Conceptul Dreptului PDF

CONCEPTUL DREPTULUI 7. Tipologia dreptului De-a lungul timpului s-a încercat gruparea sistemelor juridice naţionale în categorii mai largi, ţinându-se cont de diferite criterii, cu un scop practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile dintre aceste sisteme, precum şi dintre componentele...

CONCEPTUL DREPTULUI 7. Tipologia dreptului De-a lungul timpului s-a încercat gruparea sistemelor juridice naţionale în categorii mai largi, ţinându-se cont de diferite criterii, cu un scop practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile dintre aceste sisteme, precum şi dintre componentele acestora – instituţii juridice, reglementări juridice – şi de a propune îmbunătăţirea acestora 1. Criterii folosite pentru a grupa mai ales sistemele de drept privat sunt dintre cele mai diverse. Astfel, spre exemplu, un criteriu folosit a fost cel al evoluţiei istorice a dreptului 2, în funcţie de care s-a distins între: dreptul incipient (drept specific perioadei de sfârşit a comunei primitive); dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern şi dreptul contemporan. În cadrul acestuia din urmă s-a distins între dreptul societăţilor democratice şi dreptul ţărilor în curs de dezvoltare. O altă clasificare a avut drept criteriu organizarea socială, distingându-se între dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist. Una dintre cele mai cunoscute şi mai des invocate clasificări a sistemelor de drept este cea făcută de René David care a clasificat dreptul în mari sisteme sau familii de drept în funcţie de trei criterii: comunitatea principiilor, comunitatea izvoarelor şi comunitatea limbajului juridic. În clasificarea pe care a făcut-o, René David a ţinut cont practic şi de un bazin de civilizaţie, inclusiv juridică, în care au apărut şi s-au dezvoltat aceste sisteme de drept. Astfel au fost identificate familia sau sistemul de drept romano-germanic; familia sau sistemul de drept anglo- saxon; familia sau sistemul de drept socialist; familia sau sistemul drepturilor religioase sau tradiţionale. a. familia de drept romano-germanică Este una dintre cele mai răspândită familii de drept ce poate fi regăsită şi pe alte continente urmare a exportului de legislaţie practicat de statele care au deţinut la un moment dat întinse imperii coloniale sau doar colonii3. Am putea aprecia astfel că denumirea acestei familii de drept este una convenţională, sistemele de drept care pot fi încadrate în această familie de drept putând avea sau nu originea în dreptul roman, prin transmiterea acestuia fie prin 1 intermediul dreptului francez, fie prin al dreptului german, cert este că prin modul de receptare, chiar şi indirect, au ajuns totuşi în contact cu dreptul roman, precum şi cu celelalte două sisteme de drept. Apariţia acestei familii de drept este rezultatul unui îndelungat şi complex proces istoric ce a permis formarea unei perspective comune asupra instituţiilor juridice, dar şi a unor elemente comune, precum: legea scrisă faţă de cutumă sau obicei; codificarea normelor juridice din dreptul civil sau comercial; sistematizarea riguroasă a ramurilor de drept. Formarea acestei familii de drept are ca punct de plecare dreptul roman a cărui preluare, receptare se produce prin intermediul Şcolii glosatorilor4 şi a postglosatorilor5, începând cu secolul al XIII – lea. Astfel pornindu-se de la Corpus Juris Civile a lui Justinian, mai ales de la Digestele din acest cod, de la codificările existente în sec. al XV-lea şi sec. al XVI-lea, de la explicaţiile date, prin note - glose, lucrării lui Justinian6 valorizând litera textului, precum au făcut glosatorii, sau de la principiile generale deduse din textele gloselor pentru a fi aplicate la soluţionarea conflictelor din practică, precum au făcut postglosatorii, au fost create coduri precum: Codul bavarez din 1756, Codul prusian din 1794, Codul civil francez, austriac sau german din sec. al XIX-lea sau codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911 7. Fiind o familie de drept care-şi găseşte rădăcinile pe continentul european, într-o perioadă în care rolul bisericii este puternic resimţit în societate, se va resimţi şi o influenţă a dreptului canonic clasic prin Codex iuris canonici, o culegere de acte normative fundamentale ale bisericii catolice elaborată în sec. al XVI – lea, precum şi prin Codex iuris canonici adoptat în 19178 şi intrat în vigoare începând cu 1918, fiind abrogat în 1983, prin care sunt reglementate principiile acestui drept, normele aplicate clerului, credincioşilor şi laicilor, normele privitoare la locaşurile sfinte sau la venerarea divinităţii, normele privitoare la procedurile aplicabile, precum şi faptele necorespunzătoare ce pot fi săvârşite şi pedepsele aplicate, norme care vor surprinde şi transformările produse în rândurile societăţii. Dreptul francez este unul dintre cele două, alături de cel german, care va contribui la formarea şi dezvoltarea acestei familii de drept. De-a lungul timpului a cunoscut 3 mari perioade: perioada dreptului vechi ce se întinde până la momentul Revoluţiei franceze de la 1789; perioada aşa-numitului drept intermediar specific perioadei Revoluţiei franceze până la momentul în care încep codificările în timpul lui Napoleon, respectiv perioada contemporană ce ţine până în zilele noastre. Dacă dreptul vechi a fost un drept preponderent cutumiar, cutumele începând a fi cuprinse în culegeri din sec. al XIII-lea pentru ca în a doua jumătate a sec. al XV-lea, Regele Charles al VII-lea să impună obligaţia redactării cutumelor, iar actele normative emanate de la rege să fie mai rar adoptate, începând cu cea de-a doua perioadă, actul normativ – legea scrisă va fi cea care va căpăta un rol preponderent în crearea dreptului. Rolul legii scrise a fost întărit de procesul de codificare desfăşurat în perioada lui Napoleon când în 1804 apare Codul Civil, prin 2 unificarea legilor redactate între 1803 şi 1804, pentru ca în 1806 să apară Codul comercial, iar în 1807 Codul de procedură civilă, astfel fiind puse bazele dreptului privat francez. Dreptul francez se va răspândi9 în mai multe state prin următoarele modalităţi: - prin propagarea acestuia chiar prin intermediul campaniilor militare pe care le-a purtat Napoleon, astfel ajungând în Belgia, Luxemburg, Germania sau Italia; - prin preluarea sa datorită calităţilor sale, astfel precum s-a întâmplat în state precum: România, Portugalia, Spania sau chiar Egipt; - prin impunerea acestuia direct în coloniile franceze, la începutul secolului al XX-lea, unde a şi rămas chiar şi după declararea independenţei de către acestea; - prin "exportarea" acestuia de către state care l-au preluat prin una dintre cele două modalităţi menţionate anterior şi care l-au impus în propriile colonii, astfel precum au procedat Spania, Portugalia sau Olanda, putându-se astfel vorbi despre receptări de gradul 2 sau chiar 3. Dreptul civil german s-a desprins total de cel francez odată cu adoptarea la sfârşit de secol al XIX-lea a Codului civil german10, fiind promulgat în 1869 şi intrat în vigoare în 01 ianuarie 1900, deşi un moment important în istoria dreptului german a fost reprezentat de codificarea realizată în Prusia, în 1794, a unor reglementări din domeniul: dreptului privat, dreptului constituţional; dreptului administrativ; dreptului penal şi a dreptului canonic. Acest cod s-a remarcat printr-o structură originală, definirea unor concepte juridice de bază, precum şi prin folosirea unui limbaj cât mai tehnic11. Dreptul civil german îşi va face simţită influenţa în dreptul unor state precum: Grecia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Italia, Japonia, Brazilia, China 12. În prezent sistemele naţionale ce se regăsesc în această familie de drept, pot fi grupate în funcţie de cum au fost influenţate în apariţia, dezvoltarea sau consolidarea lor de unul dintre cele două sisteme – francez şi german, mai ales de coduri civile. Astfel putem vorbi despre: 1. sistemul de inspiraţie franceză – sistemele de drept din cadrul acestuia au avut ca model Codul civil francez de la 1804; 2. sistemul germano-elveţiano-italian - sistemele de drept din cadrul acestuia au avut ca model Codul civil german de la 1900; 3. sistemul ţărilor nordice – sisteme de tradiţie romană cu puternice influenţe germane, dar și de common law. b. familia de drept anglo-saxonă Cele două familii de drept – cea romano-germanică și cea anglo-saxonă s-au dezvoltat în paralel pe continentul european, evitându-se şi ignorându-se reciproc 13, cu toate că ambele îşi au trag seva tot din dreptul roman. Dreptul anglo-saxon s-a impus pe teritoriile ce au format coloniile britanice şi care, chiar dacă la un moment dat, şi-au declarat independenţa, nu au renunţat la această familie de drept, 3 eventual şi-au personalizat-o, şi-au adaptat-o propriilor lor realităţi şi necesităţi. Astfel o întâlnim în Marea Britanie, dar nu şi în Scoţia care are propriul sistem juridic, în Statele Unite ale Americii, mai puţin în statul Louisiana, în Canada, dar nu şi în Quebec, în Australia şi în Noua Zeelandă. Întâi de toate este necesar a preciza că termenul de common-law este folosit atât într-un sens larg (lato sensu) caz în care se are în vedere întregul sistem britanic de drept, anume un veritabil drept al precedentelor în care judecătorul a făcut legea, cât şi într-un sens restrâns (stricto sensu) caz în care se referă exclusiv la precedentele judecătoreşti. Această familie de drept are trei ramuri principale: 1. Common-law14 – reprezintă rezultatul unificării la nivelul întregului regat, a cutumelor locale ce au fost în vigoare înainte de cucerirea normandă şi care au fost menţinute ulterior în baza unei declaraţii a lui Wilhelm Cuceritorul. Unificarea acestor cutume a fost realizată de curţile regale de la Westminister, curţi ce se desprind din Curia regis care avea rol şi de instanţă regală, şi care se distanţează de rege. Dacă în sec. al XIII-lea existau trei astfel de curţi specializate fiecare pe un anume domeniu: penal, financiar sau de proprietate funciară, ulterior vor dobândi o competenţă generală, pentru ca între 1873-1875 să se reorganizeze în Curtea superioară unică în cadrul căreia, în 1971, se vor înfiinţa trei secţiuni: High Court of Justice, Crown Court şi Court of Appeal. Regula precedentului judecătoresc se va contura începând cu sfârşitul sec. al XVIII-lea când printr-un mecanism specific - stare decisis hotărârile judecătoreşti pronunţate în diferite cazuri încep să formeze un sistem de drept închegat. Astfel hotărârile judecătoreşti pronunţate de anumite instanţe de judecată devin obligatorii pentru situaţii juridice care, deşi nu sunt identice din punct de vedere al situaţiilor de fapt, au în comun acelaşi ratio decidendi, adică motivele pentru care s-a ajuns la aceeaşi hotărâre de către instanţe diferite sunt aceleaşi. 2. Equity – reprezintă acele reguli prin care s-a adus o ajustare, o îmbunătăţire regulilor de common-law urmare a perimării acestora pentru a putea corespunde, astfel, noilor realităţi sociale. Printr-o lege din 187315 s-a stabilit o prioritate a Equity în situaţia în care acesta ar intra în conflict cu common-law. 3. Statutary law – reprezintă regulile de drept create prin legi (statute) şi au apărut tot ca o necesitate pentru ca dreptul anglo-saxon să facă faţă schimbărilor apărute în realitatea socială, prin intermediul acestora aducându-se acele modificări, completări necesare pentru ca acest drept jurisprudenţial prin excelenţă să se adapteze şi să poată acţiona în contextul unor noi realităţi. Cu toate acestea prin dezvoltarea acestei componente a dreptului anglo-saxon nu au fost introduse instituţii precum abrogarea legilor, precum nici nu este acceptată căderea în desuetudine a acestora ceea ce face din acest drept unul stufos, a cărui încorporare în culegeri de acte normative este aproape imperativă. 4  Spre deosebire de sistemul anglo-saxon din Marea Britanie, în Statele Unite ale Americii iniţial s-a recunoscut primelor colonii o autonomie legislativă, precum şi una judiciară putând astfel să fie create şi reguli juridice proprii. Prin Cazul Calvin din 1608, cunoscut şi precum Cazul Postnati, s-a stabilit că dreptul englez îi va urma pe supuşii britanicii ce se stabilesc pe teritorii ce n-au fost stăpânite până atunci de naţiunile civilizate, în măsura în care sunt potrivite cu condiţiile de viaţă existente în acele teritorii. Odată cu declararea independenţei în 1776, SUA va recunoaşte şi va menţine din dreptul anglo-saxon doar două componente: Common-law şi Equity. Cât priveşte Statutary law, acesta nu a fost preluat, noul stat adoptându-şi propriile legi, statute. Mai mult decât atât, printr-un amendament adus Constituţiei SUA 16, al X-lea, în 1791, s- a recunoscut competenţa legislativă a statelor membre ale statului federal, dar doar în situaţii excepţionale şi dacă prevederile constituţionale permit în acest sens. Cât priveşte Common-law se poate vorbi mai mult despre unul al statelor membre ale federaţiei, decât despre unul al federaţiei. Atât Common-law-ul cât şi Equity-ul fac obiectul unor sistematizări şi încorporări, existând chiar şi unele iniţiative, în state precum: Dakota de Nord, Dakota de Sud sau California, de elaborare a unor coduri prin care, de fapt, se încearcă consolidarea jurisprudenţei existente, nefiind veritabile coduri, anume acte normative ce reglementează în principal într-un anume domeniu. c. familia de drept musulman - este o familie de drept ce încearcă să ofere o continuitate primelor legiuri din zona sumero-akkadiană. Este specifică unor state precum cele arabe; dar şi în altele precum: Pakistan, Bangladesh, Afganistan, Indonezia, Iran. Această familie de drept este centrată pe religia Islamului prin care sunt fixate dogmele ce trebuie crezute de fiecare musulman şi prin care este stabilită acea cale de urmat ce cuprinde reguli privind organizarea statului, de drept penal, de dreptul familiei pe care un credincios trebuie să le respecte pentru a pune-n aplicare principiile fundamentale ale învăţăturii Profetului17. Se caracterizează prin staticitate şi stabilitate, izvoarele sale fiind reprezentate de fondul cutumiar din zona sumero-akkadiană, doctrină, precum şi cartea religioasă, iar în cadrul acesteia cel mai important loc este ocupat de Coran care nu cuprinde doar dogme religioase, ci şi norme juridice, din cele peste 6000 de versete, cel puţin 10% reprezentând astfel de reguli de conduită. Alături de Coran, norme şi cu caracter juridic se regăsesc în Sunna - carte religioasă care cuprinde faptele şi spusele Profetului şi care sunt cuprinse în obiceiuri/tradiţii acceptate de acesta şi pe care jurisconsulţii şi teologii se bazează pentru a explica mai bine înţelesul legii islamice. Dreptul musulman mai are ca izvoare şi Idjma – ce cuprinde preceptele învăţaţilor, şi Ijtihad – ce 5 cuprinde interpretările independente şi originale ale problemelor juridice care nu sunt neapărat prevăzute în Coran18, putând fi apreciată a fi o culegere de jurisprudenţă. d. familia de drept hindus – reprezintă dreptul comunităţii ce a aderat la religia hindusă şi care se bazează şi în prezent pe sistemul castelor. Izvorul principal al acestei familii de drept este doctrina religioasă şi, mai ales, textele sacre SRUTTI care cuprind cele patru Vede – cărţile sfinte ale brahmanilor, dar şi cutuma care s- a creat în baza acestor cărţi religioase. Dobândirea independenţei a permis fostelor state, mai ales Indiei, a-şi crea propriul sistem juridic bazat, însă, pe principiile religioase şi pe sistemul juridic tradiţional pe care au încercat să le adapteze realităţilor contemporane. Acest nou sistem de drept a preluat însă şi din sistemul britanic elemente specifice de drept jurisprudenţial. Alături de aceste familii de drept, de-a lungul timpului, s-au format sau s-au particularizat sisteme de drept precum cel chinez, japonez sau cel al Africii Negre şi al Madagascarului. e. dreptul Uniunii Europene Calitatea de membru al Uniunii Europene începând cu 01 ianuarie 2007 ne obligă să luăm în considerare o nouă familie de drept, una dintre cele mai recent apărute în rândul acestor familii de drept, care prin specificul său a determinat crearea unei noi ordini juridice la nivelul acestei uniuni. Crearea acestei ordini juridice a fost posibilă ca urmare a existenţei unei voinţe autonome care nu reprezintă suma voinţelor individuale ale statelor membre, ci se doreşte a fi o voinţă superioară celei a statelor membre, Uniunea Europeană propunându-şi să alăture şi chiar să îmbine naţionalul – specific fiecărui stat membru cu supranaţionalul – specific chiar Uniunii. Această nouă ordine juridică specifică Uniunii Europene poate fi structurată în: - dreptul originar (primar) reprezentat de tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene, care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit scopurile acestuia, adică normele juridice care provin direct de la statele membre; - dreptul secundar (derivat) format din ansamblul actelor normative adoptate de instituţiile, organele, oficiile, agenţiile abilitate ale UE, în vederea realizării obiectivelor unionale fixate în izvoarele originare de drept unional; - dreptul nescris – reprezentată de reguli cutumiare, de principiile generale de drept, precum: solidaritatea între statele membre; echilibrul instituţional; egalitatea persoanelor în faţa unei autorităţi administrative; securitatea juridică; proporţionalitatea; dreptul la apărare; 6 neretroactivitatea controlul judiciar eficient; dar şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. - dreptul complementar ale dreptului Uniunii Europene – reprezentat de acordurile încheiate de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau anterior aderării la Uniunea Europeană acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale. Această ordine juridică a Uniunii Europene se încadrează în ordinea juridică naţională având chiar un rang prioritar faţă de aceasta, în principiu. 8. Sistemul dreptului Dreptul nu există prin simplă alăturare, printr-o coexistenţă accidentală a unui număr de norme juridice, ci el există ca un sistem. Structura sa implică o reţea de relaţii a căror organizare şi ierarhizare constituie un sistem. Sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat şi logic, care implică relaţia întreg- parte. Doctrina defineşte sistemul dreptului ca fiind rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor dreptului, fiind vorba de o unitate obiectiv determinată. Sistemul legislaţiei nu trebuie confundat cu sistemul dreptului pentru că reprezintă organizarea legislaţiei pe baza unor criterii alese de legiuitori. Dreptul dintr-un stat se prezintă ca un sistem structurat potrivit unor anumite criterii determinate de anumite cerinţe principiale, obiective. Oricât ar fi de diferite prin conţinut şi formă, normele juridice ale unui stat au o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi organizate într-un anumit sistem. Comunitatea principiilor dreptului statului respectiv, structura economică şi politică a societăţii determină o concordanţă internă a ansamblului normelor juridice din acel stat. În cadrul acestei unităţi a sistemului de drept se formează grupe de norme juridice distincte, după diferite criterii. Normele juridice nu acţionează izolat, ci într-un ansamblu grupat pe anumite criterii, formând împreună ramuri de drept şi instituţii juridice. Şi normele juridice grupate în aceste ramuri de drept nu sunt complet separate de normele din alte ramuri, ci dimpotrivă, există o armonie, o concordanţă între ele. Putem afirma astfel că sistemul de drept dintr-un stat reprezintă structura internă (organizarea) a dreptului din acel stat, sistem prin care se realizează atât unitatea normelor juridice, cât şi gruparea lor pe ramuri de drept şi instituţii juridice. Importanţa cunoaşterii sistemului de drept rezidă în aceea că: 7 - ajută autorităţile publice, organele de stat (şi în primul rând cele din puterea legislativă) în procesul de elaborare, respectiv de modificare şi completare a dreptului, în descoperirea şi completarea unor lacune legislative, în eliminarea reglementărilor juridice perimate (învechite). - contribuie totodată la perfecţionarea interpretării şi aplicării dreptului, descoperirii legăturilor şi interdependenţei dintre diferitele instituţii juridice, norme juridice, etc. - constituie baza clasificării ştiinţelor juridice (în ştiinţe de ramură), facilitând cercetarea juridică şi buna organizare a predării acestor ştiinţe, în acest caz putându-se vorbi despre o importanţă didactică şi ştiinţifică a cunoaşterii sistemului dreptului. Criteriile care stau la baza diviziunii sistemului dreptului pe ramuri de drept şi instituţii juridice sunt mai multe, dar cel principal, fundamental, recunoscut de majoritatea autorilor este cel al obiectului reglementării juridice. Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege un anumit grup de relaţii sociale, relaţii care au anumite trăsături specifice ramurii de drept respective. Caracterul distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale într-un anumit domeniu sau sector social fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme juridice. Alături de criteriul de bază, fundamental, acela al obiectului reglementării, în literatura juridică s-au mai reţinut şi alte criterii pentru determinarea şi delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte. Acestea sunt cunoscute ca fiind criterii auxiliare. Astfel putem distinge: a. După metoda de reglementare. Prin metoda de reglementare se înţeleg mijloacele folosite de stat, de regulă prin intermediului autorităţii legiuitoare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra diferitelor relaţii sociale, pentru a stabili poziţia în care se află, unele faţă de altele, subiectele de drept în cadrul unui raport juridic. Se deosebesc astfel, metoda egalităţii juridice a subiectelor, respectiv cea a inegalităţii subiectelor de drept cunoscută (ca fiind şi metoda autoritară), metoda recomandării, etc. De reţinut că aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, după cum într-o ramură de drept pot fi folosite mai multe metode de reglementare. Astfel, în dreptul civil metoda caracteristică de reglementare este în principal aceea a egalităţii juridice a subiectelor (a părţilor) în cadrul unui raport juridic. În schimb, în ramura dreptului administrativ sau a dreptului financiar sau a dreptului constituţional, poziţia subiectelor de drept în cadrul unui raport juridic este, în marea majoritate a raporturilor juridice de subordonare, adică metoda autoritară (de inegalitate a poziţiei subiectelor de drept). Deoarece metoda de reglementare, aşa cum s-a arătat, poate fi aceeaşi şi pentru alte ramuri de drept, un alt criteriu s-a stabilit a fi: 8 b. Caracterul normelor juridice care formează acea ramură de drept. Din acest punct de vedere se pot distinge: Pentru ramura dreptului civil, dar și altele din sfera dreptului privat sunt specifice normele juridice dispozitive, care la rândul lor pot fi: - permisive, adică nu impun, ci permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor; - supletive, acele norme care permit părţilor să-şi stabilească ele o anumită conduită şi numai în lipsa stabilirii acestei conduite devine obligatorie conduita prescrisă în normă (ex.: locul predării lucrului în contractul de vânzare). Pentru majoritatea celorlalte ramuri de drept, normele juridice au caracter imperativ, adică impun subiecţilor o anumită conduită. Normele imperative pot fi: - onerative, cele care prevăd expres obligaţia subiectelor de drept de a săvârşi o anumită acţiune, de a avea o anumită conduită; - prohibitive, acele norme care interzic categoric şi expres săvârşirea unui anumit act sau fapt juridic, interzic o anumită conduită. Este de reţinut că nici o ramură de drept nu este formată numai din norme juridice având acelaşi caracter. c. Un alt criteriu de delimitare între ramuri este cel al naturii sancţiunilor care intervin în caz de încălcare a unei norme juridice. Există în general sancţiuni specifice normelor fiecărei ramuri de drept. Astfel, specifice dreptului penal sunt sancţiuni prevăzute în Codul penal: închisoarea, amenda penală; specifice dreptului administrativ sunt inclusiv sancţiunile contravenţionale, precum prestarea unei activităţi, munca în folosul comunităţii, amenda contravenţională, avertismentul. d. Calitatea subiectelor raporturilor juridice reprezintă, de asemenea, un alt criteriu de delimitare a ramurilor de drept. Astfel, specific dreptului civil este ca subiectele raportului juridic nu trebuie să aibă calităţi speciale. Simpla calitate de persoană fizică sau juridică este suficientă pentru a fi subiect al raporturilor juridice de drept civil. În alte ramuri se cere însă o calitate specială pentru a fi subiect al raportului juridic. De exemplu, în dreptul administrativ întotdeauna unul din subiecte este un organ administrativ, o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale, o instituţie publică; în 9 dreptul muncii se cere calitatea de “angajator” şi “salariat”; în dreptul familiei, subiectele pot avea calitatea de părinte-copil, soţ-soţie, adoptat - adoptator, etc. Din cele sus arătate, trebuie reţinut că principalul criteriu de delimitare a ramurilor de drept, criteriu fundamental este cel al obiectului de reglementare, la celelalte criterii recurgându- se numai atunci când acesta nu este suficient cel dintâi. De regulă, metoda de reglementare este folosită drept al al doilea criteriu de distingere între ramuri de drept. Totodată, mai trebuie reţinut că toate criteriile de delimitare mai sus amintite nu trebuie privite în mod izolat, ci în strânsă legătură unul cu celălalt, astfel că luate împreună să ne ajute la o delimitare cât mai exactă a ramurilor de drept. Având în vedere cele mai sus arătate, ramura de drept poate fi definită ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, organic legate între ele, care reglementează relaţii sociale având acelaşi specific şi folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode de reglementare. Ramurile de drept nu sunt izolate între ele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă. Ramura de drept reprezintă, în general, unitatea mai multor instituţii juridice strâns legate între ele prin obiectul lor, anumite principii şi metode de reglementare. Instituţia juridică reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, realizând astfel o categorie specifică de raporturi juridice. Unele instituţii juridice, având o sferă mai largă, îşi pot subdiviza normele juridice în mai multe subgrupe. Spre exemplu o instituţie centrală a ramurii dreptului civil este instituţia proprietăţii, la rândul său această instituţie se divide în proprietatea publică, proprietatea privată, etc. Complexitatea ramurilor de drept se manifestă şi prin aceea că, în cadrul unora dintre ele, mai multe instituţii juridice se pot grupa formând o subramură care poate lua forma unei reglementări juridice distincte, incorporate într-un cod, regulament, etc. Mai este de reţinut că sistemul dreptului într-un stat nu are un caracter fix, neschimbător. Transformările ce se produc continuu în viaţa economică şi socială determină permanente transformări şi în cadrul sistemului de drept, anume apariţia unor noi ramuri sau subramuri în cadrul acestora. Prima mare diviziune a dreptului a fost realizată distingându-se între dreptul naţional, intern, şi dreptul internaţional. Dreptul internaţional se împarte în drept internaţional public şi drept internaţional privat. Dreptul internaţional public cuprinde totalitatea normelor juridice care se creează prin acordul a două sau mai multor state, în care statele apar ca subiecte de drept suverane şi egale în 10 drepturi, precum şi/sau organizaţii internaţionale. Astfel de norme juridice de drept internaţional public se regăsesc în tratate, pacte, acorduri, etc. Dreptul internaţional privat are ca obiect raporturile juridice de natură civilă, comercială, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept cu elemente de extraneitate. Deci, în această categorie intră raporturile juridice sus menţionate, în care subiectele de drept sunt persoane fizice sau juridice, iar nu statele. Dreptul intern, într-o primă mare diviziune, se împarte în: drept public şi drept privat, toate ramurile de drept fiind încadrate într-una din cele două grupe principale. O astfel de diviziune era cunoscută din dreptul roman, juristul roman Ulpian (~170-223 d. Hr.) arătând că “jus publicum” se referă la interesele statului, iar “jus privatum” la interesul diferitelor persoane. Dreptul public se referă la organizarea şi activitatea statului şi a puterilor publice, la raporturile dintre stat şi cetăţenii săi. După unii autori, împărţirea dreptului în cele două mari grupe este justificată nu numai de caracterul general (pentru dreptul public) sau individual (pentru dreptul privat) al dreptului apărat prin normele juridice, ci şi prin forma juridică şi modul în care se asigură apărarea drepturilor subiective. Astfel, în cazul dreptului public, organele de stat, autorităţile şi instituţiile publice asigură apărarea drepturilor consfinţite prin legi din oficiu, iar în cel al dreptului privat, această apărare a drepturilor are loc la intervenţia şi cererea părţilor interesate. Având în vedere aceste menţiuni, aparţin dreptului public ramuri de drept precum: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public, etc. În sfera dreptului privat ar intra, în primul rând, ramura dreptului civil, apoi dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Aşa cum am precizat deja, sistemul de drept este un sistem unitar, existând corelaţii între diferitele ramuri de drept, organizarea (structurarea) pe ramuri nefiind în contradicţie cu caracterul unitar al sistemului dreptului. Delimitarea ramurilor de drept nu prezintă numai un interes teoretic, ci şi unul practic care constă în aceea că ajută la stabilirea apartenenţei unei anumite instituţii juridice sau a unui raport juridic la o ramură sau alta şi prin aceasta la cunoaşterea de către practicanţii dreptului a unei norme juridice aplicabile unui caz concret dat. Plecând de la cele de mai sus putem defini unele ramuri de drept astfel: Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice adoptate de puterea legiuitoare supremă care stabilesc principiile fundamentale ale structurii de stat şi sistemul de organizare şi funcţionare a organelor statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale 11 cetăţeanului. Normele sale reglementează “relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii”. Dreptul constituţional, care are fundament primordial Constituţia, cuprinde bazele juridice pe care se întemeiază toate celelalte ramuri de drept. Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei publice, activitate îndeplinită conform legislaţiei în vigoare de organele, autoritățile, instituției acestei administraţii. Dreptul procesual penal este constituit din ansamblul normelor juridice privitoare la reglementarea procesului penal, respectiv al acelei activităţi de restabilire a ordinii de drept încălcate şi a tragerii la răspundere penală prin aplicarea de sancţiuni penale a acelora care au săvârşit infracţiuni. Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor dreptului penal substanţial. Dreptul civil este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, precum şi raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei cum sunt: nume, stare civilă, domiciliu, drept de autor etc. Dreptul familiei reprezintă gruparea acelor norme juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care se formează din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie. Clasificarea ramurilor dreptului corespunde în cea mai mare parte şi clasificării ramurilor ştiinţei juridice şi celei a disciplinelor de studiu în învăţământul superior juridic. Sistemul ştiinţelor juridice şi al disciplinelor juridice este strâns legat de sistemul unitar al dreptului, fără a exista însă o identificare completă a acestora. Unele considerente de ordin ştiinţific şi didactic fac uneori ca aceeaşi ramură de drept să fie studiată separat în mai multe discipline ştiinţifice sau, dimpotrivă, în cadrul unei discipline ştiinţifice să se studieze instituţii din mai multe ramuri de drept. Tot astfel există ştiinţele ajutătoare sau participative, precum am menţionat deja, ca Criminalistica, Criminologia, Medicina legală etc. care, nefiind direct legate de o anume ramură de drept, vin în sprijinul unor ştiinţe juridice din ramuri diferite. 8. Definiţia dreptului Jurisconsultul roman Celsus este cel care spunea despre drept că este arta binelui și a echității (jus est ars boni et aequi), principiul echității și al justiției fiind și în prezent unul dintre principiile fundamentale ale dreptului. 12  Dacă reprezentanții Școlii dreptului natural credeau că prin drept se înțelege acel drept imuabil (veșnic) și universal din care se naște dreptul pozitiv cel aplicabil, reprezentanții Școlii istorice a dreptului susțineau că între drept și istorie este o puternică legătură tocmai pentru că istoria este cea care determină apariția dreptului, evoluția și diversitatea acestuia de la o perioadă la alta, de la un popor la altul. În doctrina actuală întâlnim diferite definiții ale dreptului, diversitatea acestora fiind dată de modul de abordare diferită a acestui concept, inclusiv din perspectiva școlilor de drept contemporane din care fac parte sau la care aderă cei care le formulează. Una dintre aceste definiții care, în opinia noastră, surprinde elemente esențiale ale acestui concept este cea potrivit căreia dreptul este un ansamblu de reguli recunoscute, asigurate şi garantate de stat, care au ca scop principal organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un context (într-un cadru în care trebuie să predomine) caracterizat prin coexistența drepturilor și libertăților fundamentale ale ființei umane și a justiției sociale19. 13