Note de curs despre Fonetica - Unitatea 1 PDF

Unitatea de învăţare 1. NOŢIUNI GENERALE DE FONETICĂ Cuprins 1.1. Introducere................................................................................................................. 10 1.2. Obiectivele unităţii de învăţare..................................................................

Unitatea de învăţare 1. NOŢIUNI GENERALE DE FONETICĂ Cuprins 1.1. Introducere................................................................................................................. 10 1.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 10 1.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii foneticii................. 11 1.4. Fonaţiunea şi aparatul fonator................................................................................... 12 1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii.............................................................................. 14 1.6. Ramurile foneticii........................................................................................................ 16 1.7. Rezumat....................................................................................................................... 16 1.8. Test de evaluare.......................................................................................................... 16 1.1. Introducere Unitatea de învăţare 1 conţine noţiunile introductive în domeniul foneticii: obiectul de studiu, obiectivele, descrierea generală a sunetelor vorbirii. De asemenea, se descriu procesul fonaţiunii şi caracteristicile sunetelor limbajului articulat şi sunt prezentate principalele ramuri ale foneticii. 1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 1 După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili: - să delimiteze clar domeniul de cercetare propriu foneticii; - să utilizeze corect terminologia de specialitate; - să indice elementele implicate în procesul fonaţiunii. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 1½ h. 10  1.3. Obiectul de studiu, obiectivele şi domeniul de cercetare proprii foneticii DEFINIŢIE GENERALĂ Fonetica este disciplină a macrolingvisticii (domeniul ştiinţelor limbii), al cărei obiect de studiu este constituit de sunetele vorbirii. Vorbirea reprezintă emiterea unui şir de sunete articulate, produse prin dilatarea şi condensarea succesivă a aerului înconjurător pompat de plămâni, în vederea comunicării. Sunetele emise în acest scop au valori simbolice şi pot intra în combinaţii practic infinite, deşi inventarul de sunete echivalente este finit. Procesul de comunicare interumană presupune trei factori (simplificând teoria funcţională a limbajuluii a lui Roman Jakobson): a) emiţătorul (locutorul sau vorbitorul) – cel care asigură producerea semnalului sonor sub forma unui mesaj articulat; b) canalul (aerul înconjurător, linia telefonică) – natura şi caracteristicile acestuia pot altera calitatea sunetelor emise şi, implicit, pe cea a mesajului; c) receptorul (destinatarul, interlocutorul sau ascultătorul) – cel care preia, decodifică (recunoaşte şi tranşează acustic cuvintele prin reguli şi modele) şi înţelege mesajul, într-un cuvânt, procesându-l. Schema simplificată a acestui proces este următoarea: canal E R Spunem simplificată, deoarece procesul comunicării este ratat în momentul în care receptorul nu poate prelua şi înţelege mesajul. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare varii condiţii: R să cunoască limba în care este emis mesajul, canalul să întrunească acele caracteristici proprii transmiterii mesajului (ne referim aici, evident, la posibilitatea apariţiei diverşilor factori perturbatori), E să articuleze corect sunetele (să nu aibă, eventual, defecte de vorbire sau tulburări momentane ale aparatului fonator), R să fie apt să recepteze mesajul (avem în vedere eventualitatea unor disfuncţii de ordin auditiv sau neuroperceptiv) etc. Aşadar, fonetica studiază din diverse perspective (vezi infra, paragr. 1.6. Ramurile foneticii) sunetele care se înlănţuiesc în procesul vorbirii. Domeniul comportamentului 11 sunetelor vorbirii poate să privească o limbă naturală dată, poate fi analizat contrastiv (comparând materialul sonor a două sau mai multe limbi) sau poate fi privit la nivel teoretic, nonaplicativ, adică din perspectiva elaborării unor metodologii, tipuri de analiză etc., care să poată fi apoi aplicate în studiul particular al limbilor. 1.4. Fonaţiunea şi aparatul fonator Fonaţiunea este procesul care are ca rezultat sunetele articulate. În cele ce urmează, vom prezenta aparatul fonator, cel care dă naştere sunetelor articulate prin „prelucrarea” aerului expirat. Sunetele limbii române se articulează exclusiv pe efort expirator, însă există limbi în care şi aerul inspirat participă la fonaţiune. Aerul expirat este pompat de plămân şi devine curent de aer fonator în urma unui impuls nervos de pe cortex. Curentul de aer este modulat în laringe, după care este amplificat şi transformat în cavităţile rezonatoare (bucală şi nazală) de deasupra laringelui. Aparatul fonator reprezintă porţiunea cuprinsă între diafragmă şi cavitatea bucală (Fig. 1). Sursa vocii omeneşti, constituită din coardele vocale, este situată în laringe (Fig. 2). Acestea sunt nişte membrane mobile şi elastice, patru pliuri ale mucoasei laringiene care barează un orificiu numit glotă. Vibraţiile lor sunt amplificate de tubul fonator (Fig. 2), alcătuit din: faringe, uvulă, palat, alveole, dinţi şi buze. Curentul de aer fonator modelat în laringe ajunge în rezonatorul cel mai complex, cavitatea bucală, unde are loc articularea propriu-zisă. Organele articulatorii ale cavităţii bucale sunt: Fig. 1 buzele (labiile) – organe mobile care contribuie la realizarea unor sunete rotunjite (o, u) sau la producerea consoanelor labiale prin închiderea bruscă a canalului; maxilarul inferior – organ mobil care poate crea un unghi de deschidere faţă de maxilarul superior, modificând astfel volumul rezonatorului bucal şi, implicit, natura sunetelor articulate; 12  bolta palatului (palatul dur) – organ fix care participă la fonaţiune când vârful limbii (apexul) se atinge sau se apropie de acesta, îngustând astfel canalul; vălul palatin (palatul moale) – organ mobil, prelungire în partea posterioară a palatului dur, cu rol de a dirija curentul de aer fonator spre cavităţile rezonatoare; uvula (lueta sau, în limba populară, omuşorul) – este o prelungire a vălului palatin, cu rol secundar în fonaţiune, având posibilitatea de a vibra când se articulează sunete în zona posterioară a palatului Fig. 2 (consoana r pronunţată uvular, de exemplu); muşchiul lingual (limba) – cel mai important organ articulatoriu, modifică forma rezonatorului bucal prin poziţia sa mai avansată sau mai retrasă, mai ridicată sau mai coborâtă. Prelucrarea mesajului acustic se face de către ureche (Fig. 3), aceasta funcţionând ca un sistem de filtrare, procesare şi transmitere, prin impulsuri nervoase, a undei sonore către centrii vorbirii de pe cortex, unde are loc decodarea mesajului. Fig. 3 Încercaţi să vizualizaţi traseul curentului de aer fonator pentru câteva sunete ale limbii române, din diafragmă până la ieşirea prin rezonatorul bucal. Notaţi-vă ce se întâmplă cu aerul fonator în fiecare punct al tubului fonator. Să ne reamintim... Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:  procesul vorbirii;  emiţător, canal, receptor;  fonaţiune;  aparat fonator. 13  1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii DEFINIŢIE Sunetul este un fenomen strict fizic, luând forma unei vibraţii de aer cu caracter regulat. Sunetul se produce prin vibraţia unui corp elastic – în cazul sunetelor articulate, coardele vocale, numite sursa fonaţiunii (vezi şi supra). Acestea pun în mişcare particulele de aer înconjurător, care se contractă şi se dilată alternativ după cum vibrează sursa. Sunete propriu-zise sunt numai vocalele, acestea fiind vibraţii armonice, periodice (regulate). Reprezentarea grafică ideală a vocalelor este o linie sinusoidală: Consoanele sunt vibraţii nearmonice, neperiodice (neregulate). Din punct de vedere strict fizic, acestea sunt asimilate zgomotelor şi se pot reprezenta grafic astfel: În procesul vorbirii vocalele şi consoanele alternează, unda rezultată fiind complexă. Caracteristicile sunetelor vorbirii sunt: (non)periodicitatea, frecvenţa, înălţimea, intensitatea şi timbrul. Periodicitatea conferă unui semnal acustic caracterul de ton (sunet muzical). Semnalele acustice pot fi periodice (tonuri muzicale) şi neperiodice (zgomote). Cercetările au arătat că toate vocalele sunt tonuri muzicale şi că majoritatea consoanelor sunt zgomote (vezi infra, despre sonante, în UI 3, subcap. 3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor). 14 Frecvenţa este dată de numărul de vibraţii pe secundă. Este imprimată deci de sursă (coardele vocale), în funcţie de viteza cu care vibrează. Cu cât numărul de oscilaţii este mai mare, cu atât un sunet este mai înalt. În situaţia inversă, sunetul va fi jos. Înălţimea (amplitudinea) sunetului este dată de frecvenţa vibraţiilor (de numărul de cicli pe unitatea de timp). Este determinată de gradul de contracţie a coardelor vocale şi, indirect, de volumul rezonatorului. Mai depinde şi de grosimea şi elasticitatea coardelor vocale (coardele vocale mai subţiri şi mai elastice vor vibra mai repede). Din punctul de vedere al înălţimii, sunetele pot fi acute (cu frecvenţă mare) şi grave (cu frecvenţă mică). Intensitatea (tăria) este determinată de amplitudinea vibraţiilor, adică de înălţimea curbei sinusoidale, în funcţie de lărgimea cutiei de rezonanţă. Din acest punct de vedere, sunetele se clasifică în puternice (cu amplitudine mare) şi slabe (cu amplitudine mică). Timbrul (culoarea) reprezintă acea calitate care permite distingerea unui sunet de altul rostite în condiţii identice. Timbrul depinde de forma vibraţiilor, iar aceasta depinde de forma rezonatorului, bucal sau nazal. Rezonatorul bucal este mobil – vom avea, aşadar, mai multe timbre orale, diferite de la un sunet la altul. Rezonatorul nazal este imobil, dar se disting totuşi timbre nazale diferite de la un vorbitor la altul, în funcţie de particularităţile anatomice. Exemple  În muzică se disting şase tipuri vocale de bază: bas, bariton şi tenor (pentru bărbaţi) şi contralto, mezzo-soprană şi soprană (pentru femei). În afară de sex, de calitatea coardelor vocale, volumul rezonatorului este un alt factor important în stabilirea tipului vocal.  Timbrul vocal este o amprentă unică, precum amprenta digitală. Timbrul vocal se poate altera temporar sau modifica permanent, în funcţie de anumite disfuncţii ale aparatului fonator şi/sau de modificarea particularităţilor anatomice (prin accidente, operaţii etc.). Să ne reamintim...  sunetele sunt vibraţii (unde sonore);  vocalele sunt sunete armonice, periodice (tonuri muzicale);  consoanele sunt sunete nearmonice, nonperiodice (zgomote). 15  1.6. Ramurile foneticii În funcţie de perspectivele implicate de factorii constitutivi ai procesului comunicării prin limbaj articulat, se disting mai multe ramuri ale foneticii: fonetica articulatorie (motorie, fiziologică) – se interesează de elementele motorii, de rolul lor în fonaţiune şi de modalitatea de producere (articulare) a sunetelor; aceasta este perspectiva emiţătorului; fonetica acustică – se interesează de caracteristicile acustice, fizice, ale sunetului; aceasta este perspectiva receptorului; fonetica neuroperceptivă – studiază perceperea mesajului auditiv, convertirea lui în lanţ de impulsuri nervoase şi recunoaşterea (integrarea) mesajului; această perspectivă se află în strânsă legătură cu neurologia şi psihologia; fonetica prearticulatorie – se află în directă legătură cu psihopatologia vorbirii; fonetica practică – se ocupă cu studierea acelor trăsături fonetice relevante din punct de vedere semantic; fonetica experimentală – diferenţele de pronunţare a sunetelor nu sunt redate alfabetic; aceste diferenţe sunt înregistrate prin semne convenţionale în transcrierea fonetică. Fără a minimaliza importanţa vreuneia dintre ramuri, trebuie spus că, în genere şi mai ales la nivel didactic, se insistă asupra primelor două. Evident că rezultatele obţinute de celelalte ramuri, dar şi reciproc, sunt integrate cu succes în cercetările articulatorii şi acustice. 1.7. Rezumat Unitatea de învăţare 1 prezintă noţiunile introductive în domeniul foneticii şi, de asemenea, ramurile acestei discipline lingvistice. Procesul fonaţiunii este descris şi însoţit de imagini care să ajute la înţelegerea acestuia. Proprietăţile sunetelor articulate sunt prezentate şi ele, subliniindu-se deja din această fază preliminară de studiu diferenţa existentă între sunetele vocalice şi cele consonantice. 1.8. Test de evaluare Enunţaţi câte o aplicaţie pentru fiecare ramură a foneticii (în didactica predării, în profilaxia şi terapeutica defectelor de vorbire etc.). 16