CURSUL II-Bazele biologice ale comportamentului PDF
Document Details
Uploaded by HumanePolynomial
Universitatea Transilvania din Brașov
Tags
Summary
Aceste note de curs prezintă bazele biologice ale comportamentului, cu un accent special pe genetica comportamentului. Se discută despre studii pe gemeni, adopții și alte aspecte legate de interacțiunea dintre factori genetici și mediu în dezvoltarea comportamentului.
Full Transcript
BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI NOȚIUNI DE GENETICĂ A COMPORTAMENTULUI Domeniul geneticii comportamentale studiază implicațiile bagajului genetic și ale mediului în conturarea comportamentului uman. Primele studii realizate sistematic, datează din s...
BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI NOȚIUNI DE GENETICĂ A COMPORTAMENTULUI Domeniul geneticii comportamentale studiază implicațiile bagajului genetic și ale mediului în conturarea comportamentului uman. Primele studii realizate sistematic, datează din secolul al XIX-lea și aparțin antropologului englez Sir Francisc Galton (1822-1911), care a folosit pentru prima dată gemeni în cercetările sale, utilizând metode statistice de analiză în evaluarea magnitudinii influenței genetice. Cercetările de genetică ale comportamentului se axează pe studiul gemenilor (monozigoţi şi dizigoţi) crescuţi în condiţii de mediu similare sau diferite, pe studiul adopțiilor sau pe studii combinate. Acestea încearcă să identifice riscul familial de apariție al tulburărilor psihice, relaţia dintre anomaliile cromozomiale şi bolile mentale sau comportament, precum și riscul familial de apariție al anumitor comportamente. Toate cercetările au demonstrat că dezvoltarea psihică implică, atât participarea eredităţii, cât şi a mediului. Scopul geneticii comportamentale este de a identifica gene specifice responsabile de apariția unor boli psihice sau a unor trăsături comportamentale. Genele codifică sinteza unor proteine care deţin diferite roluri în cadrul proceselor biochimice şi fiziologice. Genotipul uman reprezintă constituţia genetică a individului, totalitatea genelor pe care le posedă el, iar fenotip este expresia genotipului prin interacţiunea cu mediul. Similitudinile de comportament observate la gemeni sunt cele care au stârnit interesul pentru acest domeniu al geneticii. S-a observat ca majoritatea trăsăturilor comportamentale sunt poligenice ceea ce face dificilă izolarea genelor responsabile de un singur comportament. După descoperirea unor markeri genetici ai unor boli psihice, majoritatea cercetărilor geneticii comportamentale s-a axat pe studiul genelor care generează predispoziția spre boală psihică (autism, ADHD, schizofrenie, tulburarea afectivă bipolară, tulburarea depresivă, boala Alzheimer). În același timp, s-au derulat cercetări care inverstigau și transmiterea la omul sănătos a unor comportamente cu risc pentru sănătate. 1 Cum studiază cercetătorii implicațiile factorului genetic în determinismul comportamentului? Ex. Comportamentul agresiv Studii pe gemeni Studii pe adopții Concordanța genetică la gemenii Separă efectul genelor de cel al monozigoți este de 100%, iar la cei mediului dizigoți de 50%. Dacă este o corelație în Dacă rata de concordanță este mai comportamentul agresiv între copii mare la MZ comportamentul are adoptați și parinții lor biologici atunci componentă genetică. comportamentul are o componentă genetică. Studiază atât trăsături comportamentale, cât și riscul de aparitie al unor tulburări psihice (anxietate, depresie, tulburări de personalitate, tulburări psihotice, etc.). Gradul de similaritate genetică și mediul postnatal pot explica variația diferită a unei trăsături atunci când se compară perechi de gemeni monozigoți și dizigoți. Au condus la dovezi că toate comportamentele și toate Studii pe gemeni formele de psihopatologie sunt influențate atât de factorii genetici, cât și de factorii de mediu. Metoda este considerată insuficientă pentru caracterizarea influenței geneticii asupra comportamentului uman, deoarece numărul de subiecți pentru acest tip de studii este relativ mic. 2 Relația dintre tipul de corelație în studiile pe gemeni și factorii genetici/ de mediu în determinismul comportamentului Concordanța la gemenii monozigoți este mai Comportamentul este parțial datorat mare decat la cei dizigoți factorului genetic Concordanța la gemenii monozigoți este Comportamentul este în întregime datorat similară cu cea a gemenilor dizigoți mediului înconjurător Concordanta la gemenii monozigoți este de Comportamentul este în totalitate datorat 100% factorului genetic Concordanța la gemenii monozigoți este Comportamentul este parțial datorat semnificativ mai mică de 100% mediului înconjurător Urmăresc comportamentul rudelor separate luând în considerare atât familia genetică, cât şi pe cea adoptivă. Au rol în evidenţierea comparativă a efectelor geneticii şi ale mediului înconjurător. Pentru a estima similarităţile datorate mediului se compara persoane care locuiesc împreună, dar neînrudite genetic (părinţii adoptivi şi copilul adoptat). Dacă proporţia părinţilor naturali care au boala depăşeşte proporţia părinţilor adoptivi care au boala factorul Studii pe adopții genetic este mai important. Dacă proporţia copiilor naturali care au boala o depăşeşte pe cea a copiilor adoptaţi factorul genetic este mai important. Include și studiile pe copii care nu sunt înrudiți biologic, dar cresc împreună (instituționalizare) Au avantajul unui număr mai mare de subiecți. 3 Relația dintre tipul de corelație în studiile pe adopții și factorii genetici/de mediu în determinismul comportamentului Corelația cu părinții adoptivi este mai mare Comportamentul este parțial datorat mediului decât corelația cu părinții biologici înconjurător Corelația cu părintii adoprivi este mai mică Comportamentul este parțial datorat factorului decât corelația cu părinții biologici genetic Studiază influența factorilor genetici și de mediu asupra comportamentului. Sunt axate pe compararea perosoanelor care au în comun material genetic cu persoane care au mai puțin material genetic în comun în aceleași condiții de mediu. Studiază cât de similari sunt gemenii crescuți Studii bazate pe gemeni și adopții împreună versus gemenii crescuți separat. Studiază cât de similari sunt gemenii crescuți separat versus copiii adoptați și crescuți împreună. Studiază cât de similari sunt gemenii crescuți separat, respectiv copiii adoptați, cu părinții lor biologici versus adoptivi. 4 Genetica tulburărilor psihice Tulburările psihice majore dispun, în general, de un determinism multifactorial. Astfel, tulburări precum schizofrenia, tulburările afective, tulburările de personalitate, tulburările anxioase, tulburarea obsesiv-compulsivă, alcoolismul, etc. au un substrat etiologic genetic, dar ele nu se transmit conform principiilor clasice mendeliene, ci se transmit sub forma unei predispoziţii genetice la care se adaugă influenţa factorilor ambientali. Factorii genetici in schizofrenia Studiile familiale, de adopții și pe gemeni, care au cercetat apariția acestei boli, au arătat o anumită agregare familială a acesteia și o vulnerabilitate crescută la apariția ei, funcție de numărul persoanelor bolnave din interiorul familiei, dar mai ales de gradul direct de rudenie cu persoana bolnavă. Studiile efectuate asupra rudelor pacienților cu schizofrenie au arătat că: cel mai mare risc de a dezvolta schizofrenia se întâlneşte la copiii cu ambii părinţi cu schizofrenie (45-50%). rudele de gradul I ale pacienților cu schizofrenie au un risc de a dezvolta boala de aproximativ 6-12%. rudele de gradul II ale pacienților cu schizofrenie au un risc de a dezvolta boala de aproximativ 2-6%. rudele de gradul III prezintă un risc de apariţie a bolii de aproximativ 2%. concordanța între frați este de aproximativ 45% pentru gemenii monozigoți și de aproximativ 15% pentru gemenii dizigoti, ceea ce arată o contribuție semnificativă a factorului genetic. Riscul de a dezvolta schizofrenie absolut întâmplator este de aproximativ 1% în populația generală. Studiile de adopție subliniază și ele câteva aspecte: între copii născuți din parinți cu schizofrenie și adoptați de părinți sănătoși s-au găsit un număr mai mare de pacienți cu schizofrenie decât între copiii născuți din părinți sănătoși psihic și adoptați de familii sănătoase. printre copiii adoptați de părinți cu schizofrenie, copii născuți la rândul lor de părinți cu schizofrenie se menține o rată crescută a bolii. 5 între copii născuți din părinți sănătoși și adoptați de părinți cu schizofrenie rata a fost aproape naturală. Factorii genetici în tulburarea depresivă Primele studii genetice ale tulburărilor de dispoziție au fost efectuate cu mai mult de 70 de ani în urmă și au inclus evaluarea ratelor de concordanță pentru gemenii monozigoti și dizigoți. Tulburarea depresivă majoră este o boală psihică cu niveluri ridicate de morbiditate și mortalitate. În ciuda cercetărilor intensive din ultimele câteva decenii, bazele neurobiologice și fiziopatologice ale tulburărilor depresive rămân necunoscute pe deplin. Factorii genetici joacă un rol important în dezvoltarea tulburarilor depresive, după cum indică studiile pe familii, pe gemeni și pe adopții, și pot dezvălui informații importante despre mecanismele bolii. Heritabilitatea este procentul care explica ce proporție din varianta unei trasături în cadrul unei populații este determinata de materialul genetic în comparatie cu alți factori, cum sunt cei de mediu. Studiile pe gemeni sugerează o heritabilitate de 40% până la 50% în tulburarea depresivă, iar studiile familiale indică o creștere de 2 până la 3 ori a riscului de a dezvolta depresie în rândul rudelor de gradul întâi. Acest grad de agregare familială, asociat cu heritabilitatea ridicată din studiile pe gemeni, a generat optimismul că tehnicile genetice ar putea evidenția gene care influențează substanțial riscul de apariție al tulburării depresive. Factorii genetici în tulburarea afectivă bipolară Heritabilitatea tulburării bipolare pe baza ratelor de concordanță în studiile pe gemeni a fost estimată între 60% și 80%. Au fost sugerate estimări ușor mai scăzute ale riscului genetic pe baza studiilor de familie. Chiar dacă această dovadă a factorilor de risc genetic este convingătoare, majoritatea clinicienilor susțin că un istoric familial pozitiv al tulburării bipolare nu este de fapt foarte comun în practica clinică de zi cu zi. Pe lângă factorii de risc genetici, factorii de mediu și cei sociali joacă un rol semnificativ în apariția tulburării bipolare. S-a observant că rudele de gradul I ale unei persoane diagnosticate cu tulburare bipolară I sau II prezintă un risc crescut de depresie majoră. Cercetările științifice arată că riscul de apariție al tulburărilor afective la rudele celor cu tulburare bipolară crește în funcție de numărul de persoane diagnosticate din cadrul familiei. 6 Factorii genetici în comportamentul antisocial și violent S-a demonstrat faptul că între rudele subiectului cu comportament antisocial există o incidență crescută a deviațiilor comportamentale. Studiile copiilor adoptați arată o incidență ridicată a comportamentelor antisociale la cei cu părinți biologici antisociali, dar crescuți în mediu de adopție normal. Cercetările făcute în instituțiile penale au evidențiat frecvența mai mare bărbaților cu cariotip 47XYY decât în populația generală, acest fapt acreditând ideea că acest cromosomY suplimentar ar putea fi purtătorul genelor implicate în comportamentele antisociale. O condiție favorizantă este nivelul intelectual mai redus al acestor bărbați față de cei cu cariotip normal. În determinarea comportamentului antisocial sunt implicați pe lângă factorul genetic și fondul anatomo-biologic și factorii de mediu psiho-social. Gradul influenței mediului depinde de evenimentele majore survenite precoce sau tardiv în copilărie, precum: absența sau întreruperea îndelungată a îngrijirii materne, familie dezmembrată, conflicte intrafamiliale, alcoolism, etc. Două mutaţii genetice au fost asociate cu dezvoltarea comportamentelor infracţionale violente; cele două gene mutante sunt MAOA şi CDH13. Gena MAOA coordonează sinteza unei enzime (monoamino oxidaza) care intervine în eliminarea unor neurotransmiţători precum dopamina. Diminuarea nivelului de activitate al acestei enzime în forma mutantă a genei a fost asociată cu riscul de a deveni delincvent. Gena NDH13 a fost implicată la rândul ei în tulburările neuropsihiatrice care ţin de controlarea impulsivităţii. Studiile familiale arată că personalitatea antisocială se transmite în familie, transmiterea fiind determinată mai degrabă de factorii genetici decât de factorii de mediu. Este general acceptat faptul că de la adolescenţă la maturitate, în cazul personalitatii antisociale influenţa factorilor genetici creşte în timp ce cea a factorilor de mediu scade. Factorii genetici în comportamentul consumului de alcool Modelul comportamental al comsumului de alcool este moștenit, fiind identificați mai mulți markeri genetici. Argumentele care susțin această teorie se referă la faptul că riscul alcoolismului este de 3-4 ori mai mare la rudele de gradul I ale alcoolicilor, comparativ cu cei care nu au rude dependente de alcool. Studii de adopție au arătat că în cazul copiilor 7 alcoolicilor, care sunt adoptați de familii fără risc șansa apariției bolii rămâne crescută de până la patru ori. Prevalența alcoolismului este mai mare la gemenii monozogoți decât la cei dizigoți, sugerând astfel componenta genetică. Studiile de genetică moleculară care au utilizat markeri AND au găsit o relație semnificativă între alela minora A1 a locusului receptorului dopaminergic D2 și forma severă a alcoolismului, la 69% din 35 de subiecți alcoolici, a căror masă cerebrală a fost studiată post- mortem, față de 20% la subiecții normali. Ratele diferite ale eliminării alcoolului pot fi legate de polimorfismul genetic al unor sisteme enzimatice. Alcool-dehidrogenaza (ADH) este codificată pe cinci locusuri diferite pe cromozomul 4. Indivizii cu izoenzime diferite ale ADH au rate diferite de eliminare ale alcoolului. Alcoolul este metabolizat de către citocromul microzomal P450-II-E1. Acetaldehida rezultată este le rândul ei metabolizată la acetat de către aldehid-dehidrogenaza (ALD). Aceasta este codificată de patru locusuri diferite aflate pe cromozomi diferiți. ALDH2, principala enzimă mitocondrială este responsabilă pentru majoritatea oxidării aldehidelor. Heterozigoții pentru gena ALDH2 au un metabolism mai slab al acetaldehidei și se află în categoria de risc crescut pentru boală hepatică alcoolică. Factorii genetici în comportamentul suicidar Comportamentul autolitic are un determinism multifactorial ce implică nivele de vulnerabilitate variate. Riscul de suicid este rezultul interferenței mai multor factori de vulnerabilitate ce acționează în momente diferite ale dezvoltării ontogenetice. În cadrul acestora nivelul neurobiologic ocupă poziția centrală implicând, vulnerabilitatea genetică, biologică și biochimică cu rol determinant-nivelul primar de vulnerabilitate. Vulnerabilitatea cognitivă, psihologică și socială au un rol favorizant aleator și se constituie ca vulnerabilitate secundară. Studiile pe familii, studiile comparative pe gemeni monozigoți și dizigoți și studiile pe adopții trasează ideea existenței unei vulnerabilități genetice pentru comportamentul suicidar. Factorul genetic se supozează a fi independent față de markerii genetici presupuși a cauza alte boli psihice, în special depresia. 8 Diminuarea transmisiei serotoninergice pare a fi semnificativ corelată cu suicidul violent și comportamentul antisocial, având un puternic determinism genetic argumentat prin antecedentele familiale pozitive pentru comportament antisocial si suicid. Multe studii remarcă o acumulare familială a tentativelor de suicid și a suicidului finalizat. Riscul statistic pentru rudele subiecților care au comis tentative de suicid este de patru ori mai mare. Este important de menționat pentru argumentarea implicației factorului genetic în comportamentul suicidar și un studiu efectuat în Pennsylvania, realizat pe familii Amish, pe parcursul a 100 de ani. Autorii au înregistrat un număr de 26 de sinucideri, provenite în marea lor majoritate din rândul a 4 familii, familii caracterizate și printr-o incidență crescută a tulburărilor de dispoziție. Factorii genetici în comportamentul alimentar Tulburările comportamentului alimentar sunt condiții complexe, care apar dintr-o combinație de lungă durată a factorilor genetici, psihologici, comportamentali și sociali. Anorexia nervoasă Reprezintă reducerea severă a consumului de alimente având ca scop scăderea ponderală riscantă. Există un risc crescut de anorexie nervoasă printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu această tulburare. Un risc crescut de tulburări afective a fost constatat, de asemenea, printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu anorexie nervoasă, în special la rudele indivizilor cu tipul de mancat compulsiv/purgare. Studiile asupra anorexiei nervoase pe gemeni au constatat rate de concordanţă pentru gemenii monozigoţi semnificativ mai crescute decât cele pentru gemenii dizigoţi. Bulimia nervoasa Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade recurente şi frecvente de supraalimentare, pacientul consumând cantităţi neobişnuit de maride alimente într-un interval de timp foarte scurt. De subliniat este apariţia unui sentiment de lipsă de control în cadrul acestor episoade. Diverse studii au sugerat o frecvenţă crescută a bulimiei nervoase, a tulburărilor afective și a abuzului și dependenţei de substanţă la rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu bulimie nervoasă. 9 NOȚIUNI DE NEUROANATOMIE Principalele structuri anatomice cerebrale cu rol în comportament Există o mare diversitate a structurilor anatomice cerebrale implicate în comportament. Orice comportament reprezintă rezultatul unor interacțiuni complexe neurofiziologice și biochimice ce implică întregul cortex cerebral. Reacţiile comportamentale se bazează pe legătura reflexă dintre centrii nervoşi senzitivi, care recepționează informaţiile de la stimulii externi şi le trimit sistemului nervos central care are rolul de a analiza, interpreta și elabora un plan de execuție pe care îl transmite centriilor motori care sunt răspunzători de execuția actului. Într-o accepţiune foarte largă, prin comportament înţelegem orice reacţie la un stimul. Din această perspectivă, la conturarea și manifestarea unui comportament contribuie următoarele componente: Cognitivă: constă în prelucrările informaţionale declanşate de stimulul recepționat cu activarea anumitor informaţii din memorie, elaborarea unor planuri de acţiune, generarea unor soluţii, stabilirea unor scopuri etc. Biologică: constă în reacţiile fiziologice ale organismului, secundar activării sistemului nervos central vegetativ, cu modificări ale ritmului cardiac şi ale tensiunii arteriale, modificări ale ritmului şi amplitudinii respiraţiei, ale conductanţei electrice a pielii, a reacţiilor gastro-intestinale etc., reacții ce acompaniază manifestarea comportamentală. Subiectivă: constă în totalitatea reacţiilor emoţionale determinate de percepţia şi interpretarea stimulului, ce însoțesc comportamentul. Motorie: constă în ansamblul manifestărilor externe (elementele de mimică, gesturile, reacţiile verbale etc.) prin care se exteriorizează comportamentul propiu-zis. Creierul reprezintă centrul de control al organismului uman, fiind esențial pentru funcționarea corespunzătoare a acestuia. El face parte integrantă dintr-o rețea, care include măduva spinării și nervii periferici. Înțelegerea bazelor neuroanatomice ale comportamentului se extinde dincolo de identificarea regiunilor creierului care sunt asociate cu o anumită conduită. Comportamentul este, 10 de asemenea, dependent de rețele neuronale complexe, care sunt influențate de neurotransmitățori cerebrali, unii răspândiți în zone specifice ale creierului, iar alții regăsindu-se ubicuitar. Fig. Principalele structuri anatomice implicate în comportamentul uman Lobul frontal Lobul parietal Lobul occipital Lobul temporal Sistemul limbic Cerebelul Trunchiul cerebral LOBUL FRONTAL Lobul frontal este considerat centrul de control al emoțiilor, gândirii și sediul personalității umane. Are atât rol cognitiv, cât și motor. Cortexul frontal controlează motricitatea voluntară fină, orientarea către un anumit obiect din spațiu, iar polul sau prefrontal este implicat în procesarea cognitivă superioară necesară rezolvării de probleme (planificare, deliberare, luare de decizii, monitorizarea rezultatelor). 11 FUNCȚIILE LOBULUI FRONTAL Gândire Planificare Limbaj Memorie Controlul impulsurilor Rezolvare de probleme Judecată, raționament analitic și critic Afectivitate Funcționare motorie Spontaneitate și inițiativă Comportament sexual Comportament social FUNCȚIILE CORTEXULUI PREFRONTAL DORSO-LATERAL MEDIAL ORBITO-FRONTAL Gândirea abstractă Motivație Controlul impulsivității Rezolvare de probleme Memorie Lobii frontali sunt extrem de vulnerabili la leziuni datorită amplasării lor în partea anterioară a craniului, apropierii de osul sfenoid și dimensiunii mari. Studiile RMN au arătat că zona frontală este cea mai frecventă regiune lezată, rezultând leziuni cerebrale traumatice ușoare până la severe. 12 LEZAREA LOBULUI FRONTAL Afectarea gândirii, judecății, planificării Dificultăți în rezolvarea problemelor Tulburări ale limbajului Tulburări de control al impulsurilor Afecrarea controlului emoțional Pierderea initiațivei și interesului Tulburări motorii Comportament agresiv Comportament inhibat Comportament sexual inadecvat Cazul Phineas Gage (1848) Phineas Gage a fost un muncitor într-o echipă de construcții feroviare, ce a rămas în istoria medicinii ca supraviețuitor al unui accident, în care i-a fost distrus o parte din creier. În contextul unei explozii, o tijă de fier i-a pătruns prin obrazul stâng, penetrându-i masa cerebrală şi ieşind prin partea superioară a craniului. Explozia a fost atât de puternică încât tiija a fost proiectată la 25 de metri distanţă. Cazul său a intrat în istorie deoarece pentru prima dată, dovezile empirice sugerau că există o legătură între comportamentul unei persoane şi traumatismele cerebrale. Distrugerea lobului prefrontal a dus la o schimbare radicală a personalităţii, cazul său fiind primul indiciu asupra faptului că multe tulburări de comportament sunt generate de disfuncţionalităţi ale lobului frontal. În anul 1994, neurologul Damasio a realizat o reconstrucţie video a creierului lui Gage, demonstrând că partea cea mai afectată a creierului a fost cortexul prefrontal. Studii ulterioare, efectuate la pacienţii cu traumatisme craniene ce afectau preponderent cortexul prefrontal, au arătat că aceştia, deși puteau descrie comportamentul potrivit în diferite situaţii sociale, atunci când se aflau într-o situație propriu-zisă manifestau un comportament nepotrivit, ce avea ca scop satisfacerea imediată a dorinţelor. 13 Etapele formării unui comportament Unul dintre cele mai importante roluri ale cortexului prefrontal este implicarea în funcțiile executive care presupun deliberare, decizie, planificare pe etape, inițiere, anticiparea consecințelor, monitorizarea răspunsului și perseverare. Decizia privind adoptarea unui anumit comportament se ia după o deliberare prealabilă între mai multe opțiuni disponibile. Acestea pot fi automate (comportamentul impulsiv) sau elaborate, funcție de contextul prezent și de posibilele consecințe din viitor. Cu cât nivelul de inteligență și imaginația sunt mai bogate cu atât gama opțiunilor comportamentale este mai bogată. Deliberarea ține cont de varietatea răspunsurilor, de momentul actual (nevoi, dorințe, interese, curiozități), dar și de potențialele consecințe pozitive sau negative ale comportamentului asupra persoanei sau a celor din jur. După luarea deciziei este necesar un plan de acțiune, care dacă persoana s-a mai confruntat cu situația respectivă, este disponibil sub forma unui plan preexistent și adesea automatizat. Dacă situația este una nouă este necesar un plan nou care urmează a fi pus ulterior în acțiune și exteriorizat sub forma unui comportament. Consecințele lezării lobului frontal asupra comportamentului În sindromul frontal este frecvent și sever afectată capacitatea de anticipare-planificare a activității. La bolnavii cu leziuni ale lobului frontal din emisferul dominant, etapele orientării și analizei prealabile a sarcinii sunt deficitare. Aceste perturbări ale funcțiilor executorii se traduc în plan clinic printr-un comportament care își pierde caracterul adecvării situaționale, devenind stupid, motiv pentru care a fost denumit comportament moriatic (prostesc, nebunesc). În general, bolnavii cu sindrom frontal sunt puternic afectați în ceea ce privește relațiile sociale. Relațiile lor interpersonale devin lipsite de selectivitate și finalitate, iar sistemul răspunderilor și îndatoririlor familiale, profesionale, sociale este puternic dezorganizat. Capacitatea de autocenzură dispare, iar pacientul devine dezinhibat în plan instinctual (alimentar- bulimie, sexual- bancuri nepotrivite, comportament indecent) și în planul conduitei sociale (acte antisociale). La aceste simptome se asociază disfuncții cognitive (afectarea atenției, memoriei, judecății, raționamentului și discernământului). 14 LOBUL PARIETAL Lobul parietal este implicat în integrarea informațiilor provenite de la propriului corp cu cele provenite din mediul înconjurător, în vederea stabilirii orientării în spațiu. Are rol în procesarea sensibilității tactile, termice, dureroase și proprioceptive, dar și în orientarea în spațiu, aprecierea distanțelor și a dimensunilor. Împreună cu lobul frontal și temporal, lobul parietal are rol dominant în mecanismul de integrare a proceselor cognitive superioare (reprezentarea, imaginația și gândirea). FUNCȚII Procesarea sensibilității corporale (tactilă, termică și dureroasă) Procesarea sensibilității proprioceptive (poziția părților corpului în spațiu) Stabilirea relațiilor spațiale Percepția vizuală Coordonarea motorie Cogniție, raționament Abilitatea de a citi Abilitatea de a rezolva probleme matematice Limbajul vorbit și scris Imaginație și creativitate Procesarea emoțiilor Tulburările produse de lezarea acestui lob sunt complexe și depind de localizarea, profunzimea și întinderea leziunii. Ele constau în: 1)Tulburări ale sensibilității 2)Tulburări ale orientării în spațiu 3)Tulburări ale operațiilor logico-gramaticale 4)Tulburări ale operațiilor de calcul 15 5)Tulburări de echilibru, vizuale, de gust și trofice Dificultăți în interpretarea obiectelor prin atingere Inabilitatea de a recunoaște și de a localiza părțile corpului LEZAREA LOBULUI Inabilitatea de a executa mișcări precise PARIETAL Incapacitatea de a diferenția stânga de dreapta Dificultăți de orientare spațială Dificultăți în coordonarea motorie Afectarea abilității de a citi Afectarea abilității de a scrie(agrafie) Dificultăți în rezolvarea problemelor matematice (acalculie) Afectarea percepției vizuale LOBUL TEMPORAL Lobul temporal integrează analizatorii ce deservesc sensibilitatea olfactivă, auditivă și vizuală. Structurile subcorticale ale lobului temporal includ: cortexul limbic, amigdala și hipocampul. Este, de asemenea, implicat în procesarea emoțională și în memorie. 16 FUNCȚIILE LOBULUI TEMPORAL Procesarea informațiilor auditive Este implicat în recepționarea și interpretarea informațiilor auditive; la acest nivel se găseste cortexul auditiv primar. Acesta primește informații senzoriale de la ureche, iar ulterior zonele auditive secundare prelucrează informațiile. Procesarea informațiilor vizuale Are rol în interpretarea sensului stimulilor vizuali și în recunoașterea obiectului. Partea ventrală a cortexului temporal este implicată în procesarea vizuală complexă a stimulilor de tip față sau scenă. Procesarea informațiilor olfactive Este responsabil de identificarea și recunoașterea informațiilor olfactive Memorie Are rol în codificarea memoriei pe termen lung. Partea medială a lobilor temporali include hipocampul care are rol esențial în memoria de stocare, iar afectarea acestei zone determină pierderea abilității de a reține informații noi. Procesarea emoțională Amigdala, care este situată în profunzimea lobului temporal este implicată în emoții, și în stabilizarea dispoziției. LEZAREA LOBULUI TEMPORAL Tulburări de auz Surditate, iluzii, halucinații Tulburări de echilibru Vertij, ataxie Tulburări de gust și miros Iluzii și halucinații olfactive și gustative Tulburări de vedere Hemianopsie, afectarea memoriei vizuale Tulburări de limbaj Tulburări de vorbire de tip afazie receptivă Tulburări de memorie Tulburări ale memorie recente și ale momoriei de lungă durată Tulburări ale comportamentului alimentar Tulburări ale comportamentului sexual 17 LOBUL OCCIPITAL Lobul occipital este specializat pe un singur tip de sensibilitate și anume, sensibilitatea vizuală. Datorită localizării sale în partea posterioară a creierului este mai puțin vulnerabil la leziuni. Principala funcție a lobului occipital este în procesarea, integrarea și interpretarea stimulilor vizuali. Lezarea lobului occipital determină tulburări ale vederii: hemianopsie, cecitate, anosognozie, iluzii, halucinații, dificultăți în direcționarea voluntară a privirii. SISTEMUL LIMBIC Sistemul limbic este un complex de integrare a informațiilor somatice, vegetative și olfactive, intervenind în adaptarea comportamentului primar (de nutriție, de reproducere, matern, de apărare), în activitatea emoțională și în procesul de memorare. Sistemul limbic este în mod tipic împărțit în două categorii : structurile subcorticale și structurile corticale. 18 Cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt reprezentate de: talamus, hipotalamus, amigdala cerebrală și hipocampul. Hipocampul și nucleul amigdalian constituie canale de acces ale informațiilor către sistemul limbic, iar eferențele acestor structuri sunt destinate predominant hipotalamusului, centrul vegetativ al sistemului limbic. Propagarea informațiilor este unidirecțională, și anume dinspre sistemul limbic spre cortexul cerebral. Pricipalele structuri ale sistemului limbic FUNCȚIILE SISTEMULUI LIMBIC Talamusul Rol senzorial, motor, vegetativ, controlul emoțiilor și memoriei Hipotalamusul Centrul superior de integrare, reglare și coordonare a principalelor funcții ale organismului( circulație, respirație, digestie, metabolism, etc.) rol endocrin, rol în termoreglare, controlul comportamentelor alimentar, sexual, de apărare, matern, ciclul somn-veghe Amigdala Rol în controlul emoțiilor, în memoria emoțională, în motivație, în condiționarea fricii și în agresivitate Rol în medierea stării de anxietate și depresie Hipocampul Memoria afectivă și modularea emoțiilor, stocarea informațiilor noi 19 În concluzie, sistemului limbic prin funcțiile sale intervine în: 1.Procesele afectiv-emoţionale 2.Memoria de lungă durată 3.Comportamentul alimentar 4.Comportamentul sexual 5.Comportamentul de autoconservare – apărare Talamusul Talamulsul are un rol important în stabilirea conexiunilor cu mediul înconjurător. Aceasta structură realizează legatura între analizatorii senzoriali (excepție analizatorul olfactiv) și cortexul cerebral. Este un centru de releu și integrare senzitivo-senzorială, cu rol de filtrare a stimulilor, astfel încât doar stimuli importanți din punct de vedere biologic să ajungă la creier. Filtrul talamic există atât în somn, cât și în starea de veghe, iar dacă acesta nu ar exista creierul ar fi bombardat cu stimuli nesemnificativi. Această filtrare a datelor ce accesează creierul la un anumit moment, creează omului iluzia că realitatea se reduce la ceea ce percepe în mod conștient. În afara rolurilor de zonă integrativă și de releu informațional, talamusul mai intervine în motricitate și în sistemul motivațional. În controlul motricitții intervine prin intermediul conexiunilor cu lobul frontal, ganglionii bazali și cu cerebelul. Hipotalamus Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare și coordonare a funcțiilor principale ale organismului (circulație, respirație, digestie, metabolism, secreție internă, echilibru hidric etc.) și de aceea este considerat creierul vegetativ al organismului; este organul nervos cu cele mai numeroase funcții pe unitate de volum. Functiile hipotalamusului: 1.Neurosecreție 2.Controlul activitații generale autonome a organismului (funcția vegetativă) 3.Termoreglare 4.Coordonarea aportului alimentar 5.Coordonarea activității sexuale și a reproducerii 6.Coordonarea periodicității legat de ritmurile nictemerale 7. Coordonarea emoțiilor 8. Controlul funcţiei endocrine. 20 Amigdala Complexul amigdaloid este format din mai mulţi nuclei grupaţi într-un nucleu medial, unul bazolateral şi unul central. Nucleul medial are conexiuni importante cu sistemul olfactiv și este implicat în funcția motorie, olfactivă și sexuală, nucleul bazolateral (existent doar la rasa umană) are legături cu sistemul limbic și este responsabil de comportamentul emoțional și social, iar nucleul central reprezintă componenta efectorie care se proiectează în trunchiul cerebral. Amigdala are rol în comportamentul emoţional (anxietate şi agresivitate), în motivaţie, în condiţionarea fricii, în învățare și memorare. Conexiunile amigdalei cu trunchiul cerebral şi hipotalamusul au rol în generarea răspunsului comportamental şi vegetativ asociat emoţiilor. Legăturile stabilite cu hipocampul au rol în învăţarea asocierii dintre un stimul şi semnificaţia sa biologică. Acest mecanism a fost propus pentru a explica apariţia fobiilor prin mecanismul condiţionării clasice pavloviene. Lezarea amigdalei face imposibilă condiţionarea fricii. Leziunile amigdalei, mai ales cele bilaterale, conduc la reducerea marcată a agresivităţii cu aparitia stării de pasivitate, cu scăderea interesului social și a competitivităţii (“sindromul Kluver Burcy”). Hipocampul Principalele roluri ale hipocampului sunt în memoria afectivă și în modularea emoțiilor. Memoria deservită de hipocamp contribuie la reţinerea evenimentelor; ca urmare a faptului că la nivelul hipocampului este controlată atât emoţia, cât şi memoria, evenimentele care trezesc o emoţie sunt mai bine reţinute. CEREBELUL Cerebelul joacă un rol important în învățarea motorie, deoarece comportamentul motor normal cere o ajustare permanentă la circumstanțe aflate mereu în schimbare. Comanda generală a mișcărilor este dată de către centrii cerebrali superiori, iar detaliile de execuție ale acestora se află sub controlul mecanismelor subcorticale și cerebeloase. Funcțiile principale ale cerebelului: 1) Asigură postura, echilibrul corporal și locomoția 21 2) Coordonează mișcările voluntare în sensul preciziei și fineții acestora 3) Are rol în mișcările involuntare 4) Rol în funcțiile cognitive: atenție, memorie, percepție, gândire, limbaj 5) Rol în procesele afective și în manifestările instinctive Lezarea cerebelului duce la scăderea tonusul muscular (atonie sau hipotonie musculară), lipsa de coordonare a mișcărilor (ataxie), dismetrie, tremor intențional. Pe lângă tulburările în plan motor, lezarea cerebelului se asociază si cu un sindrom cognitiv-afectiv caracterizat prin: -afectarea funcțiilor cognitive (planificare, comutarea atenției, gândire abstractă, memorie de lucru, fluență verbală) -afectarea memoriei vizuo-spațiale -afectarea limbajului -comportament dezinhibat. 22