Drept Penal - Subiecte de Examen 1 PDF

1. Raportul juridic penal. Noțiune. Feluri Normele penale de incriminare ca specie de norme imperative dau naștere la 2 tipuri de raporturi juridice: - raport juridic de conformare - raport juridic de conflict Dreptul penal generează numai o specie de raport juridic anume raportul jurid...

1. Raportul juridic penal. Noțiune. Feluri Normele penale de incriminare ca specie de norme imperative dau naștere la 2 tipuri de raporturi juridice: - raport juridic de conformare - raport juridic de conflict Dreptul penal generează numai o specie de raport juridic anume raportul juridic de conflict. Raporturile juridice care există în dreptul penal sunt cele născute în momentul săvârșirii infracțiunii. Normele prohibitive se transpun în practică fără a genera raporturi juridice, asemenea raportul putându-se naște numai prin săvârșirea de infracțiuni. În plus se afirmă că imaginea unui raport juridic de conformare apare ca fiind tocmai norma de drept. Raportul penal de conflict este relație juridică ce se naște ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Raportul penal de conformare este relația juridică generată prin intrarea legii în vigoare. Raportul juridic penal ca legătura dintre stat și destinatarii legii penale, ce se naște prin intrarea în vigoare a normelor de incriminare sau prin săvârșirea infracțiunilor de către cei care nu se conformează. 2. Elementele raportului juridic penal Elementele raportului penal de conformare la fel ca în cazul oricărui alt tip de raport juridic sunt: subiectele, obiectul și conținutul Subiectele raportului penal de conformare sunt: statul ca subiect activ, și destinatarii normelor penale ca subiecte pasive. Obiectul raportului penal de conformare este constituit din conduita subiectelor respectiv acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care ele sunt ținute. Conținutul raportului de conformare reprezintă drepturile și obligațiile subiectelor acestuia și anume dreptul statului de a impune o anumită conduită destinatarilor și obligația corelativă a acestora de a o respecta. Subiectele raportului penal de conflict sunt statul ca subiect activ, și infractorul că subiect pasiv. Obiectul raportului penal de conflict îl constituie aplicarea și executarea sancțiunilor de drept penal. Aplicarea sancțiunilor de drept penal este atributul statului, exercitat prin puterea judecătorească. Conținutul raportului de conflict este constituit din dreptul statului de aplicare și impunere sancțiunii de drept penal și obligația corelativă a infractorului de a exercita. Raportul penal de conformare i-a naștere în momentul intrării în vigoare a legii, modificarea are loc în cazul în care pe durata existenței acestuia se produc schimbări referitoare la elementele sale, iar acesta se stinge prin decesul unui destinatar, pierderea calității pretinse de lege, dezincriminare și prin pierderea capacității penale. Raportul penal de conflict i-a naștere la data săvârșirii infracțiunii, modificarea constă în schimbarea unor aspecte legate de elementele sale, iar acesta încetează prin executarea sancțiunii sau prin incidența unor cauze de stingere a executării pedepsei. 3. Legalitatea incriminării și sancțiunilor de drept penal Principiul legalității incriminării și sancțiunilor de drept penal este consacrat în Codul Penal chiar în primele 2 articole. În Codul Penal, primul articol are denumirea marginală „legalitatea incriminării”, iar al 2-lea articol „legalitatea sancțiunilor de drept penal”. Principiul legalității incriminării și sancțiunilor de drept penal este acel principiu fundamental al dreptului penal potrivit căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârșirii lor constituie infracțiune, iar sancțiunile ce pot fi aplicate celor care le-au comis sunt exclusiv cele prevăzute de legea penală la data încălcării legii penale. Realitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului și organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârșirii lor constituie infracțiune și pot fi sancționate penal ce fac. Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Codul Penal, nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită. Există o excepție în cazul în care legea este mai favorabilă infractorului, în toate situațiile sancțiunile penale aplicabile sunt cele prevăzute de lege la data săvârșirii infracțiunii. Principiul legalității incriminării și sancțiunilor de drept penal impune 5 standarde și anume că legea penală trebuie să fie: scrisă, certă, neretroactivă, strictă și adoptată în condițiile Constituției. 4. Principiul activității legii penale Principiul activității legii penale este regula de aplicare în timp a legii penale, potrivit căreia legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare – art. 3 C. pen. Reiese deci că legea penală nu se poate aplica unor fapte comise anterior momentului în care aceasta a intrat în vigoare și nici faptelor comise după ce a ieșit din activitate. Deci putem spune că de la principiul activității legii penale de regulă se exclude retroactivitatea cât și ultraactivitatea. Legea penală se aplică începând cu momentul intrării în vigoare. Conform art. 78 din Constituție legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în monitorul oficial sau la o altă dată ulterioară, mai îndepărtată de 3 zile, prevăzută în cuprinsul său. Termenul de 3 zile este aplicabile actelor normative care cuprind norme juridice penale, cu excepția ordonanțelor de urgență și a legilor penale mai favorabile retroactive. Ordonanțele de urgență intră în vigoare nu după 3 zile de la data publicării în monitorul oficial, ci la data depunerii lor spre dezbatere în procedură de urgență la camera competentă să fie sesizată, în conformitate cu art. 115 alin. 5 din Constituție, dacă anterior ordonanța în cauza a fost publicată în monitorul oficial. În caz contrar, numai după publicarea oficială a acesteia. Principiul activității legii penale este o aplicație particulară a principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal. 5. Neretroactivitatea legii penale Excepții de la principiul activității legii penale se pot manifesta prin retroactivitatea legii penale și prin ultraactivitatea legii penale. Conform art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau convenționale mai favorabile. Legea penală poate retroactiva numai dacă: Este o lege care dezincriminează Este o lege penală nouă mai favorabilă (inclusiv interpretativă) Este o lege de procedură (care se aplică imediat, indiferent de data comiterii faptei) Retroactivitatea legii penale dezincriminatoare este un caz particular de aplicare a regulii legii penale mai favorabile, deoarece, prin excelență, legea penală ce scoate anumite fapte din sfera ilicitului penal este o lege penală mai favorabilă. 6. Aplicarea legii penale mai favorabile Aplicarea legii penale mai favorabile înainte de soluționarea definitivă a cauzei se regăsește în articolul 5 C. pen. și este definită astfel în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea mai favorabilă. Pentru incidența regulii mitior lex, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 C. pen., Sunt necesare mai multe condiții cumulative: existența unei situații tranzitorii - în materie penală această situație reprezintă o succesiune de legi penale, între data săvârșirii infracțiunii și încetarea raportului penal de conflict. fapta să fie prevăzută ca infracțiune în toate legile penale succesive - adică fapta examinată să fie infracțiune atât potrivit legii în vigoare la data săvârșirii acesteia virgula cât și conform legilor succesive noi. Fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală și să fie comisă cu vinovăție. cauza să nu fi fost soluționată definitiv - adică într-un proces să nu se fi dat sentința dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă - adică mai blândă. Pentru stabilirea legilor mai favorabile trebuiesc utilizate 4 criterii: condițiile de incriminare; cerințele privind tragerea la răspundere penală; condițiile de sancționare; consecințele condamnării. Aplicarea legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei se regăsește în articolul 6 C. pen. Potrivit căruia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, lunea acțiune aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. 7. Teritorialitatea legii penale (art. 8 C. pen.) Conform principiului teritorialității legea penală română se aplică faptelor săvârșite pe teritoriul României sub toate aspectele, respectiv cel al stabilirii existenței infracțiunilor, apărării sancțiunilor penale, executării sancțiunilor penale și referitor la efectele juridice ale condamnării pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul României. Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin infracțiunea săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriul României sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Infracțiunea si consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii. Există și anumite excepții si de la principiul teritorialității legii penale și anume: imunitatea de jurisdicție diplomatică care constă în neaplicarea legii penale infracțiunilor comise de personalul diplomatic altor state sau organizații internaționale potrivit tratatelor și uzanțelor internaționale; Infracțiuni săvârșite la bordul aeronavelor și navelor străine (infracțiunile săvârșite la bordul navelor și aeronavelor militare sau oficiale străine, infracțiuni săvârșite la bordul navelor și aeronavelor civile sau comerciale străine); infracțiunile comise de personalul armatelor străine aflate pe teritoriul României; Infracțiuni comise în localurile misiunilor diplomatice străine din România și imunități personale (imunitatea parlamentară, imunitatea președintelui României, imunitatea ministerială, imunitatea judiciară, imunitatea avocatului poporului și adjuncților acestuia și imunitatea familială). 8. Personalitatea legii penale (art. 9 C. pen.) Principiul personalității legii penale se aplică și în cazul infracțiunilor din afara României dacă este cetățean român sau persoană juridică română. Pentru a se putea aplica legea penală din perspectiva acestui principiu trebuie să ținem cont de anumite condiții și anume:  a) pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită de către un cetățean român sau o persoană juridică română în afara teritoriului țării trebuie în legea română să fie detențiune pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani; b) pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită de către un cetățean român sau o persoană juridică română în afara teritoriului țării, atunci când legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani, legea penală română se aplică dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat. în cazul infracțiunilor ușoare sau al infracțiunilor cu gravitate medie legiuitorul impune condiția dublei incriminări. 9. Realitatea legii penale Regula realității legii penale presupune aplicarea acesteia infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române. Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis. Potrivit art. 12 C. pen., dispozițiile privind realitatea legii penale cu caracter subsidiar, întrucât se aplică numai dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internațional la care România este parte. Spre exemplu, dacă infracțiunea este comisă de către o persoană care beneficiază de imunitate diplomatică. 10. Universalitatea legii penale Principiul universalității legii penale este reglementat în articolul 11 din Codul Penal Potrivit căruia: „legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în articolul 10 săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri: a) s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă; b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.” Această dispoziție prevăzută litera b nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Conform articolului 12 din Codul Penal dispozițiile privind universalitatea legii penale au caracter subsidiar, întrucât se aplică numai dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internațional la care România este parte. Infracțiunile săvârșite condițiile articolului 11, partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune România, inclusiv în ipoteza în care pedeapsa executată în afara țării este amenda. 11. Extrădarea. Noțiune. Feluri. Termen de „extrădare” este susceptibil de 2 accepțiuni respectiv: instituție a dreptului penal și formă a cooperării judiciare internaționale. Ca instituție a dreptului penal, extrădarea cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează condițiile în care România acordă sau solicită extrădarea. Extrădarea este una dintre cele mai importante și vechi forme de cooperare internațională a statelor lumii din materia dreptului penal, fiind un act bilateral. În sfera subiectelor care se solicită extrădarea intră: statul pe al cărui teritoriu s-a săvârșit infracțiunea statul al cărui cetățean este infractorul statul împotriva intereselor căruia s-a săvârșit infracțiunea sau pe al cărui teritoriu este rezidentă persoana vătămată instanțele penale internaționale sediul reglementării instituției extrădării se află în principal, în Legea nr. 302/2004. Norme de principiu se mai găsesc în Constituție respectiv articolul 19, și în codul penal potrivit articolului 14. Extrădarea este de 2 feluri: - extrădarea voluntară - persoana extrădabilă are dreptul să declare în fața instanței că renunță la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare și că își dă consimțământul să fie extrădată și predată autorităților competente ale statului solicitant. - extrădarea simplificată - prezentarea unei cereri formale de extrădare și a actelor prevăzute de lege nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenția internațională aplicabilă în relația cu statul solicitant sau în cazul în care legislația acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare și aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România. 12. Prevederea faptei în legea penală – trăsătură esențială a infracțiunii În cadrul tipicității obiective ne interesează numai condiție care vizează aspectele obiective virgulă deoarece cerințele referitoare la aspectele subiective virgulă de lege lata țin de tipicitatea subiectivă. Prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concret săvârșită, ce urmează a fi considerată infracțiune, să corespundă întocmai descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. această corespondență se realizează atât în planul elementelor de natură obiectivă cât și a elementelor de natură subiectivă. Prevederea faptei în legea penală este o trăsătură esențială care presupune următoarele cerințe: 1. existența aspectului obiectiv concret - acțiunea sau inacțiunea unei persoane, urmarea imediată, legătura de cauzalitate 2. existența unei norme de incriminare 3. identitatea între elementele faptic concrete și cele ale normei de incriminare Aspectul obiectiv constă în săvârșirea unei fapte în lumea înconjurătoare, care să cuprindă cele 3 elemente: elementul material (o acțiune sau inacțiune), urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre primele două. Preexistența unei norme de incriminare sau unui model ori tipar legal este cea de a 2-a cerință pe care o presupune trăsătura prevederii faptei în legea penală. Este vorba despre existența, la data săvârșirii faptei, a unui text incriminator al acestei fapte. 13. Intenția Intenția este o formă a vinovăției În cazul căreia făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și fie îl urmărește, prin săvârșirea acelei fapte, fie deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii lui. Intenția este forma de vinovăție cea mai întâlnită în practică și care nu poate lipsi din elementul subiectiv al vreunei infracțiuni. Intenția nu apreciază în funcție de factorul volitiv, care este invariabil, ci în raport de factori intelectiv care poate avea variațiuni sau intensități diferite. Intenția este de 3 tipuri: a) intenție directă - este acea modalitate a intenții care constă în atitudinea făptuitorului de a prevede rezultatul faptei sale și de urmărire acestuia prin săvârșirea faptei. Intenția directă este în toate cazurile în care făptuitorul a urmărit producerea rezultatului, independent de maniera în care l-a prefigurat. b) intenția indirectă - este acea modalitate intenției ce constă în atitudinea făptuitorului de reprezentarea rezultatului conduitei sale, fără să-l urmărească, dar de acceptarea posibilității producerii acestuia. Există intenție directă și în cazul în care făptuitorul nu are convingerea că rezultatul faptei sale va surveni, dacă el a dorit producerea rezultatului. c) Intenția premeditată - atunci când făptuitorul comite fapta cu detașare psihică și după o prealabilă pregătirea acesteia. Condițiile intenției premeditate sunt: detașarea psihică  a făptuitorului; trecerea unui interval de timp de la momentul rezoluții infracționale și până la săvârșirea infracțiunii; în perioada dintre momentul luării deciziei infracționale și începerea executării infracțiunii infractorul să desfășoare o activitate de pregătire a executării acesteia. d) intenția repentină - este atunci făptuitorul ia spontan decizia de a comite fapta, deoarece se află sub influența unei tulburări sau emoții puternice. e) Intenția obișnuită - este atunci când făptuitorul comite fapta netulburat și nestăpânit de emoție, dar fără o pregătire a comiterii acesteia. intenția obișnuită se află în zona dintre intenția premeditată și cea afectivă, deoarece spre deosebire de intenția premeditată, în cazul intenției simple făptuitorul nu prepară comiterea faptei, iar comparativ cu intenția afectivă (repentină), nu este tulburat ori emoționat. 14. Culpa Fapta este săvârșită din culpă atunci când: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce și nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Culpa se înfățișează că fiind cea de a 2-a formă a factorului intelectiv. spre deosebire de intenție, care constituie regula, culpa este o formă de vinovăție excepțională, în sensul că în cazul celor mai multe infracțiuni, faptele din culpă nu sunt incriminate. În cazul culpei făptuitorul trebuie să fie conștient de împrejurarea că prin efectuarea acțiunii sau inacțiunii sale există un risc substanțial și nejustificat al apariției unor vătămări ale valorilor sociale. Modalitățile culpei sunt: - culpa simplă - este acea modalitatea culpei ce constă în atitudinea făptuitorului d neprevederea rezultatului faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Această modalitate a culpei este aplicabilă de regulă, în cazul persoanelor care desfășoară anumite activități reglementate și care din cauza neatenției, prin activitățile respective cauzează rezultate periculoase. - culpa cu prevedere - Este acea modalitate a culpei ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmărește, socotind fără temei că el nu se va produce. în cazul culpei cu prevedere virgula delicventul percepe riscul dar îl ignoră, altfel spus prefigurează apariția rezultatului activității sale, însă apreciază că el nu va surveni. Culpa cu prevedere nu trebuie confundată cu intenția indirectă; între cele 2 există atât deosebiri cât și asemănări. asemănările între cele 2 modalități de vinovăție constau în: prevederea rezultatului elementului material; atitudinea superficială privitoare la rezultat și lipsa urmării procedurii rezultatului. Deosebirea constă în aceea că în ceea ce privește intenția indirectă, făptuitorului îi este indiferent dacă rezultatul se va produce sau nu, în timp ce în cazul culpei cu prevedere, acesta crede sincer întemeindu-se pe factorii subiectivi ori obiectivi că rezultatul nu se va produce. 15. Intenția depășită (praeterintenția) În conformitate cu dispozițiile articolului 16 alineatul 5 din Codul Penal, există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. În cazul intenției depășite făptuitorul prevede un anumit rezultat al faptei sale pe care îl urmărește sau îl acceptă, dar peste acest rezultat se produce un alt rezultat, mai grav, pe care făptuitorul deși l-a prevăzut, nu l-a acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să prevadă. În cazul intenției depășite, făptuitor vrea să efectueze o acțiune sau inacțiune licită sau ilicită în vederea realizării unei anume finalități, iar în momentul derulării activității el are reprezentarea eventualității unui rezultat mai grav, pe care nu-l acceptă sau îl lipsește prefigurarea acestui rezultat, deși trebuia și putea să-l prevadă. 16. Legitima apărare Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare potrivit articolului 19 alin. 1 Codul Penal. Potrivit aceluiași articol alineatul 2 este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului. Se prezumă a fi în legitimă apărare în condițiile alineatului 2 acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau un loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violența, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții. Condițiile referitoare la atac sunt: să fie material, direct, imediat, injust și să pună în pericol persoana făptuitorului virgula altuia, drepturile acestora sau un interes general. Condițiile ripostei sunt: să fie necesară, orientat împotriva agresorului, proporțională cu gravitatea atacului și să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală. Legitima apărare este o cauză justificativă care produce efecte in rem, ceea ce înseamnă că dacă s-a probat existența acesteia, consecințele sale se vor extinde asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei. 17. Starea de necesitate Potrivit articolului 20 din Codul Penal este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-au fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. Starea de necesitate nu se confundă cu starea de asediu sau starea de urgență, deși ambele pot fi surse ale stării de necesitate. starea de necesitate a fost reglementată ca o cauză justificativă, deoarece nici o lege, fără să fie artificială sau arbitrară, nu ar putea pretinde unui om supus unui pericol imediat și care nu putea fi evitat în alt mod să stea pasivi să accepte cu resemnare situația. Condițiile referitoare la pericol sunt: să fie imediat; să amenințe viața integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului ori a altei persoane sau un bun important al său ori a altei persoane sau un interes general și să fie inevitabil. Condițiile privind activitatea de salvare sunt: Să fie necesară; să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat; să nu fie efectuată de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligația să înfrunte pericolul și să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală. starea de necesitate este o cauză justificativă și produce efecte in rem. 18. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații Potrivit articolului 21 din Codul Penal este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Din analiza prevederilor articolului 21 rezultă că în realitate, acest text legal reglementează 2 cauze justificative. Este vorba despre exercitarea unui drept recunoscut de lege și îndeplinirea unei obligații impuse de lege ori de autoritatea competentă. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații sunt cauze justificative, ceea ce înseamnă că efectele lor se produc in rem. În ceea ce privește exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege circula presiuni ca acestea pot avea izvorul în legislația primară, în legislația secundară, într-un tratat internațional, în măsura în care acesta este ratificat de statul român sau reglementare a Uniunii Europene. Condițiile exercitării unui drept recunoscut de lege sunt: 1. exercitarea unui drept recunoscut de lege 2. exercitarea dreptului să aibă loc cu respectarea cerințelor legii Condițiile cauzei justificative a împlinirii unei obligații impuse de lege ori de autoritatea competentă sunt: 1. condiția comună - îndeplinirea obligației să fie prevăzută de lege sau impusă de autoritatea competentă 2. condiții specifice privind ordinul autorității competente: a) fapta să fie impusă printr-o dispoziție emisă de autoritate competentă b) ordinul autorității competente să aibă forma cerută de lege c) ordinul autorității competente să nu fie vădit ilegal d) fapta săvârșită în baza ordinului autorității competente să fie prevăzută de legea penală 19. Consimțământul persoanei vătămate Conform articolului 22 din codul penal este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. lipsa consimțământului persoanei vătămate sau existența acestuia poate figura între cerințele de incidență a normei de incriminare. Condițiile consimțământului persoanei vătămate: a) existența unui acord privind comiterea faptei prevăzute de legea penală anterior săvârșirii acesteia - dacă acordul persoanei vătămate a fost exprimat post factum, având semnificația iertării, consimțământul poate avea rolul unei circumstanțe atenuante judiciare. b) existența condițiilor de valabilitate a acordului persoanei vătămate - consimțământul persoanei vătămate este de fapt un veritabil contract, astfel că trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate ale contractelor. c) persoana vătămată să poată dispune de valoarea socială lezată prin fapta consimțită - persoana vătămată nu poate dispune de orice valoare socială, legea excluzând din sfera de dispoziție a persoanei anumite valori sociale. d) consimțământul să nu se refere la infracțiuni contra vieții sau la alte infracțiuni excluse - consimțământul persoanei vătămate nu este acceptat în cazul în care fapta consimțită aduce atingere unor valori sociale ce depășesc interesul personal al victimei. e) fapta consimțită de persoana vătămată trebuie să fie prevăzută de legea penală - numai dacă fapta comisă de făptuitor este una prevăzută de legea penală se pune problema incidenței consimțământului persoanei vătămate - cauză justificativă 20. Constrângerea fizică Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista potrivit articolului 24 din Codul Penal. Împrejurarea ce constituie constrângere trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie exterioară să fie excepțională să fie de neînlăturat să determine fapta prevăzută de legea penală Fundamentul constrângerii fizice îl reprezintă faptul că persoana care a comis fapta prevăzută de legea penală sub presiunea exercitată de energia străină căreia nu i-a putut rezista, nu a avut libertatea de voință și acțiune. Condițiile constrângerii fizice sunt:  ✓ fapta să fie comisă sub imperiul unei energii exterioare, orientat asupra fizicului făptuitorului - făptuitorul săvârșește fapta prevăzută de legea penală din cauza intervenirii unei forțe străine asupra energiei sale fizice. ✓ făptuitorul să nu poată rezista constrângerii - această condiție presupune că făptuitorul se află în imposibilitate obiectivă de a înlătura energia exterioară. Posibilitatea opunerii rezistenței față de pericol se cercetează cu luare în considerare a naturii și intensității forțe exterioare și a tuturor condițiilor în care a avut loc constrângerea. ✓ fapta săvârșită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală - numai fapta prevăzută de legea penală poate constitui premisa discutării incidenței sau nu a constrângerii fizice, cauză care determină existența infracțiunii Constrângerea fizică este o cauză personală care determină in existența infracțiuni, deoarece făptuitorul a fost determinat absolut să comită fapta ori a fost în imposibilitate să acționeze așa cum i-a pretins legea penală. astfel constrângerea fizică produce efecte in personam. 21. Constrângerea morală Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturată în alt mod, potrivit articolului 25 din Codul Penal. Fundamentul constrângerii morale rezidă, ca și în cazul constrângerii fizice, în lipsa factorului volitiv. în ipoteza existenței constrângerii morale, presiunea exercitată asupra energiei psihice se poate efectua fie prin acte de violență psihică, fie prin activități de violență fizică. Condițiile constrângerii psihice sunt: fapta prevăzută de legea penală să fie comisă sub imperiul unei forțe exterioare îndreptate împotriva psihicului făptuitorului - făptuitorul săvârșește fapta împotriva voinței sale, care este anihilată de forța străină. făptuitorul să fie expus unui pericol grav, imediat, injust și real - pericolul este grav când amenințarea privește valori sociale importante a căror vătămare ar produce consecințe iremediabile sau greu de reparat; pericolul trebuie să fie real și nu mult inferior ca importanță, comparativ cu valoarea socială vătămată prin fapta celui amenințat cu pericolul. Pericolul trebuie să fie injust, astfel că amenințarea cu săvârșirea unei fapte licite nu poate constitui constrângere psihică. Pericolul rezultat din amenințare sau presiune trebuie să fie nu numai grav ci și real, nu imaginar sau fals. Pericolul real este necesar să fie și imediat. Pericolul este imediat când este pe cale să apară sau este deja în curs de derulare. făptuitorul să nu poată înlăturat pericolul decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală - această condiție presupune că făptuitorul se află în imposibilitatea de a înlătura energia exterioară orientată împotriva psihicului său prin alte modalități decât prin comiterea faptei ilicite prevăzute de legea penală. fapta săvârșită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală - Numai fapta prevăzută de legea penală poate constitui premisa discutării incidenței sau nu a constrângerii morale, cauză de neimputabilitate. Constrângerea psihică este o cauză personală de neimputabilitate, astfel efectele acesteia sunt in personam. 22. Excesul neimputabil Depășirea neimputabilă a limitelor legitimei apărări. Potrivit articolului 26 alineatul 1 din Codul Penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. Condițiile excesului neimputabil de legitimă apărare sunt: 1. existența condițiilor legitimei apărări cu excepția proporționalității - astfel trebuiesc îndeplinite toate condițiile legitimei apărări cu excepția celei a proporționalității 2. depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea atacului 3. depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea atacului să fie datorată tulburării sau temerii făptuitorului 4. fapta săvârșite să fie prevăzută de legea penală Față de specificul acestei cauze de neimputabilitate efectele sale de natură penală se vor produce numai cu privire la acele persoane participante la acțiunea de apărare care s-au aflat în stare de tulburare sau temere în momentul săvârșirii faptei astfel adică efectele sunt in personam. Depășirea neimputabilă a limitelor stării de necesitate Potrivit articolului 26 alineatul ii din codul penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Condițiile excesului neimputabil în acțiunea de salvare sunt: 1. Existența condițiilor stării de necesitate, cu excepția inexistenței unei disproporții vădite - singura condiție care nu trebuie îndeplinită este cerința n producerii unor consecințe vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat 2. depășirea limitelor stării de necesitate 3. făptuitorul să nu-și fi dat seama în momentul săvârșirii faptei că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat 4. fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală În prezența acestei cauze fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune. Dar o asemenea faptă poate atrage alte forme de răspundere juridică. Efectele acestei cauze de neimputabilitate sunt cu caracter in personam. 23. Minoritatea făptuitorului Conform articolului 27 din Codul Penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru răspunderea penală. Condițiile minorității făptuitorului sunt: a) făptuitorul să nu fi împlinit la data săvârșirii faptei vârsta de 14 ani ori să fi avut între 14 și 16 ani și să fi lucrat fără discernământ - dacă minorul a săvârșit fapta după împlinirea vârstei de 14 ani și a avut discernământ el răspunde penal dar poate beneficia de alte cauze care exclud infracțiunea. Discernământul presupune capacitatea minorului de a înțelege și de a și manifesta conștient voința față de un anumit fapt. b) făptuitorul să aibă vârsta sub 14 ani sau între 14 și 16 ani în momentul comiterii faptei - condiția se examinează raport de data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor de durată a căror consumare are loc după data împlinirii vârstei de 14 ani, și vârsta de 16 ani, minorul poate răspunde penal numai pentru actele efectuate ulterior împlinirii vârstei de 14 ani și numai dacă a avut discernământ. c) Fapta comisă în stare de minoritate să fie prevăzută de legea penală Fapta săvârșită de un minor care nu îndeplinește condițiile pentru a fi subiect activ al infracțiunii nu constituie infracțiune. În cazul minorilor între 14 și 16 ani răspunderea penală nu poate fi stabilită decât dacă se constată că au săvârșit fapta cu discernământ. Minoritatea este o cauză personală de înlăturare a caracterului infracțional al faptei astfel producând efecte in personam. 24. Iresponsabilitatea În conformitate cu prevederile articolului 28 din Codul Penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice fie din alte cauze. În cazul iresponsabilității lipsesc ambii factori e vinovăției în momentul săvârșirii faptei, dar poate lipsi și doar unul dintre cei 2 factori. Condițiile iresponsabilității sunt: a) făptuitorul, în momentul comiterii faptei, să nu-și poată da seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori să nu le poată controla - simpla prezență a unei boli mintale nu are în toate cazurile semnificația unei cauze de neimputabilitate. b) starea de iresponsabilitate să existe în timpul comiterii faptei - iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată durata realizării elementului material al laturii obiective a conținutului constitutiv c) starea de iresponsabilitate să fi fost cauzată de o boală psihică sau de alte cauze cu excepția intoxicații, minorității sau erorii de fapt d) fapta comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect excluderea caracterului infracțional al faptei prevăzute de legea penală. În toate cazurile, iresponsabilitatea făptuitorului trebuie stabilită pe baza concluziilor unui raport medico-legal de expertiză psihiatrică, întocmit de o comisie de medici, care vor trebui să conchidă dacă făptuitorul a avut sau nu discernământ în momentul comiterii faptei. Iresponsabilitatea produce efecte in personam. Față de persoanele iresponsabile care au comis fapte prevăzute de legea penală nejustificate se pot lua anumite măsuri de siguranță. Iresponsabilitatea este o cauză de neimputabilitate personală, iar aceasta nu exclude de plano existența unor procese subiective minime care să se exteriorizeze. În principiu, iresponsabilitatea exclude răspunderea civilă delictuală, dar făptuitorul poate fi obligat la plata unei indemnizații. 25. Intoxicația În conformitate cu prevederile articolului 29 din Codul Penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive. După gradul de îmbibație intoxicația poate fi totală sau parțială. intoxicația denumită și beția totală este de 3 feluri: psihopatică, epileptiformă sau completă. dintre aceste 3 feluri de beție totală, primele 2 feluri - beția psihopatică și cea epileptiformă - aparțin psihopatologiei și țin de incapacitatea sau iresponsabilitatea penală, pentru că sunt specii de alienație mintală. Beția completă este singura dintre formele beției, după criteriul intensității intoxicației, care intră în sfera cauzei de înlăturare a vinovății prevăzute de articolul 49 din Codul Penal. După rolul voinței făptuitorului, intoxicația poate fi accidentală și voluntară. În funcție de substanța care a cauzat starea de intoxicație, putem distinge în beție caldă, adică cea alcoolică și beția rece, cea cauzată de alte substanțe. Condițiile intoxicației sunt: a) starea de intoxicație să fie accidentală și să fie cauzată de alcool sau cu alte substanțe psihoactive. b) starea de intoxicație să determine posibilitatea făptuitorului de a ajuta seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori imposibilitatea să le controleze. c) starea de intoxicație să existe în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. d) fapta comisă în stare de intoxicație, să fie prevăzută de legea penală. Constatarea intoxicației., deși nu permite angajarea răspunderii penale, nu exclude alte forme de răspundere juridică, ar fi răspunderea civilă sau răspunderea disciplinară, cu excepția răspunderii contravenționale. Existența stării de intoxicație nu exclude nici posibilitatea luării unor măsuri de siguranță și nici răspunderea civilă delictuală. Așa cum am văzut intoxicația este o cauză de neimputabilitate care produce efecte in personam. Simpla comitere în stare de ebrietate a unei fapte prevăzute de legea penală, nici nu exclude nici nu atenuează răspunderea penală dacă starea de intoxicație nu abolește discernământul. 26. Eroarea În cazul acestei cauze de neimputabilitate, făptuitorul, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. De asemenea, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată Eroarea deformează factorul intelectiv până la abolire, am văzut în același timp consecințe indirecte și asupra factorului volitiv. După obiectul asupra căruia poartă falsa reprezentare a realității, eroarea este de fapt și de drept. Eroarea de fapt are ca obiect elemente sau date din lumea materială. Eroarea de drept, numită și de normă, are ca obiect o normă juridică. Eroarea de drept poate fi de drept penal sau de drept extrapenal. Eroarea de drept penal constă în cunoașterea greșită a conținutului unei norme care reglementează raporturi de drept penal sau nerecunoașterea existenței acesteia. Eroarea de drept extrapenal constă în falsa reprezentare a conținutului sau a existenței unei norme ce disciplinează alte materii decât cea rezervată dreptului penal, la care fac referire anumite norme de incriminare. Condițiile erorii: a) Ale erorii esențiale sunt: - făptuitorul să fi avut o falsă reprezentare cu privire la existența unei norme de drept extrapenal, împrejurări, stări sau situații de care depinde caracterul infracțional al faptei. Starea este felul în care se prezintă o entitate, situația este poziția în care se află o entitate, iar împrejurarea este o circumstanță în care se comite fapta. - falsa reprezentare a datelor de fapt ori a normei juridice trebuie să existe în momentul comiterii faptei - de elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare trebuie să depindă caracterul penal al faptei - fapta comisă în stare de eroare să fie prevăzută de legea penală b) Ale erorii neesențiale sunt: - făptuitorul să fi avut o falsă reprezentare cu privire la existența unei norme împrejurări, stări sau situații referitoare la un element circumstanțial agravant - falsa reprezentare a datelor de fapt ori a normei trebuie să existe în momentul comiterii faptei - de elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare trebuie să depindă caracterul agravant al faptei - fapta comisă în stare de eroare să fie prevăzută de legea penală Eroarea asupra tipicității prevăzută în articolul 30 alineatul 1 din Codul Penal este o cauză neimputabilă ce produce efecte in personam, care nu exclud însă luarea unor măsuri de siguranță dacă fapta este nejustificată. Eroarea asupra antijuridicității pevăzută în articolul 30 alineatul 5 din codul penal este cauza de neimputabilitate personală dacă este invincibilă. La fel ca în cazul erorii asupra tipicității se pot lua măsuri de siguranță. Eroarea asupra unui element circumstanțial agravant sau asupra unei circumstanțe agravante are caracter personal, dar are ca efect imposibilitatea luării în considerare a elementului sau circumstanței în cauză, fără nici o influență asupra existenței infracțiunii în varianta simplă. 27. Cazul fortuit În conformitate cu dispozițiile articolului 31 din Codul Penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecințe fără ca vreunei persoane să i se poată reține vinovăția. Cazul fortuit începe unde încetează culpa și se sfârșește acolo unde începe constrângerea fizică. Cazul fortuit nu trebuie confundat cu forța majoră, deși mulți autori au susținut că nu există nicio deosebire între cele 2 specii de cauze de neimputabilitate. Între forța majoră și cazul fortuit există deosebire de esență virgula motiv pentru care cele 2 noțiuni poți și trebuie delimitate. Deosebirea între cazul fortuit și constrângerea fizică reiese din faptul că, în timp ce la constrângere făptuitorul este silit să desfășoare activitatea descrisă de legea penală, la cazul fortuit făptuitorul efectuează activitatea de bunăvoie. Cazul fortuit este singura cauză ce exclude vinovăția ale cărei efecte se produc in rem. Condițiile cazului fortuit sunt: a) rezultatul faptei prevăzute de legea penală să fie consecința unei împrejurări imprevizibile - imprevizibilitatea împrejurării care depinde caracterul penal al faptei trebuie să fie obiectivă, adică nici o altă persoană aflată în locul făptuitorului să nu fi avut posibilitatea prevederii survenirii întâmplării și efectelor acesteia b) împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncțiune cu fapta cărei consecință a determinat-o c) care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea penală Din perspectiva efectelor cazul fortuit este singura cauză de neimputabilitate care produce efecte in rem, iar prin prezența acesteia între cauzele care exclud infracțiunea este infirmată, totodată, teoria potrivit căreia cel care dispun o anumită activitate răspunde la toate consecințele conduitei sale. 28. Obiectul infracțiunii Obiectul infracțiunii este acel factor al infracțiunii ce constă în valoarea socială și relațiile sociale generate de aceasta, vătămate prin fapta interzise de norma de incriminare. Obiectul infracțiunii îl reprezintă valoarea socială lezată prin fapta infracțională. Obiectul infracțiunii nu se confundă cu instrumentele sau mijloacele materiale cu ajutorul cărora a fost comisă infracțiunea și nici cu lucrurile produse prin infracțiune. De asemenea virgula obiectul infracțiunii nu trebuie confundat cu mijloacele materiale de probă. Formele obiectului infracțiunii sunt: a) obiectul juridic generic / general - este specia de obiect al infracțiunii ce constă în valoarea socială care generează un fascicul de relații sociale, reprezentând criteriul  folosit de legiuitor pentru asocierea mai multor infracțiuni într-un grup. Obiectul juridic generic este valoarea socială ocrotită de mai multe norme de incriminare. b) obiectul juridic specific / special - este categoria de obiect al infracțiunii care constă în valoarea socială ocrotită de o anumită normă de incriminare și relațiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic specific se subsumează celui generic, deoarece corelația între cele două categorii este una specie-gen. Obiectul juridic special are o importanță mare în fundamentarea incriminării faptelor antisociale și reprezintă, unul dintre factorii care sunt avuți în vedere de legiuitor la stabilirea naturii și gravității sancțiunilor aplicabile persoanelor care comit faptele ce vizează valoarea socială protejată penal. c) obiectul material - este entitatea fizică împotriva căreia este orientat elementul material al infracțiunii. El poate consta într-un lucru ori în corpul unei persoane. Obiect juridic au toate infracțiunile, în timp ce obiect material au numai unele infracțiuni. nu au obiect material infracțiunile de amenințare, nedenunțare, bigamie ș.a. Infracțiunile care au obiect material sunt numite în doctrină infracțiuni materiale, iar infracțiunile fără obiect material poartă denumirea de infracțiuni formale. Obiectul material este lucrul sau persoana împotriva căreia este orientat elementul material al infracțiunii. d) obiect juridic unic - infracțiunile cu un singur obiect juridic e) obiect juridic complex - este specia de obiect al infracțiunii ce cuprinde 2 sau mai multe obiecte juridice simple reunite. Nu toate infracțiunile complexe au un obiect juridic complex cum este cazul infracțiunii de omor deosebit de grav. f) obiectul infracțiunii în norma de incriminare - obiectul infracțiunii rezultă direct sau indirect din normele de incriminare. Nu în cazul tuturor normelor de incriminare obiectul infracțiunii este prevăzut expressis verbis, ci numai la unele dintre acestea. 29. Subiecții infracțiunii Infracțiunea, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane fizice sau juridice care a încălcat obligația de conformare. Cu excepția minorilor sub vârsta de 14 ani, a iresponsabililor și a persoanelor juridice care nu au capacitate penală, toate subiectele de drept sunt susceptibile de a săvârși infracțiuni Toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi vătămate prin infracțiuni. Astfel, fie activ prin comitere, fie pasiv în postura de persoane vătămate, toate subiectele de drept pot fi angrenate în săvârșirea unei infracțiuni prin comiterea, respectiv suportarea consecințelor acesteia. Subiecții infracțiunii sunt infractorul ca subiect activ și persoana vătămată ca subiect pasiv. Subiect activ - persoană fizică Este subiect activ al infracțiunii sau infractor persoana fizică sau juridică ce săvârșește o faptă care constituie infracțiune, prin acte de executare virgule de instigare sau de complicitate. Subiectul activ al infracțiunii nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea de făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzută de legea penală, care poate sau nu să fie infracțiune. Condițiile generale ale subiectului activ persoană fizică sunt: capacitatea juridică - pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să fie infracțiune, este necesar ca făptuitorul persoană fizică să fi împlinit la data săvârșirii faptei, mai  exact la data efectuării elementului material, vârsta de 14 ani și să aibă discernământ. Calitatea de subiect activ al infracțiunii încetează la data decesului persoanei infractorului. responsabilitatea - responsabilitatea este starea psihofizică a unei persoane de a avea capacitatea reprezentării conduitei sale și a urmărilor acesteia, orientându-și în mod voit energia sa fizică în raport cu această conduită. libertatea de voință și acțiune - responsabilitatea și capacitatea juridică sunt 2 condiții necesare pentru dobândirea calității de infractor dar nu suficiente. Pe lângă acestea mai trebuie îndeplinită una anume libertatea de voință și acțiune. Prin aceasta se înțelegea atitudinea infractorului de a lua liber decizia infracțională, săvârșind în mod neconstrâns fapta prevăzută de legea penală. Subiect activ persoană juridică una dintre condițiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice este ca aceasta să aibă personalitate juridică. persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Persoanele juridice de drept privat dobândesc personalitate juridică în funcție de specificul fiecăreia, acestea fiind clasificate de regulă în 2 mari categorii: persoane juridice cu scop lucrativ și persoane juridice fără scop lucrativ. O a doua condiție generală pentru a putea fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice este ca aceasta să nu facă parte din categoria celor excluse, deoarece nu toate persoanele juridice răspund penal. Statul, autoritățile publice și instituțiile publice nu răspund penal deoarece nu au capacitate juridică penală. Subiectul pasiv al infracțiunii Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin infracțiune, altfel spus subiectul pasiv al infracțiunii este persoana vătămată. Spre deosebire de infractori persoana vătămată nu trebuie să îndeplinească nicio condiție generală, în afara de aceea de a i se cauza vătămare materială sau morală prin infracțiune. În sens strict penal, victima infracțiunii este de fapt subiectul pasiv al acesteia, adică persoana vătămată. 30. Latura obiectivă Latura obiectivă a infracțiunii este acea latură a actului de conduită interzis alcătuită din elementul material urmarea imediată și raportul de cauzalitate între elementul material și urmarea imediat. Una dintre componentele laturii obiective a infracțiunii este acțiunea sau inacțiunea interzisă de norma de incriminare, adică elementul material. Acțiunea este activitatea prin care corpul unei persoane iese din pasivitate. Acțiunea poate avea loc prin orice mijloace care determină mișcarea corpului omului, cum ar fi: schimbarea poziției anterioare a membrelor, gesturi, cuvinte, etc. Inacțiunea constă într-un comportament pasiv pe care o persoană îl are, deși ea trebuie să iasă din starea de pasivitate în care se află. Acțiunea sau inacțiunea se poate realiza prin: acte materiale, verbal și în scris. În Codul Penal articolul 17 și face implicit distincție între 2 categorii de infracțiuni: infracțiuni comisive și infracțiuni omisive. Cerințele esențiale atașate elementului material pot privi comiterea faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin anumite mijloace etc. Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în consecința pe care acțiunea sau inacțiunea a produs-o valorii sociale vătămate și relațiilor sociale generate de aceasta. În cazul infracțiunilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic acestea trebuie să se producă, deoarece altfel fapta nu va fi infracțiune sau va rămâne în stare de tentativă. Aceste infracțiuni fiind denumite infracțiuni de rezultat. În schimb, în cazul infracțiunilor pentru existența cărora legea nu impune producerea unui rezultat material virgula fapta respectiva va fi infracțiune fără ca în lumea înconjurătoare să aibă loc vreo modificare fizică, aceste infracțiuni fiind denumite infracțiuni de pericol. Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ci constă în relația de la cauză la efect ce trebuie să existe între cele 2 elemente ale laturii obiective - elementul material și rezultat. 31. Latura subiectivă Vinovăția între trăsăturile generale ale infracțiunii nu este fundamentată din punct de vedere teoretic, deoarece aceasta ca element constitutiv al infracțiunii ține de tipicitatea subiectivă, având în vedere că atât elementele obiective, cât și cele de natură subiectivă sunt prevăzute de norma de incriminare. Vinovăția este acea latură sau componentă a infracțiunii care reunește totalitatea condițiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului - sub raportul conștiinței și voinței sale - față de materialitatea faptei săvârșite pentru ca aceasta să constituie infracțiune. Analiza vinovăției impune luarea în considerare a doi factori: intelectiv - conștiința și volitiv - voința. Factorul intelectiv constă în facultatea psihică a omului de a avea sau de a putea avea reprezentarea activității sale și a consecințelor acesteia. Factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conștiință. Conștiința este factorul subiectiv în care se regăsește ideea comiterii faptei ce constituie infracțiune și prefigurarea rezultatului acesteia. Factorul volitiv constă în posibilitatea orientării libere a energiei fizice pentru realizarea scopului urmărit. Factorul volitiv înseamnă capacitatea psihofizică a făptuitorului de a se autodetermina și de a fi stăpân pe activitatea sa. Vinovăția este atitudinea persoanei care săvârșește neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, de prefigurare a rezultatului acțiunii sau inacțiunii sale ori de neprevedere a rezultatului, în ipoteza în care avea posibilitatea reală a reprezentării acestuia. 32. Mobilul și scopul infracțiunii Mobilul infracțiunii este cauza psihică a actului de conduită incriminat. Nici o activitate umană, dacă provine de la o persoană cu discernământ, nu este efectuată fără o cauză internă, fără un impuls interior - nevoie, pasiune, dorință, emoție, sentiment etc. - care să determine făptuitorul să săvârșească fapta concepută. Lipsa unui motiv la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală ridică problema existenței discernământului făptuitorului. Mobilul infracțiunii sunt impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și pe cale de consecință punerea în executare a acesteia. Scopul infracțiunii este acea condiție a elementului moral al infracțiunii ce constă în obiectivul actului de conduită. Scopul poate fi imediat sau mediat adică final. Scopul poate avea și rolul de a clarifica latura obiectivă a infracțiunii, sub aspectul elementului material, când are semnificația de destinație sau de rezultat. 33. Actele preparatorii. Noțiune. Feluri Actele preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe infracțiunii și constau în activitățile desfășurate de persoana care intenționează să săvârșească o infracțiune pentru crearea condițiilor prielnice săvârșirii acesteia. Pentru desemnarea activităților de creare a condițiilor favorabile săvârșirii infracțiunii și mai folosește expresia acte de pregătire. Activitatea premergătoare săvârșirii infracțiunii se poate manifesta prin acte de procurare de mijloace sau instrumente, de adaptare a acestora, de culegere de date despre locul și timpul săvârșirii acțiunii etc. Activitatea de pregătire deși posibilă la majoritatea infracțiunilor, nu este întâlnite la orice infracțiune. Crearea condițiilor pentru săvârșirea infracțiunii nu se realizează în toate situațiile foarte minuțios, dar aceasta nu înseamnă că ea nu există. un este activitate de pregătire a infracțiunii orice act care contribuie la crearea cadrului săvârșirii infracțiunii. Condițiile actelor preparatorii sunt: → actul să constea într-o activitate de pregătire a săvârșirii infracțiunii → actul să aibă caracterul univoc → actul să constea într-o activitate care nu intră în cuprinsul elementului material al infracțiunii → actul să fie realizat cu intenție directă → actul preparator să fie efectuat de către cel care va săvârși infracțiunea Felurile actelor preparatorii sunt: Actele preparatorii materiale care constau în activități fizice de procurare, adaptare sau producere a mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârșirea infracțiunii, precum și în luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracțiunii. Actele preparatorii morale care constau în activități de culegere de date sau informații despre locul, timpul sau obiectul infracțiunii, despre subiectul pasiv al infracțiunii sau împrejurările săvârșirii infracțiunii. Actele preparatorii incriminate sunt acelea care atrag răspunderea penală a făptuitorului. Actele preparatorii neincriminate sunt cele care nu atrag răspunderea penală a făptuitorului. Actele preparatorii sunt incriminate în următoarele cazuri: - incriminarea actelor de complicitate anterioară - incriminarea actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa - incriminarea actelor preparatorii prin integrarea în conținutul infracțiunii pe care subiectul și-a propus să o comită sau ca infracțiuni de sine stătătoare Infracțiuni la care nu sunt posibile actele preparatorii sunt: infracțiunile al căror element material îmbracă forma inacțiunii infracțiunile săvârșite din culpă sau cu intenție depășită infracțiunile al căror element material constă într-o activitate de pregătire 34. Tentativa. Noțiune În conformitate cu dispozițiile articolului 32 din codul penal tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul conform alineatului 1. Potrivit alineatului 2 nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. Din definiția tentative reiese că, în funcție de gradul de realizare a executării, deosebim tentativa întreruptă denumită și nedeterminată, imperfectă sau incompletă și tentativa fără efect adică terminată, perfectă, fără rezultat sau completă. Tentativa face parte din faza executării infracțiunii, deoarece ea presupune realizarea în întregime sau în mod parțial a elementului material al infracțiunii. Alături de actele de pregătire, tentativa este cea de a 2-a formă imperfectă a infracțiunii, dar care se află pe un stadiu superior al evoluției comiterii infracțiunii. Tentativa reflectă o neconcordanță între latura subiectivă și latura obiectivă. Spre deosebire de infracțiunile progresive, unde făptuitorul își propune să realizeze un anumit obiectiv, dar realizează mai mult decât și-a propus, în cazul tentativei făptuitorul și-a propus mai mult, dar realizează numai o parte din ceea ce și-a propus să facă. 35. Condițiile tentativei Condițiile tentativei sunt:  1. existența intenției de a săvârși infracțiunea - condiția analizată nu este îndeplinită dacă latura psihică este configurată în forma culpei sau a intenției depășite. 2. punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea - această cerință presupune efectuarea unei activități de realizare a elementului material al infracțiunii. 3. întreruperea executării sau neproducerea rezultatului – tentativa presupune ca, după punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, din motive ce exced voinței făptuitorului, executarea să fie curmată sau deși dusă până la capăt, rezultatul să nu survină. Cauzele întreruperii executării sau n producerii efectului vor fi independente de voința făptuitorului. 4. incriminarea tentativei - ultima dintre condițiile tentativei este și ca aceasta să fie prevăzută de legea penală, adică să fie incriminată. 36. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului se regăsesc în articolul 34 din Codul Penal. Desistarea constă în comportamentul persoanei care, după începerea comiterii faptei prevăzute de legea penală, renunță de bunăvoie la continuarea executării începute. Împiedicarea producerii rezultatului constă fie în aducerea benevolă la cunoștința autorităților a comiterii faptei prevăzute de legea penală, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, fie în zădărnicirea de către autor a apariției urmăririi imediate infracțiunii, de bună voie, după executarea în întregime a elementului material al faptei puse în executare. Atât desistarea cât și împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc din proprie inițiativă, iar nu ca urmare a unor împrejurări exterioare. Eventualele acte de înlăturare a consecințelor infracțiunii nu exclud răspunderea penală, deoarece infracțiunea s-a consumat. Pentru a exista desistare, renunțarea autorului la fapta a cărei executare se află în curs trebuie să aibă ca efect urmarea săvârșirii acesteia, în măsura în care este voluntară, nesilită și produsă mai înainte de descoperirea faptei. De efectele cauzei de nepedepsire prevăzute în articolul 34 beneficiază exclusiv autorul. În ceea ce îi privește pe participanți, conform articolului 51 din Codul Penal aceștia nu se pedepsesc dacă denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată sau împiedică ei înșiși consumarea infracțiunii. 37. Infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată Infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea de viată fac parte din unitatea naturală de infracțiune. 1. Deși legea penală nu cuprinde o definiție a infracțiunii simple în normele penale există referire la anumite noțiuni pe baza cărora se poate contura conceptul de infracțiune simplă. Infracțiunea simplă este acea formă a unității naturale de infracțiune care constă în efectuarea unei singure acțiuni sau inacțiuni momentane orientate împotriva aceluiași obiect juridic, ce produce un singur rezultat, în baza unei decizii infracționale și unice. Infracțiunea simplă presupune: o acțiune sau inacțiune; un singur obiect juridic; un rezultat unic și o rezoluție infracțională unică. În situațiile în care o infracțiune se realizează prin mai multe acte materiale, acestea trebuie să fie efectuate cu aceeași ocazie și să existe o legătură între ele, astfel încât activitatea care le integrează să dobândească un caracter unitar. Uneori legiuitorul creează din pluralitatea de persoane vătămate o unitate legală infracțională, cum este în cazul vătămării corporale din culpă a mai multor persoane. Referitor la raportul de cauzalitate în cazul infracțiunii simple, dacă există pluralitate de acte materiale este necesar ca lanțul cauzal să nu fie întrerupt. Una dintre condițiile infracțiunii simple este unitatea formei de vinovăție, care poate îmbrăca haina intenției, culpei sau a praeterintenției, cu excepția cazului în care infracțiunea comisă cu intenție depășită este una progresivă. 2. Infracțiunea continuă este forma unității naturale de infracțiune ce constă în prelungirea în timp a elementului material și a procesului de producerea rezultatului până când activitatea infracțională este oprită datorită unei energii contrare. Infracțiunea continuă are 3 etape relevante: momentul consumării, perioada de consumare și momentul epuizării infracțiunii. Infracțiunile continue permanente exclud întreruperile elementului material, astfel încât orice reluare a activității infracționale după încetare realizează conținutul altei infracțiuni continue. Infracțiunile continue succesive permit anumite întreruperi ale elementului material, determinate de specificul acțiunii sau inacțiunii infracțiunii. Infracțiunile continue comise de minori vor angaja răspunderea penală numai în ceea ce privește activitatea efectuată după împlinirea vârstei de 14 ani, sub rezerva existenței discernământului. În cazul în care infracțiunea continuă începută înainte de vârsta majoratului se derulează și după această vârstă, aceasta se va considera comisă de o persoană majoră. 3. Infracțiunea deviată este o formă a unității naturale infracționale, în cazul căreia rezultatul elementului material este determinat de un alt lanț cauzal decât cel prefigurat de făptuitori ori când acesta este diferit față de cel urmărit de făptuitor. Speciile infracțiunii deviate sunt: a) Error in personam - este varianta infracțiunii deviate, există în ipoteza în care făptuitorul are reprezentarea că vatămă sau periclitează atributele unei anumite persoane, dar având o reprezentare greșită a realității, acesta aduce atingere altei persoane. b) Aberratio ictus - este o variantă a infracțiunii aberante care este realizată în situația existenței unei defectuozității a executării elementului material, în sensul că făptuitorul dezastre altă persoană sau obiect decât cele vizate. c) Aberratio causae - este o variantă a infracțiunii deviate în cazul căreia rezultatul urmărit de făptuitor se produce din altă cauză decât cea prefigurată de acesta. d) Aberratio delicti - este varianta infracțiunii aberante în cazul căreia făptuitorul urmărește producerea unui anumit rezultat specific unei infracțiuni însă se produce un rezultat specific alte infracțiuni. Ultimele 2 specii ale infracțiunii aberante provin din doctrina străină. 38. Infracțiunea complexă și infracțiunea progresivă Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Formele infracțiuni complexe sunt: infracțiunea complexă variantă tip - este acea forma infracțiunii complexe constituită prin includerea, ca element constitutiv, în conținutul altei infracțiuni a uneia sau a mai multor infracțiuni. Infracțiunea complexă variantă tip poate include în conținutul său ca element constitutiv una - exemplu ultrajul sau mai multe infracțiuni - exemplu tâlhăria. infracțiunea complexă variantă agravată - este acea formă a infracțiunii complexe în conținutul căreia intră, ca element circumstanțial agravant, o infracțiune simplă. Consumarea infracțiunii complexe coincide cu momentul încetării întregii activități infracționale. Epuizarea infracțiunii complexe are loc la data la care se efectuează ultima acțiune sau inacțiune ce intră în alcătuirea infracțiuni. În situații tranzitorii, legea penală aplicabilă în cazul infracțiunilor complexe se stabilește în funcție de data încetării elementului material al infracțiunii. Dacă o infracțiune complexă are o durată de săvârșire ce se întinde sub imperiul a două sau mai multe legi penale succesive se va aplica regula unicității ilicitului infracțional, aceasta considerându-se comisă în integralitate sub legea nouă. Infracțiunea progresivă este acea formă de unitate legală infracțională al cărei rezultat se amplifică după atingerea momentului consum activ, astfel încât are loc o schimbare de încadrare juridică a faptei într-o altă infracțiune mai gravă. În cazul acestei infracțiuni are loc atât o amplificare cantitativă datorată elementului material sau rezultatului, cât și o modificare calitativă, ce determină schimbarea încadrării juridice a faptei într-o altă infracțiune. O infracțiune nu poate fi considerată progresivă decât dacă are loc o modificare a încadrării juridice a faptei. Infracțiunea progresivă se consumă și se epuizează în momentul în care ultima parte a rezultatului global a survenit. Aplicarea legii penale în timp se stabilește în funcție de data încetării acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. În general se consideră că infracțiunile progresive se comit cu intenție depășită, aceste infracțiuni nu exclude totuși existența celorlalte forme de vinovăție. 39. Infracțiunea continuată și infracțiunea de obicei Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. Condițiile infracțiunii continuate sunt:  unitatea de subiect activ - este îndeplinită în persoana aceluia care are calitatea de autor sau participă, în calitate de coautor, instigator sau complice, la cel puțin două dintre acțiunile sau inacțiunile ce alcătuiesc conținutul constitutiv al infracțiunii continuate, indiferent de numărul celorlalți participanți și independent de împrejurarea dacă răspund sau nu penal. pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni - presupune săvârșirea a cel puțin 2 acțiuni sau inacțiuni, în oricare dintre formele pedepsibile. Condiția este îndeplinită atunci când una dintre acțiuni este rămasă în stare de tentativă, iar alta este consumată. existența unor intervale temporare între acțiuni sau inacțiuni - timpul este factorul care autonomizează acțiunile umane, dar în lipsa condiției privind existența unor intervale de timp, activitatea infracțională va alcătui o unitate. Intervalul de timp dintre acțiuni sau inacțiuni trebuie să fie un rezonabil intervalul trebuie să fie nici prea mic dar nici prea mare. omogenitatea acțiunilor sau inacțiunilor - claritatea de acțiuni sau inacțiuni trebuie să realizeze fiecare în parte elementul material al aceleiași infracțiuni, în oricare dintre modalitățile alternative ale infracțiunii respective. unitatea rezoluții infracționale - nu poate fi dovedită decât prin raportare la datele și împrejurările obiective, precum conexitatea cronologică a acțiunilor sau inacțiunilor, conexitatea topografic acestora în virgula apropierea temporală între acțiuni sau inacțiuni, identitatea obiectului infracțiunii sau a modului de operare, unitatea de scop sau mobilul etc. Infracțiunea de obicei este acea formă a unității infracționale al cărei element material este alcătuit din mai multe acte materiale repetate, care de regulă sunt nerelevante penal. Condițiile infracțiunii de obicei sunt: să se comită mai multe acte materiale similare actele materiale să fie săvârșite în mod repetat actele materiale să nu aibă de regulă relevanță penală Pentru a exista condiția pluralității actelor materiale, acestea ar trebui să fie în număr de 3 cel puțin dacă legea nu dispune altfel. Infracțiunea de obicei este o infracțiune care presupune îndeletnicirea făptuitorului, în timp ce infracțiunea de simplă repetare presupune doar repetarea acțiunii, fără să fie necesară obișnuința făptuitorului. Elementul material al infracțiunii de obicei constă într-o acțiune alcătuită din mai multe acte materiale de același fel, uneori legea menționăm cerința îndeletnicirii. Infracțiunea de obicei se consumă în momentul în care sunt realizate suficiente acte pentru realizarea conținutului acesteia, iar epuizarea survine la data încetării activității infracționale. Aplicarea legii penale se stabilește în funcție de momentul epuizării infracțiunii de obicei 40. Concursul de infracțiuni. Noțiune. Condiții Concursul de infracțiuni este forma pluralității de infracțiuni ce constă în săvârșirea mai multor infracțiuni de către o persoană, mai înainte ca aceasta să fie condamnată definitiv pentru cel puțin două dintre ele. Concursul de infracțiuni se deosebește de celelalte forme ale pluralității infracțiunii adică recidiva și pluralitate intermediară, prin faptul că presupune o condiție care trebuie să lipsească în cazul celorlalte tipuri de pluralitate. Este vorba despre condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare. Dacă o persoană comite mai multe infracțiuni, iar printre acestea nu pot fi identificate cel puțin două între care să nu existe o hotărâre de condamnare definitivă, nu suntem în prezența unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului, ci a recidivei, avem pluralității intermediare sau a unei forme nerelevante penal. Condițiile concursului de infracțiuni sunt: săvârșirea a cel puțin două infracțiuni - infracțiunile componente ale pluralității de infracțiuni sub forma concursului pot îmbrăca haina oricărui tip de unitate infracțională adică naturală sau legală. unicitatea subiectului activ - concursul de infracțiuni nu exclude pluralitatea de infractori, dintre infracțiunile ce alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni, cel puțin două trebuie să fie săvârșite de aceeași persoană, în calitate de autor, coautor, instigator sau complice. Legătura dintre infracțiuni virgula în situația concursului, este dată de subiectul activ. În ipoteza în care o persoană efectuează acte specifice mai multor forme de participație penală, ea nu îndeplinește condiția examinată, deoarece infracțiunea este unică, iar formele de participație principale absorb pe cele secundare. săvârșirea a cel puțin două infracțiuni înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare definitive pentru vreuna dintre ele - pentru a fi concurs, dintre infracțiunile ce compun pluralitatea, cel puțin două este necesar să fie săvârșite înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. O hotărâre judecătorească în materie penală este definitivă dacă împotriva acesteia nu poate fi exercitată calea de atac a apelului sau a recursului. 41. Concursul formal de infracțiuni Potrivit articolului 38 alineatul 2 din Codul Penal, există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni. În doctrină, concursul formal este denumit și concurs ideal, concurs intelectual sau concurs printr-o singură acțiune sau inacțiune. Infracțiunile comise în concursul formal pot fi de aceeași natură sau de naturi diferite, pot fi săvârșite cu orice formă sau modalitate de vinovăție, pot fi consumate sau pot fi rămase în stare de tentativă pedepsibilă și pot îmbrăca haina oricărei forme de unitate infracțională. Pentru existența concursului formal de infracțiuni trebuie îndeplinite 2 condiții: unitatea activității infracționale - acțiuni sau inacțiuni - și pluralitatea normelor penale de incriminare aplicabile. 42. Concursul real de infracțiuni Potrivit articolului 38 alineatul 1 din Codul Penal există concurs real de infracțiuni când 2 sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. În cursul real mai este denumit și concurs material, concurs prin mai multe acțiuni ori inacțiuni. Tipuri de concurs real: 1. concursul real simplu - este simplu dacă, în afara condiției unicității subiectului activ, nu există alte legături între infracțiunile ce constituie pluralitatea sub forma concursului. Concursul real simplu poate fi omogen - mai multe infracțiuni de aceeași natură, sau eterogen - mai multe infracțiuni de natură diferită. 2. concursul real caracterizat - Dintre felurile de conexitate ale concursului de infracțiuni, 2 au suscitat numeroase discuții și anume concursul cu conexitate consecvențională și concursul cu conexitate etiologică. Alături de aceste 2 tipuri ale concursului caracterizat de infracțiuni, în practică sunt întâlnite și altele, precum conexitatea topografică, conexitatea cronologică etc. Concursul este cu conexitate consecvențională dacă cea de a 2-a infracțiune care îl compune a fost săvârșită pentru ascunderea primei infracțiuni. Concursul cu conexiune etiologică presupune săvârșirea unei infracțiuni pentru a înlesni săvârșirea altei infracțiuni. Conexitatea etiologică impune că ambele infracțiuni să fie săvârșite cu intenție, iar făptuitorul să știe în momentul comiterii primei infracțiuni că o va săvârși și pe a doua. 43. Tratamentul (sancționarea) penal al concursului de infracțiuni Sancțiunilor pentru unele acțiuni concurente săvârșite de persoana fizică majoră. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni: Potrivit articolului 39 în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii formă literei b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform literei c). Aplicarea pedepselor complementare. Potrivit articolului 45 alineatele 1-4 dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală. Aplicarea pedepselor accesorii. Conform articolului 45 alineatul 5 dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii virgula se aplică dispozițiile alineatelor 1-3, pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. Luarea măsurilor de siguranță. Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârșite, se cumulează. Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare. Aplicarea sancțiunilor pentru infracțiuni concurente săvârșite de persoana juridică În cazul persoanelor juridice sancțiunile complementare de natură diferită se cumulează, dar cele de aceeași natură se aplică doar cele mai severe. În plus, la amenzi se adaugă sporul fix de 1/3 din totalul amenzilor potrivit articolului 147. Aplicarea sancțiunilor pentru infracțiuni concurente judecate separat. Dacă un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile articolului 39 luând în considerare pedeapsa finală rezultată. 44. Recidiva. Noțiune. Modalități Conform articolul 41 alineatul 1 din Codul Penal există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Potrivit tot aceluiași articol alineatul 2 există recidivă și în cazul în care una dintre pedepse este detențiunea pe viață. Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii conform articolului 41 alineatul 3. Deosebirea formală dintre recidivă și concursul de infracțiuni se referă la existența unei hotărâri de condamnare între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni, dar aceasta nu este singura diferență. Între recidivă și concursul de infracțiuni există și o deosebire de tip simptomatic, în sensul că infractorul recidivist relevă incorigibilitate față de sancțiunea care i-a fost aplicată. Recidiva nu se confundă însă cu antecedentul penal, care este genul proxim al recidivei, pentru că nu toate tipurile de condamnări definitive atrag existența stării de recidivă, ci numai cele de o anumită gravitate. Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită. Modalitățile recidivei sunt: a) Recidiva postcondamnatorie - care constă în săvârșirea unei noi infracțiuni după condamnarea definitivă, dar înainte de executarea sau stingerea executării unei pedepsei  b) Recidiva postexecutorie - care constă în săvârșirea unei noi infracțiuni după executarea sau stingerea executării pedepsei c) Recidiva internațională - o modalitate al cărei prim termen constă într-o hotărâre de condamnare pronunțată de o instanță străină d) Recidiva generală - modalitatea recidivei în cazul căreia nu există condiții privitoare la natura infracțiunilor ce alcătuiesc pluralitatea infracțională e) Recidiva relativă - modalitatea condiționată de existența unei condamnări de o anumită gravitate f) Recidiva cu efect unic - modalitate în privința căreia legiuitorul prevede același tratament penal g) Recidiva prin condamnări anterioare - în legislația română uneori se vorbește despre „recidiva prin condamnarea anterioară” 45. Pedeapsa în caz de recidivă Sancționarea recidivei postcondamnatorii: Aplicarea pedepsei principale. Potrivit articolului 43 alineatul 1 dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o 9 infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile de mai sus s-ar depăși acum mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață. Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață. Aplicarea pedepselor complementare. Dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală. Când s- au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală. Aplicarea pedepselor accesorii. Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică prevederile de mai sus, pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. Luarea măsurilor de siguranță. Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură dar cu conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârșite se cumulează. Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite virgula se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare an Sancționarea recidivei postcondamnatorii Aplicarea pedepsei principale. Potrivit articolului 34 alineatul 5 dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Aplicarea pedepselor complementare, pedepselor accesorii și măsurilor de siguranță. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii și măsurile de siguranță se aplică, respectiv se iau, în conformitate cu dispozițiile articolului 43. 46. Pluralitatea intermediară Conform articolului 44 alineatul 1 din Codul Penal există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Iar potrivit aceluiași articol alineatul 2 din același cod, în caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni. 47. Autorul și coautorii Autorul este persoana care săvârșește direct elementul material al laturii obiective a infracțiunii. În concepția codului penal în vigoare virgula există o diferență calitativă între autor, pe de o parte și instigator sau complice, pe de altă parte, având în vedere faptul că autorul săvârșește fapta în mod nemijlocit, pe când contribuțiile instigatorului și complicelui sunt mediate, fiind date prin intermediul autorului. Autorul este persoana care contribuie direct la săvârșirea faptei ce constituie infracțiune spre deosebire de participanți, care pot contribui și în mod indirect. În cazul infracțiunilor cu autor calificat, nu poate avea calitatea de autor decât persoana care îndeplinește cerințele prevăzute de lege. Identificarea elementului material se face prin compararea acțiunii sau inacțiunii făptuitorului cu norma penală care prevede fapta. Actele de executare, specifice activității autorilor și coautorii lor, altă calitate decât cele realizate de instigatori sau complici. Sunt coautori persoanele care săvârșesc nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Pentru existența coautorului este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: - două sau mai multe persoane să contribuie la săvârșirea aceleiași fapte prin acte de executare nemijlocită, care să se completeze și să se integreze într-o activitate unică - coautorul presupune realizarea elementului material al infracțiunii de către două sau mai multe persoane. Actele coautorii lor nu este necesar să fie identice, fiind suficient ca ele să se împletească în cadrul ansamblului faptic, astfel încât să alcătuiască un tot unitar. Contribuțiile coautorilor pot consta în acte simultane sau succesive, important fiindcă aceste activități să se integreze în activitatea unică ce constituie acțiunea interzisă de lege. - executanții să acționeze cu voință comună - intenție - de a coopera în comiterea faptei - în ipoteza în care făptuitorii acționează independent, adică fără nicio legătură cu alte persoane, fiecare va fi considerat autor al unei infracțiuni distincte. Totuși, în cazul în care săvârșirea faptei de către mai multe persoane împreună constituie element  circumstanțial agravant sau circumstanță agravantă, pluralitatea de făptuitori produce anumite efecte juridice. - făptuitorii să îndeplinească toate condițiile subiectului activ - în caz contrar chiar dacă activitatea făptuitorului se integrează în conținutul fazei executării infracțiunii, el nu poate dobândi calitatea de coautor. În funcție de ansamblul contribuției sale, persoana care a efectuat actele de executare a unei infracțiuni proprii va fi considerată complice sau instigator după caz. În persoana coautorii lor putem întâlni aceeași formă de vinovăție, cazul în care coautorul este propriu sau forme diferite de vinovăție situație în care coautorul este impropriu. Infracțiuni ce nu pot fi săvârșite de coautorat: - infracțiunile al căror element material îmbracă haina inacțiunii - infracțiunile in persona propria 48. Instigatorul Instigatorul este participantul care determină cu intenție o altă persoană, denumită instigat, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea implică doi subiecți: - instigatorul - instigatul Instigatorul trebuie să realizeze condițiile generale ale subiectului activ al infracțiunii, în schimb instigatorul adică autorul poate fi și o persoană care nu răspunde penal. Instigarea este posibilă la orice infracțiune. Există și cazuri în care legiuitorul incriminează instigarea de sine stătător. Condițiile instigării sunt: 1. existența unei activități de determinare - prin determinarea unei persoane de a comite o infracțiune se înțelege atât convingerea nonconstrictivă a unei persoane să comită o infracțiune, cât și silirea unei persoane de a săvârșit o asemenea faptă. Instigarea presupune împrejurarea că instigatorul l-a determinat pe autor să comită infracțiunea, în așa fel încât voinței autorului s-a substituit voința instigatorului, care acționează astfel prin mâna acestui autor. Determinarea presupune atât în timpul pe care instigatorul adresează instigatului, cât și însușirea de către acesta din urmă a deciziei de a comite fapta incriminată, precum și realizarea de către instigat a unor acte de executare a faptei la care a fost determinată. pentru calificarea drept instigare a contribuției participantului, nu sunt relevante motivele pentru care fapta comisă de autor nu constituie infracțiune, însă aceste motive prezintă importanță pentru a stabili dacă instigarea este sau nu pedepsibilă. 2. activitatea de determinare să fie efectuată cu intenție - pentru existența participației penale sub forma instigării, este necesar ca persoana care determină autorul să comită fapta prevăzută de legea penală să aibă o atitudine subiectivă specifică intenției directe sau indirecte, ceea ce înseamnă că nu poate exista instigare dacă instigatorul l- a determinat pe instigat din culpă sau cu intenție depășită. 3. activitatea de determinare să se refere la o faptă prevăzută de legea penală - obiectivul activității de determinare este comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,  deoarece instigatorul are imaginea mentală că autorul va săvârși o faptă interzis