Lingvistica generală - curs 1 PDF

Obiectul şi metodele lingvisticii; apariţia şi individualizarea ca ştiinţă; metoda comparativ-istorică; familii de limbi; tipologia lingvistică; geografia lingvistică 1  Obiectul și metodele lingvisticii generale Lingvis...

Obiectul şi metodele lingvisticii; apariţia şi individualizarea ca ştiinţă; metoda comparativ-istorică; familii de limbi; tipologia lingvistică; geografia lingvistică 1  Obiectul și metodele lingvisticii generale Lingvistica generală sau teoretică are ca obiectiv cunoașterea științifică a limbii, nu a unei anumite limbi, ci a trăsăturilor generale desprinse, la modul ideal, din studiul concret al tuturor sau al majorității limbilor. Însă, aproape toate tezele lingvisticii generale se bazează pe investigarea limbilor indo- europene, cu precădere.  teoria limbii - parte teoria comunicării, care se ocupă cu principiile și modalitățile prin care se produce transferul de informație în procesul de comunicare. mai multe aspecte: comunicarea non-umană, non- verbală, verbală, limbajele artificiale etc. din teoria comunicării, concepută de Ferdinand de Saussure ca o semiologie generală, adică o știință a semnelor, lingvistica generală studiază comunicarea verbală.  Limbajul uman verbal se deosebește de limbajul animalelor prin dubla articulare și este devansat de limbajele artificiale caracterizate printr-o articulare riguroasă. Nivelul primei articulări presupune un număr infinit de sunete care realizează un număr finit de combinații, acestea, de regulă, repetându- se și exprimând aceleași semnificații.  Dubla articulare Limbajul uman realizează dubla articulare astfel: se pleacă de la un număr infinit de sunete cu care se realizează un număr finit, dar foarte mare, de unități combinative superioare. Dintre acestea, numai unele primesc învestitura unor unități cu semnificație, dar cu acestea se efectuează o infinitate de combinații (propoziții, fraze, texte). Ele nu se produc la întâmplare, ci în virtutea unor combinații interumane ce funcționează ca reguli în structura unui cod. Existența acestui cod constituie, în esență, dubla articulare, întrucât el ordonează elementele limbii astfel încât fiecare element stabilește o relație de sens în structura sa și o relație cu celelalte elemente, îndeplinind o funcție în structura ansamblului  Limbajul uman și celelalte limbaje Convențiile umane, plecând de la învestitura semantică a secvențelor expresive, nu sunt univoce și riguroase (o secvență poate primi, de exemplu, mai multe sensuri, după cum o unitate semnificativă se poate atașa la două expresii). față de limbajul animalelor, limbajul uman se distinge prin dubla articulare față de limbajele artificiale (cel logic, matematic etc) se deosebește prin lipsa exactității.  Aspecte de interes pentru lingvistică Problemele puse în mod tradițional de lingvistica teoretică se referă la natura limbii ca fenomen, la funcțiile și structura ei, acestea fiind în măsură să îi sublinieze specificul.  Natura limbii Astfel, s-a pus problema dacă prin natura sa limba este un fenomen biologic, fizic, psihic sau social. Saussure, de exemplu, a negat factorul fizic în favoarea celui psihic (pentru că se referă la imaginea acustică înțeleasă ca amprentă psihică a sunetului, nu ca secvență sonoră din perspectivă fizică), însă toți acești factori trebuie aranjați în ierarhia lor firească, în măsura în care, laolaltă, condiționează existența limbajului. Fizicul și biologicul țin de infrastructura limbii, în timp ce psihicul începe structurarea, iar socialul o desăvârșește.  Funcția generală a limbii de comunicare, aceasta distingând mai multe aspecte raportat la conținutul mesajului, la intenția transmiterii lui, la îndeplinirea scopului prin receptare.  Structura limbii Sub aspect structural, orice limbaj conține elemente de formă, elemente de conținut și relații între acestea, putându-se delimita astfel trei nivele: fonologic, semantic și sintactic (în acesta din urmă se include morfologia, care studiază sintaxa morfemelor). Acestea au însă o existență sistematică, în sensul că elementele de la orice nivel stabilesc cu toate celelalte relații de dependență, interdependență, independență.  Caracterul creator al limbajului cunoaște ca forme de manifestare diverse varietăți în funcție de timp, spațiu și de apartenența socio- profesională a protagoniștilor comunicării. Limba literară standard se deosebește astfel de graiurile și dialectele zonale, de exprimările arhaice, de stilurile funcționale determinate, de regulă, socio-profesional. Cu ele se ocupă geografia lingvistică, istoria limbii, stilistica funcțională. Deosebiri există și între limbajul scris și cel vorbit, rezultând din caracterul conservator al manifestării scrise care a cenzurat efectele producerii spontane a manifestării orale.  Lingvistica și semiologia În cadrul semiologiei generale (adică al științei care se ocupă cu procesul de comunicare), lingvistica a fost considerată de Saussure drept patron al oricărei semiologii, întrucât ea este știința limbajului natural care este folosit ca metalimbaj al tuturor celorlalte sisteme (limbajul semnelor de circulație, de exemplu, este semnificat/explicitat prin intermediul limbajului natural). Această trăsătură importantă ar fi trebuit motivată prin aceea că limbajul natural este o formă de manifestare a gândirii și că orice semnificare la nivelul conceptual al gândirii se face implicit prin limbaj, în aceasta constând valoarea lui instrumentală.  Dar limbajul natural nu semnifică numai la nivelul conceptual al gândirii, ci și la cel al afectivității, el putându-se constitui ca material al artei literare. În acest fel, el transcende informațiile despre realitate în universul imaginativ și sensibilizator al artei. Procesul acesta speculează ambiguitățile, impreciziile, interferențele semantice care se constituie într-un cod conotativ al simbolurilor inefabile, ceea ce nu se întâmplă cu limbajele artificiale. De aici se poate deduce că imperfecțiunile limbajului natural derivate din evoluția sa ancestrală favorizează ascensiunea pe culmile perene ale artei.  Sub aspectul timpului, limbajul natural are un caracter ereditar, deoarece, așa cum arăta Saussure, în orice moment și oricât de mult ne-am întoarce în timp, pentru individ el apare ca o moștenire a generațiilor precedente. Individul este liber să folosească semnele în funcție de convențiile existente și astfel să producă texte în număr infinit, diferite de tot ceea ce s-a produs până la el, dar nu are voie să utilizeze alte semne sau alte reguli decât cele deja cunoscute și acceptate. El nu se naște cu limbajul, ci trebuie să îl dobândească printr-un proces indispensabil de învățare. Momentul inițial al limbajului care nu poate fi imaginat se reproduce, se repetă de fiecare dată, cu fiecare individ care îl învață.  Limbă, limbaj, vorbire Noțiunile de limbă, limbaj, vorbire necesită o clarificare, pentru că ele sunt utilizate de diferiți specialiști în contexte diferite, ca sinonime parțiale.  Limba constituie totalitatea convențiilor instituite în comunicare de către comunitate, de la instituirea semnelor verbale până la condiționările stilistice. Este latura ideală, abstractă, generală pentru o comunitate, dar diferită în cea mai mare parte de la o națiune la alta.  Limbajul denumește la modul general procesul de comunicare, nu neapărat verbală; există, astfel, un limbaj al animalelor, un limbaj non- verbal (muzical, gestual, plastic etc).  Vorbirea desemnează procesul de manifestare concretă a limbii și a fost descrisă de Saussure prin cele două faze ale sale: faza mentală de selecție a unităților (morfeme, cuvinte) și a formelor gramaticale și faza psiho-fiziologică în care centrii nervoși activează organele fonatoare. este manifestarea concretă asupra căreia se apleacă lingvistul pentru a descoperi limba (sistemul de reguli). Studiul limbii nu se poate dispensa de vorbire, ca ansamblu de propoziții, fraze, texte. Lingvistica sec. al 19-lea. Metoda comparativ- istorică. Lingvistica diacronică  Lingvistica sec. al 19-lea Lingvistica se constituie ca disciplină științifică la începutul secolului al 19-lea, deși studiul limbii, studierea diferitelor limbi, a existat încă din antichitate. Principala preocupare a cercetătorilor limbii în secolul al 19-lea era studiul faptelor de limbă din perspectivă istorică sau diacronică. Perioada romantică este marcată în lingvistică de descoperirea sanscritei, apoi a indo-europenei, și de cercetarea limbilor europene moderne sub aspectul evoluției lor de-a lungul epocilor istorice.  Metoda comparativ- istorică s-a inițiat și s-a dezvoltat în secolul al 19-lea, prin analiza comparativă a limbilor indo-europene. constă în compararea cuvintelor cu sensuri similare din două sau mai multe limbi, a căror înrudire este admisă ipotetic și în stabilirea unor corespondențe fonetice sistematice, condiționate contextual, cu scopul de a arăta existența relației genetice presupuse și de a reconstrui formele comune originare  Modalitatea de reprezentare a descendenței limbilor acreditată de metoda comparativ- istorică este arborele genealogic. Se admite existența unor procese de scindare a unor limbi primare comune, produse succesiv, în diverse epoci. În structura arborelui genealogic, al unei familii de limbi, aceste limbi primare sau protolimbi constituie nodurile care se ramifică în urma acumulării fenomenelor de divergență lingvistică.  Metoda comparativ-istorică permite reconstrucția protolimbilor neatestate (de ex. vechea germanică, slava comună) sau, în cazul limbilor atestate, reconstrucția eventualelor variante neconsemnate în scris (variante regionale, populare, tardive), dar continuate de limbile moderne (de ex. *vivitia> viață, *glemus> ghem). Aplicarea metodei comparativ-istorice se întemeiază pe două postulate: arbitrariul semnului lingvistic și regularitatea schimbărilor fonetice. Unul dintre rezultatele cele mai importante ale cercetărilor comparativ-istorice a fost formularea legilor fonetice specifice diverselor limbi. Clasificarea genealogică a limbilor. Familii de limbi. Investigațiile comparativ-istorice au condus la clasificări conform criteriului genealogic. Astfel, pe baza acestui criteriu, limbile se grupează după strămoșul lor comun în familii. O familie reprezintă un grup de limbi care provin din aceeași limbă-bază. În acest sens, se spune că limbile romanice formează o familie, limbile slave, alta etc.  O familie poate fi alcătuită și din familii de limbi. Limba–bază a familiei romanice este latina. Latina, împreună cu slava veche, cu sanscrita și cu greaca au o serie de asemănăriimportante, care le plasează în familia limbilor indo- europene. De aceea, putem afirma că familia limbilor indo- europene cuprinde familia limbilor romanice, pe a celor slave etc.  Familii de limbi 1 Familia limbilor indo-europene este cea mai cunoscută. Acestea sunt vorbite și azi în cea mai mare parte a Europei, în America și în Asia (parțial). Aici sunt incluse limbile indiene vechi, medii și noi, greaca, latina, slava veche, protogermanica, traca etc.  Familii de limbi 2 Familia limbilor semito-hamitice. Acestea se vorbesc în nordul și nord-estul Africii, în Peninsula Arabică. Exemple: ebraica, agipteana, araba și limbile etiopiene. Familia limbilor fino-ugrice cuprinde maghiara, finlandeza, lapona și estona.  Familii de limbi 3 Familia limbilor ibero-caucaziene include gruzina (georgiana), limbi din Caucaz, dar și basca, după unii lingviști. Familia limbilor manciuro-tunguse- două grupe , vorbite în siberia și China. Exemple: manciuriană și evenă.  Familii de limbi 4 Familia limbilor chino-tibetane – chineza, vietnameza, siameza, tibetana, birmana. Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene și melaneziene Limbile indienilor americani- maia, azteca, toteca.  Familii de limbi 5 Familia limbilor dravidiene – aproximativ 20 de limbi vorbite în India și Sri Lanka. Familia limbilor turcice – tătara, uzbeka, azerbaidjana, kazaha, turca.  Familii de limbi 6 Familia limbilor mongolice – mongola, kalmîka Limbile africane- înrudite doar în cazul grupurilor bantu, hotentote și sudaneze.  Va urma Continuăm săptămâna viitoare............