Chirurgie 2 PDF - Fracturi şi Luxaţii

## 24.7.1.1.2. Fracturile humerusului Se disting trei tipuri de fracturi în funcție de sediu: * Fracturile extremității superioare sunt cele mai frecvente, având ca simptome: - umărul uşor coborât și mărit în volum - impotență funcțională marcată - radiografia de faţă și profil precizează...

## 24.7.1.1.2. Fracturile humerusului Se disting trei tipuri de fracturi în funcție de sediu: * Fracturile extremității superioare sunt cele mai frecvente, având ca simptome: - umărul uşor coborât și mărit în volum - impotență funcțională marcată - radiografia de faţă și profil precizează locul și natura fracturii. Adeseori în aceste fracturi poate fi lezat pachetul vasculo-nervos axilar, ceea ce poate produce tulburări de irigație sau paralizii ale membrului superior, cu simptomatologia specifică acestor afecțiuni. **Tratamentul:** * În fracturile angrenate ale treimii superioare nu este obligatorie totdeauna imobilizarea în aparat gipsat. * Se aplică o eşarfă, care trebuie să țină totuși într-o contenție bună focarul de fractură. * Se fac de la început mișcări active și pasive ale mâinii, limitate în primele 4 săptămâni. * După control radiologic, la începerea formării calusului osos se fac mişcări şi din articulația scapulo-humerală. * Fracturile cu deplasare se reduc și se imobilizează într-un aparat gipsat toracobrahial, cu braţul în abducţie. * Fracturile diafizei humerale sunt totdeauna cu deplasare mai mult sau mai puțin importantă a fragmentelor, din cauza maselor musculare antagoniste foarte puternice care acționează divergent pe fragmentele fracturate. **Tratamentul:** * Se practică o reducere ortopedică până se reuşeşte cel puţin să se pună fragmentele în ax și să fie angrenate. * Apoi, se aplică un aparat gipsat în formă de U care cuprinde umărul, brațul şi cotul, acesta din urmă fiind imobilizat flectat. * Fracturile cu deplasare impun de multe ori să fie tratate mai simplu cu un aparat gipsat tip Caldwel (care înconjoară brațul și antebrațul imobilizate în unghi drept și care tracționează asupra fracturii prin greutatea masei de gips). * Se aplică de asemenea un cordon elastic care înconjoară gâtul şi antebrațul. * Imobilizarea durează 4 săptămâni. * Fracturile extremității inferioare a humerusului sunt mult mai grave decât cele de diafiză sau de col humeral pentru că interesează adeseori și articulația cotului în care pot crea importante deficiențe funcționale. * Sunt frecvente la copii. * Rău tratate pot da invalidități importante. **Tratamentul:** * Este de cele mai multe ori numai chirurgical, completat cu un aparat gipsat. ## 24.7.1.1.3. Fracturile antebraţului. Cea mai frecventă fractură este cea a extremității inferioare a radiusului. Apare la persoane în vârstă, cu osteoporoză, prin cădere şi proptire în podul palmei. **Fig. 195 Fractura extremității inferioare a radiusului. ** În acest tip de fractură antebrațul are un aspect caracteristic de "dos de furculiță". Se numește și fractura Pouteau Colles, după numele autorilor care au descris-o (fig. 195). Nu sunt rare nici fracturile în celelalte segmente care interesează unul sau ambele oase (cubitusul şi radiusul). **Tratamentul:** * Constă în reducere şi imobilizare în aparat gipsat. ## 24.7.1.2. Fracturile membrelor inferioare ### 24.7.1.2.1. Fracturile femurului sunt: * Fracturi de col femural (treimea superioară) * de diafiză * de treime inferioară. **a) Fractura de col femural:** * Este frecventă la persoanele în vârstă, care pot să facă astfel de fracturi chiar după căderi de la mică înălţime: - cădere de pe scaun - alunecare pe stradă - chiar în casă. * Întrucât tocmai la persoanele în vârstă producerea calusului osos, deci vindecarea, se face mai greu, îngrijirea acestor accidentaţi este mai dificilă şi complicaţiile mai frecvente. * Deci, se reiese că este foarte important să se acorde o mare atenție profilaxiei producerii acestor fracturi. **Simptome:** * Membrul inferior cu colul femural fracturat este mai scurt, stă în adducție şi rotație externă ireductibilă, colul fiind de obicei angrenat în trohanterul mare în care pătrunde. * Bolnavul nu poate ridica membrul inferior de pe planul patului. * Radiografia este cea care dă relații exacte asupra felului fracturii şi calităţii capului femural, fapt important pentru tratamentul ce se va aplica şi rezultatul acestuia. **Tratamentul:** * Dacă fractura este angrenată, simpla respectare a repausului la pat şi pe fotoliu este suficientă şi este cea mai recomandabilă pentru persoanele foarte în vârstă care, altfel, imobilizate în aparate gipsate, pot face în foarte scurt timp tulburări circulatorii sau respiratorii, urmate de complicații grave. * Intervenția chirurgicală (osteosinteza), care are rolul de a menţine fragmentele osoase cap la cap, este eficace şi foarte indicată la persoane mai puţin în vârstă. * Osteosinteza se face cu un cui special (Küntscher), care pătrunde prin marele trohanter în capul femural. * După o perioadă relativ scurtă de imobilizare, bolnavul poate să meargă, ceea ce îi oferă mari posibilităţi de recuperare. **b) Fracturile diafizei femurale:** * În acest tip de fracturi fragmentele osoase au de obicei mari deplasări, care obligă să se aplice o tracțiune continuă pentru reducere sau osteosinteză centromedulară. **c) Fracturile treimii inferioare:** * Se împart în: - fracturi supracondiliene - fracturi ale condililor femurali. * Fracturile supracondiliene, cu deplasare, sunt în general foarte greu de redus. * Fracturile condililor femurali au linii de fractură care intră de obicei în articulație, ceea ce declanşează hemartroze importante ale genunchiului. * Tratamentul acestor fracturi este dificil de executat, necesitând adeseori intervenții chirurgicale urmate de imobilizări în aparat gipsat. * Redoarea articulației genunchiului este foarte frecventă şi remedierea ei greu de obţinut. ### 24.7.1.2.2. Fracturile rotulei Apare prin traumatism direct. Dacă fractura este completă, bolnavul nu poate executa extensia gambei. * Se poate vedea şi palpa un şanţ transversal, situat în mod obişnuit la jumătatea rotulei, care arată că fragmentele osoase sunt distanţate unul de celălalt (în sus și în jos), datorită tracțiunii pe care o exercită muşchiul cvadriceps. * Ceva mai târziu apar complicaţii ca: - hematomul - hemartroza - accentuată a genunchiului. * Aceste fracturi (cu deplasare) se tratează operator prin executarea unui cerclaj al rotulei, iar cele fără deplasare cu un simplu aparat gipsat. ### 24.7.1.2.3. Fracturile gambei Sunt foarte frecvente (fig. 196 A, B, C, D). * Pot fi fracturi separate de tibie şi de peroneu, sau fracturi concomitente ale celor două oase. * Fracturile tibiei sunt mai grave. * Cele peroniere, în cazul când tibia este intactă, se vindecă repede, uşor şi fără tulburări funcţionale, datorită faptului că tibia serveşte ca pilon de susţinere. * De altfel și cele de tibie. dacă peroneul rămâne intact, beneficiază în oarecare măsură de prezența "atelei naturale" pe care i-o oferă peroneul. * Din nefericire, cele două oase se rup, de obicei, în același timp. * De multe ori, fracturile de tibie din regiunea diafizară sunt fracturi deschise, întrucât oasele sunt acoperite direct de piele care este perforată adesea de un fragment osos. **Fig. 196 Tipuri de fracturi ale gambei. Fractură transversală a diafizelor oaselor gambei: A oase fracturate văzute din faţă; B oase fracturate văzute din profil; C D fractură spiroidă în 1/3 inferioară a gambei (este fractura cu cea mai mare frecvență).** * Fracturile în 1/3 medie sunt mai ales fracturi oblice sau spiroide şi se reduc greu, necesitând deseori tratament chirurgical, urmat de imobilizare în aparat gipsat. ## 24.7.2. Luxaţiile membrelor ### 24.7.2.1. Luxaţiile membrelor superioare În acest capitol vom descrie luxația scapulo-humerală (a umărului), luxația cotului şi luxația policelui, cele mai frecvente. ### 24.7.2.1.1. Luxația scapulo-humerală Particularitățile anatomice ale articulației şi marea ei mobilitate, fac ca luxația scapulo-humerală să fie cea mai frecventă luxaţie. * În marea majoritate, capul humeral se deplasează înaintea cavităţii glenoide, producându-se luxația anterioară a umărului (90% din cazuri) și mult mai rar deplasarea se poate face în sus (luxație superioară), în jos (inferioară) şi înapoi (posterioară). * În luxația anterioară observăm modificarea reliefului umărului: - muşchiul deltoid cade vertical, iar acromionul iese în evidență (semnul epoletului). * Brațul se răsucește şi face cu toracele un unghi deschis în jos, cu atât mai deschis, cu cât deplasarea capului este mai mare. * Dacă palpăm imediat sub vârful acromionului, ducând brațul în oarecare abducţie, ne dăm seama de lipsa capului, pe care-l simțim în axilă. * În caz de îndoială îl putem identifica rotind brațul într-un sens sau altul, vom simți cum se mişcă sub degetele noastre, globulos şi neted. * Din punct de vedere funcţional, bolnavul nu poate executa mişcări în articulația umărului. * Luxaţia umărului poate da complicații imediate: - luxaţia deschisă - smulgerea marii tuberozități - fractura colului anatomic sau chirurgical al humerusului - compresiuni vasculare și nervoase. * Tardiv poate da osteoame periarticulare, din cauza repunerii brutale şi recidive. * Este obligatoriu examenul radiologic pentru a preciza: - situația capului humeral - varietatea de luxație - existenţa eventuală a unor complicații. **Tratamentul:** * Va consta în reducere cât mai precoce, sub anestezie şi imobilizare în eşarfă sau pansament tip Dessault, iar la cei peste 35 ani, imobilizare în aparat de abducţie. * În caz de smulgere a marii tuberozități se va menține în aparat de abducție 4-5 săptămâni. * În situația în care nu se poate repune pe cale ortopedică, se va repune pe cale chirurgicală. ### 24.7.2.1.2. Luxaţia cotului Există luxații care cuprind extremitățile proximale ale ambelor oase ale antebraţului față de humerus şi luxații izolate ale unui singur os. * Cele mai frecvente sunt luxaţiile posterioare care se produc de obicei în timpul unei căderi pe mână, antebraţul fiind în hiperextensie. * Atitudinea vicioasă e caracteristică: antebraţul se află într-un oarecare grad de flexie faţă de braţ, la inspecţie avem impresia că antebrațul ar fi mai scurt decât cel de pe partea opusă, regiunea cotului este tumefiată, deformată, impotența funcţională totală. * La pipăit se poate simți că raporturile dintre cele trei ieşituri osoase ale cotului sunt schimbate şi anume: în loc să fie toate trei pe aceeaşi linie sau cel mult să formeze, atunci când cotul e uşor îndoit, un mic triunghi cu vârful spre antebrat, ele formează un triunghi cu vârful proximal. * Mişcarea de flexie-extensie este blocată aproape complet, pe când cea de lateralitate este anormal de accentuată. Printre complicaţiile imediate semnalăm fracturi ale extremităților humerusului, ale oaselor antebraţului, ca şi smulgeri ale vârfului olecranului, la fel pot fi lezate vasele și nervii ulnar şi radial. **Tratamentul:** * Constă în reducerea prin tracțiune şi contraextensie, control radiografic al reducerii, imobilizare în aparat gipsat în flexie la 90° timp de minimum două săptămâni, iar în cazuri complicate cu fracturi mai mult. ### 24.7.2.1.3. Luxaţia policelui Luxaţia este de obicei posterioară şi se produce prin cădere violentă pe vârful degetului. * Policele se aşează în formă de Z, cu a doua falangă flectată în unghi drept. * Este police în "cocoş de puşcă" sau "cap de raţă". * În palmă, în porţiunea distală a regiunii tenare se vede şi mai ales se simte capul metacarpului: durere şi impotenţă funcţională. **Reducerea:** * Se face prin tracțiune în axul policelui. * Se imobilizează în aparat gipsat, cel puţin două săptămâni. ### 24.7.2.2. Luxaţiile membrelor inferioare ### 24.7.2.2.1. Luxația traumatică a şoldului Luxația traumatică coxo-femurală (a şoldului) este destul de rară şi este dată de un traumatism violent, capabil să rupă capsula și ligamentele și să disloce capul femural din cavitatea cotiloidă. * În funcție de direcția în care a fost dislocat capul femural, se deosebesc următoarele varietăți: - luxație postero-superioară (iliacă); - luxație postero-inferioară (ischiatică); - luxație antero-superioară (pubiană); - luxație antero-inferioară (obturatoare). * După accident, bolnavul are o durere vie în regiunea şoldului şi impotenţă bruscă şi totală a membrului inferior. * Membrul inferior se aşează în anumite atitudini anormale, hotărâte de tipul luxației şi de contractura grupelor musculare. **a) În luxația iliacă (postero-superioară)** * Coapsa se află în adducție şi rotație internă, încât genunchiul, privind înăuntru se sprijină pe cel sănătos, iar piciorul foarte rotat înăuntru, stă cu degetele pe fața dorsală a celuilalt. **b) În luxația ischiatică (postero-inferioară)** * Atitudinea membrului inferior este în adducție foarte puternică şi în rotație internă, cu coapsa în flexie de 90° pe bazin. **c) În luxația pubiană (antero-superioară)** * Membrul inferior se găseşte în uşoară abducție, rotație externă şi un oarecare grad de extensie a coapsei pe bazin. * Scurtarea reală poate fi de câţiva centimetri. * Capul femural poate fi simțit sub pubis, în schimb marele trohanter dispare. **d) În luxația obturatoare (antero-inferioară)** * Coapsa este în puternică abducție şi rotaţie externă încât planul ei cu planul patului face un unghi de aproape 45°, membrul inferior sprijinindu-se cu vârful piciorului. * Capul femural poate fi simțit uneori la tuşeu rectal. * Impotenţa funcţională e totală, iar durerile iau uneori forma unei nevralgii obturatoare. Complicaţiile care pot surveni sunt: - fracturi ale sprâncenii cotiloide - fracturi subtrohanteriene - strivirea nervului sciatic - a nervului femural - a vaselor. **Tratamentul:** * Constă în reducere sub anestezie generală şi repunerea capetelor osoase prin deplasarea în sens invers producerii luxației capului femural. * Pentru consolidarea aparatului capsulo-ligamentar se imobilizează în aparat gipsat timp de 4-5 săptămâni. ## 26.2. AFECŢIUNILE CHIRURGICALE URO-GENITALE ### 26.2.1. Litiaza renală Prin litiază renală se înţelege prezenţa de calculi în rinichi. Această afecţiune poate să nu dea, multă vreme sau chiar toată viața, nici un semn alarmant. Adeseori însă, apar tulburări chiar de la începutul formării calculului, boala evoluând cu complicații foarte grave. **Fig. 218 Ecograf.** ### 26.2.1.1. Etiopatogenie Litiaza renală este o boală relativ frecventă, care apare mai des la bărbaţi decât la femei. * Este mai des întâlnită între vârsta de 30 şi 50 de ani. * Poate apărea şi la copii. **Calculul ia naştere prin precipitarea şi cristalizarea sărurilor minerale în jurul unui cristaloid organic coloidal.** * Precipitarea şi cristalizarea se pot face în jurul unor microbi, leucocite, epitelii descuamate de pe arborele urinar, ca urmare a unor infecţii pielocaliceale sau bazinetale. * Din aceasta rezultă că, pentru a limita formarea calculilor, trebuie evitate aceste cauze, iar dacă ele au apărut, trebuie vindecate cât mai curând. Mai grav este faptul că prezenţa unor calculi intrarenali determină prin staza pe care o produc şi rănirea arborelui caliceal, infecţii renale, ceea ce accentuează posibilitatea de formare a altor calculi, sau de creştere a celor existenţi. Un rol important în producerea de calculi îl joacă şi insuficienta hidratare a organismului, deoarece dacă fluxul normal de secreție-excreţie renală este redus din cauza unei hidratări insuficiente, sărurile din urină precipită, creează calculi sau îi măresc pe cei existenţi. Staza urinară este un alt factor important în apariția calculilor sau în creşterea celor existenţi. Mai contribuie, de asemenea, la formarea calculilor modificările bruşte sau de lungă durată ale pH-ului, într-un sens sau în altul. * Se știe, de exemplu, că dacă pH-ul devine acid. scăzând sub 5.7. precipită acidul uric şi se vor forma calculi de acid uric şi de oxalaţi. * Dacă pH-ul depăşeşte valoarea de 6,6 atunci precipită fosfații şi azotații şi este posibil să se formeze calculi cu aceste săruri. Hipervitaminoza D poate provoca litiaza cu cristale de calciu. În decalcifierile sistemului osos din anumite boli, pot apărea de asemenea calculi renali. * În orice caz, tulburările în metabolismul calciului, care au drept urmare o hipercalcemie (organismul fabrică şi excretă prea mult calciu), pot fi una din cauzele generatoare de calculi. Litiaza renală poate să meargă de la precipitate extrem de fine ("nisip renal"), până la calculi foarte mari, coroliformi, care ocupă întregul bazinet şi calicele. * Nisipul renal şi calculii foarte mici se elimină uşor din calice şi bazinet odată cu fluxul urinar, adeseori fără nici o stimptomatologie. * Calculii ceva mai mari, dar care nu depăşesc lumenul ureterului, se elimină şi ei ușor declanşând colici renoureterale mai mult sau mai puțin violente. * Uneori aceşti calculi se elimină din vezica urinară, eliminarea fiind aproape totdeauna sesizată de bărbat şi rareori de femei. * Calculii renali, care depăşesc anumite mărimi în calice sau bazinet ori se angajează pe ureter, de unde nu mai pot înainta, dau o serie întreagă de tulburări extrem de importante şi necesită tratament urologic chirurgical. * Uneori, angajarea în bazinet sau pe uretere a acestor calculi poate să se soldeze și cu anurii reflexe bilaterale, de o durată mai lungă sau mai scurtă, eventualitate patologică extrem de gravă care necesită o terapeutică bine condusă şi foarte susţinută. Uneori (rar, dar posibil), calculii pot lua naştere direct în vezica urinară. Aceasta se întâmplă mai ales în caz de stază urinară în vezică, ori în infecţiile sau plăgile vezicii urinare. ### 26.2.1.2. Anatomie patologică În aproximativ 15-25% din cazuri, litiaza renală este bilaterală. * Calculii au diferite forme şi aspecte, în funcție de compoziția lor şi de locul unde se formează. * Calculii de azotat sunt neuniformi, duri, au o culoare brună; cei de fosfat de calciu sunt sfărâmicioşi, au aspect de cretă; cei de urat au o culoare închisă, sunt netezi, duri; cei de acid uric au culoarea roşie sau galbenă, sunt netezi, rotunzi, duri. Calculii existenţi în rinichi (în calice sau bazinet) provoacă tulburări în eliminarea urinei prin ureter (tulburări de excreție). * Apar dilatații ale calicelor și ale bazinetului. * Afecțiunea poate cuprinde întregul rinichi, luând aspect de hidronefroză. * În acest caz, parenchimul funcţional se atrofiază, fiind înlocuit cu o pungă ce conţine lichid, cu pereţii conjunctivi scleroşi. * Dacă se adaugă şi o infecţie a conţinutului acestei pungi scleroase, eventualitate frecventă de altfel, afecţiunea este foarte gravă, deoarece afecțiunea devine o pionefroză; rinichiul este mare, neregulat, înlocuit de o pungă cu puroi şi devine complet afuncţional. * Dacă este afectat şi rinichiul de partea opusă, apar fenomene de insuficiență renală gravă. Infecția poate depăşi capsula renală. producând prin ruperea unei pungi de pionefroză şi un abces sau flegmon perinefretic. * Un astfel de bolnav se află într-o stare septică gravă, aspect cu atât mai important, cu cât apare la un bolnav cu funcția de epurare viciată. ### 26.2.1.3. Simptomatologie În cazul calculilor mici care se elimină prin ureter, aşa cum am mai arătat, simptomele sunt trecătoare sau practic absente. * De asemenea, unii calculi care se plasează în rinichi, în zone mai izolate faţă de fluxul mare urinar, pot fi asimptomatici. De cele mai multe ori însă, prezenţa calculilor în rinichi dă naştere unor simptome foarte importante și anume: **a) Durerea, care ia aspectul de colică renală:** * Este determinată de faptul că musculatura caliceală, bazinetală şi ureterală se contractă, pentru a evacua calculul, provocând astfel colica nefretică (renală). * Colica nefretică apare spontan dar de multe ori, mai ales după un efort fizic mai deosebit, după o masă mai abundentă, sau după mers în maşină, pe motocicletă, călare etc. * În astfel de cazuri, colica se datoreşte mobilizării unui calcul fixat până în acel moment şi care nu dădea nici o simptomatologie. **Durerea:** * Apare în regiunea lombară şi în flanc. * Se pune în evidenţă şi prin lovirea cu latul mâinii a regiunii lombare, bolnavul acuzând dureri la această lovitură (semnul Giordano pozitiv). * De foarte multe ori, durerea merge în jos, către regiunea burselor, la femeie către regiunea vulvară. * La palpare se pot pune în evidenţă cele trei puncte ureterale (superior, mediu şi inferior) dureroase pe fața anterioară a abdomenului de-a lungul traiectului ureterului. * Durerea poate fi continuă, extrem de vie, sau să apară la anumite intervale, sub formă de crize (colici). * Ea se accentuează pe măsură ce în calice şi bazinet se adună urina ce nu se mai poate evacua şi acestea se destind foarte mult. * Durerea cedează uneori brusc, semn că musculatura calicelui şi ureterului a reuşit să evacueze calculul din rinichi în ureter şi de aici în vezică. **b) Se remarcă de asemenea, apariția micţiunii dureroase a polakiuriei (micţiuni foarte frecvente).** **c) Hematuria:** * Este totală, fiind de obicei o hematurie microscopică, dar poate fi şi macroscopică. **d) Piuria:** * Este semnul infecţiei urinare, care însoţeşte de cele mai multe ori calculoza renală; adeseori o şi precede. **e) Examenele radiologic, scintigrafic şi ecografic:** * Dată fiind frecvenţa acestei afecţiuni şi complicaţiile pe care le poate determina de cele mai multe ori extrem de grave - este indicat ca în prezenţa simptomelor de mai sus, să se execute o radiografie renală. * Sunt foarte utile şi importante renoscintgrafia şi ecografia. ### 26.2.1.4. Evoluţie, complicaţii, prognostic Mulți calculi intrarenali, chiar de dimensiuni mari, sunt bine suportați și deci asimptomatici. * De multe ori ei sunt descoperiți numai la examene întâmplătoare sau chiar la autopsie. De cele mai multe ori însă calculii renali, chiar şi cei mici, datorită faptului că obstruează complet o cale secundară sau chiar principală de evacuare a urinei, pot da numeroase complicaţii, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele: **a) infecţii urinare cu distrugeri progresive ale parenchimului renal (pielonefrite).** **b) Scleroză renală prin distrugerea parenchimului renal şi insuficienţă renală consecutivă - eventualitate foarte gravă, dacă afecțiunea este bilaterală.** **c) Hematuri, care pot duce la anemii foarte grave.** **d) Hidronefroza:** * Dilatare extrem de mare a cavităţilor pielocaliceale, în detrimentul parenchimului renal, even tualitate care are drept consecinţă uremia şi anuria. **e) Anurii, în caz de rinichi unic.** * Uneori este posibil să apară anurie şi în cazul în care există şi cel de-al doilea rinichi, chiar dacă acesta nu are nici o leziune. * Sunt aşa-numitele anurii reflexe. **Prognosticul calculozei renale este totdeauna rezervat, din cauză că, necunoscând cauzele apariției de calculi, este oricând posibil să apară noi calculi în acelaşi rinichi sau în rinichiul până atunci indemn. Nu pot fi evitate nici recidivele care apar după operaţiile de extregere a calculilor.** * Se utilizează de altfel din ce în ce mai frecvent termenul de calculoză malignă, care arată tendința marcată a unor organisme de a crea calculi nu numai în rinichi ci şi în arborele biliar. * Totuşi, sunt unele cauze determinante ca: - staza urinară - pH-ul - infecţiile urinare - hipohidratarea - care pot fi uneori influenţate prin măsuri profilactice. * Pe de altă parte, dacă nu se poate influența totdeauna cauza apariției calculilor, se pot influența tulburările pe care aceşti calculi le produc. * De exemplu, - un calcul mic, unic, care s-a oprit în zona bazinetoureterală sau la orificiul ureterovezical şi creează un blocaj complet al evacuării urinei de partea respectivă, poate distruge în timp foarte scurt rinichiul. * Prin extragerea operatorie sau endovezico-ureterorenal uneori simplă a acestui calcul se deblochează evacuarea urinei şi se salvează funcţia rinichiului respectiv. ### 26.2.1.5. Tratamentul Sunt, deci, două tipuri de tratamente: medical şi chirurgical. **Tratamentul medical:** * **Un tratament profilactic:** - de împiedicare a formării de noi calculi - a măririi celor existenți - sau evitarea unor complicații cum ar fi hematuria, hidronefroza şi infecția urinară * **În caz de colică renală:** se face sedarea obișnuită, calmarea durerii bolnavului. - Pentru aceasta se administrează (de obicei în injecții) Papaverină Scobutil Algocalmin, la nevoie Fortral Piafen, Mialgin sau Noramidopirină Fenobarbital. - Medicamentele de mai sus se pot face și în perfuzie. - În cazuri rebele, se folosesc adeseori cu succes infiltrațiile lombare cu Novocaină sau Xilină 1%. - Sunt utile aplicaţiile de căldură pe zona lombară sau băile generale calde. - Este bine ca în perioada crizei dureroase, bolnavul să nu bea prea mult pentru a nu face să crească presiunea pe arborele renal (de deasupra calculului). - După trecerea colicii însă, este util ca bolnavul să ingereze multe lichide pentru a ajuta deplasarea şi evacuarea calculilor. * Dacă se instalează o infecţie urinară, se va aplica un tratament cu antibiotice, se urgentează evacuarea chirurgical-urologică a acestuia, care se aplică folosind antibioticul pe care urocultura îl indică drept util. **Regimul dietetic se aplică în funcție de compoziția chimică a calculului existent și nu în funcție de diferitele cristale care se pot găsi în urină.** * Rezultă deci, că nu se poate recomanda un regim adecvat, decât după ce bolnavul a evacuat prin urină sau i s-a extras un calcul. * Prin regim alimentar nu se reuşeşte întotdeauna să se înlăture crearea de noi calculi, deoarece procesul de formare a acestora este complex, având cauze multiple; totuşi, un regim alimentar în funcție de natura chimică a calculului poate fi util. **În linii mari, acest regim este următorul:** **a) În calculoza fosfocalcică:** se vor consuma foarte puţin: - lapte şi derivate din lapte, ouă, orez, pâine, legume, mere, pere. - Carnea este permisă. **b) In calculoza urică:** nu se va consuma carne, mai ales carne de animale tinere și nici viscere: - rinichi, ficat, splină. - Nu se recomandă nici carnea de porc, de raţă, de gâscă, afumăturile, conservele de legume şi de carne; - în schimb se recomandă lapte și derivate din lapte, multe zarzavaturi, legume şi fructe. - Sunt interzise: - cafeaua - cacaua, chiar sub formă preparată (ciocolata) - ceaiul - brânza fermentată - ciupercile. **c) În calculoza oxalică:** se va consuma puțin zahăr şi sunt interzise legumele conţinătoare de feculente sau bogate în acid oxalic: - fasolea - lintea - mazărea verde - pătrunjelul - sparanghelul - morcovii - spanacul - sfecla - ceaiul tare - ca și unele fructe: - căpşuni - fragi - coacăze. * Bolnavii litiazici vor consuma puţin calciu, puțină sare şi vor ingera foarte multe lichide: "cura de diureză", întrucât apa în exces spală" caliciile, bazinetul, ureterul şi antrenează micii calculi sau precipitatele de cristale. * Înainte ca acestea să devină calculi neeliminabili. Se pot folosi ceai