Drept Privat Roman - Rezumat Curs PDF

DREPT PRIVAT ROMAN CAPITOLUL I: INTRODUCERE 1. Originea regulilor juridice La începuturile Romei, dreptul era considerat ca fiind un produs al voinței divine, răspunsurile aduse litigiilor fiind dictate de vechea religie romană. Ulterior s-a...

DREPT PRIVAT ROMAN CAPITOLUL I: INTRODUCERE 1. Originea regulilor juridice La începuturile Romei, dreptul era considerat ca fiind un produs al voinței divine, răspunsurile aduse litigiilor fiind dictate de vechea religie romană. Ulterior s-a observat că rațiunea se poate înșela, prin urmare, dreptul nu poate fi un produs arbitrar al voinței, ci este o rezultantă a necesităților impuse de mediul social. Jurist= om de drept, ce aduce răspunsuri echitabile unor litigii. Echitatea a fost determinată inițial pe criterii dictate de religia romană. 2. Ce este și de ce studiem Dreptul Privat Roman? Titlul de mai sus cuprinde două noțiuni care trebuie clarificate: Dreptul Roman (A) și Dreptul Privat (B). (A) Dreptul Roman Noțiunea de Drept Roman acoperă în odine istorică trei sensuri: 1. Regulile juridice ce au guvernat societatea antică romană, de la Legea celor XII Table până la codificarea iustininană. Este vorba de douăsprezece secole de evoluție a regulilor de drept, ținute în pas cu necesitățile practicii. 2. Codificarea lui Iustinian a pus bazele unei tradiții juridice în statele Europene continentale, împrumutate ulterior și de alte state de pe alte continente. Ca urmare, Dreptul Roman semnifică în al doilea său înțeles acel ius commune european continental, pe care s-a construit actuala tradiție civilistă. 3. Codurile epocii moderne au împrumutat planul și conținutul Instituțiilor lui Gaius și ale lui Iustinian, iar lumea avidă de civilizare le-a preluat pe 5 continente. Intrarea în vigoare a codificărilor a stopat în drept influența directă a Dreptului Roman => cel de-al treilea sens al Dreptului Roman: codificările postmoderne ale Occidentului european. C. civ. Francez (1804) C. civ. Elvețian (1807) C. civ. Austriac (1811) C. civ. German (1900) (B) Dreptul Privat  Ce se înțelegea prin Drept Privat în Dreptul Roman? Prin distingerea din dreptul public și dreptul privat, juriștii romani au instituit de timpuriu o separare necesară între normele politico- administrative și cele referitoare la raporturile dintre particulari. Dreptul public privea organizarea statului roman, iar dreptul privat privea interesul fiecărei persoane în parte. Autoritățile nu se implicau foarte mult în sfera privată, o serie de delicte astăzi reglementate de dreptul public (precum furtul) fiind judecate potrivit normelor dreptului privat. CONCLUZIE: În termeni foarte generali, Dreptul Privat Roman privea raporturile dintre indivizi și raporturile acestora cu diferite grupări private de persoane. Acesta stabilește drepturile și obligațiile fiecărui individ, relațiile cu ceilalți, modurile de dobândire, de administrare și transmitere a bunurilor. OBS: Dreptul Privat nu este același cu ius civile, prin care se înțelege exclusiv vechiul drept al cetățenilor romani, distinct de ius gentium (dreptul ginților) și ius praetorium (dreptul pretorian). ius naturale - dreptul natural, comun tuturor viețuitoarelor. ius civile – dreptul civil roman care stabilea drepturile și obligațiile cetățenilor; este caracterizat inițial de formalism și rigiditate, având la bază cutumele vechilor romani ius gentium – reguli de drept universal care stabileau drepturi și îndatoriri tuturor oamenilor, cetățeni romani sau străini; simplifică formalismul lui ius civile și duce la evoluția societății romane agrare spre una cu caracter comercial ius honorarium/praetorium – dreptul pretorian introdus de către pretor în ideea completării și susținerii dreptului civil, având ca țel final utilitatea publică. Dreptul Roman al primelor secole de existență a Cetății se reducea la dreptul civil aplicabil doar cetățenilor romani, străinilor fiindu-le exclus orice raport juridic cu Roma, cei din urmă fiind considerați în afara legilor. Expansiune teritorială vechiul ius civile nu fusese creat pentru un imperiu multinațional înflorirea dreptului pretorian, creat de pretori pentru a complini sau modifica normele dreptului civil. S-a ajuns la o altă problemă: normele dreptului civil aplicabile doar cetățenilor romani, nu puteau guverna raporturile acestora cu peregrinii. ius gentium, parte a dreptului altor cetăți, pe care romanii o recunosc, pe care o introduc tehnic în propriul lor drept, prin intermediul noțiunii de bună-credință și numai prin edictul pretorului. Este aplicabil atât cetățenilor romani, cât și celor străini. 3. Mentălități și valori fundamentale romane (A) Mentalități fundamentale: Pragmatism (spirit practic) Formalism au dus la făurirea a noi instituții Constructivism  Contractualism ( religia romană păgână este contractualistă: omul și divinitatea sunt entități autonome, comunică prin intermediari muritori iar omul își îndeplinește atribuțiunile sale sacre doar dacă zeul îi oferă ajutor) Antropocentrism ( omul situat în centrul universului) (B) Valori fundamentale: Roma începuturilor: fides + pietas Fides este personificarea bunei credințe care trebuie să guverneze tratatele dintre state și înțelegerile dintre particulari. De asemenea desemnează fidelitate față de familie și față de stat. Pietas vizează îndeplinirea obligaților religioase, familiale și patriotice. Perioada Republicană: fides + pietas + libertas + amicitia Libertas garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și posibilitatea acestora de a apela la adunările generale în cazul condamnării la pedepse foarte grave. Amicitia reprezintă prietenia materializată într-un raport social-politic, în vederea satisfacerii unui interes comun sau colaborarea cu ocazia alegerilor, proceselor etc.. Principat: persona + dignitas + libertas se estompează Persona desemnează rolul jucat de un cetățean în societate. Dignitas constă în salvgardarea propriului statut. 4. Repere esențiale ale istoriei juridice romane (spațiu pt schița cu axa timpului) 4.1. Regalitatea ( 753 a.Chr. – 509 a.Chr.) În 21 aprilie 753 a.Chr. datează înființarea Romei, o cetate organizată într-un mod primitiv, formată ca urmare a unui sinecism ( amalgam de seminții): latini, sabini, troieni, greci. Populația Romei era formată din trei triburi ( ce se considerau a fi de origine divină), fiecare trib fiind alcătuit din 10 curii, fiecare curie fiind la rândul ei formată din 10 ginți ca celule de bază. Curia era formată din bărbații ginților care luptau împreună, astfel putem caracteriza Roma începuturilor ca fiind o democrație militară țărănească. Baza societății era familia. Nu se știe dacă familiile au format ginta sau ginta s- a divizat în familii. Puterea în cetate era împărțită între: 1. Rege 2. Senat: - format din capii ginților - confirma hotărârile adunărilor poporului ( auctoritas) - considerat deținătorul tradiției romane 3. adunarea populară : - toți cetățenii capabili să participe la efortul militar formau o adunare populară, care a ajuns în timp să fie prezidată de marele pontif și să-și lărgească competențele: astfel s-a format comiția curiată - comiția curiată alegea regele D.p.d.v. social, existau două categorii de oameni liberi: - Patricienii, urmașii familiilor fondatoare ale Cetății - Plebeii, resturi ale semințiilor indigene din Italia, imigranți, populații supuse și aduse la Roma, clienți rămași fără patron etc. Plebeii erau cetățeni romani de condiție politică inferioară. Nu au acces la magistraturi. Cucerirea etruscă: - Etruscii au impulsionat dizolvarea societății gentilice și trecerea la un stat timocratic ( puterea era deținută de cei cu avere). - Au introdus viața urbană - Au relaxat severitatea relațiilor de familie - Au înrâurit fundamental dreptul public și privat roman SEC VI A.CHR. : Reforma regelui etrusc Servus Tullius - se desființează ginta și curiile;  - Roma este împărțită în 17 triburi, însă pe criterii teritoriale, în care cetățenii romani sunt înscriși în raport cu domiciliul lor; - Populația aptă să participe la efortul militar este împărțită în 5 clase (în funcție de starea materială, de la cavaleri și terminând cu proletarii) , fiecare clasă fiind divizată în unități militare numite centurii - D.p.d.v. politic, comiția curiată devine comiția centuriată. Organizarea în funcție de avere a dus la cooptarea plebeilor bogați în organele decizionale. Votul în cadrul adunărilor centuriate: treceau întâi cele 18 centurii de cavaleri (înzestrată cu 18 voturi), după care venea rândul clasei I ( 80 de voturi) și așa mai departe. Înțelegerea dintre cavaleri și clasa I făcea votul celorlalte clase inutil. Anul 509 a.Chr. a marcat începutul unei confruntări continue între patricieni și plebei, din care au rezultat instituțiile Romei republicane. Confruntarea viza în principal accesul la decizia politică. Tot în jurul anului 509 a.Chr. , noua aristocrație (formată din patricieni și plebei bogați) și plebeii s-au aliat, astfel ca etruscii și implicit regii etrusci au fost izgoniți din Roma. Vechiul drept roman se caracteriza prin formalism și rigiditate. Formalismul juridic se explică prin forța credinței religioase în epoca veche și prin inexistența unor teoretizări în afara acestora. Laicizarea dreptului și desprinderea acestuia de sub tutela misticului începe după împărțirea atribuțiunilor regelui între consuli (puterea civilă) și rex sacrorum ( atribuțiile religioase) ce marchează prima distincție dintre ius și fas. - Ius = dreptul divin impus de divinitate; intermediari între zei ți divinitate sunt pontifii - Fas = reguli de drept emise de o autoritate lumească; aceste reguli erau interpretate de către jurisconsulții romani 4.2. Republica După izgonirea regilor etrusci din Roma au fost aleși în locul lor doi consuli. Războaie defensive victorioase => expansiune teritorială. Roma devine puterea dominantă a bazinului mediteraneean. După reforma lui Servius Tullius, plebeii nu au obținut egalitatea în drepturi cu patricienii. Plebea revendică: 1. În plan economic - stingerea datoriilor și împărțirea echitabilă a pământurilor obținute în urma campaniilor militare; 2. În plan juridic – existența legilor scrise (gestionarea lor se făcea de către pontifi și aceștia nu le divulgau  decât celor agreați, adică patricienilor) și ius conubii (posibilitatea de a încheia o căsătorie recunoscută de dreptul civil); 3. În plan politic – ius honorum ( posibilitatea de a fi ales magistrat) și dreptul de a lua decizii în comisii. Înțelegerea dintre cavaleri și clasa ( formate din patricieni) făcea ca votul claselor inferioare să nu mai conteze deloc. Nerespectarea promisiunilor făcute plebeilor de către noua aristocrație îi determină pe cei dintâi să se retragă din cetate (494 a.Chr.- secesiunea plebeilor) , dar se reîntorc după ce li s-au făcut unele concesii: 1. Reducerea datoriilor 2. Alegerea a doi reprezentanți numiți tribuni, care se puteau opune alegerilor consulilor, Senatului și adunării generale. 3. Dreptul de a se întruni în cadrul unei adunări numite adunări plebeiene ( concilia plebis) Prin eforturile tribunilor plebei se ajunge la redactarea primei codificări din spațiul european: Legea celor XII Table ( 449 a.Chr. ). În timp, plebeii vor dobândi și alte drepturi: - Dreptul de fi aleși magistrați - De a se căsătorii cu patricienii ( Lex Canuleia, 445 î.Chr.) - Adunarea plebei se transformă în comitia tributa - Plebiscitele capătă valori de lege fără o autorizare a Senatului - INSTITUȚIILE REPUBLICII: 1. Magistrații: - concentrează puterea administrativă și militară - se află în funcție pe o perioadă determinată, timp în care aceștia au dreptul de: - a emite edicte - amenda - de a constrânge pe cei care încalcă legile - toți dispun de „potestas” = putere legală , iar doar consulii, pretorii și dictatorii dispun și de „imperium” 1.1. Consulii: - cei mai înalți magistrați - puterea civilă supremă și conducerea armatei - convocau și prezidau Senatul și adunările populare - făceau propuneri legislative în comiții 1.2. Pretorii: - atribuția lor de bază este administrarea justiției  - organizează instanța de judecată - pregătește litigiul în vederea soluționării - pretorul urban: soluționează procesele dintre cetățeni - pretorul peregrin: soluționează procesele dintre cetățeni și străini sau dintre străini 1.3. Edilii curuli: - supravegheau piețele - se ocupau cu aprovizionarea orașului - organizarea de jocuri publice - aveau dreptul de a cerceta cauzele vânzării sclavilor sau vitelor 1.4. Cenzorii: - în număr de doi, aleși odată la 5 ani - evaluau averea cetățenilor și îi clasau în centurii și triburi; - alegeau membrii Senatului odată la 5 ani; - controlează moralitatea cetățenilor, putând lua măsuri dacă erau încălcate bunele moravuri - nu puteau fi controlați decât de tribunii plebei. 1.5. Chestorii: - administrau tezaurul; - organizau vânzarea prăzii de război; - se ocupau de arhivele statului. 1.6. Tribunii plebei: - drept de veto contra măsurilor luate de orice magistrat împotriva unui plebeu, cu excepția celor dispuse de dictator și cenzori; - aveau imunitate; - puteau ataca hotărârile Senatului; - aveau dreptul de a aresta magistrații. 1.7. Dictatorul: = magistrat extraordinar, ales numai în cazuri de excepție (război); -era ales de Senat pe o durată de maxim 6 luni. 2. Senatul: o Era adevăratul deținător al pârghiilor politice; o Ales (teoretic) odată la cinci ani de către cenzori; o Înzestrat cu auctoritas – prerogativa de a valida sau respinge orice gest al foștilor magistrați; o Era, în fapt, un club închis al foștilor magistrați; o Confirma legile adunărilor poporului și alegerile făcute de magistrați(auctoritas);  o Avea dreptul să corecteze legile și, în cazuri speciale, să suspende aplicarea lor, declarând starea de asediu; o Putea numi la nevoie un dictator, suspendând magistrații ordinari; o Hotăra război sau pace; o Primea ambasadorii țărilor străine, rezolva conflictele pe care Roma le avea cu alte țări, stabilea și rupea legăturile diplomatice etc.. o Multitudinea de competențe face evidentă noua categorie socială creată: ordinul senatorial ( toți membrii senatului). Războaiele puternice ( Roma vs. Cartagina) au dus la prăbușirea democrației militare, instaurarea oligarhiei ( statul condus de un număr redus de persoane), scăderea formalismului juridic și apariția consensualismului. Cauzele căderii Republicii - Teritoriul roman se extinde, puterea Senatului scade; - Armata romană este formată din mercenari, ce devin uneltele marilor comandanți, care nu ezită să o apare folosească pentru a pune temeliile unui regim autoritar; dictatura - Nerezolvarea problemei agrare, prin scăderea numărului militară de tineri interesați să practice agricultura, în favoarea și intrării în sistemul militar. monarhia VDR = REGALITATEA + REPUBLICA VDR: -CARACTERIZAT PRIN FORMALISM ȘI RIGIDITATE De ex: în momentul încheierii unui contract, oamenii trebuiau să poarte o anumită ținută, iar ideea de consimțământ al ambelor părți nu exista 4.3. Principatul La fel ca și în Republică, ordinul senatorial reprezintă pătura cea mai bogată din statul roman: o aristocrație ce dispune de o oarecare independență economică. Celălalt ordin dominant era constituit din cavaleri: ordinul ecvestru. Puterea este exercitată de principe și Senat = diarhie Relațiile comerciale dobândesc o nouă dimensiune în aceste secole. Circulația oamenilor și a mărfurilor este facilitată de siguranța drumurilor bine întreținute și a căilor de navigație regulate.  Consensualismul bazat pe principiul bunei-credințe reglementau rapoartele de schimb între zone îndepărtate. DREPTUL CLASIC: - Perioadă de apogeu a Imperiului Roman - Noii conducători instaurează regula succedării la tron, astfel pe tron urcând oameni experimentați, capabili - Principii sunt secondați de un consiliu de juriști eminenți, precum Paul, Ulpian sau Papinian Imperiul Roman din aceste secole de aur se poate caracteriza sintetic pe 3 coordonate: orbis terrarum (a), civis romanus (b) și pax romana(c). (a) Stăpânirea romană în teritoriile cucerite nu era o aservire tiranică. Stăpânirea romană respectă cutumele popoarelor cucerite, în măsura în care nu lezează interesele ei fundamentale. (b) Dorința fiecărui locuitor de a dobândi cetățenie romană. Cetățenia romană deschidea calea spre funcții politice și militare. Puteai obține cetățenie romană prin cariera publică sau merite personale, prin renumele câștigat în municipii. (c) Caracterul de universalitate al ordinii politice și militare pe teritoriul imperiului. Administrația civilă era asigurată de trupe, sau în regiunile fără trupe: - direct de principe: principii și-a creat un aparat birocratic centralizat, numind în fruntea provinciilor imperiale guvernatori, legați sau procuratori subordonați lor - indirect prin Senat: provinciile senatoriale conduse de membri ai Senatului, foști consuli sau pretori. Politica imperială a favorizat cetățile. Locuitorii puteau opta între dreptul local sau cel roman, însă clasa superioară era educată în manieră romană, astfel că magistrații, funcționarii și guvernatorii aplicau fără probleme Dreptul Roman. Principele/Împăratul deține: - Puterea tribunciară - Imperium-ul ( puterea civilă, militară, judecătorească) - Pontificatul (conducătorul religiei romane) 4.4. Dominatul Întreaga putere concentrată în mâinile împăratului ( =monarhie ), acesta începând să fie zeificat => își ia titulatura de „Dominus et Deus” (stăpân și zeu) Magistraturile republicane s-au păstrat DOAR formal:  - Consulii își pierd mai toate atribuțiile, păstrează doar competența jurisdicției grațioase ( se ocupau cu adopția, emanciparea, dezrobirea etc. ) - Rolul pretorilor scade; din 212 pretorul peregrin își pierde toate atribuțiile după ce toți locuitorii imperiului primesc cetățenie romană, iar pretorul urban își continuă activitatea până la domnia lui Dioclețian - Cenzura și Tribunalul plebei dispare, puterea tribuniciară și cea a cenzorilor fiind acaparată de împărat - Edilii curuli rămân responsabili doar pentru supravegherea piețelor, băilor etc. - Chestorii intră treptat în marea categorie a funcționarilor imperiali Senatul este dependent de Împărat, dar care ajunge să fie înlocuit cu un sfat imperial alcătuit din oameni de încredere ai împăratului Apar funcționarii imperiali Adunările poporului își pierd competența Prefectul pretorului ( „praefectus praetori” ) = conducătorul gărzilor imperiale și a armatelor din Italia; dau decrete care trebuie strict respectate Prefectul orașului ( „praefectus urbi” ) = administrarea orașului și avea largi atribuții judecătorești în materie de drept penal și civil în cazul în care procesele penale erau conexe cu cele civile Prefectul aprovizionării = aprovizionarea Romei; rezolva pricinile dintre comercianți și cumpărători Centralizarea puterii => înființarea cancelariei imperială ( = birouri centralizate ce se ocupau cu furnizarea împăratului materialele necesare) Criza economică se tot agravează spre finalul perioadei dominatului Dreptul postclasic nu se mai ridică la nivelul fazei precedente, juriștii doar aprofundând studiile și progresele făcute de juriști de-a lungul perioadei dreptului clasic. Apar castele: - Superioare (senatorii și funcționarii imperiali) - Inferioare ( proprietarii funciari, populația de vază a orașelor, plebeii)  CAPITOLUL II Vechiul Drept Roman Izvoarele de drept și procedura de judecată Izvoarele dreptului roman: Cutuma Legea Edictele magistraților Senatus-consultele (= ceea ce impune și dispune Senatul) Constituțiile imperiale Jurisprudența Codificarea lui Iustinian IMPORTANT: Prin Legea Hortenisa s-a stabilit ca plebiscitele să oblige întregul popor, astfel că acestea au fost echivalate cu legile. ❖ Prin izvor de drept se înțelege forma de exprimare a regulii juridice. Când analizez problematica izvoarelor de drept, răspund de fapt la întrebarea: unde pot găsi regula de drept și cine este emitentul său? ❖ Prin noțiunea de procedură de judecată se înțelege modul în care se soluționează un litigiu juridic. 1.1. Cutuma: Cutuma reprezintă totalitatea normelor nescrise, de natură religioasă sau juridică, obținute în timp prin consensul poporului și care ies din vigoare prin căderea în desuetudine La începuturile Romei, meseria de jurist nu exista încă, iar regulile de conviețuire socială sunt dominate de un set de ritualuri gestionate de pontifi. Practicarea repetată a acestor ritualuri a generat un set de cutume. Viața fondatorilor Romei era dictată de un formalism religios, ce era folosit la soluționarea litigiilor juridice. Cutuma este unicul izvor de drept în primele secole de existență a Romei, până la adoptarea Legii Decemvirale (care înglobează în scris tot ce a avut până la acel moment valoare cutumiară), moment după care legea devine principalul izvor de drept Soluționarea litigiilor: la început, fiecare își apăra interesele singur, folosind violența împotriva celui care îi aduce un prejudiciu – răzbunare privată.  Ulterior, conflictele au început să se soluționeze pe calea talionului ( funcționează pe principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” și reprezintă o disciplinare a răzbunării private) și a arbitrajului privat (supunerea litigiului spre rezolvare unui arbitru ales de părți). Cutuma în perioadele istorice ale Statului Roman Regalitate Republică Imperiu - Reprezentată prin norme - scade importanța cutumei și Regăsim cutuma datorită: nescrise apar legile scrise - noilor cuceriri - Se constituie în modalități și - economiei naturale ( formă reguli de rezolvare ale de organizare a activității diferendelor dintre cetățeni economice în care nevoile - Nu există publicitate a de consum sunt satisfăcute cutumei din rezultatele propriei - Datorită evoluției sociale și activități, în care pământul interacțiunii cu alte popoare constituie principalul factor au apărut reguli noi, scrise, de producție) cele vechi căzând în - practici unitare a instanțelor desuetudine de judecată 1.2. Legea: Legea reprezintă hotărâri ale adunărilor legislative Caracterizează perioada Republicii, fiind principalul izvor de drept Legea purta numele celuia care o emitea Structura legii: 1. Praescriptio ( sunt indicate coordonatele temporale ale emiterii legii și numele inițiatorului) 2. Rogatio ( cuprinsul legii) 3. Sanctio ( se menționează care sunt consecințele nerespectării legii) Categorii de legi: 1. În funcție de organul care le adoptă: - rogatae ( votate de popor la propunerea unui magistrat) - datae (emise fără consultarea adunării poporului) 2. În funcție de organul emitent: - Consulare ( propuse de consuli) - Pretoriene ( propuse de pretori) - Tribunciare ( recomandate de către tribunii plebei) 3. În funcție de sancțiune: - Perfecte ( interzic anumite conduite și sancționează cu nulitatea actelor contrare legii) - Mai puțin perfecte ( prevăd o amendă pentru actele întocmite cu nerespectarea legii)  - Imperfecte ( interzic încheierea actelor săvârșite împotriva legii, dar nu stabilesc o sancțiune a acestora) Cum se promulga și aplica o lege? 1. Magistratul propunea proiectul de lege în fața Senatului, unde era discutat 2. Proiectul de lege se publica prin afișare în forum, până la data convocării adunării poporului 3. Până la data votării, poporul discută proiectul de lege în adunări neformale 4. Votarea legii și aducerea la cunoștință a rezultatului votului 5. Aplicarea legii se făcea imediat sau la un termen ulterior stabilit pentru intrarea ei în vigoare 6. Încetarea aplicării legii corespundea abrogării exprese, tacite sau căderii în desuetudine Legea celor XII Table: - Redactată în anul 449 Î.Chr. în urma presiunilor exercitate de către tribunii plebei - Conține dispoziții de drept privat, drept penal, drept de procedură și de drept public - O reglementare arhaică, care nu a îndepărtat cu adevărat cutuma - A stabilit formalitățile necesare pentru desfășurarea unui proces: procedura acțiunilor legii ( legis actiones – desemnează procedurile judiciare, iar nu acțiunile judiciare) - Caracteristici:  Este prima codificare adevărată; primul cadru organizat de soluționare a litigiilor  Este o reglementare clară și simplistă  Consacră și ocrotește puterea directă și exclusivă a omului asupra lucrurilor sale ( dominium) , prerogativă pe care Dreptul Postclasic o va numi proprietate  Reglementează testamentul  Face, chiar dacă timid terminologic, distincția între dreptul real și obligație. Oferă creditorului posibilități largi de recuperare a creanței, fără a aduce pagube mari debitorului.  Interzice căsătoriile dintre plebei și patricieni  Acordă capiilor de familie o autoritate aproape absolută asupra membrilor de familie  Pe baza principiului constructivismului, Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată 1.3. Edictele magistraților: Caracterizează perioada Republicii Reprezintă planul de activitate pe care magistrații și-l propuneau la intrarea lor în funcție referitor la organizarea instanțelor și modul de soluționare al proceselor Cel mai important edict este edictul pretorului, datorită îndatoririi acestui magistrat de a soluționa conflictele curente ale cetățenilor; acesta avea valabilitate 1 an. Pretorul cerceta conflictele numai în drept ( faza in iure), procesul urmând a fi soluționat de către un jurat (judecător ales). în Imperiu le scade importanța, din cauza codificării edictului pretorian și intrarea în vigoare a unei variante oficiale și obligatorii ale acestuia 1.4. Senatus-consultele: Directive ale Senatului prin care se putea: - declara nulitatea unei legi - stabili ca o persoană să poată fi privată de la aplicarea prevederilor unei legi - influența conținutul unui edict Senatul sfătuiește și recomandă; niciun magistrat însă nu se opunea deciziilor Senatului, deoarece și aceștia aspirau să intre în clubul acestora În Republică nu sunt considerate izvoare de drept, fiindcă atribuția Senatului era doar aceea de a pregăti legile, nu de a propune și de a vota Sunt izvor de drept în perioada Imperiului (sec I-III), cu condiția de a fi inserate în edictul pretorului, urmând ca mai apoi să fie forme indirecte prin care se aplicau deciziile luate de împărat 1.5. Costituțiile imperiale (doar în Imperiu) Sunt forme de legiferare ale împăraților, inițial prin intermediul adunării poporului sau prin Senat, urmând ca din sec. II să devină izvoare de drept Categorii: - Edicte: similare cu edictele pretorilor, cu valabilitate și după moartea împăratului - mandate: instrucțiuni ale magistraților și guvernatorilor - decrete: hotărâri ale împăratului date în pricinile aduse spre rezolvare - rescripte: soluționări ale unor probleme controversate de drept 1.6. Jurisprdența  Reprezintă știința dreptului, adică interpretările ( uneori creative) date de jurisconsulții dispozițiilor legale Se impune la finalul Republicii și în Imperiu Jurisconsulții: - Redactează acte - Dau consultații - Conduc procese - Interpretează norme juridice ▪ La începutul Imperiului apar două școli importante: - Proculiană ( Proculus, Labeon, Celsus) - Sabiniană ( Sabinus, Gaius, Iulian) ▪ La finele secolului III aceste școli au dispărut, iar ca jurisconsulți s-au remarcat Papinian, Paul, Ulpian, Modestin 1.7. Codificarea lui Iustinian (doar în Imperiu) ▪ Ca împărat, Iustinian a urmărit trei scopuri: - Recuperarea teritorială a imperiului Roman - Unitatea Bisericii - Unitatea legislativă prin restaurarea autorității dreptului clasic și alinierea acestuia la contribuțiile perioadei post-clasice ▪ Corpus Iuris Civilis: a) Digestele: comentarii ale marilor juriști din perioada clasică b) Codul: constituțiile imperiale începând cu domnia lui Hadrian c) Instituțiile: manual de drept pentru uzul școlilor de drept d) Novele: constituțiile imperiale emise de Iustinian ▪ Pentru a asigura o aplicabilitate uniformă a noii codificări, Iustinian a stabilit două interdicții: interdicția de a modifica textele originale și interdicția de a comenta Digestele Receptarea dreptului Roman: - Reprezintă felul în care dreptul roman a fost preluat, înțeles și apoi aplicat de către noile state formate ca urmare a dispariției Imperiului Roman - Metode de receptare a dreptului roman:  Metoda dogmatică: punerea în aplicare a textelor Codului lui Iustinian  Metoda istorică: fenomenul juridic este plasat în coordonatele sale temporale, în ideea de a reface complet viziunea asupra dreptului roman Procedura de judecată în Vechiul Drept Roman  În vremurile vechi, litigiile se rezolvau prin răzbunarea privată, care consta în violență fizică împotriva pârâtului. Cu timpul, răzbunarea privată se disciplinează, cum este cazul legii talionului ( „ ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”). Ulterior, se ajunge la arbitrajul privat ca formă primitivă a unui proces, constând în supunerea litigiului spre rezolvare unui arbitru ales de părți. Legea celor XII Table organizează prima procedură civilă generală: procedura acțiunilor legii ( „legis actiones”). PROCEDURA LEGIS-ACȚIUNII (SAU ACȚIUNILOR LEGII): ❖ Procedura acțiunilor era singura cale deschisă de lege persoanelor private pentru ca să-și afirme și valideze drepturile. Pretorul trebuie să dea reclamantului o acțiune în justiție, dintre cele prevăzute expres de legea decemvirală. Exemplu: dacă x acuză pe y că i-a tăiat niște vițe de vie, acesta va pierde automat procesul, deoarece în lege este precizat expres despre tăierea arborilor în general, nu despre tăierea viței ❖ Desfășurarea procesului: avea loc în două faze: ▪ Faza in iure : părțile se afișau în fața magistratului, care avea rolul de a pregăti litigiul pentru soluționare judiciară. 449 î.Chr. cei doi consuli 367 î.Chr. pretorii 241 î.Chr. pretorul peregrin Faza in iure începe cu citarea ( chemarea pârâtului de către reclamant ca să se înfățișeze la judecată ). Reclamantul nu avea dreptul să se adreseze autorităților și nici nu putea să violeze domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul fuge sau se sustrage de la judecată, acesta poate fi adus cu forța, reclamantul fiind obligat să pună la dispoziția celor bătrâni și bolnavi o căruță. Pârâtul putea să dea un garant ( vindex ) , adică un membru de familie, chiar sclav, care să compară pentru pârât în instanță. Neprezentarea la proces a oricăreia dintre părți reprezenta pierderea procesului. Faza in iure în procedura legis-acțiunilor se desfășura în unul dintre următoarele forme: 1. „Per sacramentum” ( prin jurământ) = pariu bazat pe jurământ, judecătorul determina care jurământ religios era mai just; pierzătorul datora valoarea pariată. - Se valida orice drept real ( uzufruct, proprietate etc. , caz în care se denumea „sacramentum in rem” ) sau personal ( spre exemplu, o datorie rezultată din jurământ, caz în care se numea „ sacramentum in personam” ) - Se rezuma la un „da” sau „nu”( ești sau nu proprietar?)  2. „iudicis arbitrive postulatio” ( cererea pentru numirea unui judecător sau arbitru): - Folosită când nu se putea folosi sacramentum - Pentru creanțele generate prin contracte verbale ( stipulatio) - Se folosea când era nevoie de o analiză ( de exemplu, determinarea cuantumului unei creanțe sau împărțirea unei proprietăți) 3. „Condictio” ( somația) - Apare prin anul 150 – 200 după Hristos - Creditorul îi adresa în fața pretorului o întrebare debitorului: dacă acesta din urma recunoaște sau nu se apără conform ritualului procesual prescris de lege – pretorul va da câștig de cauză reclamantului; dacă acesta neagă acuzațiile – pretorul va numi judecătorul pe care-l aleg părțile Indiferent în care dintre cele trei forme decurge faza in iure , dacă reclamantul și pârâtul nu se înțeleg, se va proceda la luarea de martori. => Numirea unui judecător. => faza in iudicio ▪ In iudicio: - judecătorul avea libertate în ceea ce privește interpretarea litigiilor, deoarece legea decemvirală nu organizase sistematic probele ce puteau fi aduse - inițial era un judecător unic/multiplu ( instanțele permanente de judecată; cele mai importante: colegiul decemvirilor -procese relative libertății- și centumvirilor -procese privind moștenirile sau proprietatea-) ales de părți, ulterior prin tragere la sorți de pe o listă de cetățeni onorabili din cetate - expunerea cauzei => pledoariile ( ținute de părți sau apărătorii acestora, care aveau mai mult o calitate de orator decât de avocat) => administrarea probelor cu martori => consultarea judecătorului cu diferiți jurisconsulți ( care alcătuiau consiliul său) => pronunțarea sentinței. ❖ Executarea sentinței: Existau două modalități de executare a sentinței: ▪ Manus iniectio (punerea mâinii) = puterea conferită creditorului asupra debitorului său rău-platnic - Privea doar creanțele bănești ( sau obiecte, ce erau măsurate în bani) - Reglementată de Legea celor XII Table  - Partea care fusese condamnată primește un termen de execuție de 30 de zile, pentru executarea benevolă. Neexecutarea creanței = reclamantul îl va aduce pe pârât în fața instanței unde primul va rosti niște cuvinte sacre și pune mâna pe adversarul său, luându-l sub stăpânite până la executarea creanței ( de aici și denumirea) - Creanța putea fi executată de oricine altcineva ( vindex). Pârâtul putea fi dus și în închisoarea personală a stăpânului, unde era ținut 60 de zile și scos în fiecare zi la târg, unde era făcută publică suma datorată ( în acest timp, pârâtul spera că va veni o rudă de familie care să îi achite creanța) - După 60 de zile: omorât, vândut sau ținut sclavi până reușeau să își achite creanța. Dacă erau mai mulți creditori, corpul acestuia putea fi tăiat în bucăți. În anul 326 p.Chr. s-a interzis vinderea sau omorârea debitorilor. ▪ Pignoris capio ( luarea în gaj) = executare extrajudiciară și formalistă a bunurilor mobile ale debitorului de către creditor; bunul luat în gaj nu putea fi vândut, decât păstrat până la plata datoriilor de debitor sau până când acesta intenta un proces, pentru a stabili dacă s-a procedat just. - Această procedură se putea realiza și în lipsa părții adverse. Spre exemplu, soldații puteau lua sub gaj bunurile celora care, scutiți fiind de serviciul militar, nu și-au plătit taxa de nutreț la care erau obligați. Doar pentru a face o paralelă între procedura de judecată de-a lungul vechiului drept roman, dreptului clasic și dreptului post-clasic:  Procedura formulară – dreptul clasic ( am să revin ulterior la ea) - Apare la finalul Republicii - Își are originea în activitatea pretorului peregrin, care lasă să coexiste și vechea procedură, dar care abolește procedura legis-acțiunilor( 17 î.Chr)  Procedura extraordinară – dreptul post-clasic ( la fel, am să revin ulterior la ea): - Apare la finalul secolului III după Hristos Persoanele în Vechiul Drept Roman ❖ Prin persoană, în sens juridic, se înțelege un subiect de drept. Noțiunea de „persoană” vine de la „persu” = masca purtată pe față de actori în teatrul antic. ❖ Pentru a avea calitatea de persoană, trebuia să ai capacitate, să poți activa pe scena juridică, să fii titular de drepturi și obligații. ❖ Capacitatea începe de la nașterea omului, cu condiția să se fi născut liber, viu și cu înfățișare umană. Capacitatea ia sfârșit odată cu odată cu moartea fizică sau moartea civilă (capitis deminutio) a individului. ❖ limitări ale capacității juridice: - în caz de intestabilitate ( incapacitatea de a recurge la martori sau de a fi martor, în anumite situații prevăzute de legea civilă sau stabilite de către pretor) - în caz de infamie ( pentru imoralitate, lux exorbitant, condamnări penale etc) ❖ incapacități: - firească : impuberii și femeile - accidentală : nebunii, risipitorii și tinerii până la 25 de ani, lipsiți de experiența încheierii unor acte cu caracter patrimonial. ❖ Capacitatea de exercițiu: Vechiul Drept Roman recunoaște capacitatea de exercițiu numai indivizilor de sex masculin, puberi ( ajunși la maturitate) și aflați în deplinătatea facultăților mintale. OBS: Numai șeful de familie era considerat persoană, în sens juridic. ❖ Capacitatea de folosință: pentru ca un individ uman să posede capacitatea de folosință, se cerea să aibă calitatea de: - om liber ( status libertatis) - cetățean ( status civitatis) - șef de familie ( status familiae) A) status libertatis - în Vechiul Drept Roman, libertatea și cetățenia erau indispensabil legate. În consecință, orice străin care tranzita Roma era un simplu „res” ( lucru), ce nu beneficia de vreo ocrotire juridică; - toți cei care nu erau sclavi erau liberi. Calitatea de sclav se dobândea prin naștere sau moarte civilă. - Copiii născuți dintr-o mamă sclavă sunt și ei sclavi, indiferent de statutul tatălui. Însă, dacă mama lui a avut, la orice moment în timpul concepției calitatea de om liber, nou născutul era considerat liber ( principiul interesului superior al copilului). - Principala sursă a sclaviei era căderea în prizonierat de război, echivalentă unei morți civile. Dacă totuși se întorceau în patrie, se aplica o ficțiune conform căreia cetățenii scăpați onorabil din prizonierat erau socotiși că nu au fost niciodată sclavi. Această ficțiune acoperea doar situațiile de drept, nu și cele de fapt: recăsătoria fostei soții în absența captivului era ireversibilă. - De asemenea, cel care se lasă în mod fraudulos vândut în calitate de sclav va fi sancționat cu căderea în sclavie. - Dezrobirea = scoaterea sclavului de sub sclavie. Se realiza prin: 1. Dezrobire civilă:  a) Vindicta : proces fictiv, la care în urma unui acord prestabilit, un terț cheamă stăpânul sclavului, care pretinde că sclavul este liber. După această declarație, terțul lovește sclavul simbolic cu o nuia ( = vindicta). Pretorul luând cunoștință de toate acestea, îl declara pe sclav liber. b) Prin înscrierea sclavului ca fiind om liber de către stăpânul său pe listele censului, odată la 5 ani, când se făcea recensământul. c) În mod direct, prin testament, fie însărcinând pe moștenitorul său. 2. Dezrobire pretoriană: o simplă declarație orală făcută între prieteni ( gaius 1.41.) sau o declarație făcută la un banchet, o scrisoare ( gaius 1.41 și 44). Cei dezrobiți în aceste moduri aveau mai puține drepturi. - Sclavii eliberați = liberți, care rămânea într-un raport obligatoriu de cooperare cu fostul stăpân - Fostul stăpân = patron - Liberții erau de două feluri: dezrobiți cetățeni și dezrobiți latini iuniani. Dezrobiții cetățeni: o Eliberați prin mijloacele dreptului civil o Cetățeni liberi, dar situația lor juridică suferea unele îngrădiri. Aceștia aveau următoarele obligații: - Nu puteau să dea în judecată pe fostul stăpân - Trebuia să procure alimente pentru patronul său, iar cel din urmă avea dreptul la averea sa dacă nu existau moștenitori legali - Să presteze servicii în favoarea fostului stăpân, mai ales pe cele cu caracter material - Lua numele stăpânului + numele său de sclav ca și poreclă - Nu aveau dreptul să fie aleși magistrați, senatori, nici să fie primiți în armată Dezrobiții latini iuniani : pe lângă toate obligațiile de mai sus, aceștia nu aveau nici dreptul de a dispune de prin testament de averea lor, care revenea foștilor stăpâni. - Sclavii sunt priviți ca niște membrii inferiori ai familiei. Stăpânul unui sclav avea dreptul de viață și moarte asupra lui. Sclavii nu aveau un patrimoniu, nu puteau participa la relații juridice, nu se puteau căsătorii și nici nu puteau să apară înaintea instanței, fiind reprezentați de stăpân. - la începuturile Romei, numărul sclavilor nu era atât de mare, însă odată cu cuceririle pe plan extern, numărul acestora a crescut considerabil. Asta a dus la schimbarea mentalității Romane în aceea că doar sclavii trebuie să muncească, iar munca fizică nu e demnă de un om liber = > răscoale - stările de semisclavie în vdr:  o homo liber bona fide serviens = omul liber care slujește unei persoane libere, pe temeiul unei erori din partea ambelor părți. Ceea ce dobândește, dobândește pentru pretinsul său stăpân. o Persoanele In mancipio sunt acelea pe care șeful de familie, prin mancipatio, le-a trecut sub puterea altui șef de familie ( pentru a vinde serviciile acestora sau pe motiv de abandon noxal) – cel abandonat noxal este vinovat pentru cauzarea unui prejudiciu persoanei căreia e vândută (victima) Dacă fuseseră vândute, puteau cere după 5 ani eliberarea lor prin înscrierea în cens. Dacă fuseseră abandonate noxal, puteau cere eliberarea doar după ce despăgubeau prin muncă pe victima lor. o Auctorati sunt persoanele care își închiriau munca lor unui antreprenor. o Redempti ab hostibus sunt cei care au fost răscumpărați de către o terță persoană de la inamic, în schimbul unei sume de bani. Până la achitarea sumei către persoana terță, ei rămân în puterea acesteia, putându-se răscumpăra însă și prin muncă. o colonii B) status civitatis - Numai cetățeanul roman se bucura de toate drepturile în cetate. - Cei din afară sunt străini, numiți „peregrini” și asimilați cu sclavii. - Peregrinii: 1. Peregrini obișnuiți = popoare a căror cetăți nu au fost desființate din punct de vedere politic = > se pot folosi de dreptul lor național Au posibilitatea de a primi cetățenie romană Li se aplică ius gentium 2. Peregrinii dediticii = popoare a căror cetăți au fost desființate d.p.d.v. politic și administrativ Nu au drepturi politice și nu se pot folosi de dreptul lor național, decât în măsura permisă de romani - Calitatea de cetățean roman se dobândește: o Prin naștere: dacă unul dintre părinți era străin, copilul era socotit străin; dacă copilul a fost conceput printr-o relație întâmplătoare, acesta avea să dobândească cetățenie romană dacă mama sa, în momentul nașterii avea cetățenie; o Printr-un fapt posterior nașterii: dezrobire sau acordarea cetățeniei de către stat. Calitatea de cetățean se pierdea: o Prin pierderea libertății : vânzare ca sclav sau cădere în prizonierat; o Prin renunțarea la cetățenie: de exemplu neutralizarea într-o cetate străină; o Prin efectul anumitor condamnări penale mai grave. Latinii ocupau o poziție intermediară, între cetățeni și peregrini. Latinii nu aveau ius honorum și ius militiae. Latinii coliniari erau o categorie de latini aflați pe o poziție  inferioară față de cetățenii latini ( care făceau parte din Federația Latină), neavând conubium, decât pe temeiul unei dispoziții exprese. C) status familiae: Familia în Vechiul Drept Roman, era o entitate constituită pe baza supunerii sub aceeași autoritate: pater familias – singurul deținător al patrimoniului familial, singurul judecător și unicul preot al cultului familial strămoșesc; drept de viață și de moarte a supușilor. sui iuris = persoane independente, de sine stătătoare și care pot acționa pe scena juridică în nume propriu; doar pater familias e sui iuris alieni iuris = persoane care se află sub autoritatea lui pater familias : in potestate – copiii și descendenții acestora, in manu – soția lui pater familias care este căsătorită cum manu, asupra căreia capul familiei exercita puterea matrimonială sclavii sunt considerați mai mult sau mai puțin obiecte de proprietate ( „res”). Când șeful de familie moare, toți fii supuși, inclusiv impuberii, vor deveni la rândul lor șefi de familie. Familia romană era una agnatică. Noțiunea de rudenie era deosebită de cea actuală; toți cei care se aflau sub aceeași putere, chiar în absența legăturii de sânge, erau rude între ei. Agnați = cei care se află sub aceeași putere familială Gentili = cei care au același nume de familie, fac parte din același cult; sunt membrii mai îndepărtați de familie ( membri ai aceleași ginți) ce compun cercul lărgit al familiei Manus = puterea juridică pe care soțul o avea asupra soției sale; izvorul juridic al puterii pe care o avea soțul asupra soției sale era căsătoria. Patria potestas = pater familias deține putere asupra descendenților Dominica potestas = pater familias deține putere asupra sclavilor Dominium = pater familias celelalte lucruri Patria potestas = autoritatea pe care capul familiei o exercită asupra descendenților săi. Este teoretic nelimitată. Pater familias putea, folosind rei vindicatio ( acțiunea în revendicare), să-și revendice descendenții din mâna oricui. Patria potestas era perpetuă, astfel că un majorat în sine nu exista. Oricare ar fi fost vârsta descendentului și orice poziție politică ar fi ocupat, acesta rămânea sub puterea părintească a celui mai în vârstă ascendent al său. Patria potestas lua naștere prin: o Căsătorie o Adopție o Legitimarea viitorului supus Mijloace derivate de exercitare a puterii părintești: 1. Tutela : mod de organizare a puterii părințești asupra unor alieni iuris; era constituită în interesul familiei agnatice; Instituită ca să împiedice pe incapabil (femeile și impuberii) să-și risipească bunurile A) Tutela impuberilor: o Se exercita asupra băieților sui iuris cu vârstele de până la 14 ani (atât a celuia care s-a născut ca sui iuris în afara căsătoriei, cât și a celuia ce, indiferent de mod, a ieșit de sub puterea părintească) o După modurile de constituire a tutelei: ▪ Testamentară: desemnată de către șeful familiei prin testament. De multe ori se numeau mai mulți tutori, pentru binele copilului ▪ Daca pater familias nu numea un tutore prin testament => se deschidea tutela legitimă, pe care o exercitau agnații sau gentilii copilului. OBS: dacă pater familias emancipa un descendent impuber, primul devenea tutorele descendentului emancipat; dacă un stăpân dezrobea un sclav impuber, primul devenea patronul și tutorele sclavului impuber dezrobit. ▪ În lipsa de tutori testamentari sau legali => tutelă dativă ( dispusă de magistrat) OBS: nu orice persoană putea fi aleasa drept tutore: impuberii, cei care nu au împlinit 25 de ani, latinii, latinii iuniani, persoanele cu dizabilități fizice ( surzi, muți), femeile ( cu excepția mamelor, bunicilor) etc. o Procedee de administrare a patrimoniului pupilului: ▪ Auctoritas: tutorele completa capacitatea pupilului ( deci doar pupilul devenea proprietar/creditor/debitor) , prin încuviințarea actelor încheiate de pupil ( cel dintâi era întrebat de un terț: ,,îți dai acordul?”). ▪ Gestio: tutorele administra patrimoniul pupilului ( când nu se putea folosi auctoritas ,în caz de absență a pupilului sau când acesta nu putea vorbi) => tutorele era creditor/debitor. Dacă acesta își exercita atribuțiile în mod necorespunzător ( ex: vinovat de dol) , era înlăturat din funcție.  Dacă la finalul tutelei, se dovedea că tutorele sustrăsese din bunurile incapabilului, era obligat să plătească DUBLUL valorii acelor bunuri. o Actio tutelae (imperiu): ▪ Directa (intentată de pupil împotriva tutorelui) ▪ Contraria ( intentată de tutore împotriva pupilului in vederea acoperirii cheltuielilor în exercitarea funcției de tutore) B) Tutela femeilor: ▪ Constituire: prin testament/ tutelă legitimă/ tutela dativă ▪ Tutorele nu gestionează averea femeii ( gestio) , singura lui menire este să își dea încuviințarea în cazul încheierii unor acte patrimoniale mai importante ( ex: înstrăinarea bunurilor de preț – res mancipi etc.). ▪ Răspunderea tutorelui: acesta nu dădea răspundere la finalul tutelei, deoarece acesta doar asista femeia la încheierea actelor ▪ Bărbatului îi este îngăduit să lase soției, prin testament, dreptul de a-și alege tutorele ▪ Apare la finalul Republicii, datorită tendinței de emancipare a femeii 2. Curatela: Inițial ocrotește interesele familiei agnatice, după pe cele ale incapabilului Sunt puși sub curatelă: ▪ Nebunii (furioșii) , tutorele fiind rudele agnatice, iar subsidiar, gentilii ▪ Indivizii risipitori, pe motiv că risipeau averea primită de la predecesorii lor și ce era cuvenită moștenitorilor. Curatela se deschidea printr-un decret al magistraților (curatelă legitimă) și se sfârșea tot la fel. Curatorul răspunde la finalul curatelei de modul în care a gestionat averea. ▪ Tinerii până la 25 de ani ( prin legea Lex Plaetoria) care au încheiat un contract păgubos pot refuza executarea sau, dacă au executat deja contractul pot cere repunerea în starea anterioară, iar terțul care a abuzat de lipsa de experiență de viață a tânărului este sancționat cu o amendă. Stingerea puterii părintești:  o prin moartea fizică sau civilă ( pierderea cetățeniei, libertății, prin adrogațiune) a șefului de familie. = > fii și fiicele deveneau sui iuris o prin moartea fizică sau civilă a fiului/fiicei (prin pierderea cetățeniei, libertății, prin emancipare sau prin adopția în altă familie). În virtutea postliminium-ului: o fiul care își redobândește libertatea, acesta intra sub puterea fostului pater familias o pater familias care se întoarce din prizonierat, se considera că nu și-a întrerupt exercițiul patria potestas Căsătoria ( matrimonium) : Izvorul juridic al puterii pe care soțul o avea juridic asupra soției = manus Soția nu a avut niciodată o poziție egală față de soțul ei, aceasta fiind supusă unei autorități maritale care mergea până la viață și la moarte Condiții de fond ale căsătoriei: o Consimțământul : inițial încheiate după voința lui pater familias, iar ulterior s-a cerut si cel al soților o Vârsta: 12 ani pentru fete; niciuna pentru băieți, totul rezumându-se la o cercetare corporală o Conubium : dreptul de a încheia o căsătorie. Condiții:  Obiective: doar cetățenii romani, latinii vechi și alții cărora li se acorda acest drept ca și favoare  Subiective: să nu fie rude/afini, niciunul dintre soți să nu fie căsătorit, văduva timp de 10 luni iar mai apoi un an ( pentru a se evita incertitudinea în cazul paternității copilului)  Altele: până la legea Canuleia era interzisă căsătoria dintre patricieni și plebei, cea dintre cei născuți liberi și cei dezrobiți ( până la Augustus), guvernatorii din provincii cu o femeie originară sau domiciliată în provincie, soțului adulter cu complicele său, a tutorelui sau fiului cu pupila sa etc. Cea mai veche formă de căsătorie era căsătoria cum manu. Poziția juridică a femeii de-a lungul perioadei Vechiului Drept Roman aproape aceea a unui lucru oarecare este subliniată și în modul în care se încheiau căsătoriile la acea vreme. Odată cu perioada imperială, datorită cuceririlor, dezvoltarea comerțului și creșterea nivelului de trai, femeile devin tot mai independente. => cum manu cade încet in desuetudine, apărând o nouă formă de căsătorie: sine manu (vom reveni mai târziu la această formă) cum manu:  o femeia rupe orice legătură cu familia ei + intră sub puterea noului pater familias, sub puterea căruia se afla soțul ei o averea femeii intră în patrimoniul soțului, iar la decesul acestuia va dobândi o cotă parte din succesiune o soția căsătorită cum manu are, în noua sa familie, calitatea de:  fiică, dacă soțul ei era șeful familiei  nepoată, dacă soțul ei se află sub puterea tatălui său o modalități de încheiere:  confarreatio: ceremonie religioasă care impunea prezența martorilor și care era rezervată patricienilor  coemptio: constă în vânzarea fictive a femeii de către pater familias viitorului soț, prin procedeul mancipațiunii. Formalitatea era aceeași ca și în cazul vânzării unui sclav, ceea ce reliefează poziția juridică a femeii în Vechiul Drept Roman. Era rezervată plebeilor.  Usus : consta în conviețuirea femeii cu bărbatul pe o perioadă de un an de zile, după care aceasta intra în familia bărbatului. Procedeul este foarte asemănător cu modul de dobândire a proprietății numit uzucapiune, pe temeiul căruia cel care deține un bun mobil mai mult de un an devine proprietarul acestuia. Din nou, ne apare identitatea poziției juridice a femeii în Vechiul Drept Roman ca cea a unui lucru oarecare. Soții puteau să încheie între ei orice act juridic, cu excepția donațiilor, ca vezi Domne, i-ar crea un prejudiciu bărbatului. Căsătoria se desființa forțat ( moartea, pierderea cetățeniei sau libertății unuia dintre soți) sau voluntar, prin divorț: o prin solemnitate inversă : diffareatio, pentru căsătoriile încheiate prin Confaeatio(? – nu știu cum se scria) o prin remancipatio: femeia mancipată în puterea unui terț, care mai apoi o elibera – pentru căsătoriile încheiate prin coemptio sau usus Divorțul în dreptul roman: inițial, acesta se putea realiza unilateral, prin decizia soțului ( repudiere) in general putem vorbi de lipsa formalităților, însă sunt menționate și cazuri însoțite de predarea cheilor casei, remiterea unor scrisori, anumite cuvinte solemne inclusiv în dreptul clasic putea avea loc pe baza unui acord mutual începând cu sec IV, împărații creștini au încercat să aplice și în drept învățătura Bisericii cu privire la indisolubilitatea căsătoriei Relațiile extraconjugale:  Stuprum: = relații sexuale între persoane libere, necăsătorite între ele; copilul este considerat nelegitim  Concubinajul = uniune stabilă între un bărbat și o femeie, căreia îi lipsește intenția celor două părți de a se considera soț și soție; copiii născuți în concubinaj sunt considerați nelegitimi Copil nelegitim = la începuturi, deoarece legătura de familie se transmitea doar pe linie masculină, iar relația celor doi părinți nu era oficializată, copilul nu putea fi privit ca o rudă față de părinții biologici. Ulterior, spre finalul Republicii, s-a cunoscut treptat unele efecte juridice și ale legăturii de sânge = > filiația recunoscută față de mamă ( prin dovada actului nașterii) , dar nu și față de tată. Tată nu putea fi decât soțul mamei copilului. Beneficia de calitatea de copil legitim și acela care s-a născut la un interval de 10 luni după desfacerea căsătoriei. Copilul natural, născut într-o relație întâmplătoare, putea fi recunoscut astfel: Adogațiune/adopție(VDR) Când căsătoria era posibilă și la momentul concepției (dacă nu e posibilă – concubina a murit- se poate prin rescript imperial) Dacă se redactează un contract de căsătorie (CLASIC+ POSTCLASIC) Dacă copilul nu se opune(CLASIC+ POSTCLASIC) Prin oblațiunea ( jertfă) făcută curiei(CLASIC+ POSTCLASIC) Tatăl natural avea două opțiuni pentru recunoașterea copiilor ( legitimare) : Adrogațiunea:  Instituție a vdr  Actul prin care un pater familias ia în puterea sa o persoană sui iuris ( un alt pater familias) ;  Era necesar avizul colegiului pontifilor;  Bunurile adrogatului treceau în patrimoniul adrogantului(!! În imperiu se schimbă situația)  Datoriile adrogatului erau șterse, deoarece acesta nu se mai afla in ipostaza de sui iuris, ci de alieni iuris ( excepție: acesta încă răspundea pentru faptele născute din delicte)  Femeile și impuberii nu puteau fi adrogați, însă în perioada imperială s-a permis și adrogarea lor  Scop: se creează patria potestas și se obțin descendenți.  Adopția:  Instituție a vdr  Dobândirea puterii părintești asupra unei persoane alieni iuris  Se puteau adopta persoane de ambele sexe  Cuprindea două etape:  o Fiul era vândut de trei ori unui terț, astfel ieșind din familie (legea celor XII Table). Această formalitate a fost creată pentru a tempera abuzurile șefilor de familie. o Actul propriu-zis al adopției, în fața magistratului, prin procedeul in iure cessio: revendicarea copilului de la terț de către viitorul pater familias.  Scop: se creează patria potestas și se obțin descendenți. Emanciparea: ❖ La început, sub formă de pedeapsă, iar ulterior ca și eliberare de sub autoritatea părintească = fiul devenea sui iuris – această practică era utilă șefilor de familie în ceea ce privea desfășurarea activităților economice, deoarece acum fiul putea fi implicat în raporturi juridice ❖ Se realiza printr-o vânzare fictivă. Un fiu era vândut de trei ori ( ca și în cazul adopției) unui terț, care mai apoi îl declara pe acesta liber. Pentru ceilalți descendenți, era suficientă o singură vânzare. ❖ Ieșit de sub puterea părintească, fiul pierde drepturile de moștenire Pierderea capacității ( capitis deminutio) : ❖ Consecință: dispariția calității de persoană ❖ Pierderea uneia dintre cele 3 componente = pierderea întregii capacități. Categorii: Capitis deminutio maxima ( cea mai mare) = pierderea libertății Capitis deminutio media ( mijlocie) = pierderea cetățeniei Capitis deminutio minima (minima) = pierderea drepturilor de familie. Cazul: o Emancipatului o Adrogatului o Adoptatului o Femeii care se căsătorește cum manu ❖ La începutul Romei, creanțele rămase nerestituite creditorilor datorită adrogațiunii nu reprezenta o problemă. Însă odată cu dezvoltarea comențului datorată expansiunii teritoriale, obiceiul stingerii obligațiunilor a devenit unul cu totul defavorabil. Astfel că pretorul a intervenit, dându-le, în scopul urmăririi creanțelor lor o acțiune în justețe, cu ficțiunea că adrogațiunea nu a avut loc. Persoanele juridice în Vechiul Drept Roman: ❖ Reprezenta o entitate juridică care are capacitatea de a avea drepturi și obligații ❖ Este formată din cel puțin două persoane fizice  ❖ Romanii foloseau termenul de corpora sau universitates pentru a desemna diferite asociații care activau pe scena juridică ❖ Erau considerate persoane juridice: statul, orașe, diferite teritorii, asociații cu scopuri economico-sociale, religioase ( ex: bisericile) etc. ❖ Inițial, patrimoniul persoanei juridice se află în coproprietatea membrilor acesteia; Lex Iulia introduce obligativitatea existenței patrimoniului propriu asociației ❖ Are la bază contractul de societate ❖ Modalități de încetare: dacă și-a atins scopul / are patrimoniul consumat/ contravine intereselor statului BUNURILE ÎN VECHIUL DREPT ROMAN BUNURILE ❖ Raporturile faptice de stăpânire asupra bunurilor nu au fost reunite într-o teorie competentă a proprietății decât în dreptul lui Iustinian. ❖ Bunurile ( res) erau acele lucruri care făceau obiectul unui raport juridic ❖ Diviziunea bunurilor: A) Patrimoniale ( pot face parte dintr-un patrimoniu privat) a) Res mancipi și nec mancipi: (Res) mancipi = bunuri legate de practicarea agriculturii și ce voiau sa fie ținute de pater familias cât mai mult în familie, pentru a fi lăsate moștenitorilor ( ex: fondurile agrare, animalele de povară și tracțiune, sclavii, uneltele de lucru etc. ). Puteau fi înstrăinate numai prin mancipațiune. Nec mancipi = bunuri inferioare, desctinate consumului, ce nu făceau parte constant din patrimoniu ( ex: produsele câmpului, animale mici etc.) b) Bunurile mobile și imobile: Bunuri mobile = care pot fi mișcate dintr-un loc în altul sau se mișcă singure Bunuri imobile = bunuri nemișcătoare c) Bunuri determinate de gen (genus ) și bunuri determinate în speță ( species): Determinate de gen = bunuri care se individualizează prin caracterele genului din care fac parte, care coincid, adesea, cu cele determinate prin măsurare, cântărire, numărare ( uleiul, orezul, petrolul, grâul, 50 de sclavi etc.) Determinate în speță = bunuri determinate prin propria lor individualitate ( ex: un sclav, un cal, o statuie, un  teren etc. ) Deosebirea are o mare importanță în materie de risc: dacă bunul de gen dispare , debitorul este obligat să predea creditorului alta, în schimb în cazul bunurilor de speță, debitorul este exonerat. De aici vine și regula ,,bunurile de gen nu pier”. d) Consumabile ( se folosesc o singură dată) și neconsumabile ( se folosesc de mai multe ori – ex: uneltele) e) Divizibile (pot fi folosite fără a fi schimbată destinația economică – ex: o bucată de stofă) și indivizibile ( nu pot fi împărțite, astfel ar antrena compromiterea destinației ei economice – ex: o haină, diamantele, un sclav etc.) f) Fructele și produsele: Fructele = lucruri pe care un alt bun le produce periodic; pot fi naturale ( recolte anuale, mierea de albine, lâna, peștii dintr-un lac etc.) sau civile ( ex: chiria). Produselor le lipsește CARACTERUL DE PERIODICITATE, cum e cazul lemnului din pădure. OBS: pădurea poate fi însă supusă unei tăieri periodice, caz în care aceasta dobândește calitatea de fruct prin acea periodicitate. g) Simple ( alcătuite dintr-o singură bucată) și compuse ( alcătuita din mai multe componente – ex: haine, turme de animale etc.) h) DREPTUL CLASIC ( Gaius) inventează o nouă diviziune a bunurilor patrimoniale: Incorporale (bunuri care nu pot fi percepute de simțurile ființei umane – drepturile, EXCEPȚIE DREPTUL DE PROPRIETATE, care era considerat un bun corporal) și corporale ( au o substanță materială, putând fi percepute de simțuri). B) Nepatrimoniale ( nu pot face parte dintr-un patrimoniu privat) a) Bunuri destinate ceremonialului religios ( temple, statui, morminte etc. dar și obiectele ce intră sub ocrotirea zeilor: porțile cetății etc.) b) Bunuri comune = pot fi folosite de toți oamenii: aerul, apa, marea etc. c) Res publicae = bunurile ce aparțin statului roman, ce intră în componența domeniului public ( drumuri publice, teatre, porturi etc.) d) Res universitatis, bunurile care aparțin unor persoane juridice; nu pot intra in patrimoniul unei persoane private ( ex: teatrele, stadioanele, băile dintr-o anumită cetate etc.)   Noțiunea de patrimoniu(Gaius): Reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor evaluabile în bani, care aparțin unei persoane private/juridice Este compus din: 1. Dreptul de proprietate (Gaius îl considera bun corporal )= drept real prin excelență, care conferă proprietarului său toate prerogativele asupra bunului respectiv 2. Alte drepturi (Gaius le considera pe astea incorporale): Reale = drepturi constituite asupra bunurilor altora, care conferă titularului atributul de preferință ( este plătit cu întâietate în fața tuturor celorlalți creditori) și de urmărire ( bunul la care se referă dreptul poate fi urmărit în mâinile oricui s-ar afla) Personale = drepturi relative, care conferă titularului posibilitatea de a cere de la o anumită persoană o anumită prestație, care constă în a da, a face sau a nu face ceva. DOMINIUM În Vechiul Drept Roman, o proprietate, în sens juridic, asupra pământului nu exista. Pământul aparținea ginții și era doar administrat de șefii de familie. Atât predecesorul cât și succesorii săi erau simpli gestionari ai averii ce aparținea familiei, avere care nu putea muri vreodată. => Prin acel dominium reglementat de legea decemvirală se înțelege că : dominium este de fapt o stăpânire faptică și directă, exercitată de pater familias asupra bunurilor deținute de familie. La începuturile Romei, care pe atunci era o societate restrânsă numeric, calitatea de domminium se exercita asupra casei, câmpului și animalelor de care titularul lor nu se despărțea. De aici a rezultat confuzia proprietății cu însăși lucrul. => dreptul de proprietate era singurul drept care era considerat corporal. În concepția juridică romană, dreptul de proprietate era privit ca un raport între persoana și lucru, dreptul de proprietate fiind confundat atât de mult cu lucrul, încât se identifica cu acesta. Însă, după cum știm, dreptul de proprietate este expresia juridică a unui raport dintre oameni, adică dintre subiectul activ ( titularul prerogativelor asupra bunului) și subiectul pasiv ( ceilalți oameni, care trebuie să se abțină de la orice conduită ce ar leza exercitarea prerogativelor de către proprietar). DEF: Dreptul de proprietate = un drept real absolut, prin care i se oferă proprietarului toate prerogativele asupra bunului stăpânit: Usus = dreptul de a folosi lucrul după bunul plac  Fructus = dreptul de a culege fructele și produsele rezultate din stăpânirea bunului deținut Abusus = dreptul de a dispune de bunul deținut. OBS: Familia nu este proprietară a bunurilor familiei, deoarece Dreptul Roman nu ii recunoaște personalitate juridică și nici patrimoniu. Formele proprietății: în Vechiul Drept Roman, exista o singură formă de proprietate, și anume proprietatea quiritară ( proprietatea romană propriu-zisă): Această formă de proprietate era ocrotita de ius civile Titularul = cetățean roman Obiect = lucru susceptibil de proprietate romană Se înstrăina prin procedee formaliste specifice => mancipațiune/ in iure cessio Era consacrată procedural prin acțiunea de revendicare (iar ulterior prin interdicte) PREROGATIVELE TITULARULUI: o Ius utendi ( dreptul de folosință a lucrului: de exemplu, să locuiești în casă) o Ius fruendi ( dreptul de a culege roadele pământului, cum sunt recoltele) o Ius abutendi ( dreptul de a dispune în orice fel de respectivul lucru – înstrăinându-l, constituind asupra lui o servitute sau chiar distrugându- l fizic) Odată cu perioada clasica și post clasică au apărut mai multe îngrădiri dictate de interese familiale, publice, de urbanism, ce aduceau anumite limitări asupra exercitării prerogativelor dreptului de proprietate. Ex: proprietarul unui teren vecin cu râurile de navigație trebuia să îngăduie trecerea pentru nevoile navigației; sa permită vecinului să îi calce terenul pentru a-și culege roadele pomilor, ce au căzut pe terenul vecinilor etc. Dreptul de proprietate conferă: Exclusivitatea folosinței de către proprietar, ce se poate opune la orice amestec străin; Perpetuitatea: dreptul de proprietate nu se stinge din patrimoniul unei persoane prin neuz. Possessio: Reprezintă stăpânirea de fapt asupra unui bun ( corporal sau incorporal), stăpânire căreia îi sunt recunoscute anumite efecte juridice Posesia a apărut în legătură cu folosirea ogorului public ( teritoriile cucerite militar). Inițial, posesiunea n-a fost ocrotită, fiind privită ca un simplu raport de fapt. Asta a  generat neînțelegeri între cei ce stăpâneau loturile cu privire la limitele acestora, ceea ce a dus la ocrotirea pe cale interdictală a posesiunii. ORDIN RESPECTAT DE PARTEA ADVERSĂ -> INTERDICTUL ÎȘI ATINGE SCOPUL ORDIN NERESPECTAT -> PROCES INTERDICTELE: ▪ Interdictele care mențin posesiunea -> pentru cei tulburați în stăpânirea bunului o Uti posidetis ( urmărește să împiedice ca posesorul unui imobil să fie tulburat în pașnica folosință a acestuia) o Utrubi ( interdictul privea la început sclavii, iar mai apoi toate bunurile mobile). Conta perioada de timp în care titularul a deținut acel bun în mod litigios. Ex: daca Titus a posedat un sclav timp de 10 luni, iar Caius timp de două, chiar dacă Caius se află în posesia acestuia la momentul procesului, va câștiga Titus ▪ Interdictele pentru redobândirea posesiunii-> pentru cei ce au fost spoliați de posesiunea unui bun o Interdictul de vi cottidiana se dă împotriva celuia care a izgonit pe altul dintr-un imobil prin violență. Cel care a pierdut posesiunea o va primi, doar în cazul în care nici acesta nu a acționat cu violență pentru a o redobândi o Interdictul de precario este dat împotriva precaristului, care a primit posesia asupra unui bun sub forma unui împrumut, obligându-se să i-l restituie la prima sa somație, dar nu se ține de cuvânt o Interdictul de clandestina possessione se dă împotriva persoanei care și-a însușit posesiunea alteia pe ascuns în lipsa posesorului. In perioada imperiala dispare, deoarece s-a admis că posesiunea imobilelor uzupate fără știrea proprietarului se păstrează prin interdictul uti posidetis. Obs: interdicția nu s-a dat niciodată împotriva proprietarului păgubit prin furt sau împotriva celuia care a fost victima violenței. Posesorul trebuia doar să facă dovada stăpânirii bunului și a tulburării acestui drept de posesie de către un terț. Dacă adversarul totuși dovedește că posesorul nu e posesorul adevărat , va trebui să facă dovada că nu se află în niciuna din aceste causae possessionis recunoscute de ordinea juridică. Născută în cazul stăpânirii ogorului public, posesia s-a extins în timp dincolo de ipotezele ei inițiale => devine instituție de sine stătătoare. Posesorii erau de cele mai multe ori și proprietarii, ceea ce făcea mult mai ușor ca aceștia să intre în posesia bunurilor lor, decât prin intermediul acțiunii de revendicare, care era o procedură mult mai complicată. ELEMENTELE POSESIEI:  Un element material = CORPUS = stăpânirea de fapt asupra lucrului, atât fizic, cât și într-un sens mai larg( de ex: animalele domestice care pleacă din curtea mea dar au obiceiul de a se întoarce, îndepărtarea de imobilul posedat pentru mai multă vreme) Un element intențional = ANIMUS ( voința de a poseda lucrul respectiv pe temeiul legii, cel ce stăpânește bunul aflându-se într-o causae possessionis – una dintre ipotezele concrete de stăpânire) Pe aceste considerente, au posesia: o Proprietarii; o creditorii gajiști; o Posesorii de bună-credință; o cei care ocupă în mod ilegal un bun strain (cazurile în care posesorul real nu poate dovedi ca el e posesorul adevărat) etc.. Nu au posesia: o arendașii pe termen scurt o Chiriașii o Comodatarii (cei care au primit cu împrumut un lucru) Deși aceștia au stăpânirea materială a lucrului (corpus). Sunt simpli DETENTORI ( detenție, nu posesie asupra unui lucru). Detenția = stăpânirea de fapt asupra unui bun, în numele proprietarului. NU au dreptul la OCROTIRE INTERDICTALĂ. Dobândirea posesiei: o Prin întâlnirea în aceeași persoană a celor două elemente, corpus și animus. o NU FAC OBIECTUL POSESIEI persoanele libere și bunurile scoase din circuitul civil. o Modalități de dobândire a posesiei: Dobândire materială, efectivă a bunului Traditio longa manu = punerea lucrului la dispoziția dobânditorului (prin imperiu) Pierderea posesiei: o Prin pierderea lui corpus (animalul care nu se mai întoarce , după cum obișnuia) /+ animus (voința posesorului de a înstrăina bunul prin vânzare); o Poate fi: Voluntară: abandonul/transferul către altă persoană Involuntară: bunul este preluat, prin neglijența posesorului, de către o altă persoană. Tipuri de posesie:  o Interdictală/ pretoriană ( apărată prin interdicție) o Civilă: se bazează pe existența unei juste cauze și este apărată prin acțiuni ( acțiunea în revendicare pentru proprietarul civil/ acțiunea publiciană pentru proprietarul pretorian) = dacă POSESORUL ESTE ȘI PROPRIETAR Coproprietatea Proprietatea mai multor persoane asupra unui bun. De exemplu, după moartea lui pater familias , descendenții puteau continua să îl stăpânească împreună, păstrând-și dreptul de a împărți averea. Toți erau proprietarii întregului „tot” patrimonial. Dobândirea proprietății:  După dreptul natural: 1. Ocupațiunea: Def: este un mod de dobândire a dominium după dreptul natural și constă în luarea în posesiune a unui lucru ce nu aparține nimănui. Sunt lucruri fără stăpân: Produsele mării, precum scoicile, perlele, animalele sălbatice și vânatul de orice natură. Proprietarul unui teren poate interzice doar accesul pe terenul său pentru vânat. Lucrurile părăsite de stăpân cu intenția de a nu mai fi proprietar. Bunurile statului inamic sau ale cetățenilor acestuia și care la izbucnirea războiului se găsesc pe teritoriul roman, fiind socotite fără stăpân. 2. Accesiunea: constă în incorporarea unui lucru accesoriu într-unul principal. 2.1. Accesiunea față de bunurile imobile: 2.1.a) proprietarul unui ogor însămânțat sau plantat cu semințe sau cu plante străine devine și proprietarul semințelor sau al plantelor, de îndată ce acestea au germinat sau au prins rădăcini. 2.1.b) dacă cineva construiește un imobil pe terenul altuia. Proprietarul materialelor are dreptul de a-și revendica materialele care nu sunt incorporate în construcție. 2.1.c) ogoarele așezate lângă râuri se pot mări ( prin scăderea debitului, prin adâncirea albiei). 2.2. Accesiunea față de bunurile mobile 2.2.a) dreptul roman nu a recunoscut drepturile de autor. De exemplu, dacă cineva scria un poem pe pergamentul altuia sau picta pe pânza altuia, atunci creația era a celuia care deținea pergamentul, respectiv pânza. 2.2.b) accesiunea are loc și când două obiecte din metal sunt intim sudate între ele. 3. Confuziunea (pentru bunuri aflate în stare lichidă) și amestecul ( pentru bunuri aflate în stare solidă) constau în unirea sub forma unei mese unice a mai multor lucruri. 4. Găsirea unei comori: în epoca republicană îi revenea proprietarului pe fondul căruia a fost găsită comoara. Ulterior, Împăratul Hadrian stabilește ca comoara să fie împărțită în mod egal între cel care a găsit-o și proprietarul fondului. 5. Caz special - dobândirea fructelor: Dobândire prin separare (proprietarii, posesorii de bună-credință, arendașii pe termen lung), fructele dobândind o existență distinctă; Arendașii pe termen scurt + uzufructuarii : nu dobândesc fructele printr-o simplă separare, ci trebuie să intre și în posesia lor, ceea ce se face prin percepere. Perceperea = separarea pe baza unui titlu care le dă dreptul în acest sens ( arendașul – pe baza contractului de arendare; uzufructuarul – în baza dreptului său); 6. Specificațiunea: crearea unui lucru nou cu materia primă aparținând unei alte persoane. Iustinian: dacă bunul creat poate fi transformat înapoi în materie ( exemplu, statuia de aur), atunci proprietatea aparținea proprietarului materiei; dacă bunul creat nu putea fi transformat ( exemplu: vinul), atunci produsul rezultat revenea specificatorului. 7. Tradițiunea = modalitate de dobândire a proprietății, lipsită de forme solemne, care constă în punerea lucrului de către înstrăinător la dispoziția dobânditorului, pe temeiul unui act juridic. Condiții: - Cel care transmite bunul să aibă dreptul de a dispune de acesta(= ius abutendi) - Intenția de a înstrăina bunul și dorința dobânditorului de a-l primi - Justa cauză ( justul titlu) – consta într-un act juridic pe care dreptul obiectiv îl cunoștea ca fundament pentru transferarea proprietății  După dreptul civil: 1. Mancipațiunea: Reglementată de legea decemvirală Principalul mod prin care se dobândește dominium asupra unui res mancipi ( nu are efect asupra lui nec mancipi) Presupune anumite formalități solemne pentru înstrăinarea bunului: - Se realiza în prezența a 5 martori, a unui cantaragiu ( personaj care ține în mână o balanță) și a părților. - Cel care dobândește lucrul pune mâna pe respectivul lucru și pronunță o formulă solemnă – lovește balanța pe care o ține în mână cantaragiul, pentru a dovedi puritatea metalului – dă balanța alienatorului.  - Se plătea inițial printr-o cantitate de metal cântărită , iar după prin bani. Un bun se putea înstrăina și fără oferirea unui preț în schimb, caz în care se lovea balanța în mod simbolic cu o verighetă de aramă, mancipațiunea fiind simbolică. În VDR, mancipațiunea reprezenta procedeul prin care un pater familias transfera puterea unui alt șef de familie. In epoca Clasică: mod de a transfera proprietatea. Titular = cetățeanul roman ( excepțional, latinii și peregrinii care aveau commercium) Dacă x înstrăinează un bun de a lui y lui z, iar y vine și își revendică bunul de la z, astfel celui din urmă fiindu-i creat un prejudiciu, acesta va putea să intenteze o acțiune împotriva lui x prin care să îl oblige să plătească de două ori prețul respectivului lucru. Dacă se descoperă ulterior că mancipantul ( înstrăinătorul) declarase o suprafață mai mare de teren decât cea pe care o înstrăinase de fapt, era obligat să plătească dobânditorului dublul valorii suprafeței constatate lipsă. Cele două acțiuni de mai sus aveau un caracter penal, în sensul că obligația mancipantului față de dobânditorul lucrului rezulta din delictul săvârșit de cel dintâi. 2. In iure cessio: Obiect = res mancipi și nec mancipi Titular = cetățeanul roman In iure cessio iese din uz în timpul lui Dioclețian, înaintea căderii în desuetudine a mancipațiunii. Proces fictiv bazat pe sacramentum in rem : - Dobânditorul (reclamantul in cazul de față) declara, în termeni sacramentali, că respectivul bun îi aparține, iar alienatorul (în ipostaza de pârât) nu se opunea. Magistratul lua la cunoștință atitudinea celui din urmă, dând câștig de cauză dobânditorului. 3. Prin autoritate judecătorească: reprezintă situația în care proprietatea este dobândită în baza unei hotărâri judecătorești. Ex: pentru cazul neînțelegerilor cu privire la hotarele ogoarelor. În ultimul caz poate să atribuie uneia dintre părți parcele din proprietatea vecinului, pentru a da ogoarelor delimitări mai evidente și regulate. 4. În virtutea legii: modalități prevăzute expres de lege prin care se dobândește proprietatea. Ex: - cel care cultivă un teren aflat în paragină devine proprietar - coproprietarul care a reparat o casă și nu este despăgubit de celălalt coproprietar, va dobândi și partea celui din urmă 5. uzucapiunea: cel care stăpânește: ▪ un bun mobil = 1 an = dobândește drept de proprietate asupra bunului ▪ un imobil = 2 ani  - reglementată de Legea celor XII Table - mod originar de dobândire a proprietății - profită doar cetățenii romani - se aplică doar bunurilor romane - exemplul 1: dacă cineva a dobândit un res mancipi prin procedeul tradițiunii, nu cel al mancipațiunii, fortul proprietar putea să își revendice bunul, dar doar până la îndeplinirea termenului de 1 sau 2 ani - exemplul 2: o persoană care, cu bună-credință a dobândit un bun de la un neproprietar, va deveni proprietar, dacă adevăratul proprietar nu va acționa în intervalul de 1 sau 2 ani Stingerea proprietății: - distrugerea materială a bunului - desființare juridică - părăsirea bunului - înstrăinarea bunului Apărarea proprietății: - pierderea posesiei asupra proprietății quiritare = acțiunea în revendicare ( rei vindicatio) Era scutit cel care dobândise bunul prin uzucapiune.  Acțiune de apărare a proprietății civile  Acțiunea de revendicare se intenta de către proprietar împotriva posesorului acelui bun. Sarcina probei cădea asupra reclamantului, care trebuia să dovedească faptul că și cel de la care dobândise bunul o făcuse în mod valabil. Alte modalități: 1. Actio ad exhibendum = acțiune personală prin care cel interesat cere unei persoane să înfățișeze un bun pe care îl deține ( premerge acțiunea în revendicare) 2. Acțiunea negatorie = acțiune prin care proprietarul neagă faptul că o terță persoană deținerea drept de uzufruct sau de servitute predială asupra fondului său 3. Acțiunea prohibitorie = acțiune prin care proprietarul oprește un terț să săvârșească un fapt împotriva dreptului său. 4. Acțiunile care reglementează raporturile de vecinătate - acțiunea în hotărnicire ( între terenuri trebuia să existe 2 ½ picioare)  - acțiunea pentru restabilirea cursului apei ( împiedică pe vecin să mărească masa apelor de ploaie, ce ar putea cauza un prejudiciu vecinului; în dr. lui Iustinian se sancționa orice abuz în folosirea apelor de ploaie sau izvor) - împotriva unei lucrări ce putea aduce un prejudiciu persoanei/ unei construcții ( pretorul stabilea dacă se construia/dărâma lucrarea) - lucrărilor executate pe ascuns / cu forța asupra terenurilor altuia. Proprietarul poate cere punerea în stare inițială a lucrurilor Ocrotirea proprietății provinciale și peregrine se realiza prin acțiuni asemănătoare, acordate de guvernatori și pretori peregrini. Drepturile asupra bunurilor altora: Dreptul de proprietate = dr. de a folosi lucrul + dr. de a-i culege roadele + dr. de a dispune de el ( ius utendi, ius fruendi, ius abutendi) 1. Servituțile: drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui fond determinat, fie în interesul unei persoane. 1.1. Servituțile prediale = în interesul unui fond ( teren) determinat ( de exemplu, dreptul de trecere pe un teren, dr. de a lua apă, dr. de a scoate nisip etc. ) - Bunul supus servituției se numește