Curs Drept Canonic PDF

Definiţia Dreptului Canonic. La modul cel mai general, prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin sau dreptul Bisericii Creştine, în totalitatea sa, mai bine zis suma tuturor principiilor şi normelor după care se conduce întreaga Biserică Creştină. După Marea Schismă din 1054 se poate vorbi de Dreptul canonic ortodox (ramură a dreptului canonic ce se ocupă de normele după care se organizează Biserica Ortodoxă) respectiv de Dreptul canonic catolic (corespunzător Bisericii Catolice de Rit Latin precum şi Bisericilor Orientale Unite cu Roma). Spre deosebire de dreptul societăţii civile, care urmăreşte binele comun din societatea respectivă, dreptul canonic urmăreşte ca finalitate supremă mântuirea sufletelor. De la câteva norme, suficiente pentru comunităţile mici caracteristice Bisericii Primare, s-a ajuns de-a lungul secolelor la un întreg ansamblu de reguli ce răspunde nevoilor din ce în ce mai complexe ale unei societăţi din ce în ce mai vaste. Şi deoarece în limba greacă (limba comună în Orient în perioada în care s-a născut Biserica) „regulă” se numeşte κάηοη, primele reguli ale dreptului Bisericii au fost desemnate cu termenul de „canoane”, spre a le deosebi de cealaltă acepţiune a legii în greacă „Nomos”, termen rezervat legiuirilor civile. Cuvântul canon. este în uz actualmente atît în Biserica Catolică cât şi în cea Ortodoxă. Astfel, dreptul Bisericii este în mod comun denumit „drept canonic” Domeniul Dreptului Canonic. Particularităţile sale. Scopul final al societăţii creştine este supranatural. Potrivit Codex Juris Canonici-1983, „legea supremă a Bisericii trebuie să fie mântuirea sufletelor”. Dacă dreptul canonic reglementează viaţa terestră a subiecţilor săi, scopul său ultim este de a-i ghida pe aceştia spre mântuire. Această exigenţă reprezintă una dintre particularităţile dreptului canonic. Dreptul canonic se referă la societatea ecclesiastică. Fixează drepturile şi obligaţiile mirenilor (sau laicilor), ale clerului, condiţiile de admitere în cler, regimul bunurilor bisericeşti, administrarea în general a Bisericii, organizarea administrativă a Bisericii, procedurile disciplinare, pedepsele canonice, administrarea sfintelor Taine, etc., Totuşi anumite instituţii interesează în acelaşi timp atât Biserica cât şi societatea civilă. Astfel, căsătoria este, din punct de vedere al dreptului canonic, o Taină de inspiraţie divină. Pe de altă parte, căsătoria şi rezultatul ei, familia, sunt unele dintre fundamentele oricărei societăţi. Formarea şi instruirea tinerilor este o sarcină primordială a fiecărui Stat, dar instruirea religioasă este privită cu maximă importanţă de Biserică. 1 O altă particularitate a dreptului canonic este aceea a subordonării normelor de drept canonice adevărurilor de credinţă şi morală ale Bisericii, dreptului divin şi celui natural. Dreptul canonic are limitele legate de intervenţia sa în viaţa temporală a Bisericii: 1. el nu poate să reglementeze decât relaţiile inter-umane ce se manifestă în forul exterior al omului. 2. dreptul canonic nu poate înlocui alegerea liberă, responsabilă de care în ultimă instanţă depinde mântuirea sufletului, ci poate adăuga ulterior un element exterior care acţionează în sensul realizării unor premise sociale necesare armoniei sociale. 3. dreptul canonic nu aduce o rezolvare exhaustivă a problemelor comportamentului necesar în vederea obţinerii scopului urmărit, şi anume acela al mântuirii sufletelor, acţionând mai degrabă asupra acţiunilor exterioare ale comportamentului. 4. dreptul canonic prezintă un caracter relativ, dependent de condiţiile sociale şi de mentalităţile existente, care sunt întotdeauna perfectibile şi evolutive. II. Izvoarele Dreptului Canonic. Având în vedere dezvoltările diferite pe care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le-au avut, izvoarele dreptului canonic ale celor două culte prezintă particularităţi interesante, plecând de la trunchiul comun de norme ale Bisericii Primare. Izvoarele fundamentale. Sunt considerate astfel deoarece ele stau la baza dreptului canonic, dându-i acestuia un conţinut propriu, specific. 1. Adevărurile relevate de Sf.Scriptură ( comune BC şi BO); 2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane (pentru BO); 3. Canoane cuprinse în Coduri canonice ( pentru BC); 4. Dreptul pontifical ( pentru BC). 5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma). 6. Legislaţiile seculare. 1.Adevărurile relevate, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură. Noul testament ne transmite învăţăturile Mântuitorului care prezintă dimensiuni ce depăşesc cadrul strict juridic. Dintre învăţăturile cu un caracter juridic, trebuie menţionate statuarea caracterului indisolubil 2 al căsătoriei „...ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă...”, judecarea pricinilor dintre creştini de reprezentanţi ai comunităţii creştine „... De-ţi va greşi fratele tău, cheamă- l şi mustră-l între tine şi el, iar de nu va asculta, spune-l Bisericii...” precum şi cunoscuta formulă ce privea comportamentul creştinilor faţă de autoritatea de stat „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Tot ca norme religioase şi morale sunt considerate a fi şi sfaturile date de Sfinţii Apostoli, mai ales ale Sf.Apostol Pavel. În Faptele Apostolilor se regăseşte de asemenea un text care care pare să conţină norme specific canonice-se referă la hotărârea Adunării de la Ierusalim de a apăra pe noii creştini proveniţi din păgânism de prescripţiile legii mozaice. În Revelaţie sunt însă cuprinse şi norme ale dreptului natural şi ale dreptului pozitiv divin care sunt considerate a fi în sens restrâns izvoare ale dreptului canonic. Dreptul divin din Noul Testament a stat la baza constituirii Bisericii, desăvârşind, după cuvintele lui Iisus, legea veche. 2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane. Prin canon se înţelege (în sens larg) o lege bisericească scrisă iar în sens restrâns un articol dintr-o lege bisericească. După cuprinsul lor, canoanele se pot împărţi în următoarele categorii:canoane de cuprins dogmatic; religios-moral; cultic; juridic; mixt. Obiectul dreptului canonic este dat în preponderenţă de canoanele cu conţinut juridic. Canoanele BO. Actualmente, Biserica Ortodoxă utilizează ca şi izvor de drept principal un aşa numit „cod canonic al Bisericii” format din patru categorii de canoane. a) Canoanele Apostolice. Sub această denumire sunt cuprinse mai multe colecţii de canoane, fără să fie în realitate opera directă a Sfinţilor Apostoli. -Canoanele Apostolice. Colecţia reprezintă o compliaţie târzie redactată în greacă, BO păstrând un număr de 85 de canoane apostolice, în timp ce BC recunoaşte cu valoare de izvor de drept doar 50. -Didahia celor 12 Apostoli. Colecţia, compusă probabil în Siria sau Palestina, tratează despre disciplină, post şi despre liturghie. -Tradiţia apostolică, mai cunoscută şi sub denumirea de Canoanele lui Hippolytus sau Canoanele Bisericii din Alexandria. Cuprinsul colecţiei era împărţit în 38 de capitole şi în present se păstrează atât versiunile în latină şi greacă, cât şi în arabă şi etiopiană. 3 -Didascalia, redactată în sec. II-III d.Chr. şi cu o largă răspândire în bisericile orientale. b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice. La ele au participat reprezentanţi ai Bisericii din toată lumea creştină din acea perioadă. Din cele şapte sinoade ecumenice recunoscute de BO, numai în şase dintre ele s-au emis norme canonice, şi anume: Sinodul I ecumenic (Niceea) – 20 canoane ; Sinodul II ecumenic (Constantinopol) – 7 canoane. Sinodul III ecumenic (Efes,) – 8 canoane. Sinodul IV ecumenic ( Calcedon)-30 canoane. Sinodul VI ecumenic (Trulan) – 102 canoane. Sinodul VII ecumenic (Niceea) - 22 canoane. c) Sinoadele Locale au statuat doar pentru regiunile în care se desfăşurau, fiind incluse în dreptul bisericesc ortodox în baza canonului 2 al Sinodului VI Trulan. Dintre sinoadele locale putem aminti: Sinodul din Cartagina, Sinodul de la Neocezareea, Sinodul din Antiohia, Sinodul din Laodiceea, Sinodul din Constantinopol.. d) Canoanele Sfinţilor Părinţi. În Biserică, prin Sfinţi Părinţi se înţelege acei comentatori şi scriitori bisericeşti care au avut o viaţă sfântă, operele lor au avut întotdeauna o doctrină ortodoxă iar scrierile lor au fost aprobate de Biserică. Sunt reguli stabilite de către aceştia în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii ecclesiastice.Unele dintre aceste canoane sunt extrase din operele lor, în timp ce altele sunt receptate chiar din unele scrisori de-ale lor. Amintim dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni pe Dionisie al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa. 3. Canoane cuprinse în Coduri Canonice ale Bisericii Catolice. Anterior anului 1917, Biserica Catolică de rit Latin utiliza Corpus Juris Canonici o culegere de texte canonice apărute într-o durată de timp întinsă pe o perioadă de aproape un mileniu. In 1917 a fost promulgat Codex Juris Canonici -1917, denumit şi Codul Pio-Benedictin. Acest cod abroga orice lege sau reglementare (cu excepţia dreptului natural și divin) anterioară. Codul era divizat în cinci cărţi, adoptând o repartizare a materiilor: norme generale, persoane, bunuri, procedură, delicte şi pedepse. In 1983 papa Ioan Paul al II-lea a promulgat noul cod de drept canonic, Codex Juris Canonici-1983 care abrogă dispoziţiile vechii legiuiri. Mult mai scurt ca precedentul cod, păstrează unele norme iar în altele este cuprins de un spirit legislativ nou. Cartea a II-a se referă la „Poprul lui Dumnezeu”, Cartea a III-a se referă la Funcţia învăţătoare a Bisericii iar 4 Cartea IV la funcţia sanctificării în Biserică. Întinderea cărţii referitoare la sancţiuni este mult mai redusă iar procedura judecăţi este în aşa manieră concepută încât garantează dreptul la apărare. Pentru Bisericile Orientale unite cu Roma, în 1990, Sf.Părinte Ioan Paul al II-lea a promulgat Codul Canonic al Bisericilor Orientale prin Constituţia Apostolică Sacri Canones. Acest cod este valabil pentru Bisericile Orientale de tradiţie Alexandrină, Antiohiană, Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană unite cu Roma. Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) funcţionează în baza acestui Cod canonic. 4.Dreptul pontifical. Acest drept este format din toate legile, Constituţiile Apostolice, Decretele, cuvintele proprii pe care Suveranul Pontif, considerat a fi cap al Bisericii Catolice şi al Bisercilor Orientale unite cu Roma, le emite. Puterea legislativă a Sfântului Scaun este limitată doar de prevederile dreptului divin şi se aplică numai Bisericilro arătate-mai sus. Atunci când Sfântul Părinte emite legi dogmatice, referitoare la adevărurile de credinţă, el o face în mod oficial şi solemn, şi se bucură de asistenţa Sf.Spirit. În cazul în care Sf.Părinte emit legi de organizare bisericească sau legi disciplinare, el nu se bucură de infailibilitate. Se pot emite şi legi particulare, ce să fie aplicabile doar unui teritoriu sau unor anumite persoane. 5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma). Acest izvor de drept este comun BO +BC. Cutuma trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să aibă vechime, să fie aplicată încontinuu o lungă perioadă de timp, să fi fost (la origine) nescrisă, să existe un ataşament puternic faţă de el al unei mari categorii de persoane de pe un anumit teritoriu, să fie cunoscută legiuitorului şi si nu fie contrară legii scrise. Pe lângă aceste condiţii definitorii ale cutumei, dreptul bisericesc mai impune câteva cerinţe speciale: 1. să fie în acord total cu adevărurile de credinţă ale Bisericii şi cu normele religios- morale de conduită ale credincioşilor. 2. să fie admis prin consensul întregii Biserici 3. spre deosebire de cutuma ca izvor al dreptului laic, obiceiul de drept bisericesc poate fi şi contrar legii scrise (în drept canonic ortodox), dacă respectă condiţia de la punctul 1. Astfel, o cutumă poate fi contrară, în timp, textelor unor canoane care au cazut în desuetudine. În dreptul catolic, dacă o cutumă este împotriva canoanelor CIC 1983 sau CCEO nu poate fi aplicată. 5 6.Legile seculare. Atât BO cât și BC de rit Latin sau Oriental respectă legislaţiile Statelor în care funcţionează, astfel încât legile laice (Constituţia, legile civile, administrative sau penale) sunt izvor de drept principal şi pentru dreptul canonic. În dreptul canonic catolic, „ Legile civile la care dreptul Bisericii trimite vor fi respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, în măsura în care nu sunt contrare dreptului divin şi dacă dreptul canonic nu dispune altfel”. Împletirea dreptului ecleziastic cu cel civil îşi găseşte o aplicaţie amplă în materie patrimonială, dar şi aici există sectoare în care fenomenul canonizării legislaţiei civile este mai marcat (cum ar fi de exemplu materia contractelor), la fel cum trebuie să ţinem cont în cadrul altor norme de dispoziţii canonice foarte precise, cum este cazul celor referitoare la voinţele pioase. În materia contractelor, se statuează „Normele dreptului civil în vigoare pe teritoriul unde s-a încheiat contractul, privind contractele atât în general cât şi în particular, şi unde s-au executat obligaţiile, vor fi respectate de dreptul canonic în materia supusă puterii Bisericii şi cu aceleaşi efecte, dacă nu sunt contrare dreptului divin sau dacă dreptul canonic nu prevede în alt fel...” În dreptul canonic ortodox, legile statului vor fi respectate ca atare, Biserica Ortodoxă română. Izvoarele derivate. a) hotărâri (decrete, decizii etc.) regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni sau orice acte emise de sinoade particulare sau locale, altele decât cele ce fac obiectul sinoadelor ecumenice sau naţionale. b) hotărîri sau decizii ale ierarhilor Bisericii (episcopi, mitropoliţi, cardinali etc.) pentru teritoriile bisericeşti pe care le păstoresc. c) jurisprudenţa instanţelor de drept canonic d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale. Toate aceste izvoare de drept derivate îşi produc efectle numai dacă nu sunt contrare izvoarelor fundamentale de drept şi ajută la o mai bună organizare a vieţii bisericeşti în general. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA BISERICII 6.BOR. Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie autocefală, cu titulatura „Patriarhia română”, pe teritoriul statului român şi cuprinde pe toţi credincioşii de religie-creştin ortodoxă din ţară, bucurându-se de toate libertăţile şi drepturile asigurate şi garantate prin Constituţie şi prin legile Statului român. În cadrul statului, Biserica Ortodoxă Română este una din cele 14 organizaţii religioase autonome sau culte religioase recunoscute de stat, sub denumirea de „cultul ortodox”. Ca Biserică ortodoxă locală-naţională, autocefală, este unitară în organizarea sa şi îşi păstrează unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a răsăritului, de tradiţie constantinopolitană. Sub aspect instituţional, Biserica Ortodoxă Română are o organizare centrală, cu organe proprii deliberative (Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească) şi executive (Consiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală) în fruntea cărora se găseşte Patriarhul ca întâistătător, precum şi o organizare locală, alcătuită din mai multe părţi componente (parohia, protopopiatul, eparhia, mitropolia şi mânăstirea), fiecare cu organe de conducere proprii. Biserica mai dispune de organe disciplinare şi de judecată (Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul eparhial şi Consistoriul General Bisericesc) pentru clerici (preoţi, diaconi) precum şi de organe disciplinare şi de judecată pentru monahi (Consiliul de judecată, Consistoriul monahal eparhial şi Consistoriul monahal central). II.1.1 Organele bisericeşti centrale.Compunere.Atribuţii. 1. Organele deliberative centrale. A. Sfântul Sinod se compune din Patriarh (ca preşedinte) şi toţi mitropoliţii, episcopii şi arhiereii vicari în funcţiune ca membri. Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate în BOR și are următoarele atribuţii: -păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi cultice în BOR -păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe; -tratarea oricărei chestiuni de dogmatică, canonică sau cultică şi de a o rezolva în conformitate cu învăţătura şi tradiţiile Bisericii Ecumenice a Răsăritului; -examinează alegerile de ierarhi şi dacă aceştia îdeplinesc cerinţele canoanelor; 7 -emite gramata pentru întronizarea Patriarhului; -alege epsicopii românilor ortodocşi de peste hotare; -judecă pe membrii săi iar ca instanţă canonică de recurs judecă pe clericii sancţionaţi cu pedeapsa caterisirii sau a excluderii din cler; B. Adunarea Naţională Bisericească este organul reprezentativ central al BOR şi are competenţe în toate probleleme economico-administrative precum şi în cele ce nu intră în competenţa Sfântului Sinod. Atribuţiile Adunării Generale Bisericeşti sunt următoarele: -reglementează şi conduce treburile patrimoniale, culturale şi economice ale Bisericii; -hotărăşte asupra titulaturilor şi întinderii eparhilor; -reglementează şi hotărăşte asupra administrării bunurilor bisericeşti -verifică şi aprobă bugetul şi contul de gestiune anual. 2.Organele executive centrale A. Consiliul Naţional Bisericesc este organul suprem administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Generale Bisericeşti. El se compune din nouă membri, trei clerici şi şase mireni, aleşi de Adunarea Naţională Bisericească pe termen de 4 ani, precum şi din consilierii administrativi, ca membri permanenţi. Consiliul exercită o parte din atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti între sesiunile acesteia, cu excepţia celor legate de aprobarea bugetului şi a contului de gestiune, întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor bisericeşti şi exercită orice alte atribuţiuni ce i se vor da de Adunarea Generală Bisericească. b. Patriarhul este Întâiul Stătător între ierarhii BOR, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, cu următoarele atribuţii: -convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale BOR -aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centrale ale Bisericii; -reprezintă Patriarhia în justiţie, în faţa autorităţilor de stat şi faţă de terţi, personale sau prin împuterniciţi; 8 -numeşte locţiitorii de mitropoliţi, primeşte plângeri împotriva ierarhilor; -exercită orice alte atribuţii acordate lui prin canoane, legi şi regulamente. Patriarhul în Sfântul Sinod, are rolul de a prezida. Aparatul prin care patriarhul îşi exercită atribuţiile administrative este format din: administraţia patriarhală, cancelaria patriarhală, corpul de inspecţie şi control. II.1.2. Organizarea locală a BOR Părţile componente şi organele locale sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul, mănăstirea şi parohia. Fiecare parte componentă se administrează şi se conduce independent de altă parte de acleaşi grad, modul lor de constituire şi organele lor fiind identice la unităţi de acelaşi fel. 1.Mitropolia este unitatea administrativă bisericească teritorială, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit. Sunt şase mitropolii pe teritoriul ţării şi încă trei în afara graniţelor ţării. În fiecare mitropolie, organul central de conducere deliberativă este sinodul mitropolitan, alcătuit din mitropolit şi episcopii din subordinea sa. 2.Eparhia este unitatea administrativă bisericească din cadrul unei mitropolii aflată sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop eparhiot. Conducerea eparhiei este realizată de episcop, ajutat de următoarele organe: Adunarea eparhială, consiliul eparhial, Consistoriul eparhial şi Administraţia eparhială. Adunarea eparhială are competenţe în toate problemele administrative, culturale şi economice şi este compusă din 30 membri reprezentanţi ai clerului şi ai credincioşilor, aleşi în mandate de 4 ani. 3.Protopopiatul este o circumscripţie administrativă bisericească care cuprinde mai multe parohii din aceeaşi eparhie, toate aflate sub conducerea administrativă a unui protopop. 4.Parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin-ortodoxă, aşezaţi pe un teritoriu delimitat şi organizaţi ca o unitate administrativ bisericească locală, sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericeşti, în frunte cu preotul paroh. 9 Ca organe colegiale în conducerea şi administrarea parohiei sunt: a) Adunarea Parohială este organul colegial deliberativ, compus din toţi bărbaţii –clerici şi mireni- majori ai unei parohii, cu o viaţă morală şi nepătată şi care îşi îndeplinesc toate îndatoririle morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei. Adunarea se întruneşte în şedinţe ordinare o dată pe an, în primul semestru al anului iar în şedinţe extraordinare de câte ori este nevoie. Convocarea se face de către preşedinte, care este preotul-paroh, sau de către locţiitorul său, în biserică, după Sfânta Liturghie, cu o săptămână înainte de data fixată pentru şedinţă. Protopopul dacă va participa la ea, va prezida Adunarea. Cvorumul este întrunit dacă adunarea numără cel puţin o zecime din totalul membrilor adunării parohiale, hotărârile luate fiind obligatorii dacă au fost luate cu voturile majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile adunării parohiale pot fi contestate în termen de 14 zile. Contestaţia va fi depusă în scris la protopopiat care, împreună cu avizul protopopului (aviz consultativ) o va înainta consiliului eparhial Atribuţiile Adunării parohiale sunt următoarele:  alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial  desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazurile în care episcopul o va cere.  întocmeşte bugetul parohial.  Verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.  Fixează cuantumul maximal al contribuţiilor benevole de cult în favoarea parohiei.  Administrează patrimoniul parohiei, îngrijind de buna funţionare a edificiilor bisericeşti, culturale şi fundaţionale.  Hotărăşte cu privire la cumpărarea, la vânzarea sau la grevarea imobilelor parohiale  Hotărăşte înfiinţarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau filantropic şi stabileşte normele pentru adunarea mijloacelor pecuniare necesare parohiei. b) Consiliul Parohial este organul executiv al adunării parohiale şi organul deliberativ în administraţia parohială, reprezentând parohia în toate chestiunile în afară de cele spirituale. Se compune din 7, 9 sau 12 membri, în funcţie de mărimea parohiei, care sunt aleşi pe o durată de 4 ani, în mod onorific şi cu drept de realegere. Nu pot fi aleşi în acelaşi consiliu tatăl 10 şi fiul, fraţii, socrul şi ginerele. Din consiliul parohial fac parte, cu vot deliberativ, preotul paroh, preoţii şi diaconii deservenţi, precum şi primul cântăreţ din parohie. Atribuţiile Consiliului parohial sunt cele stabilite pentru adunare parohială, cu excepţia următoarelor, atribuite prin Statut numai adunării generale:  desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazurile în care episcopul o va cere.  alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial  verifică activitatea consiliului parohial.  examinează şi completează raportul anual asupra activităţii parohiei.  verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.  Hotărăşte cu privire la cumpărarea de imobile, la vînzarea şi grevarea acestora. Pe lângă atribuţiile care sunt şi în competenţa adunării parohiale (cu excepţia celor de mai sus), consiliul parohial are o însărcinare specifică, şi anume aceea de a alege dintre membrii adunării parohiale pe delegatul pentru alegerea membrilor adunării eparhiale din circumscripţia respectivă. c) Comitetul parohial este format dintre membrii aleşi din rândul consiliului parohial. Atribuţiile acestuia sunt: 1.înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a curţilor bisericeşti, cimitirelor parohiale şi întreţinerea acestora; 2. formarea şi susţinerea corului bisericesc; 3. ajutorul dat săracilor, ocrotirea orfanilor şi văduvelor; 4. ajutorul bolnavilor; 5. înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie şi a pangarului. 6. înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină. d) Preotul-paroh este conducătorul parohiei, împuternicit al episcopului. Din punct de vedere administrativ bisericesc, preotul –paroh este conducătorul administraţiei parohiale şi organ executiv al Adunării parohiale şi al consiliului parohial, fiind totodată preşedintele de drept al organelor parohiale colegiale de conducere: Adunarea parohială, Consiliul parohial, comitetul parohial precum şi gestionarul patrimoniului parohiei. 11 Atribuţiile administrative ale preotului-paroh sunt următoarele: a) aduce la îndeplinire toate dispoziţiile Statului şi regulementele canonice în ceea ce priveşte parohia; b) reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor şi în relaţiile cu terţii, personal sau prin împuterniciţi c) convoacă şi prezidează Adunarea parohială şi consiliul parohial; d) aduce la îndeplinire dispoziţiile organelor bisericeşti superioare; e) aduce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale; f) ţine un registru despre toţi membrii parohiei, cu nume, prenume, ocupaţia, data naşterii, botezului, cununiei, morţii şi data eventualei mutări într-o altă parohie. g) Controlează administrarea averii bisericeşti, a fundaţiilor din parohie şi a activităţilor şi instituţiilor culturale; h) Întocmeşte şi ţine la zi inventarul parohiei. e) Epitropul. activitatea principală este de a administra patrimoniul parohial. Atribuţiile epitropului sunt: a) administrează bunurile mobile şi imobile aparţinând parohiei, instituţiilor culturale sau fundaţiilor parohiei sau a fondurilor cu destinaţie specială primite de la consiliul parohial. b) Păstrează într-un seif banii şi hărtiile de valoare ale parohiei. c) Ţine un registru de venituri şi cheltuieli sau, dacă parohia este mai mare, înfiinţează şi conduce un departament contabil. d) Prezintă la sfârşitul anului un raport asupra veniturilor şi cheltuielilor bisericeşti, culturale şi fundaţionael. e) Supraveghează buna îngrijire a edificiilor bisericeşti. f) Încasează venituri şi face plăţi curente. II.2. Organizarea BC Biserica Catolică cuprinde Biserica Romano-Catolică precum şi un număr de 21 de Biserici Orientale Unite cu Roma, de rit catolic oriental (de tradiţie Alexandrină, Antiohiană, Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană sau greacă) dintre care în România există Biserica Română Unită cu Roma sau Biserica Greco-Catolică. II.2.1.Organizarea Centrală a Bisericii Romano Catolice 12 Autoritatea Supremă în Biserică. Codex Juris Canonici prezintă două subiecte de drept canonic care au puterea supremă şi plenară în Biserică, Pontiful roman şi Colegiul episcopilor. A) Pontiful Roman. Episcopul Bisericii Romei, Succesorul Sfântului Apostol Petru, este „capul colegiului episcopilor, Vicarul Mântuitorului Iisus Hristos, păstorul Bisericii Universale”. El dispune „de o putere ordinară, supremă, plenară, imediată şi universală în Biserică, care poate fi întotdeauna exercitată în mod liber” Această putere este dobândită din oficiu de Pontiful Roman, fără vreo delegare sau concesiune din partea unor persoane sau instituţii pământeşti. Puterea sa nu este limitată în spaţiu, putându-şi exercita atribuţiile asupra tuturor Bisericilor. Mai mult, puterera sa nu este limitată de prevederile dreptului deoarece Pontiful Roman este supremul legislator al Bisericii şi colegiul episcopilor nu poate adopta un act colegial fără participarea sa. Deciziile sale nu sunt condiţionate de organisme intermediare. În exercitarea funcţiei sale de păstor suprem al Bisericii, este întotdeauna în legătură şi în comuniune cu ceilalţi episcopi şi cu Biserica întreagă. Deciziile Papei sunt date fără drept de apel sau recurs. B) Colegiul Episcopilor. Colegiul este de asemenea subiect al puterii supreme şi plenare asupra Bisericii în întregimea sa. Alături de Pontiful Roman care, după cum am arătat mai sus, poate să îşi exercite puterea liber, exerciţiul puterii colegiului nu poate fi realizat fără acesta. Codul prevede în acest moment două forme de realizare a puterii Colegiului Episcopilor: 1. exerciţiul solemn al puterii în cadrul unui Conciliu Ecumenic 2. promulgarea unui act colegial de către episcopii aflaţi, la momentul respectiv, peste tot în lume. Sfântul Pîrinte convoacă Conciliul Ecumenic, îl prezidează, poate decide să îi transfere lucrările într-unn alt loc, îl poate suspenda sau dizolva. Mai mult, el determină subiectele ce vor fi tratate în Conciliu, iar hotărârile Conciliului trebuie aprobate de către Papă. II.Organele adiacente. În îndeplinirea sarcinilor pastorale şi administrative pe care le are, Sfântul Părinte beneficiază de asistenţa sau ajutorul unor persoane sau instituţii. Această asistenţă revine în primul rând episcopilor, în virtutea apartenenţei lor la Conciliu şi se manifestă prin intermediul Sinoadelor. Un al doilea loc revine cardinalilor care, la fel, reuniţi 13 în consistorii îl ajută pe Pontiful Roman. Ca persoane individuale, cardinalii pot fi colaboratori permanenţi ai Papei, primind oficii în cadrul Curiei romane sau reprezintă pe Suveranul Pontif şi Biserica în relaţiile cu alte State în calitate de legaţi sau nunţi apostolici. A. Sinodul Episcopilor. Activitatea sa este numai de ordin consultativ al Papei în luarea deciziilor sale. Remarcile şi propunerile sale au numai un rol strict consultativ, nefiind obligatorii.. Sinodul episcopilor are doar rolul de a discuta diverse probleme ridicate de Sfântul Părinte şi de a-şi exprima dorinţele, dar nu de a tranşa aceste probleme şi de a emite decrete. Astfel, sinodul poate primi de la Suveranul Pontif o putere deliberativă, dar deciziile luate sunt ale Papei. B. Cardinalii. Cardinalii sunt „ai Sfintei Biserici Romane” în virtutea legăturii originale între colegiul pe care îl formează (colegiul cardinalilor) şi Biserica din Roma. Încă din sec. al VI-lea sunt numiţi cardinali superiorii preoţilor ataşaţi bisericilor principale din dioceza Romei, apoi termenul s-a extins şi la diaconi. În sec. al VIII-lea erau numiţi cardinali episcopii vecini Romei, care îl ajutau pe Papă în funcţiile sale liturgice şi guvernamentale. Începând cu sec. al IX-lea titlul, a fost rezervat celor mai importanţi preoţi şi diaconi iar ulterior Pontiful roman i-a afectat pe aceştia din ce în ce mai mult guvernării şi serviciului pe lângă Sfântul Scaun. Funcţia principală a „cardinalilor de curie” care rezidează în Roma este aceea de a aprticipa la guvernarea Bisericii. Episcopii şi arhiepiscopii pot primi această demnitate şi rămân în diocezele lor în totată lumea, de unde păstoresc. Rolul lor principal este întrunirea în Conclavul cardinalilor pentru alegerea unui nou Pontif Roman. Preşedenţia Sacrului Conclav al cardinalilor revine cardinalului episcop numit cel mai demult în funcţie. În conclav, nu este decât „primus inter pares”, neavând jurisdicţie asupra celorlaţi cardinali. C.Curia Romană. E formată în principal din cardinali, dar şi din aparat administrativ, cleric sau laic. Prin Constituţia Apostolică Pastor Bonus promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea curia romană este împărţită în general în dicasterii şi institute. Institutele sunt în număr de două, şi anume: Prefectura casei pontificale și Oficiul de celebrări Liturghice a Suveranului Pontif Dicasteriile sunt formate din : a) Secretariatul de Stat - este prezidat de cardinalul Secretar de Stat şi este divizat în două secţiuni: Secţiunea afacerilor generale, și Secţiunea raporturilor cu Statele 14 b) Congregaţiile - Constituţia Apostolică Pastor Bonus defineşte nouă Congregaţii, egale între ele din punct de vedere ierarhic: Congregaţia pentru doctrina credinţei, Congregaţia pentru Bisericile Orientale, Congregaţia Cultului Divin şi a disciplinei Sacramentelor, Congregaţia pentru cinstirea sfinţilor şi canonizări, Congregaţia pentru episcopi, Congregaţia pentru evanghelizarea poparelor, Congragaţia pentru cler, Congragaţai pentru institutele de viaţă consacrată şi pentru societăţile de viaţă apostolică şi Congregaţia pentru seminarii şi instituţii de învăţământ. c) Sistemul judiciar superior este format din trei tribunale cu competenţe diferite: Penitencieria Apostolică, Signatura Apostolică şi Rota romană.Fiecare dintre aceste tribunale este instanţă supremă, un recurs extraordinar putând fi, în cazuri excepţionale, judecat de Papă, ca suprem judecător în Biserica pământeană. d) Consiliile şi oficiile au fost create prin aceeaşi Constituţie Apostolică în scopul gestionării activităţilor care scapă în mod obişnuit din sfera congregaţiilor. II.2.2. Structura teritorială a Bisericii Romano-Catolice Dioceza este o unitate teritorială a Bisericii Romano-Catolice, condusă de un episcop, care are o organizare similară eparhiei ortodoxe. În cadrul diocezei, episcopul are o putere sacerdotală plenară şi o putere jurisdicţională ordinară. Episcopii diocezani pot fi sufragani (depind de un mitropolit) sau exempţi (sunt numiţi direct de Sfântul Scaun) Episcopul este ajutat, în misiunea sa, de episcopi auxiliari, precum şi de organisme de conducere ajutătoare, dintre care enumerăm: Adunarea Diecezană, Curia diecezană, Cancelarul Curiei diecezane, Economul diecezan, Consiliul preoţilor şi Colegiul consultativ diecezan, precum şi de Consiliul pastoral. Dioceza este împărţită în mai multe protopopiate, fără personalitate juridică. Parohia este o comunitate de credincioşi, constituită permanent în dieceză, în care grija sufletelor este încredinţată unui preot paroh. În mod general parohia este comunitatea credincioşilor de pe un teritoriu determinat. În mod excepţional însă, episcopul poate constitui parohii cuprinzând numai o sau mai multe categorii de credincioşi. Competenţa înfiinţării şi stabilirii parohiilor aparţine exclusiv episcopului diecezan. O parohie legitim înfiinţată devine de drept persoană juridică. Înfiinţarea, schimbarea sau 15 suprimarea parohiilor este de competenţa episcopului diocezan, dar numai după consultarea cu consiliul preoţesc. În parohie, preotul paroh este ajutat de către consiliul pastoral al parohiei, format din laici şi clerici, cu un rol minor şi de consiliul parohial pentru afacerile economice care nu are un rol facultativ şi care serveşte la administrarea bunurilor parohiei. Atribuţiile parohului sunt:  Să catehizeze pe toţi credincioşii din parohie într-un mod adecvat şi specific fiecăruia  Să predice cuvântul lui Dumnezeu  Să viziteze şcolile, căminele, locuinţele şi în general întreaga parohie  Să administreze cu atenţie patrimoniul parohiei, ajutat de consiliul parohial pentru afaceri economice. Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ 1. Laicii. Într-o accepţiune strică a termenului de “laic” în ortodoxie se înţelege simplul fapt de a nu fi iniţiat, adică de a nu fi cleric. Într-o interpretare mai largă, termenul de laici se referă la totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii (de ex. cântăreţi) instituiţi prin hirotesie. Pentru a avea calitatea de laic membru al Bisericii, se cere săvârşirea Sfintei Taine a Botezului. La fel şi în gândirea catolică, prin “fidel” se înţelegea persoana subiect al sarcinilor pastorale care a primit Sacramentul Botezului în Biserica Catolică. Primind Botezul, persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind astfel subiect de drepturi şi obligaţii din punct de vedere canonic. Dreptul bisericesc determină patru condiţii care privesc pesonalitatea canonică a laicilor, modificând-o sau dezvoltând-o: 1. Vârsta declanşează aplicarea unui mare număr de canoane, în special în dreptul penal canonic sau în cel sacramental. Din punct de vedere canonic, majoratul este obţinut în Biserica catolică la 18 ani, la fel ca şi în BO. În BC este considerat “copil” minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani, având numai capacitate de folosinţă în dreptul canonic. Începând cu vârsta de 7 ani, minorul este prezumat ca având un discernământ diminuat, depinzând de părinţi sau tutori. 16 Dreptul canonic cunoaşte două tipuri de prezumţii legale: a) prezumţia simplă - care admite proba contrară b) prezumţia excepţională (absolută) –care nu admite proba contrară. Absenţa discernământului în cazul minorului sub 7 ani est o prezumţie absolută, în timp ce prezenţa discernîmântului la un minor care a împlinit această vârstă poate fi contestată prin orice mijloc de probă. Precizăm de asemenea că o persoană căreia îi lipseşte în mod obişniut discernământul şi care nu se poate guverna ea însăşi este asimilată copiilor sub 7 ani. 2. Domiciliul şi reşedinţa Determinarea domiciliului sau a reşedinţei în dreptul canonic are importante legături cu administrarea unora dintre Sfintele Taine (botez, cununie), a competenţei tribunaleor canonice precum şi a activităţii laicului într-o anumită parohie. Domiciliu este considerat atunci când o persoană locuieşte într-un anumit loc de cel puţin 5 ani cu intenţia de a sta acolo definitiv, cu excepţia unor cauze neprevăzute. Reşedinţa este considerată în situaţia în care o persoană locuieşte într-un loc de cel puţin 3 luni cu intenţia de a mai locui încă 3 luni acolo. Persoanele care nu sunt într-un anumit moment nici la domiciliul lor nici la o reşedinţă, dar au intenţia de a şi le păstra sunt denumite peregrini iar cei care nu au nici domiciliu nici resedinta sunt numite vagi. 3. Consangvinitatea, afinitatea şi adopţia. Consangvinitatea se măsoară pe linii şi pe grade, cea directă măsurând atâtea grade câte generaţii, rădăcina fiind exclusă. Consangvinitatea colaterală foloseşte acelaşi principiu: rădăcina fiind exclusă, se adună cele două linii numărându-se atâtea grade câte persoane. Afinitatea apare când nu sunt legături de sânge, dintr-o parentate prin alianţă. Se naşte dintr-o căsătorie validă, creând legături între soţ şi consangvinii soţiei şi reciproc. Adopţia creează legături determinate de legislaţiile civile în vigoare în diverse state, putând fi cu efecte depline sau cu efecte restrânse între adoptat şi adoptator, pe de o parte şi între consangvinii şi afinii adoptatului şi adoptatorului, pe de altă parte. 4. Apartenenţa de o Biserică rituală Această condiţie a persoanei fizice laice în Biserică este dată de cultul propriu-zis în care ea funcţionează şi al cărui subiect este. Astfel, în sens larg, laicul ortodox poate fi subiect 17 al unei Biserici Ortodoxe autocefale ( de ex. Biserica Ortodoxă română, Biserica Ortodoxă Rusă) sau de rit liturgic (Biserica Ortodoxă română de Rit vechi etc) iar credinciosul catolic poate fi de rit latin (Biserica Romano-Catolică sau, în cadrul bisericii latine) sau de rit oriental (aparţinând unei Biserici Orientale Unite cu Roma- greco-catolic). În sens restrâns, laicii participă la viaţa spirituală din parohia în care sunt înscrişi, contribuind totodată şi la administrarea şi buna funcţionare ale parohiei privite ca o persoană juridică..2. Clericii. Sub numele de cler se înţelege totalitatea preoţilor instituiţi prin hirotonie. Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numeşte, în sens larg preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Bisericii şi anume cea formată prin conferirea harului sfinţitor într-una dintre cele trei trepte de slujitori bisericeşti de instruire divină. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală, ierarhia în Biserică se împarte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională. Ierarhia sacramentală se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare, care se dau înăuntrul altarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în afara altarului. Într-o accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei mari categorii de instruire divină: diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând tocmai gradele bisericeşti superioare, aşa cum sunt ele înţelese din punctul de vedere al iearhiei sacramentale. Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de către episcop, prin săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac parte din clerul propriu-zis, ca stare harică, şi de aceea sunt date în afara altarului, prin “punerea mâinilor “ (hirotesie.) Episcopatul. Gradul cel mai înalt în Biserică este cel de episcop, prin faptul că puterea episcopală este moştenită de la Apostoli. Ca şi grade administrative, se desprind arhiepiscopii, mitropoliţii, patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot administra în mod plenar Sfintele Taine şi au rol de conducere în unităţile de cult pe care le păstoresc. Episcopii administrează Taina Hirotoniei diaconilor, prezbiterilor şi episcopilor, în acest caz, pentru hirotonia în episcop sunt necesari doi sau mai mulţi episcopi pentru a săvârşi această Taină. Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în baza hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere condiţionată însă de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoniei, dă putere membrilor lui să 18 îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu excepţia celor rezervate în mod special episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimiselor, sfinţirea Sfântului Mir. Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de instituire divină, instituit prin hirotonie, şi are rol ajutător pe lângă episcopi şi prezbiteri în viaţa sacramentală şi în cea administrativă. Condiţiile pentru alegerea clerului. 1. Condiţii fundamentale. Aceste condiţii sunt esenţiale, nerespecatrea lor ducând la o nulitate absolută a actelor de primire în cler. a) Vocaţia(chemarea). Pentru a deveni membru al clerului, candidatul trebuie să prezinte vocaţie pentru această activitate harică. Deşi nu este o condiţie cu adevărat juridică, trebuie totuşi amintită în mod deosebit. b) Botezul valid. Numai laicii botezaţi valid pot să devină clerici. c) Sexul masculin. Biserica nu a recunoscut femeilor dreptul de a îngriji de afacerile interne ale Bisericii. d) Libertatea individuală. Prin această cerinţă se înţelege că cel care doreşte să devină cleric trebuie să exprime un consimţământ valid, neviciat de vreo presiune străină.Tot în cadrul acestei condiţii se cere candidatului să nu aibă antecedente penale. 2.Condiţii speciale. 2.1 Condiţiile fizice. a) Starea de sănătate. Candidatul nu trebuie să aibă boli sau handicapuri ce să împiedice exercitarea slujbelor şi a activităţii preoţeşti. b) Vârsta. În general, pentru episcopi vârsta minimă este de 35 de ani în Biserica Catolică şi de 30 de ani în cea ortodoxă, iar pentru presbiteri se cere vârsta majoratului. 2.2 Condiţii religios-morale a) credinţă solidă, pietate, zel în păstorirea sufletelor şi cumpătare. b) moralitate ireproşabilă. c) o bună reputaţie. d) problema căsătoriei preoţilor. La episcopi se cere să nu fie căsătoriţi, la fel ca şi la preoţii romano-catolici celibatul fiind o regulă imperativă, în timp ce pentru presbiterii ortodocşi şi greco –catolici căsătoria este permisă cu excepţia cazurilor în care au mai fost căsătoriţi sau au fost logodiţi de două ori. Potrivit canoanelor ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi ca 19 preoţi cei care trăiesc în concubinaj, care au contactat o căsătorie într-un grad de rudenie oprit sau care s-au căsătorit cu o adulteră. În cazul în care candidatul se hirotoneşte ca şi cleric necăsătorit, nu se va mai putea căsători după primirea harului. 3. Monahii. O treia stare în care se pot găsi membri Bisericii este cea monahală, mai cunoscută şi sub numele de călugărie. Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi prin perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o categorie diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Un laic poate îmbrăţişa starea monahală fără a fi neapărat cleric. Pentru a deveni monah sau membru al unui institut de viaţă consacrată, persoana botezată valid va alege, prin propria sa voinţă, să urmeze perceptele religioase creştine şi, mai ales, să depună cele trei voturi: votul ascultării (supunerea necondiţionată voinţei superiorilor), al castităţii şi al sărăciei (renunţarea la bunurile materiale). III. 2. PERSOANELE JURIDICE ÎN DREPTUL CANONIC În ceea ce priveşte persoanele juridice în prezent, dreptul canonic distinge, conform normelor din Codex Juris Canonici şi CCEO, între persoane juridice ecleziastice, adică cele recunoscute de drept sau de către autoritatea ecleziastică, şi persoane non ecleziastice, recunoscute de drept sau de autoritatea civilă. O altă clasificare oferită de normele canonice este aceea a persoanelor colegiale şi a celor non-colegiale privite ca şi universitas personarum, pe de o parte, şi a universalităţilor de bunuri, universitas rerum, pe de altă parte. În codul canonic actual se oferă o scurtă definiţie a acestor tipuri de persoane juridice. Astfel. o entitate de persoane care numără cel puţin 3 membrii este colegială dacă membrii săi îi determină acţiunile prin participare la luarea deciziilor, fie prin vot egal sau nu, în funcţie de normele legale sau prin statute; în caz contrar, persoana juridică este necolegială. Persoana non-colegială este înţeleasă ca fiind o entitate juridică compusă dintr-o masă de bunuri, corporale sau incorporale, afectate unui scop religios sau de caritate, atât spirituală cât şi temporală, şi recunoscută ca având aptitudinile juridice ale unei persoane fizice. 20 O altă specificitate a persoanelor juridice în dreptul canonic persoana juridică perpetuă; totuşi, se stinge dacă este în mod legitim suprimată de autoritatea competentă sau şi-a încetat funcţionarea de fapt timp o sută de ani. Fundaţiile. În dreptul canonic, fundaţiile joacă un rol important în administrarea bunurilor bisericeşti, atât prin forma lor de persoane cât şi în forma lor de acte juridice unilaterale sui generis. În drept sunt cunoscute sub numele de fundaţii pioase: Fundaţia pioasă autonomă. Universalitate de bunuri, patrimoniu distinct, o dată constituită, fundaţia este considerată ca fiind deja o persoană juridică, iar potrivit normelor canonice. Poate fi fie publică fie privată și are prin natura sa nota perpetuităţii. Actul constitutiv al unei fundaţii pioase poate să îi confere acesteia personalitate juridică canonică publică sau privată. Persoanele juridice publice sunt acelea ale căror scopuri sunt subsumate direct binelui public al Bisericii iar persoanele juridice private sunt constituite în principal pentru urmărirea binelui particular al fidelilor. Astfel, în fiecare eparhie va exista o instituţie specială pentru a primi bunurile şi ofrandele. De cele mai multe ori această instituţie îmbracă forma unei fundaţii care va recepta, prin acordul Ierarhului eparhiei, donaţiile efectuate de credincioşi. Fundaţia pioasă neautonomă. Fundaţia a fost definită în doctrina civilă ca fiind actul prin care una sau mai multe persoane, fizice sau juridice, decid afectarea irevocabilă a bunurilor, drepturilor sau resurselor realizării unei opere de interes general şi cu scop nelucrativ, operaţiunea rezumându-se, în forma sa cea mai puţin elaborată, la o liberalitate, donaţie sau legat, consimţită cu sarcina pentru beneficiarul ei- spital, universitate...- de a afecta bunurile primite unei activităţi determinate. Masa de bunuri destinată acestui uzaj nu este dotată, în sine, cu personalitate juridică, integrându-se patrimoniului celui care a primit- o. Fundaţia pioasă neautonomă împrumută o serie de caracteristici intime ale donaţiei, legatului, fiduciei, chiar şi a contractului sinalagmatic. Printre caracteristici amintim faptul că este în esenţă gratuită, realizată pe o perioadă limitată, are la bază o masă patrimonială de afectaţiune, poate lua ca formă de cedare a patrimoniului personei juridice publice atât forma donaţiei cât şi a testamentului, funcţionează pentru scopurile pioase. 21 Canonizarea Legii Civile Canonizare și subsidiaritate. Prin „canonizarea” normelor de drept laice se înţelege o compatibilizare a legilor statale cu legislaţia bisericească şi, nu în ultimul rând, o aplicabilitate deplină a acestora în sistemul canonic. Potrivit CIC, „Legile civile la care dreptul Bisericii trimite vor fi respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, în măsura în care nu sunt contrare dreptului divin şi dacă dreptul canonic nu dispune altfel”. În dreptul ortodox, biserica recunoaşte legilor civile caracterul de izvor de drept bisericesc. Subsidiaritatea are, din punct de vedere al dreptului canonic, două valenţe: prima dintre ele se referă la binomul dat de aspectul general al prevederilor codiciale, aplicabile Bisericii Catolice Universale, şi de prevederile proprii fiecărei Biserici particulare, precum şi de regulile stabilite pentru fiecare biserică de Conferinţa Episcopală Naţională. În fapt, prima accepţiune a subsidiarităţii, în dreptul canonic, rezultă din simpla aplicare a principiului specialia generalibus derogant, normele speciale completând dispoziţiile normelor generale. Mai mult, identic dreptului bisericesc ortodox, subsidiaritatea se bazează pe canoanele sinoadelor ecumenice primare care stabileau atribuţii autorităţilor ecleziastice inferioare. A doua accepţiune a principiului subsidiarităţii rezidă în aceea că legislaţia canonică referitoare la bunurile temporale nu poate avansa prea în detaliu, cauza fiind tocmai vocaţia universală şi non-naţională a Codului de drept canonic. Această accepţie secundă a principiului de subsidiaritate duce la ceea ce, în doctrina canonică, se referă la trimiterea la legea civilă (sau la canonizarea legii civile). Apropierea de legislaţia civilă se realizează prin mai multe tehnici: trimitere la norma civilă, renunţare la competenţă în favoarea sistemului civil, observarea atentă a anumitor norme cu valoare exemplificativă, respingerea dispoziţiilor contrare. Aplicarea principiului canonizării în dreptul bisericesc. Sunt canoane ce evidenţiază dreptul Bisericii şi al persoanelor juridice, publice sau private din Biserică, de a nu fi discriminate faţă de alte subiecte de drept în ceea ce priveşte dreptul de a achiziţiona bunuri 22 şi, în mod special, dreptul de a pretinde fidelilor anumite dări necesare pentru atingerea scopurilor proprii ale Bisericii precum şi dreptul credincioşilor de a transmite, în diversele moduri cerute de legislaţie, propriile bunuri Bisericii, pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia. CIC construiește un principiu general al canonizării legii civile. Se referă la o materie asupra căreia Biserica are competenţă legislatoare exclusivă şi asupra căreia Statul nu poate dispune. Dar, din diverse motive legate şi de natura obiectului supus reglementării, Biserica nu consideră oportun să intervină cu propriile sale norme într-o ramură care trebuie totuşi legiferată. Aceasta este raţiunea trimiterii la legea civilă. Prin trimiterea la legea civilă, sistemul laic de legi este înglobat de sistemul prin forţa voinţei legislatorului canonic, legile civile producând astfel efecte, fără a fi nevoie de o ratificare pe fiecare normă din partea autorităţilor ierarhice bisericeşti. Odată ce legea civilă este canonizată, îşi va produce efectele în materia asupra căreia dreptul bisericesc a realizat canonizarea, dar nu va deveni autonomă de sistemul legislativ laic. Orice modificare, adăugare, completare, abrogare, sau interpretări doctrinale şi jurisprudenţiale ale legii civile vor avea aceleaşi efecte şi în sfera dreptului canonic, la fel cum au în câmpul dreptului laic. În ceea ce priveşte competenţa de judecare şi aplicare a legii civile în dreptul bisericesc, aceasta revine atât judecătorului bisericesc, cât, mai ales, autorităţii ierarhice. Instanţele civile nu au competenţă, iar aplicarea legii civile va fi cenzurată şi realizată de autorităţile bisericeşti superioare şi de instanţele canonice, de aici apărând necesitatea ca judecătorii canonici să cunoască dreptul civil al statului respectiv. Prin intervenţia principiului subsidiarităţii legea canonică trimite la legea civilă ce reglementează anumite aspecte punctuale ale raporturilor juridice, rezervându-şi totodată dreptul de a cenzura aplicarea anumitor norme contrare dreptului divin sau principiilor imperative ale ordinamentului canonic. Exemple de canoanele care fac referire la legea civilă: constituirea tutelei potrivit legii civile, cât timp nu se dispune altfel de dreptul canonic; minorul emancipat potrivit legii civile poate avea un domiciliu propriu; adopţia realizată potrivit legii civile; remuneraţia onestă, efectuată conform prevederilor civile, a laicilor care au prestat un serviciu oarecare Bisericii; testamentul călugărilor va trebui să respecte, pe cât posibil, şi prevederile legii civile; logodna este reglementată de Bisericile particulare, în funcţie şi de legislaţia civilă sau de obiceiuri); o 23 căsătorie canonică care nu poate fi recunoscută sau celebrată potrivit dispoziţiilor civile etc. 21. Limitări ale principiului canonizării legii civile. Legile civile vor fi aplicate „dacă nu sunt contrarii dreptului divin sau dacă dreptul canonic nu dispune altfel”. În ceea ce priveşte neaplicarea legii civile, deoarece normele canonice dispun într-o altă manieră, se vor aplica normele bisericeşti. În locurile unde sistemul canonic dispune de propriile norme, automat se subînţelege excluderea dreptului laic şi implicit a canonizării acestuia. 22. Aplicarea legii canonice în legislaţia română. Prin apariţia Legii nr. 489/2006 – Legea cultelor –, se stabileşte că toate „cultele recunoscute se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice… Cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi”. Prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008 s-a recunoscut Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 1218/2008 s-au recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Normele canonice referitoare la bunuri vor fi recunoscute de dreptul român şi se vor aplica potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, iar normele civile vor fi receptate în dreptul canonic. ACTIVITATEA BISERICII Cele trei activități pe care le întreprinde Biserica în societate în urmărirea misiunii ei sunt: activitatea învățătorească (prima dintre sarcinile Bisericii), activitatea sfințitoare (exercitarea puterii sacramentale) și activitatea jurisdicțională. I.ACTIVITATEA ÎNVĂȚĂTOREASCĂ Cea dintâi formă a acestei lucrări a fost tocmai cea impusă de natura propovăduirii înseși, adresată, în perioada Bisericii primare, în principal către necreștini prin cuvântul Mântuitorului ce poruncise Sfinților Apostoli să meargă în toată lumea și să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă„. Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui 24 Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor. Lucrarea apostolilor a fost continuată de ucenicii lor, epsicopi, preoți, diaconi iar lucrarea sau activitatea lor îmbracă patru aspecte importante: 1. Lucrarea de păstrare a adevărului revelat ce se realizează la rândul ei prin: a) acte de păstrare nealterată a adevărului revelat, de către întreaga Biserică; Biserica, are un drept înnăscut de a predica și este infailibilă în integralitatea ei, bucurându-se de asistența Sfântului Duh. Pe de altă parte, nicio putere umană, oricare ar fi rangul său nu poate să se opună, în mod legitim, operei de evanghelizare duse de către Biserică. Învățătura Bisericii poartă asupra credinței (trebuie să crezi pentru a fi mântuit). b)prin acte de fixare în scris a acestui adevăr, de către scriitori inspirați a Sfintei Scripturi; Scrierile recunoscute unanim în Biserică sunt cele ale Sfinților Apostoli, ale discipolilor acestora care alcătuiesc Noul Testament. c) prin acte de întocmire a primelor mărturisiri ale credinței sau ale primelor simboluri ale credinței; d) prin întocmirea de expuneri mai detaliate și mai ample ale credinței sub fomră de catehisme sau cărți simbolice; e) prin întocmirea textelor religioase sau cultice; f) prin promovarea artei ca mijloc de afirmare constantă și de sprijinire a adevărurilor religioase. 2. Lucrarea de răspândire a adevărului revelat; 3. Precizarea și aprofundarea adevărurirlor de credință; 4. Apărarea adevărurilor de credință. ACTIVITATEA SFINȚITOARE, DE ADMINISTRARE A SFINTELOR TAINE Sfintele Taine. Una dintre misiunile Bisericii, încredințate ai de către Iisus Hristos, este administrarea Sfintelor Taine. Sfintele Taine sunt principalele instrumente de sfințire instituite de Iisus Hristos, prin care se sfințește viața credincioșilor, administrându-li-se Harul Divin. ”Sfintele Taine sunt acțiuni sensibile instituite de Hristos prin care se împărtășește Harul lui Hristos și se împărtășește Hristos cu cei care cred”. ”Taina este o lucrare sfântă în care, printr-un semn vizibil, este împărtășit credincioșilor harul nevăzut al lui Dumnezeu”. 25 Limba latină are doi termeni diferiţi pentru ceea ce ortodoxia denumește „taină” şi anume: misterium şi sacramentum.. Astfel, dogmatica ortodoxă utilizează noțiunea de Taină, în timp ce teoria catolică folosește termenul de Sacrament. Pentru unele dintre Sfintele Taine sau Sacramente (e.g. Botez, Cununie, Hirotonie) există un număr mai mare de rânduieli canonice cu privire la administrarea lor, producând prin urmare mai multe efecte juridice, în timp ce pentru alte Taine normele canonice reglementatoare sunt mai puține (Mirungerea, Euharistia, Taina Pocăinței) sau chiar lipsesc (Sfânta Taină a Maslului). Sfintele Taine sunt, conform dogmaticii ortodoxe și catolice, în număr de șapte: Sfânta Taină a Botezului (Sacramentul Botezului), Sf.Mirungere ( Sacramentul Confirmării), Euharistia, Sfânta Spovedanie (Confesiunea), Sfânta Hirotonie (Ordinarea), Sfânta Împărtășanie sau Maslul (Sacramentul Ungerii), Sfânta Cununie (Sacramentul Căsătoriei). Reguli generale privind Sfintele Taine/Sacramente. Persoanele care pot primi Sfintele Taine sunt numai creștinii, cu excepția Botezului, pe care îl primesc doar necreștinii. Persoanele care pot săvârși sau administra Sfintele Taine trebuie să fi primit anterior Taina Sfintei Hirotonii. Episcopii pot săvârși toate Tainele, presbiterii pe toate, cu excepția Tainei Hirotoniei iar diaconilor le este îngăduit să administreze doar Taina Botezului. În dreptul canonic catolic se consideră că, pentru ca sacramentele să își producă efectul haric, este nevoie să îndeplinească două condiții esențiale, care țin atât de forul extern, cât și de cel intern, și anume validitatea și liceitatea. În dreptul canonic catolic condițiile necesare validității sacramentelor nu le poate pune decât autoritatea supremă a Bisericii. Ca regulă generală, preoții catolici pot administra licit Sfintele Sacramente numai catolicilor. În cazurile speciale, în care unii credincioși catolici sunt obligați de împrejurări și utilitatea spirituală o cere pot primi Sfintele Sacramente ale Penitenței, Euharistiei sau Maslului de la clericii necatolici, dacă aceștia aparțin unei Biserici în care exisă valid acele sacramente. Preoții catolici pot administra în mod licit sacramentul spovedaniei, euharistiei și maslului creștinilor Bisericilor Orientale care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică dacă aceștia o cer și sunt pregătiți și dispuși în conformitate cu cerințele Bisericii Catolice. 26 Comun ambelor Biserici este că Tainele/Sacramentele botezului și al hirotoniei sunt irepetabile. TAINA/SACRAMENTUL BOTEZULUI Definiție. Apartenența de Biserică nu este dată prin simplul fapt al nașterii, nici ereditară și nici dobândită prin nașterea într-un loc specific. Administrarea Sfintei Taine a Botezului este primul act prin care se aplică puterea sfințitoare a Bisericii asupra persoanelor din afara creștinismului, aceștia devenind creștini după primirea ei. Sfânta Taină a Botezului este întemeiată pe învătăturile Mântuitorului: ” Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. 1.Cine poate săvârși Taina/Sacramentul Botezului. În Biserica ortodoxă, săvârșitorii Sfântului Botez sunt în mod obișnuit episcopii și preoții. Aceștia pot fi ajutați în lucrarea lor harică de către diacon iar în cazurile în care acestia nu pot săvîrși această Taină, Taina poate fi săvârșită doar de către un diacon sau chiar de către un laic, bărbat sau femeie, ori de un monah sau monahie, cu condiția ca aceștia să fie botezați în mod valid în numele Sfintei Treimi și să nu fie eretici. Poate săvârși Botezul și un cleric decăzut din treaptă, cu condiția să nu fie eretic. Astfel, în condiții excepționale, chiar și mama poate să își boteze propriul copil urmând ca, episcopul sau preotul, să completeze Botezul săvârșit din necesitate sau forță majoră, fără a afunda în apă pe primitor. În Biserica Catolică, în cazul unui botez solemn public, în mod obișnuit Miniștrii Sacramentului Botezului sunt episcopii, preoții și diaconii. Dar, este rolul episcopului diocezan, dacă găsește oportun, de a-i boteza pe adulții care au cel puțin 14 ani împliniți. Dacă clericul locului este absent sau împiedicat, un catehist sau o altă persoană însărcinată în acest scop poate conferi în mod licit Botezul, iar în caz de necesitate, orice persoană având intenția de a boteza. Botezul poate fi administrat prin urmare în cazuri de necesitate de către orice altă persoană, cleric sau laic, chiar și non creștinii putând boteza dacă însă au intenția de a face ceea ce face Biserica. În Bisericile Catolice Orientale, Unite cu Roma, botezul este reglementat și se precizează că botezul trebuie săvârșit de preotul paroh, de un preot desemnat de acesta sau de ierarhul locului. În caz de necesitate, se prezumă că acceptul preotului paroh a fost acordat. Totodată, în caz de necesitate sau de pericol de moarte, botezul poate fi adiministrat 27 de către un diacon, un alt cleric, un călugăr, un credincios sau credincioasă iar dacă nimeni care cunoaște modul de a boteza nu este prezent chiar și de tatăl sau mama copilului. 2. Asupra cui se poate săvârși Taina Botezului? Primitorii Tainei Botezului sunt, potrivit rânduielilor tradiționale și canoanelor Bisericii Ortodoxe, persoanele nebotezate (necreștinii), iar aceștia pot fi orice persoană umană în viață de orice vârstă, sex sau stare socială. Biserica Catolică consideră că poate fi botezată orice ființă umană încă nebotezată. Botezul este o Taină care se săvârșește doar o singură data. Botezul copiilor. Este tradițional ca, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică, botezul să se administreze copiilor, la vârste cât mai fragede. În cadrul celui de-al treilea sinod local din Cartagina, Sfântul Ciprian stabilește că Botezul trebuie administrat imediat după naștere. În cazul copiilor minori, care nu au ajuns la stadiul înțelegerii și deci a mărturisirii credinței creștine, Botezul se realizează prin asistarea botezaților de nași, care trebuie să fie creștini de aceeași credință, valid botezați, și să nu fie tatăl sau mama celui botezat deoarece între nași și fini se stabilesc legături de rudenie spirituală, care constituie impedmente la căsătorie. Pentru ca un copil să fie în mod legal botezat, trebuie ca părinții să își dea acordul, sau cel puțin unul dintre părinți sau dintre reprezentanții legali ai minorului, în lipsa părinților. O a doua condiție este aceea a existenței unei speranțe întemeiate că pruncul va fi educat în religia catolică. Dacă însă există o primejdie de moarte, copilul născut din părinți catolici poate fi botezat chiar împotriva voinței părinților. Și în dreptul bisericesc ortodox există norme canonice ce impun îndatorirea de a fi botezați imediat copii nou născuți, dacă se află în primejdie de moarte. În cazul copiilor găsiți sau din orfelinate, despre care nu se știe sigur dacă au mai fost botezați, fie în cazul adulților care nu știau sigur dacă au primit această Sfântă Taină, Botezul se săvârșește cu utilizarea unei rezerve care precizează că se administrează taina numai dacă primitorul nu a fost botezat în mod valid. O regulă interesantă prevede ca fetușii avortați vii vor fi botezați, dacă este posibil. 28 Fundamentarea unui asemenea text canonic este clară: Biserica Catolică condamnă ferm avortul. Fătul este pentru Biserică o ființă umană, ce trebuie respectată ca persoană. Fetușii avortați vii nu sunt un produs al corpului uman, sunt ființe vii ce au dreptul canonic de a fi botezați cu demnitate și într-o manieră responsabilă. Dacă se constată că fetusul este expulzat mort, nu se va realiza niciun botez. Efectele Sfântului Botez sunt, în principal de ordin dogmatic (ștergerea păcatului strămoșesc și a păcatelor personale), dar și de factură juridică, și anume dobândirea capacității depline în Biserică, în calitate de laic. TAINA/SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI În dreptul canonic, în mod obișnuit, căsătoria este receptată ca fiind o instituție de drept divin și natural cu un aspect dual, social-juridic și religios-moral, prin aceea că scopul ei este formarea unei familii indisolubile voinței umane. Conform învățăturii creștine, familia se întemeiază prin cununie și prin iubire deoarece ”familia presupune comuniune și comuniunea nu este posibilă fără iubire”. Deși noțiunile de Taină și Sacrament sunt sinonimice, Biserica Ortodoxă consideră căsătoria ca fiind o Sfântă Taină, în timp ce teologia catolică pune în prim planul sacramentului mariajului accepțiunea contractuală a acestuia. Taina cununiei în Biserica Ortodoxă. Căsătoria bărbatului cu femeia este definită ca Sfântă Taină în dogmatica Bisericii Ortodoxe. Taina Nunții este un act sfânt de origine divină, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică”. Sfântul Ioan Gură de Aur face să se vadă în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu:” când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci întrupare a lui Dumnezeu Însuși”. Unitatea despre care vorbește dogmatica ortodoxă privește legătura bărbatului cu femeia dincolo de actul juridic văzut și exprimat, ca o Taină ce cuprinde omul, integrându-l comuniunii pe cel creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Unitatea dintre bărbat și femeie este văzută ca unitatea dintre Hristos și Biserică, adică o unitate deplină, supranaturală și independentă de reglementările pământești. În concepția ortodoxă, săvârșitorul Tainei e, ca preot, reprezentantul Bisericii, prin acesta lucrând Duhul 29 Sfânt. Astfel, Taina Cununiei este săvârșită de preot (episcop, presbiter), mirii fiind subiecții asupra cărora se realizează Sfinta Taină. Sacramentul Căsătoriei în Biserica Catolică. ”Căsătoria este alianța matrimonială prin care un bărbat și o femeie constituie între ei o comunitate pe întreaga viață, ordonată prin natura sa binelui soților, precum și generării și educării copiilor, care a fost ridicată de Domnul Hristos la demnitatea de sacrament între botezați”. Actul ce naște căsătoria este consimțământul părților exprimat în mod legitim între persoane capabile din punct de vedere legal. Consensul marital reprezintă actul de voință prin care bărbatul și femeia se dăruiesc și se acceptă în mod irevocabil în scopul constituirii căsătoriei. Pentru Bisericile Orientale Unite cu Roma, căsătoria este ”alianța matrimonială, fondată de Creator și dotată cu legile sale, prin care bărbatul și femeia constituie între ei prin consimțământul lor irevocabil o comunitate pe toată viața, ordonată prin caracterul său natural, binelui comun al soților și nașterii și educării copiilor”. Căsătoria - contract și sacrament. Sfântul Augustin privea căsătoria sub aspect triptic: întâi contractul de căsătorie, apoi legătura de căsătorie și la urmă actul de consumare al căsătoriei sau efectele care sunt copii. Doctrina și legislația canonică actuale, atât latină cât și orientală, privesc căsătoria între botezați ca un contract consensual formal și, în același timp, un sacrament. Între botezați, nu poate să existe căsătorie validă, fără ca aceasta să fie totdată și un sacrament Din punct de vedere structural, elementul central și esențial al căsătoriei catolice este dat de acordul de voință al părților. Consensul trebuie dat de subiecți capabili, în măsură să își exprime voința în mod valabil și în forma prescrisă de legea canonică. Căsătoria validă între persoane botezate este numită încheiată, dacă nu este consumată. În dreptul canonic catolic se consideră că mariajul are două scopuri principale: binele comun al soților, precum și nașterea și educarea copiilor Texte scripturale referitoare la căsătorie. Două pasaje din cartea Genezei prezintă căsătoria ca fiind instituită de Dumnezeu, pentru a realiza o uniune monogamă a două ființe 30 ce vor deveni ”un singur trup”. Pe Adam și pe Eva ”i-a făcut” Dumnezeu ”bărbat și femeie”. Apoi a binecuvântat însoțirea lor, zicând: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl stăpâniți. Iisus Hristos reconfirmă, înalță și sfințește legea căsătoriei: ”N-ați citit că Cel Care i-a zidit întru început, bărbat și femeie i-a făcut”. Prin urmare ”pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” și ”ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”. Sfântul Apostol Pavel afirmă că ”în Domnul, nici femeia nu e fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, căci precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul vine din femeie și toate sunt de la Dumnezeu. Odată cu difuzarea creștinismului în Occident, a început utilizarea formei romane, care presupunea o logodnă fără efecte juridice, apoi încheierea căsătoriei uno ictu,prin schimbul consimțămintelor. Formarea consimțământului matrimonial. Codul canonic actual contine un principiu fundamental, potrivit căruia consimțământul nu poate fi substituit de nicio putere umană, în consecință, matrimoniul este privit ca un contract consensual, încheiat la momentul realizării acordului de voință. Noțiunii de consensualism pur i-a fost adăugat conceptul de copula (uniunea carnală) drept condiție a perfectării căsătoriei. În Vechiul Testament, legătura lui Dumnezeu cu poporul lui Israel se exprima nu numai de o manieră spirituală, ci și carnală. În această optică, Hristos s-a făcut om pentru a se uni cu Biserica sa iar această uniune a prefigurat căsătoria creștină. La jumătatea sec. al XII-lea, în Occident s-au elaborat două mari curente de gândire contrare, referioare la momentul încheierii căsătoriei. Pentru Gratian, canonist al Universității de la Bologna, căsătoria ce rezultă din simplul schimb de consimțăminte poate fi desfăcută. Opinie inspirată de modelul contractelor reale. Căsătoria consumată era absolut indisolubilă. A doua opinie, a Școlii de la Paris, era susținută de Pierre Lombardus, teolog la Universitatea din Paris, potrivit căruia legătura matrimonială este formată prin consimțământul părților (exprimat de praesenti), opus astfel logondei (consimțământ exprimat de futuro). Această uniune a soților care simbolizează uniunea lui Hristos și a Bisericii, este indisolubilă, chiar dacă consumarea carnală nu intervine. Caracterele căsătoriei. 31 1. Unitatea căsătoriei constă în unicitatea și exclusivitatea legăturii matrimoniale, în sensul că un singur bărbat poate să fie unit în cununie cu o singură femeie. Nu sunt admise diferitele forme ale poligamiei sau poliandriei sau cununii încheiate cât timp subzistă prima căsătorie. 2. Indisolubilitatea căsătoriei constă în perpetuitatea ei. Odată încheiată în mod valid și consumată (conform principiilor dreptului canonic catolic), respectiv săvârșită Taina Cununiei (potrivit dreptului bisericesc ortodox), căsătoria nu mai poate fi desfăcută prin voința soților sau a oricărei autorități umane. Condițiile de fond și formă ale căsătoriei. Privire generală. Căsătoria dintre botezați nu este supusă doar dreptului divin, ci și dreptului canonic, iar în ceea ce privește condițiile și efectele civile ale căsătoriei, Biserica recunoaște reglementările dreptului civil. Condițiile de fond ale căsătoriei. Potrivit Noului Cod Civil, condițiile de fond pozitive la încheierea căsătoriei sunt: consimțământul la căsătorie, vârsta matrimonială, iar impedimentele: sunt bigamia, căsătoria între persoane de același sex, rudenia directă sau colaterală în gradele prohibite de lege, adopția, tutela în ființă, alienația și debilitatea mintală. În BOR, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sfintei Taine a Cununiei sunt clasificate în patru categorii: condiții religioase, morale, fizice și sociale. Condițiile religioase sunt: Credința ortodoxă; a) botezul valid; b) primitorul ei să fie membru deplin al Bisericii; c) să nu existe o logodnă bisericească sau civilă cu o altă persoană; d) să nu fie căsătorită –căsătoria anterioară să fie declarată nulă, anulată, să fi încetat prin decesul celuilalt soț sau desfăcută prin divorț; e) Să nu fi fost căsătorită de trei ori, indiferent de modalitatea în care precedentele căsătorii au încetat sau dacă acestea au fost anulate sau declarate nule; f) Să nu fie de altă confesiune sau altă religie; g) Bărbatul să nu fi fost anterior hirotonit sau hirotesit în mod valid, nici măcar în treapta de ipodiacon h) Primitorii să nu fi depus voturile monahale; i) Nașii de căsătorie să fie ortodocși, cununați bisericește; j) Să existe dispensă în cazul unor impedimente religioase. 32 Condițiile morale sunt: a) să aibă conștiința de sine b) să aiba capacitatea de a consimți în mod liber; c) să fie morali; d) persoanele cu care se căsătoresc candidații la preoție să fie fecioare și de condiție morală ireproșabilă, adică să nu fie văduve sau divorțate; e) să nu existe legături de rudenie morale prohibite de Biserică; f) să existe, unde este cazul și sunt necesare, dispense de la anumite impedimente prohibitive la căsătorie. Condițiile fizice sunt a) Diferența de sex; b) Să dispună de sănătate fizică și de integritatea fizică necesară căsătoriei; c) Să aibă vârsta minimă necesară stabilită de legile civile și de cele bisericești; d) Să aibă capacitatea fizică necesară pentru îndeplinirea îndatoririlor conjugale; e) Să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei; f) Să nu existe înrudire fizică în gradele și situațiile prohibite de către Biserică; g) Să beneficieze de dispense, dacă acestea se pot acorda. Condițiile sociale sunt: a) Să aibă deplină libertate; b) Să aibă aprobarea autorității superioare sau a organelor competente, în cazurile cerute de lege; c) Să încheie în prealabil căsătoria civilă, făcând dovada acesteia; d) Să beneficieze de dispensele necesare. În Biserica Catolică se consideră drept condiție de fond existența consimțământului liber, valabil exprimat, care nu poate fi suplinit de nicio altă putere umană. Restul condițiilor intră în categoria impedimentelor. 33 Cine poate oficia Taina/Sacramentul Căsătoriei. În Biserica Ortodoxă, potrivit rânduielilor religioase și juridice, săvârșitorii Sfintei Taine a Cununiei pot fi numai episcopul și preotul, aceștia trebuind să aibă hirotonia validă și să nu se afle sub o pedeapsă canonică ce să îi impiedice de la săvârșirea Sfintelor Taine. Totodată, este necesară competența teritorială a săvârșirii Sfintei Taine a cununiei de către prelat. Pentru ca Sfânta Taină a Cununiei să poată fi săvârșită într-un mod valid, este necesară prezența fizică a preotului și a primitorilor ei. În BC, condițiile esențiale pentru validitatea formei căsătoriei canonice sunt: -Prezența bărbatului și femeii la locul încheierii căsătoriei, în persoană sau prin intermediul unui mandatar; -asistența unui ministru al cultului care funcționează legitim; -prezența a cel puțin doi martori. Sunt valide doar căsătoriile contractate în fața Ordinarului sau al preotului locului, sau în fața unui preot sau diacon delegat de către unul dintre aceștia, precum și în fața a doi martori. Acolo unde nu există nici preot nici diacon, episcopul diocezan, în baza autorizaței date de Sfântul Scaun, poate delega laici pentru a asista la căsătorie. Acești laici trebuie să fie potriviți misiunii încredințate, să fie capabili să dea o anumită cateheză viitorilor miri și să fie apți să îndeplinească într-un mod corespunzător liturghia căsătoriei. Acest gen de delegare nu există în prezent în România. Mirii trebuie să fie de față împreună, personal sau prin mandatar și trebuie să își exprime consimțământul prin cuvinte sau semne echivalente, dacă sunt în imposibilitate de a vorbi. Prin urmare, nu este permisă căsătoria contractată prin scrisori, telefon sau altă modalitate audiovizuală. În mod excepțional, dacă nu este posibil, fără grave inconveniente, de a avea sau de a găsi un asistent competent la căsătorie, potrivit legii, persoanele care vor să contracteze o căsătorie pot să o încheie valid și licit doar în fața martorilor: 1) în cazul unei primejdii de moarte (sau în iminența morții) și 2) în condițiile unei situații excepționale și speciale care durează cel puțin o lună. În concluzie, plecând de la diferențele de înțelegere ale căsătoriei, arătăm că în Biserica Ortodoxă Sfânta Taină a Cununiei poate fi administrată doar de episcopi și presbiteri, 34 în timp ce în Biserica Catolică Sacramentul Căsătoriei este săvârșit de miri, sacerdotul binecuvântând mariajul, condiție de formă necesară ad validitatem. Condițiile de formă ale încheierii căsătoriei. Dreptul canonic catolic stabilește că este apanajul Conferinței episcopale de a fixa regulile privind pe soți, precum și modalitatea de realizare a publicațiilor de căsătorie. Totodată, și dreptul bisericesc ortodox prevede ca preconizatul mariaj să fie anunțat prin așa numitele vestiri sau strigări, adică anunțarea consecutivă în trei duminici sau sărbători consecutive a hotărârii de a se căsători. Rânduielile canonice cu privire la modul de administrare al Sfintei Taine a Cununiei -persoanele care doresc să se căsătorească să se mărturisească și să primească dezlegare de păcate. -căsătoria să nu se săvârșească în vreme de post; -căsătoria să se săvârșească în biserică și după ritualul prescris de Biserică; -să nu se favorizeze, prin repetarea cununiei unor persoane valid cununate, vreo credință deșartă în legătură cu o astfel de repetare; - să se obțină dispensă în cazurile posibile În dreptul bisericilor orientale unite cu Roma, se prevede, sub sancțiunea nevalabilității, ca mariajul să fie celebrat ”într-un rit sacru în fața Ierarhului locului sau a preotului, căruia să îi fie conferită puterea de a săvârși în mod legal căsătorii, și în fața a doi martori”. Impedimentele la căsătorie. Definiție. În general, impedimentele la căsătoria canonică sunt circumstanțe de fapt, receptate în mod formal în norme juridice de drept divin sau de drept uman, care împiedică încheierea validă sau licită a unui matrimoniu. BC s-a mărginit să edicteze doar impedimentele dirimate, cu alte cuvinte orice impedimente care ”fac persoana incapabilă de a contracta căsătoria” Impedimentele pot fi introduse în Biserica catolică doar de către autoritatea canonică supremă (Papa, Conciliul Ecumenic) care are competență să stabilească situațiile în care dreptul divin prohibește căsătoria. Totodată, aparține aceleiași autorități să stabilească noi impedimente pentru persoanele botezate. Ierarhul locului poate să interzică persoanelor ce 35 aparțin de Dioceza sa, să celebreze căsătoria, însă doar pe o durată determinată și din cauze grave. În Biserica catolică nu se pot introduce noi impedimente prin efectul cutumei iar impedientele ale căsătorie emise de autoritățile civile nu produc efect în dreptul canonic dacă nu există ca atare în acesta din urmă. În BO, impedimentele care duc la nulitata absolută a căsătorie sunt stabilite doar prin izvoarele dreptului bisericesc (Sfânta Scriptură, canoanele apostolice sau cele sinodale, nomocanoane, scrierile Sfinților Părinți) în timp ce unele dintre impedimentele stabilite prin cutume duc doar la sancțiuni canonice ce pot fi aplicate preotului sau mirilor, fără efecte asupra validității încheierii cununiei. În mod tradițional, neîndeplinirea condițiilor de fond necesare căsătoriei (vârsta, lipsa sau vicierea consimțământului) sunt privite în doctrina canonică drept impedimente la căsătorie, fiind tratate ca atare. Consimțământul la căsătorie. Lipsa sau vicierea lui –impedimente la căsătorie. Cazuri speciale. Consimțământul în dreptul bisericesc orthodox. În dreptul bisericesc ortodox, este supus, prin efectul canonizării legilor civile, cerințelor cerute de legislația pozitivă. Astfel, o condiție de fond esențială pentru săvârșirea căsătoriei este consimțământul liber și reciproc al viitorilor soți. Potrivit NCC, căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora. Pentru valabilitatea consimțământului, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume să existe, să fie actual, liber exprimat, să fie dat în mod personal și simultan, public și constatat de către preot. Lipsa totală a consimțământului, alienația sau debilitatea mintală duc la nulitaea absolută a căsătoriei. Consimțământul trebuie să nu fie afectat de vicii. Viciile consimțământului sunt cele prevăzute și în doctrina civilă eroare asupra ident fizice a celuilalt soț, dol sau violență. Totodată, lipsa temporară a discernământului duce la nulitatea relativă a căsătoriei. Dreptul bisericesc ortodox a mai cunoscut un impediment, conex violenței, și anume răpirea. Consimțământul în dreptul canonic catholic. La fel ca și în dreptul civil, consimțământul părților constituie esența oricărui act juridic, și în special pe cel al căsătoriei. Consimțământul trebuie să fie lipsit de vicii însă viciile 36 cunoscute de dreptul canonic catolic și care aduc atingere manifestării conștiente a voinței la căsătorie sunt mai multe și mai fin delimitate decât în dreptul laic Deoarece în dreptul catolic nu există noțiunea divorțului (care survine de cele mai mult ori pentru motive ulterioare încheierii ei), căsătoria fiind astfel strict indisolubilă, legislația și doctrina au dezvoltat foarte mult teoriile referitoare la nulitatea absolută/relativă a mariajului, pentru motive anterioare sau concomitente unirii soților prin cununie. Viciile de consimțământ comune cu dreptul civil sunt: eroarea, dolul, violența. a)Eroarea asupra persoanei fizice cu care se va încheia căsătoria duce la invalidarea actului. Însă eroarea asupra calităților unei persoane, oricare ar fi cauza contractului, nu duce la nulitatea căsătoriei, cu excepția cazului în care acea calitate a fost în mod direct și principal vizată. b) Dolul - teama de a nu aduce atingere principului indisolubilității căsătoriei a determinat Biserica să excludă dolul dintre motivele principale ale nulității mariajului. Totuși se prevede că este invalidă căsătoria contractată de o persoană înșelată printr-un dol comis pentru a obține consimțământul său și care poartă asupra unei calități a celeilalte părți, de natură a perturba grav comunitatea de viață conjugală. c)Violența sau temerea. Potrivit normelor canonice, este invalidă căsătoria încheiată sub efectul violenței sau a unei temeri grave provenite din exterior, chiar dacă nu produce intenționat, de o așa manieră încât, pentru a se elibera, o persoană este constrânsă să se căsătorească. Violența poate fi fizică sau psihică, directă sau indirectă, efectul principal fiind vicierea consimțământului. Legat de temerea reverențioasă s-a arătat în jurisprudența rotală că această temere este lejeră în sine, neducând la anularea căsătoriei, dar poate fi în mod facil calificată ca o viciere a consimțământului cu efectul direct al anulării mariajului. Viciile de consimțământ proprii dreptului canonic catolic I.Incapacitățile. Sunt incapabili să contracteze căsătoria persoanele: 1. care nu au un uzaj suficient al rațiunii; 2. care suferă de o gravă lipsă de discernământ 3. care din cauze de natură psihică nu pot să își asume obligațiile esențiale ale căsătoriei. Primele două cazuri aduc atingere structurii momentului nașterii matrimoniului, în timp ce al treilea caz se referă la dimensiunea funcțională a consimțământului care se proiectează 37 asupra dezvoltării ulterioare a căsătoriei și care constă în incapacitatea de a îndeplini orice sarcini derivate din pactul nupțial. 1.Uzajul insuficient al rațiunii. Dispoziția canonică nu solicită o deplină maturitate psihică și o perfectă sănătate mentală; în acest sens, ”utilizarea rațiunii” trebuie sa fie ”suficientă”, fără însă a specifica eventuale cauze ale acelei lipse. Se consideră că se supun normei ”adulții care nu au ajuns la un uzaj suficient al rațiunii și, dacă l-au avut, l-au pierdut; adulții care au uzajul rațiunii în mod grav perturbat (cee a ce se verifică în general în cazul unei psihoze, ori în cazul schizofreniei sau la epilepsie, precum și la obsesii, nevroze temporare, psihopatii, hipnoze, intoxicații cu alcool sau substanțe stupefiante), adulții care au în mod normal rațiune dar sunt împiedicați de a o folosi din cauza unei perturbări actuale, de exemplu din cauza unui traumatism cranian. 2.Lipsa gravă de discernământ. Discernământul la care se face referire în acest canon este un concept relativ, legat de ceea ce se înțelege prin drepturile și obligațiile esențiale ale căsătoriei. La o primă analiză, nu există o diferență notabilă de natură între cazurile prevăzute la pct. 1 și 2. Cu toate acestea, câteva diferențe pot fi decelate: pct. 1 se referă la o situație de incapacitate în a înțelege în abstract căsătoria în caracteristicile sale structurale iar pct. 2 afirmă incapacitatea de a da un consimțământ valabil de către persoana care, în încercarea de a înțelege care sunt drepturile și obligațiile derivate din căsătorie, prezintă insuficiențe în momentul determinării și formării voinței la căsătorie. În jurisprudența Sfintei Rote Romane, s-a încercat a defini și a circumscrie realitatea lipsei grave de discernământ: -”maturitate în ordinea relațional conjugală, care trebuie înțeleasă ca o anumită maturitate a sexualității privite în dimesiunea sa umană ce permite schimbul interpersonal prin care un bărbat și o femeie se dăruiesc reciproc printr-o legătură irevocabilă”. -”o apreciere critică a căsătoriei” care depășește simpla cunoaștere noțională a acestui mod de viață -”libertatea internă” fără de care ar fi falsificată motivarea subiectului. 38 În limbajul profan, toate aceste manifestări pot fi rânduite sub denumirea comună de imaturitate afectivă. Într-adevăr, imaturitatea afectivă nu este, prin ea însăși, o cauză de nulitate a căsătoriei, ea trebuie să provină sau să exprime o gravă lipsă de discernământ. O altă manifestare a lipsei grave de discernământ provine dintr-un atașament de tip patologic față de un membru al familiei sale, în general de mamă, de soră sau frate, sau de o mătușă 3. Incapacitatea de asumare a obligațiilor esențiale ale căsătoriei. Se poate întâmpla ca o persoană, perfect conștientă asupra obligațiilor esențiale ale căsătoriei, să fie în imposibilitate de a-și le asuma ori a și le îndeplini.. Accentul se pune, în această ipoteză, nu asupra capacității subiectului de a consimți matrimonial, ci asupra capacității lui de a executa acel consimțământ. O astfel de incapacitate își poate avea originea în anomalii psihosexuale (hipersexualitatea, masochismul, sadismul sau homosexualitatea) Incapacitatea poate proveni și din anomalii psihologice, cum ar fi paranoia, personalitatea psihopatică, tulburări ale personalității dar și alcoolismul. Este evident că, pentru a se ajunge la privirea acestor situații de fapt ca și cauze de nulitate, trebuie să fie probată ”grava dezordine psihică sau o psihopatie gravă și nu viciile obișnuite de caracter care împiedică comuniunea deplină și perfectă a vieții conjugale și care pot fi corijate cu timpul” Jurisprudența rotală arată că acest tip de incapacitate trebuie să fie perpetuu și iremediabil. II. Eroarea doctrinală. Această incapacitate se referă la eroarea ce poate purta asupra unei proprietăți esențiale a căsătoriei creștine (unitatea sau indisolubilitatea). O asemenea eroare nu viciază consimțământul matrimonial cât timp rămâne în domeniul conceptual și ”nu este determinantă pentru voință”. De exemplu, un contactant ar putea considera că divorțul este o soluție subînțeleasă în cazul unor neînțelegeri conjugale. IMPEDIMENTELE DIRIMANTE LA CĂSĂTORIE în Dr Catolic 39 1.Vârsta. Începând cu ajungerea la pubertate, bărbatul și femeia sunt apți din punct de vedere fizic să procreeze. Normele canonice catolice și ortodoxe, alături de legile civile, prevăd o vârstă minimă pentru căsătorie. Vârsta minimă la catolici pentru încheierea unei căsătorii valide este de 16 ani împliniți la bărbați, repectiv 14 ani împliniți la femei, însă este dreptul Conferinței Episcopale să fixeze o vârstă mai mare pentru o căsătorie licită. În situația canonizarii legii civile, în sistemele juridice în care vârsta minimă a căsătoriei este stabilită prin norme imperative iar aceasta este mai mare decât cea prevăzută în dr. Catolic, se va aplica legea civilă. Dreptul bisericesc ortodox stabilește vârsta minimă cerută pentru săvârșirea Sfintei Taine a Cununiei cu repectarea normelor civile imperative ale NCC, care

Curs Drept Canonic PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue