de judecată, aplicându-se cu prioritate tratatele internaționale. 6.4. Exercitarea puterii de stat Conform principiului democratic, puterea de stat emană de la popor, care participă la guvernare prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Aşadar, democraţia se bazează pe două reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică alegerea unor mandatari ai poporului în urma unui proces electoral – şi participarea directă, care se asigură prin referendum. 6.5. Votul Votul este instrumentul juridic prin care se învestesc cu prerogative legale anumite persoane care reprezintă diverse autorităţi publice. În România, prin exercitarea dreptului de vot sunt aleşi membrii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului, Preşedintele României, precum şi autorităţile administraţiei publice locale – consiliile locale, consiliile județene, președinții consiliilor județene și primarii. Potrivit art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţie, votul este: universal: orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituție poate vota, fără a fi excluse anumite categorii de cetățeni în funcție de sex, avere etc. Universalitatea votului constituie forma specifică de exprimare a două dintre principiile democraţiei autentice: universalitatea drepturilor, respectiv egalitatea în faţa legii; egal: fiecare alegător dispune de un singur vot şi fiecărui buletin de vot îi este ataşată aceeaşi valoare; secret: alegătorul are astfel garantată posibilitatea de a decide în deplină libertate şi intimitate. Această caracteristică are ca scop apărarea alegătorului împotriva oricăror posibile represiuni pentru opţiunea sa electorală; direct: presupune exprimarea personală a dreptului de vot şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi; facultativ: exercitarea votului nu este obligatorie, rămânând la aprecierea titularului dreptului dacă și-l exercită sau nu. 42 Pentru dobândirea şi exercitarea dreptului de vot este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: titularul dreptului trebuie să aibă calitatea de cetăţean român; prin excepţie, cetăţenii UE pot participa la alegerile din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale; persoana în cauză să fi împlinit vârsta de 18 ani cel târziu la data alegerilor; persoana să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. Această sancțiune poate fi dispusă doar în urma condamnării penale a unei persoane de către o instanță de judecată pentru comiterea unei infracțiuni, pentru o perioadă determinată, dacă între infracțiunea comisă și sancțiunea pierderii drepturilor electorale există o legătură relevantă, care să justifice aplicarea sancțiunii în discuție. persoana în cauză să nu fi fost pusă sub interdicție judecătorească. Această procedură judiciară vizează persoanele care suferă de anumite boli psihice care le anulează discernământul – debilii sau alienaţii mintali. Exercitarea dreptul de a fi ales depinde de întrunirea următoarelor condiţii: candidatul să îndeplinească cerințele necesare pentru exercitarea dreptului de vot; candidatul să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau în autoritățile administrației publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României; candidatului să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice. Potrivit Constituției, nu se pot asocia în partide politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, poliţiștii ori alte categorii de funcţionari publici, stabiliţi prin lege organică. candidatul să fie cetăţean român cu domiciliul în ţară. Sunt exceptați de la condiția cetățeniei române cetăţenii UE care pot candida în cadrul alegerilor locale, cu condiţia să aibă domiciliul