Raport Juridic PDF

RAPORTUL JURIDIC V. Obiectul raportului juridic. Faptul juridic Drepturile subiective şi obligaţiile corelative în cadrul unui raport juridic sunt mijlocul pentru a se obţine ceea ce s-a urmărit (s-a dorit) prin naşterea acelui raport juridic. În cazul încheierii, spre exemplu, a unui cont...

RAPORTUL JURIDIC V. Obiectul raportului juridic. Faptul juridic Drepturile subiective şi obligaţiile corelative în cadrul unui raport juridic sunt mijlocul pentru a se obţine ceea ce s-a urmărit (s-a dorit) prin naşterea acelui raport juridic. În cazul încheierii, spre exemplu, a unui contract de vânzare, apar anumite drepturi şi obligaţii, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, dar acestea nu au un scop în sine, scopul fiind ca bunul vândut să fie remis (trecut) în proprietatea cumpărătorului, iar echivalentul bănesc al bunului să fie primit de vânzător. Drepturile subiective şi obligaţiile din conţinutul unui raport juridic urmăresc deci să asigure o anumită conduită a subiectelor pentru realizarea unui anume scop, cum ar fi de exemplu: prestarea unei activităţi; remiterea unui bun şi plata preţului; abţinerea de a face ceva; acţiunea contribuabilului de a achita un impozit, etc. Din cele arătate se poate conchide că obiect al raporturilor juridice îl formează acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează concret sau le poate pretinde altora şi pe care celălalt (sau ceilalţi) subiect (subiecţi) este (sunt) obligat (obligaţi) a le săvârşi sau a se abţine a le săvârşi (obligaţia de a nu face). Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul acestuia. Drepturile şi obligaţiile subiectelor (conţinutul raportului) sunt posibilităţi juridice (prerogative) ale unor acţiuni şi îndatoriri corelative, pe când obiectul raportului îl formează însăşi acţiunea (sau inacţiunea) la care se referă conţinutul. Cu alte cuvinte, posibilitatea şi îndatorirea unei anumite conduite nu trebuie confundate cu conduita însăşi. Între conţinutul raportului şi obiectul său există, evident, o strânsă legătură, unul fără celălalt neputând să existe. Problema obiectului raportului juridic a fost controversată în literatura juridică. Opinia dominantă este cea prezentată mai sus, potrivit căreia obiectul raportului juridic este întotdeauna acţiunea (sau abţinerea de la o anumită acţiune), așadar o conduită umană, conduita părţilor, care poate fi diferită, potrivit naturii raportului juridic. Este respinsă astfel opinia unor autori, potrivit căreia ar exista şi un obiect material al raportului juridic (lucrul, bunul asupra căruia poartă drepturile şi obligaţiile atunci când el există), aceasta din mai multe motive, între care: raportul juridic este un raport social, între oameni, iar nu între oameni şi lucruri, norma juridică reglementând conduita oamenilor şi nu a lucrurilor; apoi lucrul (obiectul material) este un element exterior, iar nu intrinsec al relaţiei sociale (relaţie juridică) pentru a putea fi considerat element al acesteia. 1  Este adevărat că în unele raporturi juridice, conduita părţilor, acţiunile (sau inacţiunile) lor, se referă la unele lucruri (bunuri materiale), dar ele sunt obiect extern, eventual un obiect derivat, al raportului juridic şi apar numai în cazul raporturilor juridice patrimoniale. Lucrul (bunul material) este într-adevăr obiectul asupra căruia se răsfrânge în mod direct acţiunea sau abţinerea (inacţiunea) subiecţilor raportului juridic, dar nu intră în structura raportului juridic. Deşi problema lucrului (bunului) se pune mai cu seamă în cadrul raporturilor juridice de drept civil, mai exact în acel al raporturilor patrimoniale, în care, aşa cum s-a arătat, intră drepturile reale (dreptul absolut) şi drepturile de creanţă (drepturi relative), socotim util din mai multe motive să facem o succintă prezentare a aspectelor juridice privitoare la bunuri. Bunurile au fost definite în literatura juridică ca fiind acele valori economice care sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi sunt susceptibile de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. În sens restrâns, prin bun se înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi şi, corelativ, obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acele lucruri. Când sunt privite în acest sens larg, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane, formează patrimoniul acelei persoane. Clasificarea bunurilor are atât importanţă ştiinţifică, cât şi una practică deoarece ajută la o bună încadrare a situaţiilor de fapt în norma juridică şi, prin aceasta, la corecta soluţionare a diferitelor probleme ridicate în dreptul civil. Clasificarea bunurilor se face după mai multe criterii generale. Cea mai veche şi mai amplă clasificare este făcută de Codul civil, după natura bunurilor în: 1.Bunuri mobile şi bunuri imobile Bunurile imobile sunt, conform art. 537-538 din Codul civil: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent. Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie. Bunurile mobile sunt, conform art. 539 alin. (1) din Codul civil, acelea pe care legea nu le consideră imobile. De asemenea, conform art. 539 alin. (2) şi art. 540 alin. (1) din acelaşi act 2 normativ, sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora; şi precum bunuri mobile prin anticipaţie - bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor. Importanţa acestei clasificări rezidă în tratamentul (regimul) juridic diferit al fiecărei categorii de bunuri, în multe domenii, a modului de înstrăinare; a garanţiilor; a competenţei instanţelor, etc. 2. O altă clasificare, după titularii patrimoniului, împarte bunurile în: - bunuri proprietate publică (domeniul public); - bunuri proprietate privată. Privitor la această clasificare, dat fiind transformările avute în structura fiecărei forme de proprietate şi modificările profunde din legislaţia vizând aceste forme de proprietate, urmează a fi studiate în mod detaliat în cadrul cursului de drept civil, respectiv de drept administrativ. 3. După criteriul naturii bunurilor şi al voinţei părţilor exprimată într-un act juridic, acestea se mai clasifică în: - bunuri determinate individual (bunuri certe): sunt acele bunuri care prin natura lor sau prin voinţa părţilor sunt individuale, unicate, au anumite caractere specifice. Astfel de exemple sunt: o casă, un autoturism, un tablou sau alt bun imobil ori mobil individualizat. - bunuri generice, determinate generic sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor, nu pot fi individualizate, ci au caractere comune unei întregi categorii. Astfel de exemple sunt: banii, alimentele – fructe, vin, etc. -, sau altele asemenea. Trebuie reţinut că un bun generic prin natura lui poate, uneori, deveni, prin voinţa părţilor exprimată într-un act juridic, bun determinat individual. Astfel este un exemplar al unei cărţi dintr-o anumită ediţie, având autograful autorului, care se împrumută. Va fi restituită acea carte, acel exemplar, iar nu altul, dintre cărţile ediţiei, acestea din urmă reprezentând bunuri generice. Clasificarea aceasta prezintă importanţă juridică sub mai multe aspecte, între care cel al momentului transmiterii dreptului de proprietate şi suportării riscului contractului, locul predării bunului, etc. 4. Bunurile mai pot fi fungibile, anume cele care în executarea unei obligaţii se pot înlocui cu altele (de obicei, fungibile sunt bunurile generice, neindividualizate) sau bunuri nefungibile, adică acele bunuri care nu se pot înlocui cu altele (deci, bunuri determinate, certe). 3 5. Bunurile se mai împart în bunuri consumptibile, cele care nu pot fi folosite fără ca prima lor întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. Astfel de exemple sunt: bani, alimente, combustibili, etc. şi bunuri neconsumptibile, anume acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără ca prin aceasta să se consume substanţa sau să fie implicată înstrăinarea lor. Astfel de exemple sunt: imobile, maşini etc. Criteriul de împărţire în cele două categorii este unul obiectiv, constând în proprietăţile fizice, naturale, ale bunului şi criteriului subiectiv, care constă în voinţa părţilor exprimată într- un act juridic, criteriile fiind însă alternative. Această clasificare are importanţă mai cu seama în cazul uzufructului (care poate funcţiona numai pentru bunuri neconsumptibile) sau a contractului de împrumut. 6. Altă clasificare poate fi în bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Acestea prezintă importanţă în materie de partaj (împărţeală) – împărțirea în natură, situaţie în care bunurile indivizibile prin natura lor nu pot fi împărţite (partajate) între două sau mai multe persoane. 7. Încă o clasificare pe care o amintim este cea în bunuri principale şi bunuri accesorii. Cele principale sunt cele care pot fi folosite potrivit destinaţiei lor economice în mod independent. Bunurile accesorii sunt cele care se afectează întrebuinţării altui bun (principal). Caracterul principal sau accesoriu al bunului derivă nu numai din însuşirile fizice ale bunului, ci şi din voinţa omului. Se cer a fi îndeplinite două condiţii: - ambele bunuri să aparţină aceluiaşi proprietar; - proprietarul să le fi stabilit prin voinţa sa un raport de destinaţie comună. Importanţa juridică a acestei clasificări constă în aceea că atunci când face obiectul unui act juridic, în lipsă de prevedere contrară, bunul accesoriu urmează regimul juridic al bunului principal. Mai există şi alte clasificări ale bunurilor în raport cu diferite criterii, dar aprofundarea acestora se va face la cursul de drept civil. Am prezentat însă şi aici câteva clasificări pentru a se putea înţelege mai bine structura raporturilor juridice şi izvoarele concrete ale raporturilor juridice, la care ne vom opri într-o altă secţiune. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective Drepturile subiective sunt recunoscute prin însăşi reglementarea lor în norme juridice, care compun actele normative ce formează dreptul pozitiv. Aceste drepturi sunt însă nu numai recunoscute, ci şi ocrotite, garantate prin lege. Consacrarea acestor garanţii se face prin legea 4 fundamentală care este Constituţia, cu precădere în Titlul II privitor la “Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. Drepturile subiective, ocrotite şi garantate prin lege, sunt apărate împotriva celor care le nesocotesc, prin posibilităţile acordate titularilor acestor drepturi de a cere, prin acţionare în justiţie sau la autoritatea administrației publice competente, așadar prin solicitarea intervenţiei autorităților sau instituțiilor publice competente. În caz că organul de justiţie stabileşte temeinicia acţiunii printr-o hotărâre judecătorească, aceasta poate fi pusă în executare, dacă nu se execută de bună voie, prin forţa coercitivă a statului. Mai trebuie subliniat că în Constituţie sunt şi unele dispoziţii care prevăd condiţiile şi situaţiile în care exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns, astfel precum sunt prevăzut eprin art. 53. Subliniem, de asemenea, că drepturile trebuie exercitate în limitele permise prin normele juridice, prin lege abuzul de drept fiind la rândul său sancţionabil. Faptele juridice – izvoare ale raportului juridic concret Subliniam, la începutul acestui capitol, că raportul juridic are premise generale formate din: norma juridică (preexistentă) şi subiectele raportului, iar premisa concretă este faptul juridic. Aceste fapte juridice sunt denumite şi izvoare ale raportului juridic, ele fiind evenimente sau acţiuni de care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Trebuie reţinut că nu orice fapt, eveniment sau acţiune produce efecte juridice şi are valoare de fapt juridic. Din multitudinea de fapte care se petrec în societate, numai acelea pe care norma juridică le consideră fapte juridice sunt relevante şi din punct de vedere juridic şi determină apariţia, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Izvorul raportului juridic concret (faptele juridice) este determinat de norma juridică şi se încadrează, de regulă, în ipoteza acesteia. Mai precizăm că izvorul raportului juridic concret nu trebuie confundat cu izvorul dreptului. Izvorul dreptului (dreptul pozitiv sau dreptul obiectiv) îl constituie de regulă, în sistemul nostru de drept, actele normative (alături de alte izvoare), acte normative constituite din norme juridice, pe când izvorul unui raport juridic concret sunt faptele juridice prevăzute în ipoteza unei norme juridice. Din cele arătate mai sus, putem conchide că izvor al raportului juridic concret este o noţiune sinonimă cu aceea de fapt juridic. Aceste fapte juridice se pot clasifica după mai multe criterii. Clasificarea faptelor juridice 1. Criteriul de bază este cel al naturii lor. Se disting astfel evenimente şi acţiuni omeneşti. 2. Dupa structura lor, avem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. 5  Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale, prevăzute în ipoteza unei norme juridice) care se produc independent de voinţa omului, dar de care legea (norma juridică, în ipoteza sa) leagă naşterea, modificarea sau dispariţia (stingerea) unor raporturi juridice concrete. Aceste evenimente (fapte naturale) sunt totuşi şi fapte juridice deoarece normele juridice leagă de ele anumite consecinţe juridice (apariţia, transformarea sau modificarea ori stingerea unui raport juridic concret). Exemplu de astfel de evenimente sunt: naşterea unei persoane fizice, moartea unei persoane fizice; trăsnetul care a dus la distrugerea sau pieirea unui bun; un cutremur care a avut asemenea consecinţe precum trăsnetul, o inundaţie, etc. Toate aceste evenimente, produse independent de voinţa omului, conduc totuşi la producerea unor anumite consecinţe juridice, determinând astfel apariţia, modificarea sau stingerea (concomitent sau succesiv) a mai multor raporturi juridice concrete deoarece însăşi legea (norma juridică) leagă de ele asemenea consecinţe. Acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare ale omului, de care legea leagă la fel naşterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic concret. Prin urmare, toate celelalte împrejurări, circumstanţe, etc., altele decât evenimentele (fenomene naturale) de care legea (normă juridică) leagă efecte juridice (produc deci efecte juridice) sunt acţiuni omeneşti. Există în literatura juridică unele controverse privind distincţia dintre evenimente şi acţiuni omeneşti, ca fapte juridice. Unii autori consideră ca acelaşi fapt juridic poate fi eveniment în raportul juridic între anumite persoane şi totodată acţiune în raportul juridic ce-l creează între alte persoane. Un astfel de exemplu este moartea unei persoane, provocată printr-o infracţiune de omor. Pentru raporturile juridice de succesiune (moştenire) aceasta (moartea) reprezintă un eveniment, iar pentru raportul juridic de răspundere penală reprezintă o acţiune (omorul) pedepsită ca atare, plus alte raporturi care se pot naşte din aceeaşi acţiune de omor, cum ar fi, obligarea la despăgubiri, întreţinerea eventualilor descendenţi de către autorul faptei de omor, etc. Considerăm, aşa cum au arătat unii autori, că într-o situaţie ca aceea din exemplul dat, nu ne aflăm în prezenta unui singur fapt juridic, ci a două fapte juridice: pe de o parte fapta de omor, care este o acţiune omenească (acţiune voluntară) şi care naşte anumite raporturi juridice (de răspundere penală, civilă etc.) şi, pe de altă parte, există un eveniment, anume moartea, fapt natural, deci o împrejurare, care dă naştere altor raporturi juridice (de moştenire, etc.). Cu alte cuvinte, moartea este întotdeauna un eveniment (fapt natural), indiferent că are drept cauză o boală, o infracţiune (omor sau altă faptă penală) sau altă cauză (vârsta care determină încetarea funcţiei unui organ, deci nu propriu-zis o boală). Efectul, deci moartea, este invariabil față de cauză, un eveniment. Acţiunea care a produs efectul, în exemplul de mai sus, omorul, este o acţiune omenească şi nu trebuie confundată cauza (acţiunea omenească) cu efectul (evenimentul 6 produs). De aici putem trage şi concluzia că putem vorbi despre existenţa unor raporturi juridice diferite, care aparent doar au aceeaşi cauză. Categorii de acţiuni omeneşti a. Acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi în puterea legii sunt fapte voluntare ale omului, de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice, chiar împotriva voinţei autorilor faptei. De precizat că, spre deosebire de evenimente, acestea sunt acţiuni ale omului care, deşi nu sunt săvârşite în scopul de a produce efecte juridice, însă ca şi la evenimente, legea leagă de ele producerea unor consecinţe (efecte) juridice. b. Acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt toate celelalte acţiuni, altele decât cele arătate mai sus, adică manifestări de voinţă în scopul creării, modificării ori stingerii unui raport juridic concret. Aceste acţiuni formează larga categorie a actelor juridice, cea mai importantă în cadrul izvoarelor raportului juridic. Aşadar, numai în cazul actelor juridice individuale, efectele juridice sunt determinate de voinţa părţilor. Sunt acte juridice individuale şi diferite acte cu acest caracter (individual) emise de organe ale statului, de asemenea producătoare de efecte juridice. Actele juridice individuale se disting după ramurile de drept în primul rând şi au anumite trăsături specifice fiecărei ramuri, dar ele pot fi clasificate şi după alte criterii, cum ar fi numărul părţilor din raportul juridic, poziţia juridică a acestora, caracterul obligaţiei, etc. Asupra câtorva probleme legate de actele juridice vom reveni. c. O altă distincţie între acţiuni se mai face după cum prin săvârşirea lor se încalcă sau nu legea (dispoziţia normei juridice). După acest criteriu există: acţiuni licite şi actiuni ilicite. Acţiunile licite sunt cele care (acte sau fapte juridice) prin producerea lor nu aduc atingere, nu încalcă normele dreptului (dispoziţia normei juridice). Acţiunile ilicite sunt, în opoziţie cu cele mai sus arătate, acele acte ori fapte omeneşti (juridice) care aduc atingere, încalcă normele dreptului, având drept consecinţă naşterea altor raporturi juridice, a celor sancţionatorii, cum ar fi infracţiunile, contravenţiile, abaterile disciplinare, delictele civile, etc. Revenind la actele juridice ca premisă şi izvor al raportului juridic concret, arătăm că acestea sunt definite ca fiind o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, efecte care se produc numai dacă potrivit normei juridice există o astfel de intenţie. Acest sens al termenului de „act juridic” nu trebuie confundat cu sensul de „înscris constatator” care este mijloc de probă, act doveditor. Actele juridice sunt de o mare varietate, iar o clasificare a lor, după diferite criterii, este necesară pentru o bună cunoaştere a acestei instituţii juridice. 7  Între principalele criterii de clasificare şi categorii de acte juridice amintim următoarele: - după numărul părţilor, actele juridice pot fi: unilaterale şi bi sau multilaterale. Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi, cum ar fi de exemplu promisiunea publică a unui premiu, a unei recompense, testamentul, recunoaşterea unui copil, acceptarea unei succesiuni, etc. Actul juridic bilateral este acordul de voinţă a două părţi, iar cel multilateral a trei sau mai multe părţi (ex.: contractul). - după scopul urmărit, pot fi: acte juridice cu titlu oneros, acele acte în care, în schimbul folosului procurat, se urmăreşte realizarea altui folos, şi acte cu titlu gratuit, acele acte prin care se procură un folos fără a se urmări în schimb obţinerea altui folos. Din prima categorie putem exemplifica cu contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de schimb, etc., iar din cealaltă categorie, putem exemplifica cu donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă) etc. Alte clasificări: - după efectele produse, actele juridice pot fi: constitutive, translative şi declarative de drepturi; - după modul de formare, pot fi: consensuale, solemne şi reale (art.1174 din Codul civil); - după momentul în care îşi produc efectul, sunt: acte între vii şi acte pentru cauză de moarte; - după importanţa lor în raport cu un bun sau un patrimoniu, pot fi: de conservare, de administrare şi de dispoziţie. Importanţa juridică a acestor clasificări se manifestă pe mai multe planuri, urmând a fi detaliate la studiul raporturilor juridice de drept civil şi ale altor ramuri de drept. În ceea ce priveşte actele juridice, mai menţionăm că pentru încheierea valabilă (validitatea), cât şi pentru dovedirea ori producerea de efecte juridice, în cazul anumitor categorii de acte juridice se cer a fi întocmite anumite condiţii, prevăzute de lege. Există, astfel, condiţii de fond care vizează consimţământul (acordul sau manifestarea de voinţă), capacitatea juridică de a face actul, un obiect determinat și licit, precum şi o cauză licită și morală. Aceste condiţii privesc, potrivit dispoziţiilor Codului civil, validitatea unei convenţii (contract), dar pot fi extinse şi pentru alte acte juridice, desigur, cu excepţia altor condiţii speciale cerute numai pentru anumite acte civile. Alături de condiţiile de fond, mai există condiţii de formă care se cer îndeplinite uneori chiar pentru valabilitatea actului juridic (actele solemne, cum ar fi căsătoria, adopţia, testamentul, donaţia). Neobservarea și nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă ale unor acte juridice poate duce la nulitatea absolută sau relativă a acestora ceea ce determină sau poate să ducă la neproducerea efectelor juridice dorite de părţile unui raport juridic. 8