Conceptul Dreptului PDF

CONCEPTUL DREPTULUI 1. Accepţiunile noţiunii de drept În doctrina juridică au fost identificate mai multe accepţiuni ale noţiunii de drept. Întâi de toate este necesar a menţiona că acest cuvânt "drept" provine de la cuvântul din limba latină "directus" care înseamnă drept, de-a drep...

CONCEPTUL DREPTULUI 1. Accepţiunile noţiunii de drept În doctrina juridică au fost identificate mai multe accepţiuni ale noţiunii de drept. Întâi de toate este necesar a menţiona că acest cuvânt "drept" provine de la cuvântul din limba latină "directus" care înseamnă drept, de-a dreptul, deşi romanii foloseau pentru a vorbi despre drept în sensul pe care-l îmbrăţişăm şi azi, un alt termen, anume "jus". Într-o primă accepţiune prin drept se înţelege ştiinţa dreptului adică un ansamblu de idei, noţiuni, concepte, principii care explică dreptul, prin care dreptul poate fi gândit, interpretat, analizat pentru a fi aplicat cât mai corect şi mai bine, pentru a fi sesizate eventualele lacune legislative sau acele norme juridice care au căzut în desuetudine şi necesită modificări sau/şi completări. Dreptul este şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează autorităţile, instituţiile, organele, persoanele juridice în general, precum şi persoanele fizice, inclusiv cele în exercitarea unei profesii juridice, care creează dreptul sau cele care îl aplică, după caz, în măsura în care legiuitorul ştie să selecteze din ansamblul nevoilor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale şi care reclamă reglementare juridică, iar judecătorul ori alt organ de stat ştie să aplice legea în litera şi spiritul său şi în raport cu multitudinea circumstanţelor concrete de viaţă. Arta dreptului nu trebuie să fie niciodată separată de ştiinţa dreptului, precum nici de dreptul pozitiv. Dreptul reprezintă şi tehnică pentru că inclusiv prin intermediul acestuia este organizată viaţa comunităţii umane, normând activitatea umană. Or această normare trebuie să respecte şi norme tehnice – norme de elaborare a actelor normative, dar şi norme tehnice specifice unor procese de producţie economică, spre exemplu, şi care trebui să îmbrace şi haina juridică. Pornind de la această ultimă precizare putem afirma că dreptul înseamnă, în acelaşi timp, necesitate şi libertate. Necesitatea dreptului rezultă chiar din scopul pentru care este creat, anume acela de a norma activitatea umană, de a impune nişte reguli după care să se desfăşoare diferitele aspecte ale vieţii unei comunităţi umane, de a ordona viaţa indivizilor din societatea organizată sub forma statului, dar şi la nivelul unor organizaţii regionale sau/şi internaţionale. O altă accepţiune a noţiunii de "drept" este cea de drept obiectiv a cărui existenţa este o premisă a existenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dreptul obiectiv este format din totalitatea normelor juridice, regulilor juridice create de-a lungul timpului "pentru a se crea cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile unei comunităţi" 1. 1  În cadrul dreptului obiectiv identificăm dreptul pozitiv care este format din totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat, este un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu, susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară, coercitivă a statului, ca o îndreptăţire legitimă a unor autorităţi publice, organe de state, instituţii publice special abilitate. Aşadar trăsăturile acestui drept pozitiv sunt: aplicabilitate imediată şi continuă; obligativitate, susceptibilitate de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului. Aşadar, atât în cadrul dreptului obiectiv, dar şi al dreptului pozitiv vom putea identifica drepturi subiective, descoperind astfel o altă accepţiune a noţiunii de „drept”, anume cea de drept subiectiv ce presupune facultatea/posibilitatea unui subiect de drept – persoana fizică sau persoană juridică - de a-şi valorifica sau de a-şi apăra interesele faţă de terţi, de a avea el însuşi o anume conduită, de a pretinde, în limita prevederilor legale, unui sau unor alt/alte subiect/e de drept a avea o anumită conduită, la nevoie putând solicita intervenţia forţei coercitive a statului. Cuvântul “drept” este asociat, ca adjectiv, şi în aprecieri de natură morală (ex.: om drept, pedeapsă dreaptă etc.). Un alt termen folosit destul de des este cel de “juridic”. “Juridic” este întrebuinţat atât ca adjectiv (ex.: normă juridică, raport juridic etc.) pentru a preciza caracterul normei, al raportului respectiv, cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de “drept” obiectiv sau subiectiv. Într-o atare accepţiune, juridicul apare ca un fenomen complex şi obiectiv, fiind un mod de reflectare în plan social a existenţei umane, alături de alte moduri de reflectare a existenţei umane în acest plan, cum ar fi: politicul, eticul, economicul, religia etc. Acest fenomen juridic corespunde unei părţi a realităţii sociale, având un caracter unitar. Fenomenul juridic, reflectat în principal în plan normativ, este şi criteriul pe baza căruia se face distincţie între juridic şi celelalte fenomene sociale. 2. Dimensiunea istorică a dreptului Dreptul, ca instituţie ce derivă de la societate, legată de stat, precum şi ca dimensiune a societăţii umane, este indisolubil legat şi de evoluţia istorică, generală a societăţii. Problema originii dreptului este legată de modul în care acesta este conceput şi anume dacă am putea vorbi despre un drept natural, ideal, imuabil (veşnic) sau, dimpotrivă, el apare şi este strâns legat de stat, momentul apariţiei acestuia coincizând cu cel al statului. Romanii credeau în veşnicia dreptului, ca şi în cea a societăţii şi nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, motiv pentru care afirmau „Ubi societas ibi jus” (unde există societate, există şi drept), apreciind că şi reciproca este valabilă, considerând, de asemenea, că nu poate exista o societate fără a fi organizată sub forma statului. Aşadar, romanii nu concepeau 2 existenţa unei societăţi fără drept, considerând şi că acolo unde există drept, există şi societate. Dacă am încerca a adapta această afirmaţie zilelor noastre, am putea susţine, cu siguranţă, că nu poate exista stat fără drept. Ideile dreptului natural au fost dezvoltate în Grecia antică de gânditori precum Protagora (485 – 411 î.e.n.), Aristotel (384 – 322 î.e.n.) şi alţii, iar în Roma antică, printre alţii, de către Cicero (106 – 43 î.e.n.). Jurisconsultul Celsus (sec.II e.n.) definea dreptul ca fiind “arta echităţii şi a binelui” (jus est ars aequi et boni). Aceşti gânditori afirmau că statul şi dreptul trebuie să ocrotească dreptatea, să realizeze dreptatea şi echitatea, iar jurisconsulţii romani, dezvoltând ideea, susţineau că dreptul este “arta binelui şi echităţii” sau că există în drept trei precepte fundamentale: a trăi onest, a nu prejudicia pe altul şi a da fiecăruia ceea ce este al lui („juris praecepte sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere”). Mai târziu, în societatea feudală, teoriile dreptului natural au avut o puternică influenţă religioasă. Militând pentru supremaţia bisericii catolice asupra monarhiei, aceşti gânditori, între care şi Toma d’Aquino (1225 – 1274), afirmau în scrierile lor că dreptul pozitiv – creaţie a statului, exprimând voinţa monarhului – trebuie să fie subordonat dreptului divin. Ulterior, în perioada modernă au apărut concepţiile raţionaliste ale şcolii dreptului natural, afirmându-se că esenţa dreptului natural, căruia i se subordonează dreptul pozitiv, constă în raţiunea umană, iar nu în cea divină. Olandezul Hugo Grotius (1583 – 1645), unul din reprezentanţii de seamă ai şcolii dreptului natural, susţinea că dreptul este totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială, între aceste principii fundamentale fiind: respectarea a tot ce e al altuia; respectarea obligaţiilor (angajamentelor); repararea pagubelor pricinuite altora; pedeapsa echitabilă. Spre deosebire de dreptul natural, dreptul pozitiv este un drept voluntar, imperfect, schimbător. Şcoala dreptului natural pornea în susţinerea teoriilor sale de la concepţia aristotelică asupra omului care era apreciat ca fiind un „zoon politikon”, adică o fiinţă care are o nevoie instinctivă, naturală de a trăi în societate. Or a trăi într-o societate creează şi nevoia de creare a normelor juridice. Legiuitorii Revoluţiei franceze au fost puternic influenţaţi de ideile dreptului natural atunci când au proclamat principiile libertăţii, egalităţii, fraternităţii apreciind că drepturile omului decurg din calitatea sa de fiinţă raţională. Aceste idei au revenit, revin ori de câte ori se pun în pericol drepturile şi libertăţile individului, chiar şi în prezentul secolului XXI, secolul XX fiind, însă considerat ca reprezentând „nostalgia dreptului natural”. Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în sec. al XIX-lea ca o reacţie faţă de şcoala dreptului natural, faţă de ideile politice şi juridice ale Revoluţiei din Franţa. Printre 3 fondatorii acestei teorii îi regăsim pe Gustav Hugo (1764 – 1844) sau Frederik Savigny (1779 – 1861). Potrivit concepţiilor acestei şcoli, dreptul apare şi se dezvoltă ca orice fenomen natural, fiind emanaţia unei îndelungate evoluţii istorice a spiritului poporului, motiv pentru care dreptul se dezvoltă independent, precum limba unui popor, iar legiuitorul nu trebuie să intervină pentru a codifica dreptul. Şcoala istorică a dreptului privea dezvoltarea acestuia ca pe un fenomen istoric, într-o evoluţie şi schimbare lentă, continuă şi diferită de la un popor la altul. Se susţinea, corect, că nu există un drept pentru toate timpurile şi toate popoarele, ci numai un drept specific fiecărui popor, care corespunde spiritului naţional al acelui popor şi care cunoaşte trei faze de dezvoltare: stadiul dreptului obişnuielnic (cutumiar); stadiul dreptului ştiinţific şi stadiul dreptului legislaţiei (cel al încorporării dreptului în legi, codificării lui). Reprezentanţii şcolii istorice a dreptului considerau că dreptul german se află, la acel moment, încă în prima fază, în stadiul dreptului obişnuielnic şi că de aceea trebuie să se mai aştepte dezvoltarea sa firească până când va ajunge să fie apt pentru codificare. Şcoala istorică a dreptului a evidenţiat două idei importante, progresiste. Prima este ideea evoluţiei istorice a dreptului, iar cealaltă idee este cea a condiţionării dezvoltării sale de realităţile concrete ale fiecărui popor, a condiţionării sociale a dreptului. Marele filosof german Hegel (1770 – 1831) a dezvoltat o variantă a şcolii istorice a dreptului, evidenţiind în locul spiritului poporului ca esenţă a dreptului, spiritul universal, iar evoluţia dreptului o explica prin ideea dezvoltării dialectice2. Şcoala normativistă a dreptului considera că dreptul nu poate fi dedus din faptele sociale, ci exclusiv din normele juridice, organizate ierarhic, toate izvorând dintr-o normă fundamentală, o supranormă. Aceasta însă nu face parte din dreptul pozitiv existent, ci derivă dintr-o ipoteză logică. Cercetarea acestei “norme fundamentale” intră în sarcina altor ştiinţe, cum ar fi filosofia juridică, sociologia. Printre reprezentanţii de frunte ai teoriei normativiste a dreptului îl regăsim pe Hans Kelsen (1881 – 1975), autorul “Teoriei pure a dreptului”. Teoriile pozitiviste asupra dreptului susţin că sarcina exclusivă a ştiinţei dreptului este cercetarea şi descrierea normelor şi instituţiilor de drept, fără legăturile sale cu societatea, cu statul. Potrivit acestor teorii, trebuie studiat formal, juridic numai dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor care se aplică la un moment dat, dreptul existent în vigoare. Auguste Comte (1798- 1857) a fost cel mai de seamă reprezentant al şcolii pozitiviste. Teoriile sociologice susţineau necesitatea cercetării dreptului pozitiv în raport cu viaţa socială, cu relaţiile sociale, cercetare ce a fost cunoscută încă din antichitate. O primă teorie mai importantă a dreptului, pe baza concepţiei sociologice, a fost elaborată de juristul german Rudolf von Jhering (1818 – 1892), care vedea în drept instrumentul fundamental 4 al vieţii sociale. Se aprecia că dreptul are ca scop ocrotirea intereselor generale, ca şi a celor individuale, care sunt în concordanţă cu interesele societăţii. Conform altor concepţii sociologice, dreptul exercită funcţia stabilirii ordinii şi păcii sociale, impunând indivizilor regulile care trebuie respectate în interesul general. În acest fel, dreptul este împărţit în două categorii: un drept social, ce este compus din norme de care este conştientă mai mult sau mai puţin întreaga societate, şi un drept de stat, dreptul pozitiv care trebuie să reprezinte preluarea cât mai exactă a dreptului social. Dacă dreptul de stat (pozitiv) contravine celui social înseamnă că el încalcă bazele societăţii, solidaritatea socială, motiv pentru care el trebuie înlocuit împreună cu statul care l-a creat. Această concepţie a fost susţinută şi de Leon Duguit (1859 – 1928), reprezentantul cel mai elocvent al teoriei solidarităţii sociale. Unii dintre reprezentanţii şcolii sociologice a dreptului au mers şi mai departe, afirmând nu numai primatul dreptului social asupra dreptului de stat, susţinând că adevăratul drept este numai cel social. Meritul teoriilor sociologice constă în aceea că au evidenţiat ideea legăturii dintre drept şi relaţiile sociale, dintre drept şi nevoile societăţii. Autorităţile legiuitoare nu ar putea acţiona arbitrar, ci trebuie să ţină seama de realităţile sociale. Teoria socialistă asupra dreptului considera dreptul ca un sistem de norme stabilite sau recunoscute de stat în scopul reglementării relaţiilor sociale conform voinţei clasei muncitoare şi a celorlalţi oameni ai muncii sau, altfel spus, dreptul reprezenta voinţa poporului ridicată la rang de lege. În realitate, sub această concepţie, s-a produs concentrarea puterii în mâinile unui partid unic, care apoi a condus la acapararea puterii de către un grup restrâns, dar şi la apariţia statului totalitar. Desigur, funcţiile dreptului erau îndeplinite şi în această societate, dar multe reglementări juridice erau formale. Revenind la întrebarea “când apare dreptul” răspunsul se află în modul în care concepem dreptul. Dacă el reprezintă orice regulă de conduită, nediferenţiată de alte reguli de conduită, el apare odată cu primele forme de organizare socială. Dimpotrivă, dacă considerăm că dreptul exprimă anumite nevoi sociale ale unei colectivităţi organizate în formă politică, atunci el apare în condiţii social-istorice determinate, mai exact odată cu statul, ca formă specifică de organizare politică. Hegel considera că adevărata istorie a început numai odată cu apariţia statului şi a dreptului care reprezintă un punct culminant al culturii unui popor. Este de esenţa oricărei comunităţi umane stabilirea pe cale normativă a unor exigenţe de conduită a membrilor săi, astfel încât existenţa comunităţii să nu fie pusă în pericol printr-un comportament arbitrar. La începuturile societăţii umane primitive, organizate în cete, ginţi, triburi, aceste norme erau de natură obişnuielnică, erau reprezentate mai mult de obiceiuri 5 religioase sau morale, neexistând un aparat specializat care să asigure obligativitatea lor, ci fiind respectate ca urmare a convingerii din conştiinţa indivizilor asupra utilităţii lor. Sancţiunile, în cazul nesocotirii lor, erau aplicate de comunitate în diferite forme (alungarea din comunitate, “legea talionului” etc.). Trebuie ţinut cont de faptul că la începuturile comunităţilor umane, dependenţa fiinţei umane de natură era aproape totală, iar primele forme de organizare ale acestor comunităţi au fost determinate de motive cât se poate de pragmatice ce ţineau, aproape exclusiv, de supravieţuirea fiinţei umane, de crearea condiţiilor necesare acestei supravieţuiri. Astfel, spre exemplu, ginta era o comunitate umană creată, în primul rând, în funcţie de legăturile de sânge dintre membrii săi, necesitatea economică a creării acesteia nefiind decât un criteriu subsidiar. Aceste ginţi se caracterizau prin diviziunea naturală a muncii şi prin domnia obiceiului, având iniţial o construcţie matriarhală, pentru ca odată cu dezvoltarea ideilor religioase, cu evoluţia economică şi socială, matriarhatul să fie înlocuit de patriarhat. Aşadar, chiar şi-n aceste forme primitive de organizare a comunităţii umane, pot fi identificate reguli, norme – obicei, tabu-uri care erau impuse de comunitate şi pe care membrii acesteia trebuiau să le respecte. Două concluzii putem formula din cele expuse, anume: restricţiile impuse prin astfel de reguli în cadrul comunităţilor umane primitive pot fi asemănate cu acele interdicţii impuse prin viitoarele norme juridice consacrate prin acte normative, de regulă; pe de altă parte regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme de organizare socială, oricât de incipientă, de primitivă este. Odată cu apariţia statului ca formă superioară de organizare în cadrul comunităţii umane, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi adaptate nevoilor sale, apar normele statale care coexistă cu celelalte norme sociale, apare deci dreptul care treptat se desprinde de morală, obiceiuri şi chiar religie, pe măsura transformărilor structurale din societate. Scindarea societăţii în categorii sociale, cu poziţii diferite în comunitate, a condus nu numai la apariţia statului, ci implicit şi a unor interese proprii ale clasei conducătoare, ale guvernanţilor care trebuiau impuse în caz de nevoie şi prin forţa de constrângere a statului. Este evident că orice comunitate umană, pe scara evoluţiei sale istorice, va crea un sistem de norme pentru a se apăra de arbitrar, pentru a-şi proteja chiar propria existenţă. Dacă la început aceste norme nu se disting sub aspectul naturii lor, o normă putând să aibă atât un caracter religios, cât şi juridic, cu timpul distincţia dintre acestea va deveni din ce în ce mai evidentă, normele juridice desprinzându-se şi căpătând un caracter statal, fiind aşadar recunoscute, consacrate la nivel statal, impunându-li-se forţa obligatorie, iar respectarea lor putând fi asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Nu toate normele care sunt create în cadrul comunităţilor primitive şi unde au fost respectate ca urmare a convingerii membrilor acestora asupra utilităţii lor pentru fiecare membru în parte, cât şi pentru comunitate în general, sancţiunile fiind aplicate, totuşi, în caz de încălcare a normelor de comunitate, urmare a aceleaşi 6 convingeri, vor fi preluate de noile structuri statale. Astfel, unele dintre aceste norme-obicei sunt preluate astfel precum au fost create în cadrul comunităţilor primitive, altele sunt preluate dar sunt adaptate noilor cerinţe ale statului sau poate doar ale guvernanţilor, iar altele sunt abandonate pentru că nu mai corespund noilor realităţi sociale, politice, economice, etc, fiind create în locul lor altele. Pe de altă parte sancţiunea aplicabilă în comunităţile primitive urmare a încălcării regulilor de conduită impuse de comunitate, aplicare ce rămâne la latitudinea acesteia, capătă o cu totul altă valoare în cadrul normelor juridice create în cadrul unui stat unde apare, odată cu acesta, şi forţa sa coercitivă, care devine obligatorie. Este necesar să mai remarcăm şi faptul că, de la începutul secolului XX, cu precădere, putem să vorbim şi despre norme juridice create la nivel suprastatal, prin colaborarea dintre state, urmare a acordului dintre acestea, în calitate lor de membri ai unor organizaţii regionale sau internaţionale, acord consfinţit prin tratatele, convenţiile, acordurile, etc. semnate şi, ulterior, ratificate în plan intern în acest sens. În consecinţă, apreciem că putem afirma că astăzi dreptul nu mai este doar apanajul statelor, a fiecărui stat în parte, ci, în anumite limite şi cu respectarea anumitor condiţii, statele conferă posibilitatea creării dreptului şi unor structuri suprastatale. 1 2 7