Psihologia Cuplului și a Familiei - Curs PDF

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI (disciplină pentru anul 3, semestrul 1) Coordonator disciplină...

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI (disciplină pentru anul 3, semestrul 1) Coordonator disciplină Prof. dr. Maria Nicoleta Turliuc Conform Planului de învăţământ - Psihologie ID:  Ore Studiu Individual (SI) : 28  Activităţi Tutoriale (AT) : 4  Teme de Control (TC) : 10  Activităţi Aplicate (AA) : - Numărul de unităţi de învăţare pentru disciplina dumneavoastră: 10 unităţi de învăţare / teme – pentru 28 ore SI ORGANIZAREA SUPORTULUI DE CURS VA FI URMĂTOAREA: Introducere 1. Competenţe specifice acumulate a. Competenţe profesionale şi descriptori (Grila 2 RNCIS) C1. Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor de bază ale disciplinei, în activitatea didactică și/sau intervenţia psihologică, consiliere și psihoterapie. C2. Operarea cu cunoștințele specifice domeniului în analiza funcționalității cuplului și a familiei. C3. Utlizarea informațiilor privind structura și procesele cuplului/familiei în optimizarea strategiilor de predare și intervenţie în vederea rezolvării problemelor grupului ţintă. b. Competenţe transversale (Grila 2 RNCIS) CT1. Autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării competenţelor profesionale la dinamica contextului social. CT2. Cooperarea în echipe de lucru profesionale interdisciplinarea în vederea desfășurării proiectelor și programelor din domeniul didactic și al intervențiilor psihologice. CT.3. Exercitarea sarcinilor profesionale conform principiilor deontologice specifice. 2. Obiectivele disciplinei (din grila competenţelor specifice acumulate) a. Obiectivul general La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili să: Utilizeze limbajul de specialitate în relaţiile cu clienţii şi specialiştii din domeniu. Identifice factorii care contribuie la formarea şi menţinerea relaţiilor intime, de cuplu şi familie. Explice structurile/procesele care pot constitui factori de risc ai conflictualităţii în cuplu, familiei şi în relaţiile părinte-copil. Realizarea de cercetări asupra relațiilor de cuplu și familie. b. Obiectivele specifice La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să: ▪ Explice noţiunile fundamentale legat de cuplu și familie. ▪ Descrie diferenţele dintre sexe şi implicaţiile lor asupra funcţionării diadei intime. ▪ Identifice structurile şi procesele formării şi dezvoltării relaţiilor intime. ▪ Analizeze structurile şi procesele formării şi dezvoltării relaţiilor conjugale şi familiale. ▪ Utilizeze strategiile constructive şi distructive ale comunicării maritale. ▪ Descrie caracteristicile parentalităţii, ale stilurilor parentale şi a consecinţelor lor asupra dezvoltării copiilor. 3. Structura cursului a. Unităţile de învăţare: Unitatea de învățare 1: Cuplul, căsătoria și familia. Definiții și delimitări conceptuale – 3h Unitatea de învățare 2: Normaliatea sistemului familial: teorii și structuri familiale – 3h Unitatea de învățare 3: Atracția interpersonală – 3h  Unitatea de învățare 4: Intimitatea și dezvoltarea relațiilor intime – 3h Unitatea de învățare 5: Iubirea și sexualitatea – 3h Unitatea de învățare 6: Ciclul vieții familiale – 3h Unitatea de învățare 7: Rolurile de gen familiale – 3h Unitatea de învățare 8: Autoritarea și puterea în cuplul conjugal – 2h Unitatea de învățare 9: Comunicarea conjugală – 2h Unitatea de învățare 10: Parentalitatea și relațiile părinte-copil – 3h b. Instrucţiuni privind parcurgerea cursului: Vă recomandăm să parcurgeți unitățile de învățare în ordinea indicată în suportul de curs. Fiecare unitate de învățare include aplicații, întrebări, teme de reflecție și teste de autoevaluare care au ca scop facilitarea procesului de învățare. Deși nu sunt obligatorii, acestea susțin parcurgerea structurată, gradată și temeinică a conținuturilor disciplinei. Temele de control obligatorii sunt semnalate și în unitățile de învățare corespunzătoare. Vă sugerăm să rezolvați fiecare sarcină de lucru pe măsură ce parcurgeți fiecare unitate de învățare. 4. Evaluare1 a. Evaluarea continuă: 40% din nota finală: Teme de control și participarea la activitățile tutoriale. 1. Participarea activă la activitățile tutoriale: 10 % din nota finală 2. Rezolvarea următoarelor temelor de control (30% din nota finală): Prezentați sintetic principalele contribuții ale teoriilor privind normalitatea vieții familiale (12 puncte). Sintetizați cele două perspective stadiale ale ciclului vieții familiale prezentate Carter & McGoldrick și Mucchielli. Gândiţi-vă la două cupluri cunoscute (fără a preciza identitatea acestora), aflate în două stadii diferite ale ciclului vieţii familiale(oricare ar fi acestea), conform stadialităţii propuse de Carter și McGoldrick sau Mucchielli. Analizaţi câte o problemă care apare mai frecvent în fiecare cuplu şi arătaţi din ce sarcinile ale dezvoltării, insuficient rezolvate, decurg acestea (8 puncte). Analizați sintetic principalele stiluri parentale și consecințele lor asupra dezvoltării copiilor. Imaginaţi- vă o familie în care părinţii aparţin unor stiluri parentale diferite: unul stilului neglijent, iar celălalt, stilului parental supraprotectiv. Care ar putea fi consecinţele acestui context al îndrumării parentale asupra dezvoltării copiilor? (10 puncte) b. Evaluarea finală: 60% din nota finală: examen scris. 1 Sistemul de evaluare a cunoştinţelor include proceduri de evaluare continuă şi finală (STANDARDE ARACIS). Evaluarea continuă şi evaluarea finală sunt astfel proiectate încât să asigure verificarea dobândirii competenţelor menţionate în fişele disciplinelor (STANDARDE ARACIS). CUPRINSUL CURSULUI 1. CUPLUL, CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA. DEFINIȚII ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE 2. NORMALIATEA SISTEMULUI FAMILIAL: TEORII ȘI STRUCTURI FAMILIALE 3. ATRACȚIA INTERPERSONALĂ 4. INTIMITATEA ȘI DEZVOLTAREA RELAȚIILOR INTIME 5. IUBIREA ȘI SEXUALITATEA 6. CICLUL VIAȚII FAMILIALE 7. ROLURILE DE GEN FAMILIALE 8. AUTORITATEA ȘI PUTEREA ÎN CUPLUL CONJUGAL 9. COMUNICAREA CONJUGALĂ 10. PARENTALITATEA ȘI RELAȚIILE PĂRINTE-COPIL Unitatea de învăţare 1 I. CUPLUL, CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA. DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE Viața familială este extrem de complicată, cursul de față propunându-și să explice unele din structurile și procesele responsabile de complexitatea vieții cuplurilor și familiilor, unele din modalitățile obișnuite prin care partenerii interacționează, comunică, iau decizii și își rezolvă problemele. Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie – noţiuni fundamentale ale disciplinei – au fost definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate. Încercând să precizăm conţinutul lor noţional, dorim să realizăm o mai clară prezentare a graniţelor acestor concepte şi a relaţiilor dintre ele. Cuplul premerge, de regulă, căsătoria, în urma căreia ia naştere familia – cuplul marital şi descendenţii săi. I.1. CUPLUL CA ENTITATE SINERGETICĂ Noţiunea de cuplu a apărut în limba franceză în secolul al XII-lea pentru a desemna uniunea dintre un bărbat şi o femeie și a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimţământul partenerilor. Termenul îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care provine şi noţiunea de copulaţie. Nu întâmplător, sexualitatea ocupă un loc central în semnificaţia conceptului de cuplu. În general, cuplul este definit ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri accidentale. În ambele cazuri însă, reunirea trebuie să funcţioneze, chiar dacă ea este adesea dificilă. Cuplurile accidental formate, fără trecut şi fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului şi familiei ne interesează cuplurile care tind să se menţină în timp, în care există relaţii sentimentale şi/sau sexuale, în care se manifestă un puternic inter-determinism mutual, partenerii stimulându-se şi potenţându-se reciproc. DEFINIŢIE Cuplul este o entitate sistemică, supraindividuală, caracterizată prin cauzalitatea circulară, interdependență mutuală și nonrepetiție. În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoţională, culturală şi socială, care în condiţiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiţi parteneri: bărbat- femeie, bărbat-bărbat sau femeie-femeie. În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat- femeie, exprimată în toate aspectele vieţii cotidiene, care joacă un rol esenţial în perpetuarea speciei şi, ulterior, în educaţia copiilor. Transversal, accepţiunea largă include atât cuplurile premaritale și cele preconsensuale, cât și cuplurile conjugal și consensual (sau coabitarea) hetero- sau homosexuale. Accepţiunea restrânsă admite doar cuplurile premaritale și preconsensuale sau cele conjugale şi consensuale heterosexuale. Analiza longitudinală a acestor accepţiuni ne permit să distingem cuplul premarital de cel conjugal (cu diversele sale stadii evolutive) şi cel preconsensual de coabitarea propriu-zisă, hetero- sau homosexuală, în primul caz, şi doar hetrosexuală, în al doilea. În cadrul cursului, am analizat cu predilecţie particularităţile şi caracteristicile cuplului heterosexual contemporan. În ambele accepţiuni, pot fi identificate (Thery, 1993) cinci tipuri de cupluri: - cuplul conflictual este cel în care partenerii se află într-o dispută permanentă, dar provocările lor vizează reanimarea pasiunii. Partenerii găsesc un echilibru în conflict, altfel plictisindu-se. De regulă, acest cuplu nu rezistă prea mult în timp; - cuplul pygmalion este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se deschide în faţa celuilalt, relevându-şi resursele, din care celălalt nu refuză să se hrănească, să-şi construiască şi să-şi dezvolte identitatea, fără a oferi prea mult în schimb. Dar, adesea, “elevul” sau “eleva” îşi părăseşte “maestrul”; - cuplul fuzional, de tip Tristan şi Isolda, este cel care trăieşte în osmoză. Pentru ca pasiunea acestor parteneri să nu se termine tragic, ei trebuie să înceteze să se privească cu pasiune pentru a începe să-şi vorbească sau să înceteze să se privească prin ochii celorlalţi - conformişti normelor sociale - pentru a a-şi impune alegerea; - cuplul asociativ este cel care le permite partenerilor să obţină rezultate deosebite, imposibil de atins individual. Ei reuşesc să alterneze în mod optim cooperarea şi autonomia, dând naştere unuia dintre cele mai stabile şi mai satisfăcătoare vieţi în doi; - cuplul aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispoziţie este întotdeauna diferită. Pasiunea lor se hrăneşte din absenţa idealizată a celuilalt. În căsătorie, decalajul dispoziţiilor, nevoilor şi sentimentelor creează permanente dispute. Dincolo de modificările produse în desfăşurarea şi manifestarea relaţiilor afective din cadrul cuplului, aceste cinci tipuri pot fi observate de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Aspectul sinergetic al cuplului presupune acţiunea simultană a celor doi parteneri, îndreptată spre acelaşi obiectiv, care intensifică fiecare acţiune individuală. Această caracteristică este construită în timp. Sinergia presupune faptul că cei doi parteneri constituie o veritabilă echipă, unică, ce realizează unitatea existenţei sale. În aceste condiţii, cuplul este pregătit să facă faţă crizelor succesive ale maturităţii, pensionării şi vârstei a treia şi a patra. Lipsa cooperării şi sinergiei erodează treptat legăturile dintre parteneri şi conduc, mai devreme sau mai târziu la ruptura afectivă şi, adeseori (în cazul cuplurilor conjugale), la cea legală. Bader şi Pearson (1988) consideră că orice relaţie de cuplu se formează şi dezvoltă parcurgând mai multe etape: 1. Fuziunea – presupune abolirea diferenţelor dintre cei doi parteneri care, atunci când sunt împreună, se simt ca „unul” (de exemplu, la restaurant, după ce unul dintre ei s-a hotărât ce să ia, celălalt tinde să spună: „Vreau acelaşi lucru ca şi tine!”); 2. Diferenţierea – implică re-afirmarea propriei identităţi şi testarea solidităţii legăturii (la restaurant, reacţia iniţială se transformă în: „Cum poţi să mănânci aşa ceva? Mie îmi dă frisoane”); 3. Explorarea – este etapa de testare a fidelităţii în condiţiile îndepărtării de partener şi ale participării la activităţi asociative diferite (plimbări cu proprii amici, chiar vacanţe separate); 4. Re-apropierea – se realizează dacă primele trei stadii au fost depăşite cu bine. Acum se defineşte motivul rămânerii împreună, se stabileşte o „hartă” a cuplului, se stabilesc sarcinile fiecăruia, indivizii îmbogăţindu-se prin diferenţele celuilalt; 5. Cooperarea – presupune angajarea din plin într-o construcţie comună. Ea este şi faza în care fiecare este atent la evoluţia celuilalt, în care partenerii se interesează de carieră şi în care cuplul şi-a dobândit echilibrul funcţional; 6. Sinergia este stadiu cel mai înalt al evoluţiei, în care cei doi constituie o veritabilă echipă, unică, ce realizează unitatea existenţei sale. Cuplul poate desfăşura o bogată activitate socială şi profesională şi se poate ocupa de creşterea şi educarea copiilor. INTREBARE În care dintre fazele de mai sus se realizează cel mai probabil căsătoria? Argumentați răspunsul dvs. Recompensele vieții în cuplu includ: satisfacerea nevoii de intimitate şi evitarea disconfortului creat de solitudine şi însingurare, dezvoltarea sentimentului de apartenenţă (socioafectivă), dezvoltarea sentimentului iubirii mutuale, susţinerea psihologică reciprocă, perpetuarea speciei etc. Incertitudinea face parte din viața oricărui cluplu. Efecte sale pozitive asigură adăugarea elementelor de ”surpirză” și prospețime în relaţii. Efectele negative ale incertitudinii includ: insatisfacţia relaţională, evitarea partenerului, evitarea unor subiecte, evitarea dezvăluirii etc. Cele mai evitate subiecte în cadrul discuțiilor în cuplu sunt: - trăsăturile unei relaţii, din care fac parte normele relaţiei, statutul relaţiei, comportamentele relaţionale negative; - experienţele negative, incluzând eşecurile şi pierderile personale negative din trecut; - experienţele romantice negative – despărţirile în cazul unei relaţii romantice prezente sau din trecut; - prieteniile eşuate şi experienţele sexuale. TEMĂ DE REFLECŢIE Meditați asupra principalelor subiecte pe care le-ați evitat în discuțiile cu partenerul de cuplu.  Nu toate cuplurile rezistă în timp. Duck (1982, apud Sprecher și Fehr, 1998), prezintă următoarele faze ale disoluției relației de cuplu: 1. faza intrapsihică, în care un partener conștientizează dorința sa de separare/divorț de partner și ia decizia în această direcție; 2. faza diadică, în care decizia este comunicată partenerului, 3. faza socială, în care decizia este comunicată și familiilor partnerilor, prietenilor, cunoscuților și 4. faza de definitivare a disoluţiei relaţiei. Potrivit lui Lee (1986) stadiile disoluției relației de cuplu sunt: stadiul descoperirii insatisfacţiei, stadiul expunerii, stadiul negocierii, stadiul rezoluţiei, stadiul transformării. În ultimele decenii ale secolului XX, contemporaneitatea a adus valorizarea cuplului în sine, a faptului de a alcătui un cuplu fără acceptarea ritualului căsătoriei. Din moment ce “cuplul nu mai este mijlocul unui scop social ce îl depăşeşte şi îl determină, el devine sau poate deveni un scop în sine” (Baechler, p. 67, 1997). În acest caz, el serveşte strict nevoilor personale ale indivizilor, iar sancţionarea lui printr-un rit social apare ca superfluă. O altă noutate a zilelor noastre este şi aceea a instabilităţii cuplului, sancţionat sau nu prin căsătorie. Deşi divorţul şi dezertarea familială au fost larg răspândite în decursul timpului, noutatea constă în frecvenţa mai mare a despărţirilor, dezertărilor şi divorţurilor. Viaţa în cuplu îi permite omului să evite disconfortul creat de sentimentul solitudinii şi insecurităţii şi va dăinui, probabil, atâta timp cât în specia umană va exista sentimentul iubirii, pe care cei doi parteneri vor simţi nevoia să-l împărtăşească. I.2. CĂSĂTORIA ÎNTRE DOMENIUL PUBLIC ŞI CEL PRIVAT Majoritatea persoanelor se căsătoresc, iar ceea ce se întâmplă în cadrul acestor procese afectează starea lor de bine. Căsătoria implică numeroase consecinţe afective, sexuale, morale, economice, sociale, juridice etc., care o diferenţiază de viaţă în cuplul premarital sau preconsensual şi de cea din relaţiile consensuale. DEFINIŢIE Căsătoria este legătura emoțională și juridică dintre două persoane, care împărtășesc intimitate fizică, diferite sarcini și resurse economice. Ea se referă atât la aranjamentul aprobat de societate prin care se întemeiază o familie, cât şi la parcurgerea unui drum propriu, irepetabil. În ambele înţelesuri, căsătoria se situează la intersecţia unui vast domeniu public cu unul privat. În accepţiunea juridică a termenului, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii. Raţiunea căsătoriei este aceea de a crea perspective clare şi responsabilităţi mutuale pentru promovarea unor relaţii interpersonale stabile. Juriştii sunt interesaţi exclusiv de spaţiul public al căsătoriei, din moment ce se interesează mai ales de momentul recunoaşterii ei legale. În viaţa ulterioară a persoanelor căsătorite, statul - prin reprezentanţii săi legali - intervine doar în momente decisive precum: naşterea copiilor, moartea unui membru al familiei, violenţa familială, divorţul partenerilor, stabilirea custodiei copiilor, a drepturilor şi obligaţiilor parentale etc. Restul universului familial, viaţa familială propriu-zisă, ţine de domeniul privat - care nu face obiectul analizei acestei perspective. În societatea românească, Codul Civil de la 1865 a introdus trei modalităţi de reglementare a actului căsătoriei şi anume: regimul comunităţii bunurilor, cel a separării bunurilor şi regimul dotal, alegerea modalităţii considerate optime rămânând la latitudinea partenerilor. În cadrul regimului comunităţii bunurilor se consideră că toate bunurile aduse în căsătorie (dinainte sau dobândite în decursul ei) fac obiectul proprietăţii comune a soţilor, iar în cazul divorţului, ele sunt împărţite în mod egal între cei doi parteneri. Regimul separării bunurilor vizează faptul că fiecare soţ îşi administrează în mod individual bunurile proprii, de care dispune în întregime şi după divorţ. Regimul dotal prevede faptul că în decursul căsătoriei soţul administrează zestrea soţiei, fără a putea dispune în mod liber de ea. Instaurarea puterii comuniste în România a condus la anularea ultimelor două modalităţi de reglementare a actului căsătoriei şi la menţinerea şi generalizarea regimului comunităţii bunurilor. Actualmente, există prevederi legislative mai nuanţate privind actul căsătoriei, similare celor existente în Codului Civil din 1865. INTREBARE Care sunt avantajele şi limitele fiecăruia dintre cele trei modalităţi de reglementare a actului căsătoriei, prezente în Codul Civil român de la 1865? În accepţiunea psihologică, căsătoria este calea unor prefaceri ale personalităţii prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii. Cu alte cuvinte, căsătoria este construcţia complicată a “relaţiei psihologice” dintre cei doi soţi, alcătuită din numeroase elemente subiective şi obiective (Mitrofan şi Ciupercă, 1998, p.15). Din punct de vedere psihologic, căsătoria deplină nu este creată de un act al Stării civile sau de Biserică şi nici printr-o alegere prealabilă fragilă, ci prin faptul duratei sale. Adevărata căsătorie este legătura fecundă, care durează, care sfidează moartea (Aries, 1998, p.152). În cadrul acestei perspective, distincţia dintre public şi privat se modifică. Căsătoria nu mai este înţeleasă ca un eveniment, ci ca un proces, ca o construcţie dezvoltată în timp. Ea se situează la intersecţia unui vast domeniu public şi a unui spaţiu minuscul, mai degrabă secret decât privat. Momentul iniţial al căsniciei, consfinţirea sa legală, religioasă şi comunitară (sărbătorirea ei împreună cu rudele, prietenii şi cunoştinţele mai apropiate) ţine aproape în întregime de domeniul public. Experienţa celor doi soţi din noaptea nunţii are însă un caracter privat. Publice sunt şi toate evenimentele şi acţiunile pe care partenerii conjugali le împărtăşesc, în decursul convieţuirii lor ulterioare, cu ceilalţi membrii ai comunităţii în care trăiesc. Private rămân doar activităţile şi experienţele considerate prea intime pentru a fi relevate celorlalţi. Căsătoria crează contextul apariţiei unor comportamente de “culise”, a unor auto-dezvăluiri profunde, permiţând mai buna intercunoaştere a partenerilor şi “sudarea” cuplului, ca şi a părţii întunecate a experienţelor umane. Domeniul privat poate ascunde perspectivei publice şi unele insatisfacţii, diversele forme de neglijare domestică (a partenerului sau a copiilor), conflictele sau violenţa domestică (Peterson, 1998). Dar, o experienţă privată intră, prin relatarea ei (unor persoane din afara mediului familial), în domeniul public. Raportul dintre viaţa publică şi cea privată variază de la o familie la alta, de la un mediu socio-cultural la altul şi de la o epocă istorică la alta. Potrivit lui Broderick (1993), caracteristicile căsătoriei vizează următoarele aspecte: 1. căsătoria este un eveniment demografic, 2. căsătoria presupune punerea în relație a două familii, a două rețele sociale prieteni), 3. este un contract între cuplu și stat/biserică (care specifică drepturile și îndatoririle partenerilor), 4. este o uniune economică, 5. este cel mai frecvent stil de viață intimă al adulților, 6. este contextul în care se desfășoară majoritatea activității sexuale, 7. este o uniune reproductivă (soții devin de regulă părinți), 8. căsnicia este contextul în care sunt socializați cel mai frecvent copiii, 9. este o oportunitate de a dezvolta și împărtăși relații intime. Obiectivul ”a avea o căsătorie fericită” este raportat de 93% dintre subiecți (Broderick, 1993). Într-o metaanaliză asupra a peste 200 de studii, Waite și Gallagher (2000) indicau următoarele avantaje ale căsătoriei: 1. oamenii căsătoriți trăiesc mai mult, au stil de viață mai sănătos, 2. sunt mai fericiți, au relații sexuale mai dese și mai satisfăcătoare, deoarece căsătoria implică proximitatea cu partnerul, contractul pe termen lung, exclusivitatea relației și legătura emoțională, 3. căsătoria este un avantaj mai ales pentru cariera bărbaților cu venituri mai ridicate, 4. riscul femeiilor căsătorite de a experienția abuzul e de două ori mai mic, comparativ cu cele necăsătorite, 5. copiii se dezvoltă mai bine, sunt mai performanți. Totuși, căsătoria este mult amânată uneori, unii aleg să nu se căsătorească, iar femeile nu sunt la fel de susținute în carieră. Acestea solicita de dpuă ori mai des divorțul, comparativ cu bărbații. Totuși, nu instituţia căsătoriei, ci protagoniştii ei sunt cei care decepţionează uneori. INTREBARE Care sunt cele mai importante avantaje ale căsătoriei relevate de metaanaliza lui Waite și Gallagher (2000)? Menționați alte 2-3 avantaje. Analiza sociologică se interesează cu predilecţie de aspectele publice ale căsătoriei, atât de condiţiile ei legale, juridice, cât şi de cele sociale, comunitare, atât de condiţiile ei scrise, moderne, cât şi de cele nescrise, tradiţionale. Ea a relevat existenţa unor reguli fundamentale care ghidează alegerea partenerului. Prima este exogamia, care stabileşte clasa de indivizi care nu pot fi acceptaţi ca parteneri sexuali sau conjugali. Cea mai curentă formă a ei este “tabuul incestului”, care interzice - în mod explicit - căsătoria între rudele apropiate. De regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de incest până la relaţia de rudenie de veri primari. Deşi există excepţii de circumstanţă, spre exemplu, pentru familiile regale din unele societăţi, tabuul incestului poate fi considerat astăzi un fenomen universal.  A doua regulă este endogamia care stabileşte clasa de persoane cu care este permisă şi încurajată căsătoria. În multe societăţi complexe, regula se aplică celor cu origine similară: aceeaşi rasă, etnie, religie sau clasă socială. Zona geografică din care membrii unui grup familial sau local îşi pot alege partenerul sau universul endogamic este dependent de mărimea comunităţii, de intensitatea raporturilor cu lumea exterioară, de gradul de mobilitate al populaţiei, de compatibilitatea normelor şi valorilor locale cu cele extralocale. Pentru comunităţile ţărăneşti tradiţionale, universul endogamic se reduce la satul de reşedinţă şi la satele învecinate. Pentru comunităţile urbane, universul endogamic se lărgeşte foarte mult. Endogamia încurajează solidaritatea de grup, fie el mai restrâns sau mai larg. Din aceeaşi perspectivă sunt analizate şi practicile concrete de alegere a partenerului marital, care variază considerabil, de la o societate la alta şi de la o epocă la alta. În general, putem totuşi vorbi de existenţa a patru modalităţi diferite de “dobândire” a partenerului (Goodman, 1998): - căsătoria prin rapt (furt) este o formă mai rară care se practică în colectivităţile în care numărul femeilor este mai mic decât cel al bărbaţilor. Ea devine un mijloc de corectare a acestui dezechilibru; - căsătoria prin cumpărare implică stabilirea unui “preţ al miresei”, al unui serviciu făcut miresei de către soţ sau a zestrei din partea femeii; - căsătoria prin aranjament este larg răspândită. În cadrul ei familia bărbatului şi cea a femeii aranjează căsătoria celor doi tineri. Căsătoria este considerată o legătură socială prea importantă pentru a fi lăsată la aprecierea tinerilor relativ imaturi; - căsătoria prin consensul părţilor este practica cea mai cunoscută astăzi, în care alegerea este lăsată la latitudinea celor două persoane. În societăţile complexe, se consideră că acesta este mijlocul cuvenit, cel mai potrivit, pentru alegerea partenerului marital. Totuşi, acest punct de vedere nu este universal. Între căsătorii apar o serie de diferenţe şi în funcţie de modelele de reşedinţă practicate. Decizia stabilirii cuplului marital într-un anumit loc demonstrează repartizarea puterii între bărbaţi şi femei. Normele rezidenţei sunt foarte importante deoarece, ele au implicaţii în planul securităţii economice şi a protecţiei mutuale. În decursul timpului, s-au conturat patru modele distincte: - căsătoria cu reşedinţă patrilocală a fost mult timp modelul cel mai comun. Ea presupune stabilirea tânărului cuplu lângă sau în reşedinţa părinţilor soţului; - căsătoria cu reşedinţă matrilocală situează noul cuplu lângă sau în reşedinţa familiei soţiei; - căsătoria cu reşedinţă bilocală permite cuplului să-şi aleagă între a trăi cu oricare din familiile partenerilor sau în vecinătatea acestora; - căsătoria cu reşedinţă neolocală este aceea în care cuplul îşi întemeiază propriul cămin fără a ţine seama de locuinţele părinţilor, la distanţă de acestea. Acest model reduce posibilitatea ajutorului economic şi al securităţii, dar sporeşte gradul de independenţă al noului cuplu, favorizând dezvoltarea unităţii sale distincte. În prezent, domină căsătoriile matrilocale şi, în mod deosebit, cele neolocale (Mihăilescu, 1995). Primele ţin de o motivaţie preponderent economică şi securizantă, iar cele din urmă, de creşterea mobilităţii geografice şi profesionale, specifică modernizării (urbanizării şi industrializării). APLICAŢIE Imaginaţi-vă următorul scenariu: “Ioana şi Mircea sunt doi tineri care se iubesc foarte mult şi au decis să se căsătorească. La nuntă, ei au primit drept cadou din partea ambilor perechi de părinţi o garsonieră, ideală pentru debutul vieţii în doi, în chiar centrul Iaşiului – oraşul natal al tânărului soţ. Cadoul a venit cum nu se poate mai bine: cei doi hotărâseră deja să rămână în vechea capitală a Moldovei după terminarea studiilor lor.” Analizaţi acest scenariu din perspectiva criteriilor pe care abordarea sociologică le utilizează în analiza căsătoriei. Din punct de vedere istoric, există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale: poligamia şi monogamia. Poligamia sau căsătoria multiplă cunoaşte trei forme: poliginandria, poliandria şi poliginia. Deşi a fost semnalată de primii antropologi, căsătoria în grup sau poliginandria este o formă relativ neobişnuită, foarte rară, în care doi sau mai mulţi bărbaţi sunt căsătoriţi cu două sau mai multe femei. Este puţin probabil ca acest tip de uniune să fi fost generalizat în societăţile arhaice. Unele aranjamente maritale apărute în anii ‘60 şi ‘70 s-au apropiat de această formă.  Poliandria înseamnă căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi. Ea este destul de rară, printre societăţile poliandrice numărându-se şi astăzi: Todas din India, Sherpa din Nepal, ţăranii din Tibet, Sindhalese din Sri Lanka sau Marquesans din Polinezia (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). De regulă, poliandria apare ca o formă adaptativă a vieţii de familie la condiţiile grele ale existenţei, în care subzistenţa poate fi asigurată numai cu ajutorul mai multor susţinători economici bărbaţi. Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei. Ea este larg practicată într-o serie de ţări din Africa, Asia sau America latină. În S.U.A., poliginia a apărut într-o formă structurată în cursul secolului al XIX-lea, în comunităţile mormonilor. Această formă a căsătoriei este practicată, de regulă, în societăţile în care există un număr mai mare de femei (numărul redus al bărbaţilor fiind datorat conflictelor interetnice), dar numai de bărbaţii cu un status economic ridicat. Monogamia sau căsătoria între un bărbat şi o femeie este aranjamentul cel mai cunoscut. Ea corespunde numărului relativ egal al bărbaţilor şi femeilor de “vârsta căsătoriei” dintr-o societate. Monogamia poate fi întâlnită pe diferite trepte ale evoluţiei istorice, dar asemănările dintre familiile monogame din diferite epoci sau societăţi sunt pur formale deoarece conţinutul, structura, funcţiile şi semnificaţia lor socială şi culturală sunt diferite. INTREBARE Cum variază raportul dintre domeniul public şi cel privat în cadrul accepţiuniilor juridice, psihologice şi sociologice ale noţiunii de căsătorie? I.3. FAMILIA – CARACTERISTICILE SALE DISTINCTE Noţiunea modernă de familie provine din latinescul familia. La romani, noţiunea desemna iniţial proprietatea cuiva (pământul, casa, banii, sclavii) şi, mai apoi, relaţiile de rudenie şi afiliere. Familiile sunt unităţi fundamentale ale societăţii, sunt cel mai adecvat mediu în care copii pot fi socializaţi iar, o viaţă familială mai bună înseamnă o stare de bine mai ridicată a comunităţii. DEFINIŢII Familia este formată din indivizi cu o istorie comună, între care există o anumită legătură emoţională, şi care împărtăşesc diferite scopuri şi activităţi. Ea este o structură dinamică în permanent proces de modelare şi re-modelare, constând din ansamblul relaţiilor formate prin asociere, căsătorie, origine sau adopţie. ”Familia este un sistem cu o organizare complexă, deschis, adaptativ, care asigură procesarea de informaţii şi care are propriile sale limite (graniţe) - ce îl definesc şi îl delimitează (separă) de restul lumii”. ( Kantor şi Lehr, 1975, p.10) Aspectele vieţii familiale includ supravieţuirea fizică, protecţia socială, educaţia şi dezvoltarea. Ele pot include acceptarea, ataşamentul, aprobarea, apartenenţa, identitatea, suportul şi creşterea membrilor individuali ai familiei. Între membrii familiei pot exista sau nu legături de sânge, iar relaţiile dintre ei pot fi sau nu recunoscute juridic. Membrii oricărei familii împărtăşesc numeroase experienţe, sistemele familiale fiind caracterizate prin interdependenţa socială şi psihologică. Familia trebuie văzută şi în contextul altor sisteme cu care interacţionează, precum comunitatea, şcoala, mediul de muncă sau profesional, biserică, etnie, rasă, cultură, clasă socială şi credinţe. Sisteme familiale au angajamente ferme, scopuri bine definite, împărtăşesc un trecut comun şi numeroase interacţiuni. Ele pot să nu fie sau nu legate prin relaţii biologice sau juridice. De asemenea, membrii familiilor pot avea o definiţie foarte largă a familiei şi a membrilor acesteia. Cunoaşterea persoanelor considerate a fi parte componentă a familiei lor de către diferiţii membrii ai unei familii este foarte importantă pentru un terapeut de familie. Familia prezintă o serie de particularităţi diferenţiatoare, care îşi pun amprenta asupra variaţiilor individualismului şi colectivismului, ale autonomiei şi solidarităţii membrilor grupului familial: 1. Astfel, faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale, la modul în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem, la aspectele despre care putem discuta confortabil. Nici un alt cadru social nu influenţează atât de multe aspecte ale vieţii noastre cotidiene şi nu complică la fel de mult gradul în care ne afirmăm individualitatea, concomitent cu menţinerea legăturilor cu ceilalţi.  2. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că, membership-ul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre, din moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne naştem. Este cu siguranţă mai uşor să schimbăm relaţiile noastre de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă sau chiar apartenenţa etnică, decât să schimbăm relaţiile noastre familiale (Peterson, 1998). 3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale. Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile interpersonale, de sancţiunile sociale şi aranjamentele legale care definesc parametrii relaţiilor maritale şi a celor părinte/copil. Unul din rezultatele unor astfel de aranjamente formale este faptul că gradul de autonomie sau individualism al unei persoane este diminuat de aceste forţe, în timp ce conexiunile dintre membrii familiei sunt adesea complicate de aserţiunea permanenţei. 4. Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin gradul în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice (Peterson, 1998). Lumea privată îi permite familiei să construiască o perspectivă unică asupra realităţii şi să regleze modul în care individualismul şi solidaritatea sunt gestionate în condiţiile unei minime intervenţii ale forţelor exterioare. 5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o “paradigmă familială”, o “concepţie asupra lumii”. Paradigma se referă îndeosebi la aserţiunile și credințele privind relaţiile familiale, la modul în care membrii familiei trebuie să acţioneze asupra mediului şi la modul în care trebuie să îl interpreteze (Kantor şi Lehr, 1975; Reiss, 1981). 6. Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi exprimate în graniţele lor (Bowen, 1978). Deşi emoţiile puternice pot fi exprimate şi la locul de muncă sau în diverse asociaţii voluntare, intensitatea, varietatea şi continuitatea stărilor afective familiale sunt ne-egalate de cele din alte tipuri de relaţii. Membrii grupului familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt. Experienţele emoţionale pozitive constituie suportul psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-şi afirma individualitatea şi de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice şi mai complicate elemente ale conexiunilor care menţin unit grupul familial. Sentimentele puternic negative trăite în unele familii pot cataliza violenţa şi procesele de separare şi destrămare a legăturilor familiale. Alte posibilităţi sunt acelea de a utiliza sentimentele pozitive sau negative pentru întărirea legăturilor patologice (excesiv de închise, rigide) sau pentru a submina progresul unei persoane spre autonomie. 7. În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale pot juca un anumit rol în modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei. Comportamentele de ataşament dintre părinţi şi copii, procesele emoţionale primare care guvernează viaţa de familie, forţele biologice care conduc persoana la legăturile intime şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada faptului că individualitatea persoanelor, ca şi mediul familial au rădăcini biologice certe (Peterson, 1998). INTREBARE Care sunt caracteristicile diferenţiatoare ale familiei, comparativ cu celelalte grupuri sociale restrânse? În cadrul familiei monogame, două tipuri au o avut o pondere mai importantă în decursul timpului: familia nucleară şi de cea extinsă. Familia nucleară constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi proprii lor copii sau cei adoptaţi. În cadrul ei, poziţia centrală aparţine legăturii conjugale, indicată şi de noţiunea de căsătorie sau cuplu conjugal. Familia nucleară este aptă să asigure realizarea celor cinci funcţii esenţiale ale familiei: cea psihologică (de asigurare a suportului emoţional, al nevoilor de securitate, protecţie şi apartenenţă), cea economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei), cea sexuală (de satisfacere a nevoilor afectiv-sexuale ale celor doi soţi), de reproducere (de asigurare a descendenţei) şi de socializare a copiilor (menită să asigure procesul instructiv-educativ din cadrul mediului familial). Preponderenţa familiei de tip nuclear este tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii (familia conjugală), a cuplurilor consensuale hetero- sau homosexuale. Există două variante ale familiei nucleu: de origine şi de procreare. Familia nucleară de origine este cea în care suntem născuţi, în care ocupăm statutul de copil. Familia nucleară de procreare este cea pe care o creăm prin căsătorie şi în care deţinem statutul de adult.  Familia extinsă include relaţiile dintre două sau mai multe familii nucleare, care locuiesc împreună, în acelaşi cămin, unite prin legătura părinte-copil şi cea dintre fraţi şi surori. Veriga cheie în acest lanţ sunt părinţii care se află în relaţie de rudenie directă atât cu copiii lor, cât şi cu proprii părinţi (bunicii copiilor lor). Familia extinsă funcţionează pe baza unor reguli relativ rigide şi a unui sistem imobil al valorilor morale, menite să asigure stabilitatea şi “spiritul de clan”. Se crede adesea că familia nucleară, a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În realitate, ea a existat în paralel cu cea extinsă care, deşi nu a fost preponderentă în toate societăţile, regiunile sau perioadele istorice, a fost larg răspândită. TEST DE AUTOEVALUARE 1. Principalele tendințe în contemporaneite cu privire la viața de cuplu sunt valorizarea cuplului în sine și creșterea instabilității lui. a. Adevărat b. Fals 2. Avantajele căsătoriei sunt: a. oamenii căsătoriți trăiesc mai mult, au un stil de viață mai sănătos, b. căsătoria este un proces, o construcţie dezvoltată în timp c. oamenii sunt mai fericiți, au relații sexuale mai dese și mai satisfăcătoare, d. căsătoria este un avantaj mai ales pentru cariera bărbaților cu venituri mai ridicate, e. căsătoria este un contract între cuplu și stat/biserică f. riscul femeiilor căsătorite de a experienția abuzul este mai mic, comparativ cu cele necăsătorite, g. copiii se dezvoltă mai bine, sunt mai performanți. 3. Membrii unei familii pot fi sau nu legați prin relaţii biologice sau juridice. a. Adevărat b. Fals Bibliografie obligatorie Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași: Performantica, 248 pg., ISBN 973-7994-80-9. Bibliografie suplimentară Aries, Ph. (1998). Căsătoria indisolubilă. In Ph: Aries și A. Béjin, Sexulităţi occidentale, Oradea, Antet. Ciupercă, C. (2000). Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Editura TIPOALEX. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București: Edit Press Mihaela. Turliuc, M.N. (coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași: Institutul European, 300 pg, ISBN 978-606-24-0049-1. Turliuc, M.N. (coord.). (2013). Gen, muncă, familie și schimbare, Iași: Institutul European, 300 pg., ISBN 978- 606-24-0012-5. Resurse on-line pentru cursanţi Vasile, D.L. (2005). Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, http://www.luciantrasa.ro/doc/psihologiafamiliei.pdf Unitatea de învățare 2 II. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL Ce înseamnă o familie normală? Sunt, în mod fundamental, familiile normale asemănătoare sau diferite în structura şi modul lor de funcţionare? Răspunsurile date acestei întrebări au fost adesea opuse: ”Toate familiile fericite sunt asemănătoare; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei propriu”, afisrmase Tolstoi și ”Toate familiile fericite sunt mai mult sau mai puţin diferite; toate cele nefericite sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare”, afirmase Nabokov. Încercând să clarificăm ce se înţelege printr-o familie funcţională vom analiza: 1. definirea normalităţii familiale; 2. teoriile clinice şi socio-umane cu privire la normalitatea funcţionării familiale și 3. schimbările recente survenite în structura familiei. II.1. DEFINIREA NORMALITĂŢII FAMILIALE În conceptualizarea normalităţii au fost utilizate un număr foarte mare de definiţii. F. Walsh (1982, pp.5-6) considera că diversele definiţii ale noţiunii de “familie normală” pot fi grupate în patru perspective de bază, corespunzătoare categoriilor propuse de Offer şi Sabshin: cea a normalităţii asimptomatice, a normalităţii optimale, a normalităţii ca un concept statistic şi cea a normalităţii proceselor tranzacţionale. 1. Normalitatea familială asimptomatică. Din această perspectivă, o familie este considerabil normală dacă nu prezintă simptome recente ale disfuncţiilor sau psihopatologiei la nici unul din membrii ei. Absenţa simptomelor înseamnă prezenţa sănătăţii. Acest concept negativ sau conservativ a fost utilizat în cercetările asupra familiei în două scopuri: a. în ideea de a studia familiile normale ca grupuri omogene prin comparaţie cu familiile cu pacienţi emoţional perturbaţi şi b. în ideea de a nu impune alte definiţii sau criterii selective cărora le lipsesc validările empirice. 2. Normalitatea familială ca ideal. Această perspectivă asupra normalităţii caută să definească familia de succes în termenii caracteristicilor pozitive ideale. Familiile cu funcţionare optimă sunt plasate în vârful unui continuum ce coboară până la familiile puternic disfuncţionale. Termenul de “familie sănătoasă” se referă, în general, la familia ideală sau de succes care formează un model bazat pe valorile unei paradigme particulare. Cel mai adesea judecata se bazează pe rezultatele obţinute de familie în termenii împlinirii sarcinilor familiale, în mod deosebit, a dezvoltării cu succes copiilor. Modelele construite pe baze empirice, cum ar fi cele dezvoltate de grupul Timberlawn (vezi J.M. Lewis, W.R. Beavers, J.I. Gossett & V.A. Phillips, 1976) şi cel al echipei McMaster (vezi N.B. Epstein, D.S. Bishop şi S. Lewin, 1978) au început să ofere date mai solide pentru evaluarea competenţei familiale. 3. Normalitatea familială ca medie. Familia este văzută ca normală dacă are o funționalitate medie, dacă acoperă un patern care este tipic sau prevalent în majoritatea familiilor. În urma calculării tendinţei centrale, se afirmă că o familie este normală dacă ea se află între limitele intervalului mediu. Familiile din afara acestuia sunt privite ca anormale. Din acest punct de vedere, o funcţionare familială optimă este mai puţin obişnuită şi, de aceea, este considerată deviantă sau anormală, ca şi disfuncţionalităţile severe. Mai mult chiar, familiile normale nu sunt în mod necesar lipsite de simptome: majoritatea familiilor au probleme ocazionale, ceea ce nu înseamnă că familia este anormală. În acest context, conceptele de sănătate şi de absenţă a simptomelor sunt sistematic evitate. 4. Normalitatea proceselor tranzacţionale familiale. Familiile normale sunt conceptualizate în termenii proceselor universale caracteristice tuturor sistemelor. Procesele de bază implică integrarea, menţinerea şi creşterea unităţii familiale, în relaţie cu celelalte sisteme: individual şi social. Ceea ce este normal – atât tipic cât şi optim – este definit în contextul temporal şi social, normalitatea variind în funcţie de cerinţele diferite, interne şi externe, privind adaptarea în decursul ciclurilor vieţii familiale. Această perspectivă defineşte normalitatea în raport cu normele sociale, cu convingerile şi aşteptările actorilor sociali cu privire la rolul propriu şi la cel al celorlalţi, expectanţe care pot fi sau nu în acord comportamentul obiectiv. Familiile funcţionale se caracterizează prin capacitatea indivizilor şi a sistemului familial de a satisface nevoile psihologice şi sociale ale grupului familial ca întreg şi ale fiecărui membru în parte. Când familiile sunt incapabile să atingă aceste scopuri, terapeutul familial poate oferii un ajutor important. INTREBARE Cum este definită normalitatea mediului familial în contextul celor patru perspective diferite menţionate de F. Walsh? II.2. TEORII ȘI MODELE CLINICE ȘI SOCIO-UMANE ALE NORMALITĂŢII ȘI PATOLOGIEI VIEȚII FAMILIALE  Următoarele teorii au fost selectate datorită faptului că ele sunt mai frecvent folosite în studiul familiei, sunt mai bine cunoscute şi ilustrează suficient de clar variaţiile existente în modul de abordare al funcţionalităţii şi disfuncţionalităţii familiale. Teoria sistemelor familiale Teoria analizează mobilizarea și organizarea familiei pentru a face față provocărilor interne și externe. O familie este văzută prin analogie cu un organism sau o mașină, alcătuite din susbsisteme, părți interconectate și granițe semipermeabile cu mediul. Orice sistem se defineşte printr-un ansamblu de părţi componente care trebuie să satisfacă două cerinţe: mai întâi, aceste elemente trebuie să fie conectate direct sau indirect, în cadrul unei reţele de efecte cauzale reciproce şi, în al doilea rând, fiecare parte trebuie să fie conectată uneia sau multor componente ale întregului într-o manieră stabilă, de-a lungul unei anumite perioade de timp. Ca sisteme interacţionale, familiile normale operează în acord cu reguli şi principii, existente în toate sistemele (Bertalanffy, 1968; Buckley,1967), pe care le enumerăm în continuare. a. Cauzalitatea circulară. Un sistem familial poate fi definit ca un grup de indivizi aflaţi în interacţiune astfel încât, schimbarea într-unul din membrii îi afectează şi pe ceilalţi indivizi, iar în final, grupul ca întreg. Reacțiile celorlalţi şi a grupului afectează, printr-un canal circular al influenţei, persoana în care modificările au apărut iniţial. Aceasta înseamnă că, orice acţiune implică o reacţie, iar cauzalitatea nu mai este una liniară, mecanicistă. b. Nonsumativitatea. Familia ca întreg este mai mult decât suma părţilor sale şi nu poate fi descrisă prin simpla însumare a caracteristicilor membrilor familiei. Patern-urile organizaţionale şi interacţionale familiale necesită conectarea într-un ansamblu unitar a comportamentului membrilor sistemului familial. c. Finalitatea. În acord cu acest principiu, aceeaşi origine poate conduce la rezultate diferite şi acelaşi rezultat poate proveni din origini diferite. De aceea, pornind de la situaţii similare, o familie se poate descurca, în timp ce alta eşuează în încercarea de a răspunde aceleiaşi crize, după cum, două familii cu o bună funcţionalitate pot fi implicate în circumstanţe diferite. d. Comunicarea. Întregul comportament este privit ca o comunicare, ca transmitere de mesaje interpersonale. Orice comunicare implică două aspecte: un conţinut, privind informaţiile factuale, opiniile sau sentimentele şi aspectul relaţional, care priveşte modul în care informaţia este primită şi care defineşte natura relaţiei. Unitatea familială, ca relaţie funcţională stabilă, precizează modul de definire al relaţiei: prin acordul mutual sau prin regulile familiei. e. Regulile familiei. Regulile relaţionale, implicite sau explicite, organizează interacţiunile şi funcţiile familiei, pentru a menţine un sistem stabil, prin prescrierea şi limitarea comportamentului membrilor. Ele furnizează expectanţe cu privire la roluri, acţiuni şi consecinţele acestora, care ghidează viaţa de familie. Prin intermediul “principiului redundanţei”, o familie tinde să interacţioneze în secvenţe repetitive, astfel încât, acţiunile familiale sunt guvernate de un set relativ mic de reguli. Regulile operează în familie ca norme prin care comportamentul este măsurat şi de la care el poate varia în anumite grade. f. Homeostaza. În scopul menţinerii stării stabile a sistemului interacţional aflat în funcţiune, normele sunt definite şi întărite de mecanisme homeostazice. Toţi membrii familiei contribuie la balanţa homeostazică, prin întăririle mutuale ale circularităţii feedback-ului, ca în comportamentul complementar sau reciproc (vezi subcapitolul comunicarea conjugală). O deviere prea mare de la normele familiale poate fi contracarată prin procesul feedback-ului negativ, în scopul reglării tensiunii şi al restabilirii echilibrului sau homeostaziei familiale. g. Morfogeneza. Flexibilitatea este necesară în familie pentru a se putea adapta la schimbările interne sau externe. În interior, familiile trebuie să se reorganizeze ca răspuns la noile imperative ale dezvoltării, în condiţiile evoluţiei membrilor ei şi a întregului grup, în decursul ciclului de viaţă. O modificare a regulilor este necesară în tranziţia de la un stadiu la altul al dezvoltării, deoarece o nouă fază a nevoilor şi sarcinilor adecvate necesită norme şi opţiuni noi. De asemenea, mediul socio-cultural este în permanentă evoluţie, iar familiile trebuie să se adapteze tuturor provocărilor externe. Aplicarea teoriei sistemelor în cercetarea şi terapia familiei se datorează mai ales contribuţiilor lui Bateson (1972, 1979) şi ale lui Bowen (1978). Din punctul de vedere al teoriei, disfuncţionalităţile individuale sunt considerate a fi simptomatice pentru disfuncţiile familiale. Astfel, psihopatologia este concepută ca fiind de natură relaţională. Comportamentul simptomatic al individului este văzut ca fiind închistat într-un patern interacţional disfuncţional. Simptomele pot trece de la un individ la altul, dacă paternul nu este schimbat. Mai mult, simptomele familiale disfuncţionale tind să se menţină şi să întărească simptomele individuale, graţie interacţiunilor în desfăşurare.  INTREBARE Care este contribuţia teoriei sistemelor la înţelegerea normalităţii şi patologiei vieţii familiale? Teoria structurală Teoria structurală, inspirată din teoria sistemelor familiale şi dezvoltată în mod deosebit de Minuchin şi colaboratorii săi (1967, 1974), subliniază importanţa organizării structurale pentru funcţionarea unităţii familiale şi pentru binele membrilor săi. Minuchin abordează direct problema normalităţii, arătând că familiile normale (sau obişnuite) nu pot fi deosebite de familiile anormale prin absenţa problemelor. El atacă mitul normalităţii “placide”, ce idealizează familia, care ar fi total lipsită de stres, care trăieşte într-o constantă armonie şi cooperare, care face faţă cu brio provocărilor sociale externe sau celor interne. O asemenea imagine nu se poate menţine, ori de câte ori cineva ia contact şi observă o familie obişnuită, confruntată cu probleme obişnuite. Minuchin (1974) a realizat interviuri cu o serie de familii normale, din diferite culturi, pentru a ilustra dificultăţile fireşti ale vieţii familiale, care transcend diferenţele culturale. El descrie “familia normală” ca fiind un cuplu care are multe probleme de relaţionare cu alte cupluri, cu rudele prin alianţă, legate de creşterea copiilor sau de provocările lumii extern şi cărora trebuie să le facă faţă. Membrii familiilor normale se confruntă constant cu aceste probleme şi negociază compromisul care face posibilă viaţa în comun. Această perspectivă teoretică abordează familia ca un sistem social, dispunând de trei componente de bază: 1. o structură familială, specifică unui sistem deschis, în transformare, 2. o dezvoltare constantă în timp, ce traversează diverse stadii, care necesită restructurări permanente şi 3. familia dispune de o serie de strategii adaptative care îi permit să-şi menţină continuitatea şi care contribuie la dezvoltarea psihosocială a membrilor ei. Structura familială este definită ca un set invizibil de exigenţe care organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. Structurile tranzacţionale care definesc relaţiile şi reglează comportamentul sunt menţinute de două tipuri de constrângeri: regulile universale care guvernează organizarea familială - în mod deosebit cel privind puterea ierarhică - şi expectaţiile mutuale din cadrul familiilor particulare. O familie funcţională trebuie să fie capabilă să se adapteze la exigenţele interne (de dezvoltare) şi externe (de mediu), aflate în schimbare. O familie îşi diferenţiază şi îşi îndeplineşte funcţiile prin sub-sistemele sale, formate din generaţii, grupurile de gen sau de interese. Aceeste subsisteme includ : 1. subsistemul adulţilor sau marital (implică complementaritate şi acomodare reciprocă, diferite paternuri relaționale (de ex, paternul dependent-protector), 2. subsistemul parental (părinţii nu pot proteja, fără să controleze, iar copiii nu pot creşte, fără să respingă sau atace) și subsistemul fratriei (implică învăţarea egalităţii, a cooperării, competiţiei, suportului reciproc, dar şi a rivalităţii şi conflictului etc.) Graniţele dintre subsisteme, regulile care definesc cine participă şi cum, asigură protejarea diferenţierii sistemului. Pentru o bună funcţionare familială, graniţele acestea trebuie bine definite şi înţelese de membrii sub-sistemelor, pentru ca aceştia să-şi realizeze funcţiile. Granițele pot fi: rigide - atunci când permit o minimă comunicare şi interacţiune între membrii sistemului familial şi maxima lor independenţă (ex. tatăl sau mama depresivă care se separă de grupul familial), clare - promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor și difuze – care îngăduie definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor (ex. tot ce se întâmplă cu mama are efect asupra copilului cu care este foarte apropiată). Principala sarcină a terapeuților structuraliși este clarificarea granițelor, flexibilizarea celor rigide și întărirea celor difuze. APLICAŢIE O mamă îi povestește fiicei mereu toate problemele ei cu soțul, respectiv tatăl fetei, mereu plecat în interes de serviciu. De asmenea, îi împărtașește multe din gândurile ei intime, din grijile și temerile sale, din problemele de la locul de muncă etc. Ce fel de graniță există între mamă și fiică? Dar între mamă/soție și soțul său? Subsistemul soţilor trebuie să-şi stabilească o graniţă care să-i protejeze de solicitările şi nevoile celorlalţi, cum ar fi copiii sau membrii familiei extinse, ceea ce înseamnă că, adulţii trebuie să aibă propria lor “teritorialitate psihosocială”. De asemenea, subsistemul parental, care include sub-sistemul bunicilor şi cel al copiilor deveniţi la rândul lor părinţi, poate funcţiona destul de bine dacă liniile autorităţii şi responsabilităţii sunt foarte clar trasate. Prin urmare, claritatea graniţelor familiale este socotită a fi un parametru util în evaluarea funcţionalităţii familiei. Minuchin avertiza că, procesul tranziţional al adaptării la schimbările apărute în mediul familial accentuează lipsa de diferenţiere şi anxietatea, care pot fi judecate şi etichetate greşit, ca patologice. Din perspectiva structurală, nici unul din stilurile familiale nu este în sine normal sau anormal, funcţional sau disfuncţional. Orice patern familial poate fi funcţional. Diferenţierea familială este idiosincretică (specifică fiecărei familii), depinzând de compoziţia ei, de stadiul de dezvoltare în care se află şi de sub-cultura din care face parte. Fiecare familie are o structură proprie şi o preferinţă pentru anumite paternuri tranzacţionale, care răspund exigenţelor ei cotidiene. Puterea sistemului depinde de abilitatea sa de a activa paternuri alternative atunci când apar schimbări interne sau externe. Acest model leagă perspectiva teoriei structurale de terapia familială. APLICAŢIE Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre teoria sistemelor familiale şi cea structurală a lui S. Minuchin. Teoria funcţionalistă Aflată în strânsă legătura cu teoria sistemelor şi cu cea structurală, teoria funcţionalistă a contribuit semnificativ la explicarea vieţii familiale. Teoria încearcă să identifice și să explice paternurile prevalente (de ex., de ce majoritatea cuplurilor se căsătoresc, de ce își limitează numărul de copii) utilizând conceptele de funcții și scopuri. Normele sociale apar pentru a promova anumite practici sociale. Dacă un aranjament social este frecvent înseamnă că el îndeplinește anumite scopuri și funcții. Aranjamentele sau practicile sociale care devin disfuncționale sunt mai puțin frecvente. Funcțiile îndeplinite sunt: crearea noilor generaţii, asigurarea socializării adecvate a copiilor, reglarea activităţii sexuale a celor doi soţi, menţinerea şi satisfacerea nevoilor fizice ale familiei, satisfacerea nevoilor afective, de intimitate ale membrilor familiei ş.a.m.d. Aceste funcţii sunt toate interconectate, schimbarea într-o funcţie afectându-le şi pe celelalte. De-a lungul timpului familia şi-a pierdut din funcţii, cum ar fi cea de unitate economică de producţie, de unitate de protecţie, educaţie şi securitate sociale. Funcţia economică şi cea psihosexuală sunt tot mai mult privite ca fiind funcţiile majore ale familiei contemporane. Funcţionaliştii au pus accentul pe importanţa relaţiilor de familie, ei studiind - de exemplu - rolul tabuului incestului în menţinerea sistemului familial sau rolurile tradiţionale masculine şi feminine în cadrul diviziunii familiale a muncii. Rolurile instrumentale sunt conectate cu lumea externă (de exemplu, rolul de susţinător economic). Rolurile expresive, prin contrast, sunt realizate în interiorul familiei (precum producerea hranei, asigurarea nevoilor afective şi a satisfacţiei emoţionale). Rolurile care nu ajută la menţinerea vieţii familiale sunt numite disfuncţionale, ele generând schimbarea sau distrugerea sistemului. Structura familiei este definită - în mod asemănător abordării structurale, deşi în alţi termeni - ca fiind modul în care poziţiile şi rolurile familiale sunt organizate. Exemplele privind diferitele structuri familiale - menţionate de diverşi funcţionalişti - includ: familia matriarhală, patriarhală, familia extinsă, cea nucleară, cea fără copii sau familia monoparentală. Funcționalismul îndeplinește la nivel social, rolul întăririi comportamentale de la nivel individual. De exemplu, legile împotriva poligamiei și a uniunilor de același sex pot fi explicate pot fi explicate pe baza credinței larg răspândite că ele nu asigură reproducerea și/sau socializarea adecvată a copiilor. INTREBARE Cui îi revin rolurile instrumentale şi cele expresive în familia tradiţională? Dar în familia nucleară, contemporană? Teoria interacţionismului simbolic Dacă funcţionalismul accentuează noţiunile de funcţii şi roluri familiale, interacţionismul simbolic se concentrează asupra proceselor, ideile lui avându-şi rădăcinile în lucrările lui James şi Cooley. Aplicarea acestei teorii la studiul vieţii familiale îşi are originea într-un studiu aparţinând lui Brugess (1926), în care familia era definită prin intermediul personalităţilor implicate într-un proces dinamic, de interacţiune. Aspectul de bază al analizei priveşte procesele implicate în activitatea internă a grupurilor familiale. În dezvoltarea ulterioară a abordării în contextul familial, o contribuţie importantă este aceea a lui Goffman (1959). Interacţioniştii consideră că nu putem studia comportamentul familial doar prin intermediul observaţiilor externe. Premisele de bază ale teoriei sunt următoarele: 1. oamenii răspund contextelor în care sunt implicaţi în termenii semnificaţiei pe care ei le-o conferă şi 2. aceste semnificaţii derivă din - şi sunt modificate în – procesul interacţiunii sociale. Aceasta însemnă că: 1. trebuie să înţelegem procesele de gândire şi ceea ce simt oamenii despre anumite acţiuni; 2. sentimentele oamenilor depind de semnificaţia ataşată unui comportament şi nu doar de comportamentul în sine; 3. indivizii interpretează înţelesurile în cadrul proceselor de gândire interactivă şi 4. ei ajung, în final, la propria lor definiţie asupra situaţiei. Este astfel subliniată importanţa percepţiei şi a definiţiei subiective a unui eveniment. Indivizii sunt consideraţi a fi mai degrabă creatori activi ai contextului lor simbolic-social, decât reactanţi pasivi. În familie, fiecare membru îşi asumă un rol în acord cu poziţia impusă (de sex) şi cu cea dobândită (statusul marital sau familial). Rolurile sunt definite ca expectanţe normative ale grupurilor de referinţă. Conceptele de semnificaţie, rol şi expectanţă sunt considerate variabilele esenţiale ale funcţionării familiale. Procesele de comunicare din cadrul familiei fac în mod deosebit obiectul acestei abordări. Indivizii trebuie să fie capabili să interpreteze corect simbolurile (cuvinte, gesturi, mimică, pantomimică) în comunicarea efectivă, pentru ca intimitatea să existe. Oamenii învaţă simbolurile cultural împărtăşite în cadrul procesului de socializare, iar modul unic în care răspundem la simboluri este parte integrantă a personalităţii. Aşadar, atât procesul socializării cât şi cel al formării personalităţii constituie, de asemenea, obiectul de analiză al teoreticienilor acestei perspective. Cel mai adesea, în procesul comunicării familiale sunt implicaţi doi, trei sau patru membrii. De aceea, modelele comunicării familiale au în vedere numărul membrilor implicaţi. Modelul celor două persoane (Sluzki şi Beavin, 1972) prezintă interacţiunea dintre soţi, care poate lua forma comunicării funcţionale egalitare, în care partenerii participă în proporţie asemănătoare la luarea deciziei şi la acţiune sau cea a comunicării disfuncţionale inegale, în care lipseşte echilibrul cantităţii şi calităţii comunicării interpersonale. Modelul celor trei “jucători” (Ackerman, 1967), care dezvoltă tema “ţapului ispăşitor”, cuprinde trei roluri: “persecutorul”, “victima” şi “vindecătorul”, iar modelul celor patru “jucători” (Satir, 1972) include următoarele roluri: “acuzatorul”, “conciliantul”, “evaluatorul” şi “confuzul” (care produce confuzie). Toate aceste modele pot fi identificate atât în situaţiile funcţionale (de comunicare congruentă, în care fiecare spune ceea ce simte şi vrea să spună), cât şi în cele ne-funcţionale (ale comunicării incongruente, în care membrii familiei încercă să ascundă faptul că nu-şi pot exprima propriile idei sau sentimente). Aceste roluri nu sunt absolute, ele putându- se schimba şi combina diferit, de la o situaţie la alta. Pe baza unui studiu asupra familiilor non-clinice, Hess şi Handel (1959) au identificat patru dimensiuni (intercorelate) ale proceselor familiale normale sau non-patologice: 1. eforturile familiale de a ajunge la un patern satisfăcător al coeziunii; 2. eforturile familiale de a atinge o congruenţă satisfăcătoare a imaginilor rezultate în interacţiunile casnice, centrate asupra unor anumite aspecte; 3. stabilirea unor graniţe în lumea experienţelor familiale şi 4. efortul de face faţă diferitelor aspecte bio-sociale semnificative din viaţa de familie – cele ţinând de apartenenţa la gen, la o generaţie, naşterea copiilor etc. – şi definirea lor în termeni de sentimente, recompense şi constrângeri. Alte aspecte studiate în cadrul interacţionismului simbolic sunt: alegerea partenerului, interacţiunea maritală, strategiile de educare a copiilor, interacţiunile sexuale, iar conceptele frecvent utilizate sunt şi cele de “joc de rol”, “altul semnificativ”, “altul generalizat” sau “grup de referinţă”. APLICAŢIE Comparaţi teoria funcţionalistă cu cea a interacţionismului simbolic. Teoria schimbului social Teoria introduce o perspectivă economică, pragmatică în abordarea cognitiv-comportamentală pentru a conceptualiza membrii familiei ca unități care fac schimb de bunuri, servicii, statut, putere, iubire pentru a-și satisface reciproc nevoile. Teoreticienii schimbului social consideră că indivizii sunt permanent în căutarea relaţiilor care satisfac propriile lor interese personale. Cei doi cercetători care au articulat această teorie sunt Homans (1950, 1961) şi Blau (1964), în timp ce, Nye (1976, 1979) are meritul deosebit de a fi arătat cum poate fi aplicată perspectiva schimbului social la domeniul familiei.  Atunci când schimbul dintre două persoane este perceput ca fiind corect, relația lor este stabilă. Schimburile pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive includ oferirea şi primirea de recompense reciproce, iar cele negative oferirea şi primirea de costuri. Recompensele şi costurile din cadrul schimburilor pot fi intrinseci şi extrinseci. În general, oamenii caută schimburile recompensatoare şi le evită pe cele costisitoare. Noţiunea de reciprocitate este foarte importantă: reciprocitatea pe termen scurt este mai degrabă o caracteristică a relaţiilor disfuncţionale, în timp ce schimburile şi reciprocitatea pe termen lung caracterizează relaţiile funcţionale, normale. Familia este contextul primar al învăţării sociale. În familiile puternic funcţionale, indivizii obţin - în cadrul schimburilor reciproce - beneficii semnificativ mai mari decât costurile lor. Eşecul unei relaţii maritale sau familiale este explicat prin deficitul de recompense schimbate sau prin modificarea sistemului recompenselor, dintr-unul pozitiv într-unul controlat, coercitiv. Alţi factori care transformă o relaţie normală într- una disfuncţională sau patologică sunt deficienţele sau deficitul de comunicare. În plus, unii indivizi nu acceptă norma reciprocităţii. Unii acceptă recompensele din partea celorlalţi fără a oferi prea mult (numiţi exploatatori), alţii sunt concentraţi asupra ofertelor făcute, asupra dorinţei de a-i mulţumi pe ceilalţi fără a primi prea mult, iar alţii consideră că nu merită să primească ceva de la ceilalţi. Mai mult chiar, un număr mare de indivizi nu ştiu să schimbe, în mod profund, confidenţe în relaţiile intime. Alte căi de studiu sunt: normele culturale, alegerea partenerului, atracția și interdependența, analiza puterii, așteprările reciproce, rezolvarea conflictelor, motivele de-cristalizării iubirii, interacţiunea maritală, cea sexuală, problemele părinţi-copii, satisfacţia maritală. Teoria dezvoltării Perspectiva dezvoltării sau a life-span-ului se bazează pe axioma conform căreia oamenii se schimbă fizic, emoţional şi cognitiv, de-a lungul stadiilor ciclului vieţii. În cercetarea familiei, indică faptul că structurile familiale şi interacţiunile dintre membrii familiei se modifică în timp. Asemenea individului, care se dezvoltă datorită acumulării experienţelor, de la naştere şi până la moarte, căsătoria şi familia cunosc diferite secvenţe de dezvoltare (stadii și tranziții), de la apariţia, la expansiunea şi până la disoluţia acestora. Teoria dezvoltării familiale îşi are rădăcinile în lucrările lui Duvall (1957), Hill şi Rogers (1964) şi Aldous (1978). Ideile acestora au fost continuate şi rafinate de Carte și McGoldrick (1988) şi de White (1991). Teoria adaugă perspectivei interacţioniste dimensiunea temporală. Familia este un grup de persoane aflate în interacţiune, fiecare stadiu de viaţă fiind influenţat de evenimentele precedente şi aducând cu sine noi provocări. Atunci când tranziţiile nu sunt anticipate sau atunci cele aşteptate nu apar e mai probabil să influenţeze negativ abilitate familiei de a-şi atinge scopurile. De asemenea, ceea ce facem la începutul vieţii noastre familiale are un impact major asupra a ceea ce facem ulterior şi asupra viitorului (de ex. decizia de a avea de la început mai mulţi copii). Prin interacţiunile reciproce, familia încearcă să facă faţă nevoilor în continuă schimbare ale membrilor familiei. Conceptul central, de sarcini ale dezvoltării familiale, se referă la modificările expectanţelor normative pentru familia ca întreg, în termenii aspectelor şi funcţiilor noi aşteptate a fi îndeplinite de membrii ei şi de societate. Cu alte cuvinte, stadiile de dezvoltare corespund variaţiilor expectanţelor de rol înregistrate în diversele etape ale ciclului vieţii familiale. Schimbarea sarcinilor decurge din modificarea nevoilor biologice, a scopurilor personale şi a normelor culturale. În general, realizarea adecvată a unei sarcini va influenţa pozitiv realizarea sarcinilor viitoare şi potenţialul personal de satisfacţie specific stadiilor următoare. Fiecare stadiu are problemele sale unice, iar unele stadii pot fi mai dificile decât altele. Ea explică ritmul tranzițiilor și procesele adaptării în decursul timpului. Conflictele dintre soţ şi soţie, cele dintre părinţi şi copii apar mai ales în anumite stadii. Relaţia conjugală se schimbă în timp: uneori cuplul creşte foarte mult, intimitatea menţinându-se sau sporind odată cu vârsta sa, alteori cuplul evoluează spre disoluţie. Gradul în care tranziția la parentalitate este percepută ca stresantă este explicată în funcție de măsura în care ea a fost planificată și de resursele economice ale celor doi soți/parinți. Această teorie poate fi apreciată ca fiind una din cele mai specifice, mai particulare. Deşi oferă o perspectivă limitată, ea este extrem de frecvent utilizată. Teoria conflictului În această abordare, conflictul este considerat a fi o parte naturală a interacţiunii umane. În loc să sublinieze consensul şi echilibrul, ca în teoria funcţionalistă, teoreticienii conflictului accentuează aspectele pozitive şi negative ale conflictului. Adesea, în viaţa de familie intervin schimbări, iar schimbarea stimulează sau chiar creează conflicte. De fapt, conflictul este inevitabil. Transformările dislocă vechile patern-uri şi conduc la neînţelegeri şi contradicţii cu privire la valori şi la decizii. Indivizii luptă pentru propriile lor nevoi şi interese sau pentru ceea ce ei consideră că este mai bine pentru familia ca întreg.  Conflictul în sine nu este bun sau rău. Disputeme familiale pot fi rezolvate în manieră contructivă sau disctructivă. Un avantaj al conflictului este faptul că el aduce neînţelegerea la suprafaţă, prezentând-o în mod deschis. Conflictul deschis poate fi rezolvat constructiv prin negociere, compromis şi colaborare. De aceea, el nu este în mod necesar distructiv; adesea în lipsa lui nu există şanse reale de rezolvare a unei probleme. Rău este faptul de a nu te confrunta sau de a ignora conflictul. Cuplurile căsătorite care nu au avut nici o ceartă ajung adesea la divorţ deoarece, diversele probleme au fost evitate, negate, până în ziua în care au “explodat”. Totuşi, bătăliile prelungite, mai ales cele care implică abuzul fizic sau verbal, au cu siguranţă un efect distructiv asupra apropierii emoţionale, putând cauza răni şi rupturi ireparabile. Căsătoria este cadrul celor mai puternice emoţii. Tacticile de rezolvare a confictului care urmăresc să diminueze valoarea oponentului duc rareori la rezultate pozitive. Lupta pentru putere, în condiţiile unor interese aflate în competiţie, este frecventă. Conflictul devine astfel o realitate comună a vieţii de cuplu. Teoreticienii conflictului s-au concentrat, de asemenea, asupra unor aspecte precum: conflictele de rol de sex marital, luarea deciziilor, problemele de comunicare, conflictele părinţi-copii, fericirea maritală şi cauzele divorţului. Dacă realitatea socială contemporană favorizează conflictualitatea, generală şi familială, atunci putem considera că această perspectivă este de mare actualitate. APLICAŢIE Analizați contribuţia teoriei conflictului la studiul normalităţii vieţii familiale. Pespectiva cognitiv-comportamentală Perspectiva behavioristă – originată în studiul clasic al modificărilor comportamentului şi al învăţării sociale - subliniază importanţa regulilor familiale şi a structurilor de comunicare, asemenea reprezentanţilor teoriei sistemelor şi ai interacţionalismului simbolic. Ea nu se preocupă de procesele familiale, de interacţiunile comportamentale, de condiţiile în care o persoană învaţă o conduită socială şi influenţează sau schimbă comportamentul alteia. Acordând o mică atenţie, în mod direct, problemei normalităţii familiale, abordarea behavioristă defineşte familia normală în sensul funcţional al absenţei simptomelor. Orice comportament este socotit a fi adaptativ în funcţie de proprietăţile sale relaţional-funcţionale. De aceea, un comportament nu este în sine bun sau rău, normal sau patologic, ci, mai curând, este un mijloc de a atinge scopul relaţionării: intimitatea sau distanţa. Axiomele de bază ale behaviorismului includ : comportamentul este învățat, oamenii normali acționează rațional pentru a-și satsiface nevoile diverse, oamenii caută recompensele și evită pedepsele, membrii familiei își influențează reciproc gândurile și comportamentele în cadrul interacțiunilor. Conceptele mai importante includ: comportament, stimul, răspuns, întărire sau recompensă, pedeapsă, învătarea prin observație, mediere cognitivă, cogniții (atriburi, scheme), modelare, model de rol, mediu. Teoria face în mare măsură abstracție de valorile și variabilele culturale. Teoria este utilă în explicarea modului în care comportamentul membrilor familiei a generat paternurile actuale de interacțiune și în schimbarea paternului comportamental al unuia sau mai multor membrii. EXEMPLU Un băiețel de trei ani nu vorbește încă deorece a observat că ori de câte ori fratele său adolescent încearcă să îi spună ceva tatălui lor alcoolic, acesta din urma stigă: ”Nu te-a întrebat nimeni nimic!” Prin învățarea observațională copilul anticipă pedepsa consecutivă vorbirii. Acești frați învață o schemă a noțiunii de tată. Modelele psihodinamice/multigeneraţionale Câţiva cercetători ai familiei, de formaţie psihanalitică, au încercat să îmbine conceptele psihodinamice cu cele ale sistemului familial, în scopul formulării unei noi perspective asupra familiei funcţionale. Dacă teoria psihanalitică, începând cu Freud, s-a concentrat în mod deosebit asupra influenţelor părinţilor asupra dezvoltării personalităţii copiilor, mai recent, atenţia a fost orientată asupra familiei ca unitate socială, ce posedă proprietăţi dinamice proprii, caracteristice. Akerman (1958), spre exemplu, a supus observaţiei directe interacţiunile familiale pentru a înţelege şi descrie dinamica inconştientului în organizarea conştientă a experienţei, în structura de ansamblu a personalităţii şi în realitatea interpersonală menţinută. Un membru simptomatic al familiei este considerat a fi “ţapul ispăşitor” al conflictelor familiale ne-rezolvate. Vogel şi Bell (1960) au încercat să explice prin intermediul teoriei ţapului ispăşitor de ce în familie unii copii sunt mai dificili decât alţii. Cei doi autorii au considerat că, unele familii tind să învinovăţească unul dintre copii pentru dificultăţile familiale, iar atunci când acestea apar, intră în funcţiune un cerc vicios. Copilul - “ţap ispăşitor” devine, gradual, tot mai rebel, familia tratându-l, tot mai mult, ca pe un copil-problemă. El tinde să se comporte mai rău decât înainte şi astfel familia poate fi mai sigură că el este sursa problemelor familiale. “Ţapul ispăşitor” facilitează operarea aproape normală a unora dintre familii, în anumite direcţii, atâta timp cât ele pot atribui vinovăţia pentru problemele lor unui anumit copil. Adeseori, acest copil ajunge să se considere a fi sursa tuturor neplăcerilor familiale. “Soluţia” contribuie însă la perpetuarea problemei. În analiza familiei realizate de Meissner (1978), părinţii sunt în continuare consideraţi ca determinanţii cruciali ai funcţionării familiale şi ai dezvoltării normale sau patologice a membrilor individuali. Boszormenyi- Nagy (1981) aprecia că familiile disfuncţionale se disting prin numărul mai ridicat al conflictelor inconştiente ne-rezolvate şi sublinia dimensiunea etică a relaţiilor familiale, în termenii legăturilor multigeneraţionale, ai responsabilităţii parentale şi ai loialităţii filiale, care ghidează indivizii de-a lungul ciclului vieţii. Dacă majoritatea teoreticienilor familiei de formaţie psihanalitică accentuează proprietăţile sistemice ale familiilor, Lidz (1963, 1976) a insistat în modelul său asupra structurii şi funcţionării familiei, construite la inter-influenţa individualului cu socialul. Lidz a conceptualizat trei seturi de funcţii interconectate, care sunt realizate de familie pentru soţi, pentru copii şi pentru societate. Mai întâi, în constituirea mariajului, familia stabileşte modul de viaţă al soţului şi al soţiei. În al doilea rând, familia asigură hrănirea şi îngrijirea copiilor şi direcţionează personalitatea lor. În al treilea rând, ea răspunde unor nevoi societale vitale, prin socializarea membrilor ei, prin asimilarea tehnicilor de adaptare şi prin transmiterea limbajului. Pentru ca aceste funcţii să fie realizate, părinţii trebuie să realizeze o coaliţie parentală puternică, să menţină graniţele dintre generaţii şi să modeleze adecvat rolurile de sex. TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE (3,5h) Prezentați sintetic principalele contribuții ale teoriilor privind normalitatea vieții familiale. II.3. SCHIMBAREA STRUCTURILOR FAMILIALE Familia a cunoscut un amplu proces de schimbare, fapt observat de cercetătorii din întreaga lume, indiferent de formaţia lor teoretică. Imaginea ideală a familiei normale, care a constituit un model formativ pentru multe din persoanele de “vârsta a treia și a patra”, este aceea a familiei nucleare în care soţul este singurul susţinător al familiei, soţia fiind casnică, ea ocupându-se de activitatea din gospodărie şi de creşterea copiilor. Dacă acest model ar mai fi un standard în funcţie de care este normalitatea familială este judecată, mai puţin de o familie din patru din S.U.A. - spre exemplu - se mai încadrează în acest patern. Analizele statistice ale populaţiei planetei (Masnick şi Bane, 1980; Orthner, 1998) indică faptul că, structurile familiale s-au alterat semnificativ în trei direcţii: 1. creşterea numărului divorţurilor; 2. creşterea numărului de soții/mame care lucrează şi 3. rata mai scăzută a naşterilor corelată cu creşterea speranţei de viaţă şi a proporţiei persoanelor de vârsta a treia în ansamblul populaţiei. Sistemele familiale divorţate şi recăsătorite. După cel de-al doilea război mondial, procesul divorţului s-a banalizat, devenind o realitate frecventă a vieţii conjugale. Între 1950 şi 1975, statisticile europene indică o triplare a desfacerilor căsătoriei (Druţă, 1998). Între 1965 şi 1980, rata divorţurilor s-a dublat şi în S.U.A. unde, una din trei căsătorii (este vorba de prima căsătorie) tinde să se sfârşească printr-un divorţ (Orthner, 1998). În acelaşi timp, una din cinci familii cu copii este monoparentală, părintele susţinător fiind de regulă mama. Astfel, patru din cinci copii născuţi în anii ’70, în S.U. A., şi-au petrecut copilăria alături de unul dintre părinţi (Orthner, 1998). În ţara noastră, rata divorţialităţii s-a menţinut relativ redusă în deceniile dictaturii comuniste, sub presiunea exercitată de factorii politici şi ideologici. În ultimele două decenii ale secolului XX, ea a oscilat între 1,4 şi 1,6 divorţuri la mia de locuitori (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Vârful ei s-a situat în 1994 (1,74/1000 locuitori), după care a scăzut din nou (1,5 în 1995 şi 1996). Din datele Recensământului populaţiei din 1992, Voinea (1993) observa faptul că, din 7.288.676 gospodării existente în România, 6,5% sunt cele aparţinând familiilor monoparentale. În condiţiile în care mulţi părinţii singuri se recăsătoresc, s-au creat un număr tot mai mare de unităţi familiale reconstituite (în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi ambii au copii din căsătoriile anterioare) şi reorganizate (alcătuite din doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără copii sau în care cel puţin unul din parteneri nu are copii din mariajele anterioare, ori dintre un partener divorţat sau văduv, cu sau fără copii, şi altul la prima căsătorie). Nivelul actual al ratei divorțialității în țara noastră este unul mediu, comparativ cu situația divorțurilor la nivel european. În ciuda creşterii recente a ratei divorţurilor, proporţia familiilor care evoluează spre disoluţie şi re- căsătorie nu este semnificativ mai mare astăzi. Fenomenul dezertării familiale, speranţa de viaţă mai reduse şi văduvia mai timpurie din perioadele istorice anterioare fac ca diferenţele să apară mai mici decât sunt în realitate. Divorţul creează complicate sarcini tranziţionale şi probleme privind custodia copiilor, dificil de rezolvat în cadrul sistemele familiale recăsătorite şi monoparentale - mai numeroase ca oricând. Soțiile/mamele care lucrează sunt tot mai numeroase. Mai mult de jumătate din mamele cu copii de vârstă şcolară şi mai mult de 40% din cele cu copii mai mici, din S.U.A., au o slujbă în afara casei, o jumătate de normă sau chiar o normă întreaga. Acest patern reflectă nu numai schimbările în aspiraţiile personale ale femeilor, ci şi creşterea nevoilor economice, în multe dintre cazuri. Familiile în care lucrează ambii părinţi îşi sporesc venitul în mod esenţial pentru a putea atinge un standard moderat de viaţă şi pentru a asigura condiţiile necesare instrucţiei şcolare medii şi superioare a copiilor. Această situaţie necesită schimbări ale organizării funcţionale a sistemului familial şi al unităţii co-parentale, situaţii de muncă mai flexibile şi servicii pentru creşterea şi educarea copiilor. O parte din femeile care lucrează, trăiesc împreună sau în apropierea unuia dintre părinţii soţilor, care le ajută în sarcinile curente şi în creşterea copiilor. Modificarea unor variabile ale populaţiei. Tot mai mulţi tineri preferă să rămână singuri, să-şi amâne căsătoria, să aibă puţini copii sau să evite creşterea copiilor, iar speranţa de viaţă a populaţiei a crescut mult, în secolul XX. Un efect cumulat al acestor factori este scăderea ratei naşterilor şi creşterea populaţiei în vârstă. Deoarece a existat tendinţa de a conceptualiza viaţa familială normală ca fiind centrată pe funcţiile privind creşterea şi educarea copiilor, lipsesc astăzi modele adecvate studiului şi înţelegerii familiilor fără descendenţi şi a celor aflate în ultimul stadiu al ciclului vieţii maritale. În mod evident, în societăţile pluraliste nu există un singur model reprezentativ sau adecvat, ci forme familiale diverse, în acord cu nevoile variabile ale stadiilor de viaţă, cu orientările valorice diferite, cu resursele economice variabile, cu stilurile interacţionale etnic diferite. S-a acordat o prea mare atenţie proprietăţilor structurale, neglijându-se procesele familiale fundamentale precum: abilitatea de a face faţă noilor stresuri, de a comunica eficient, de a adopta noi roluri, noi paternuri relaţionale şi sexuale, de a cere asistenţă, de a se adapta modificărilor din afara mediului familial. TEST DE AUTOEVALUARE 1. Normalitatea familială medie definește familia funcțională ca fiind una confruntată cu numeroase succese, reușite, dar și cu probleme, conflicte sau chiar simtome. a. Adevărat b. Fals 2. Ca sisteme interacţionale, familiile normale operează în acord cu următoarele reguli şi principii existente în toate sistemele: a. Cauzalitatea circulară b. Nonsumativitatea c. Stadialitatea d. Finalitatea e. Comunicarea f. Regulile familiei g Homeostaza și morfogeneza h. Procesualitatea 3. Structurile familiale s-au alterat semnificativ în trei direcţii: creşterea numărului divorţurilor; creşterea familiilor monoparentale și creșterea numărului de sisteme familiale recăsătorite. a. Adevărat b. Fals  Bibliografie obligatorie Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași: Performantica, 248 pg., ISBN 973-7994-80-9. Bibliografie suplimentară Druţă, F. (1998). Psihosociologia familiei, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică S.A. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București: Edit Press Mihaela. Mitrofan, I., Ciupecă, C. (1997). Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative, București: Editura Alternative. Voinea, M. (1993). Sociologia familiei, Bucureşti: T.U.B. Resurse on-line pentru cursanţi Vasile, D.L. (2005). Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, http://www.luciantrasa.ro/doc/psihologiafamiliei.pdf Unitatea de învățare 3 III. ATRACȚIA INTERPERSONALĂ La sfârşitul adolescenţei, tânărul cunoaşte sentimentul solitudinii în condiţiile în care el şi-a dobândit independenţa ori s-a îndepărtat parţial de părinţi, dar nu a stabilit legături intime cu un partener. Disconfortul creat de singurătatea emoţională va fi depăşit în urma stabilirii relaţiilor apropiate cu o anumită persoană. Trecerea de la simplele contacte interumane la cunoştinţe, prieteni şi până la persoana iubită înseamnă parcurgerea unui drum adeseori anevoios, de durată variabilă, a cărui reuşită depinde o multitudine de factori. III.1. DEFINIŢII ŞI TEORII ALE ATRACŢIEI INTERPERSONALE Persoanele se angajează în relaţii posibile, dezvoltând o serie de aşteptări pozitive cu privire la acestea şi la partenerii lor. DEFINIŢIE Atracția interpersonală poate fi definită prin înclinația spre o anumită persoană sau prin dorința cuiva de a întreține relații pozitive cu o anumită personă. Psihologii sociali au definit atracţia ca fiind atitudinea favorabilă cu privire la o persoană ţintă (Shaver, 1987; Berscheid, 1985; Berscheid şi Walster, 1969, 1978; Huston şi Levinger, 1978). Comparativ cu alte atitudini, atracţia interpersonală este probabil mai puţin cognitivă, mai puternic afectivă şi cu consecinţe comportamentale mai uşor identificabile. Componenta cognitivă a atracţiei faţă de o persoană poate include percepţia competenţei sale, aprecierea conform căreia multe din credinţele sale sunt similare cu ale noastre sau evaluarea abilităţii sale de a ne oferi recompense sociale. Componenta afectivă sau emoţională a fost recent (re)pusă în drepturile ei. Ea include valoarea acordată calităţilor partenerului, plăcerea produsă de recompensele primite şi acea “reacţie chimică” subtilă, indefinibilă, numită “dragoste la prima vedere”. Componenta comportamentală poate include dorinţa de a ajuta cealaltă persoană, cuvintele utilizate pentru a o descrie altcuiva, reacţiile voluntare şi involuntare faţă de acesta etc. Deoarece, atracţia este un comportament social pozitiv, existenţa sa este mai uşor sesizată decât cea a atitudinilor sociale indezirabile, mai atent ascunse perspectivei publice. Teoria atracției prin recompense directe. Spre deosebire de unele comportamentele de întrajutorare (în mod deosebit de cele altruiste), independente de recompensele externe, atracţia interpersonală este puternic dependentă de recompensele reciproce. De altfel, marea majoritate a teoriilor atracţiei susţin că ea are la bază experienţele recompensate ale indivizilor. Lott şi Lott (1974), spre exemplu, arătau că o persoană ne poate recompensa prin 1. faptul că ne susţine, înţelege sau ne acordă atenţie; 2. prin caracteristicile sale plăcute precum: frumuseţea, inteligenţa, umorul etc. sau 3. prin faptul că ne asigură accesul la recompense externe, cum ar fi: banii, statutul ori informaţiile. Pentru ca atracţia să se producă este nevoie ca rezultatele (recompensele) obţinute să depăşească media rezultatelor anterioare şi să constituie cea mai bună variantă a interacţiunilor prezente. Teoria atracția prin asociere. Atracţia poate fi explicată şi prin asociaţiile de asemănare, contrast sau contiguitate spaţio-temporală. Graţie lor, ne putem simţi atraşi de o persoană pe care o asociem cu experienţe recompensatoare chiar şi în absenţa recompenselor directe. Spre exemplu, ne putem simţi atraşi brusc de o persoană datorită producerii unei asociaţii prin asemănare – rapidă şi adesea inconştientă - în virtutea căreia, noi evaluăm similaritatea dintre persoana nou întâlnită şi una din cele deja cunoscute şi atractive. Aceste două mecanisme ale atracţiei interpersonale - recompensa directă şi atracţia prin asociere - corespund unor tipuri distincte de învăţare: condiţionarea operantă şi cea clasică (Brehm şi Kassin, 1990). În condiţionarea operantă, comportamentul recompensat este întărit. Corespunzător acestui principiu, persoanele care ne provoacă experienţe recompensatoare, întăresc dorinţa noastră de a fi din nou cu ele. În condiţionarea clasică, ceea ce a fost asociat cu o experienţă plăcută, recompensatoare, poate să producă cu un răspuns emoţional pozitiv, chiar şi în absenţa unei recompense directe. Persoanele pot stimula dorinţa companiei lor datorită recompenselor probabile pe care ni le pot oferi. Modelul întăririi afectului. Byrne şi colaboratorii săi (1974, 1988) au considerat că ambele mecanisme ale atracţiei pot fi explicate printr-un singur factor: întărirea afectului. Modelul întăririi afectului susţine că sentimentele pozitive trăite de cineva în prezenţa unei persoane sporesc atracţia resimţită faţă de acea persoană, în timp ce sentimentele negative diminuează atracţia. Byrne a propus o chiar o lege a atracţiei, care stipulează că atracţia faţă de un obiect sau o persoană, X, este o funcţie liniară pozitivă a proporţiei întăririlor primite (sau anticipate) din partea lui X. În urma experimentelor pe care le-a efectuat, Byrne a concluzionat că indivizii sunt atraşi mai ales de persoanele care au atitudini similare cu ale lor. Teoria echilibrului. O ultimă teorie pe care o menţionăm este cea propusă de Heider (1958). În a sa teorie a echilibrului, autorul sublinia că oamenii caută consistenţa sau echilibrul dintre gândurile, sentimentele şi relaţiile lor sociale. Între doi parteneri, echilibrul - creat de reciprocitatea dintre ceea ce oferă şi ceea ce primesc – este perceput ca fiind plăcut, atractiv. Dincolo de beneficiile explicaţiilor oferite de toate aceste teorii, ele prezintă şi importante neajunsuri. Se omite faptul că procesul atracţiei cunoaşte o mare variabilitate interindividuală. De asemenea, o altă limită a modului în care atracţia a fost studiată şi măsurată este legată de variabila temporală. Majoritatea studiilor asupra atracţiei, efectuate în condiţii de laborator, sunt realizate în cadrul unei singure şedinţe experimentale şi doar puţine dintre ele au mers în ideea repetării lor de-a lungul unei perioade lungi de timp. Multe din relaţiile studiate au fost de scurtă durată: prima impresie, prieteniile accidentale etc. În aceste condiţii, supus analizei a fost doar momentul declanşării atracţiei, nu şi menţinerea acesteia în timp. Doar mai recent, studiul relaţiilor intime (al diadelor formate din parteneri de sex opus, interdependenţi) persistente în timp a devenit mai substanţial. Interdependenţa dintre membrii unei diade este indicată de faptul că partenerii au un impact frecvent unul asupra celuilalt, într-o mare varietate de activităţi, pentru o perioadă relativ lungă de timp, fiecare nouă întâlnire având un impact puternic asupra ambilor parteneri. INTREBARE Care sunt principalele limite ale teorii/modele explicative ale atracției? III.2. ALEGEREA PARTENERULUI Alegerea partenerului a fost analizată atât de sociologi cât şi de psihologii sociali. Ei au inventariat un număr mare de criterii care ghidează alegerea partenerului din câmpul persoanelor eligibile. Aceste criterii pot intra în funcţiune concomitent sau succesiv şi pot avea consecinţe importante asupra atracţiei, asupra dezvoltării intimităţii şi a sentimentului iubirii mutuale. 1. Un prim criteriu este cel al proximităţii fizice. Apropierea fizică şi oportunitatea interacţiunilor pe care aceasta le asigură au un impact important asupra dezvoltării relaţiilor intime. Proximitatea conduce la familiaritatea cu obiceiurile şi preferinţele celorlalţi, iar familiaritatea poate da naştere şi, ulterior, poate spori atracţia. 2. Un alt criteriu vizează calităţile fizice ale persoanei stimul, factor care influenţează formarea primei impresii şi alegerea prietenilor. Oamenii tind să asocieze frumuseţea fizică cu trăsături caract