Raspundere Juridica PDF

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ I. Noţiunea şi formele răspunderii juridice Normele juridice, reglementând anumite relaţii sociale, stabilesc pentru subiectele de drept o anumită comportare (conduită) care este obligatorie. Aşa cum s-a mai arătat, caracterul obligatoriu al normelor juridice şi, prin a...

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ I. Noţiunea şi formele răspunderii juridice Normele juridice, reglementând anumite relaţii sociale, stabilesc pentru subiectele de drept o anumită comportare (conduită) care este obligatorie. Aşa cum s-a mai arătat, caracterul obligatoriu al normelor juridice şi, prin aceasta, a actelor normative este o trăsătură esenţială a acestora. Deoarece prin normele juridice sunt îmbinate armonios atât interesele societăţii în ansamblul ei, cât şi cele ale persoanelor luate individual, majoritatea acestora – subiecte ale raporturilor juridice care se nasc în baza normelor de drept – îndeplinesc dispoziţiile exprimate în acestea, conformându-şi conduita potrivit reglementării juridice. Nu se exclude însă posibilitatea ca anumiţi subiecţi ai raporturilor juridice să nesocotească prevederile din normele juridice, să aibă o conduită contrară dispoziţiilor cuprinse în normele juridice. Când se produc asemenea încălcări ale dreptului devin aplicabile sancţiunile prevăzute în normele juridice. Prin aplicarea acestora este restabilită ordinea juridică, se repară pagubele, iar, uneori, persoanele devenite periculoase pentru societate sunt izolate prin condamnări penale. Sancţiunile au un rol preventiv-educativ general în sensul că avertizează şi pe alţii asupra consecinţelor faptelor ilegale şi, implicit, al necesităţii respectării normelor, cât şi un asemenea rol individual chiar pentru cel care a nesocotit dispoziţia normei şi suportă sancţiunea, avertizându-l încă o dată de efectele negative ale nesocotirii conduitei impuse prin dispoziţia normei juridice. Răspunderea juridică nu înseamnă numai sancţiunea şi nu se confundă cu aceasta, ci ea poate fi definită ca fiind un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative, aşadar, un raport juridic care se naşte, potrivit legii, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare al constrângerii statului prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi respectării ordinii de drept. Instituţia răspunderii juridice funcţionează în toate ramurile de drept şi ocupă un loc principal între instituţiile juridice. Teoria răspunderii şi instituţia răspunderii a fost elaborată mai întâi în ramura dreptului civil (a se vedea în acest sens, în prezent, art.1349 şi următoarele din Codul civil) astfel că a devenit un principiu general şi cuprinzător de drept, încât orice activitate ilicită şi prejudiciabilă este susceptibilă să intre sub incidenţa regulilor răspunderii civile. Desigur, sunt anumite reguli şi principii ale răspunderii specifice şi celorlalte ramuri de drept, mai cu seamă în cazul răspunderii penale. 1  În raport de natura şi gravitatea lor socială, de categoria normelor juridice, încălcarea acestora atrage diferite modalităţi de răspundere. Astfel, în dreptul penal, faptele de încălcare a normelor acestei ramuri sunt infracţiuni care atrag cea mai aspră răspundere, cea penală. În dreptul civil există o vastă sferă de fapte juridice ilicite care pot genera forme de răspundere precum: răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală, cu formele sale particulare. Astfel, în cazul răspunderii civile delictuale, fapta juridică ilicită constă în încălcarea obligației de respectare a regulilor de conduită stabilite de lege sau de obiceiul locului, fie printr- o acțiune, fie printr-o inacțiune ceea ce aduce atingere drepturilor și intereselor persoanelor (cf. art. 1349 Cod civil). În cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constă în încălcarea unor obligații rezultate din contractul încheiat între părți (cf. art. 1350 Cod civil). În dreptul administrativ, răspunderea atrage, spre exemplu, aplicarea de sancţiuni contravenţionale de către organul administrativ competent, caz în care vorbim despre răspunderea contravenţională, sau a unor sancţiuni disciplinare în cazul săvârşirii unor abateri disciplinare, caz în care vorbim despre răspunderea disciplinară. În dreptul muncii, faptele ilicite pot fi săvârşite numai de subiectele de drept ale unor raporturi juridice de dreptul muncii, precum cele care au calitatea de salariat, prestându-şi activitatea în baza unui contract individual de muncă, sau cei care au calitatea de angajator, putând fi atrasă răspunderea disciplinară, patrimonială, contravențională sau chiar penală. Specificul fiecărei forme de răspundere juridică va fi studiat în cadrul diferitelor ramuri de drept. II. Condiţiile răspunderii juridice Indiferent de ramura de drept (civil, penal, administrativ etc.) la care ne raportăm, răspunderea juridică intervine numai atunci când sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii esenţiale şi anume: - conduita ilicită; - rezultatul produs (consecinţele conduitei ilicite); - legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultat; - existenţa vinovăţiei; - inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea juridică. Vom examina în continuare fiecare dintre aceste condiţii, făcând şi unele referiri la diferite particularităţi ale acestora în unele ramuri de drept. 2 a. Conduita ilicită. Conduita omului este ansamblul faptelor sale concrete, adică a actelor directe ale sale, aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Pentru ca o faptă să aibă caracter ilicit aceasta trebuie să constituie o încălcare a normelor juridice cuprinse în diferitele acte normative sau a altor acte juridice emise ori stabilite în baza acestora. În mod obişnuit, prin fapta ilicită se înţelege acea faptă prin care se încalcă normele juridice şi totodată şi un drept subiectiv al uneia din părţile raportului juridic. Conduita ilicită poate consta fie în săvârşirea unei acţiuni sau fapte interzise, fie într-o inacţiune (omisiunea de a săvârşi o faptă) atunci când legea impune ca aceasta să fie săvârşită. Acţiunile ilicite sunt foarte diverse. Inacţiunea poate fi considerată ilicită atunci când persoana avea obligaţia să acţioneze într-un anumit fel şi nu a acţionat. De obicei, prin lege se stabilesc astfel de obligaţii (de a acţiona într-un anume fel) atunci când se doreşte prevenirea unor situaţii periculoase sau dăunătoare (ex.: infracţiuni privind protecţia muncii, ori cele faţă de mediul înconjurător şi altele). Răspunderea pentru o inacţiune ilicită poate rezulta şi din neîndeplinirea unor obligaţii contractuale, a unor îndatoriri de serviciu sau profesionale etc. Uneori, răspunderea juridică poate interveni atunci când fapta ilicită constă atât în neîndeplinirea unei obligaţii, cât şi/sau în îndeplinirea acelei obligaţii, dar în mod necorespunzător, defectuos. b. Rezultatul produs (consecinţele faptei ilicite) este un alt element important, o condiţie pentru atragerea răspunderii juridice. Problema producerii unui rezultat se pune în mod diferit în cadrul unor ramuri de drept. Se poate însă afirma că un rezultat se produce întotdeauna şi anume nesocotirea (încălcarea) dispoziţiei normative. În dreptul civil, în dreptul muncii, răspunderea civilă, respectiv răspunderea patrimonială sunt strânse legate, în principiu, de existenţa unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite. Răspunderea civilă poate fi delictuală ori contractuală şi există numai dacă prin fapta ilicită s-a cauzat un prejudiciu patrimonial, material, ca rezultat al acesteia. Întinderea prejudiciului determină şi măsura răspunderii, iar legea (de regulă fiind vorba despre Codul civil) cere ca prejudiciul, pentru a fi reparat, să fie îndeplinite anumite condiţii. În schimb, în dreptul penal, spre exemplu, nu se cere ca rezultatul conduitei ilicite să fie neapărat un prejudiciu material, patrimonial. El poate exista, dar răspunderea penală este antrenată şi atunci când rezultatul nu este material ori nu s-a produs, ci prin fapta ilicită – care în dreptul penal este infracţiunea, precum am menţionat deja – s-a creat o stare de pericol, când a fost săvârşită fără vreo justificare legală sau legitimă, infracţiunea fiind, conform art. 15 alin. (1) din Codul penal, acea faptă prevăzută de 3 legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Aşadar, rezultatul poate fi reprezentat tocmai de acele relaţii sociale, dar şi de acele valori sociale concrete ocrotite de lege pentru a fi asigurată ordinea de drept şi cărora li se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Desigur, poate exista alături de acest rezultat şi un prejudiciu patrimonial, situaţie în care cele două răspunderi pot fi concomitente, atât cea penală, cât şi cea civilă. c. Legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs. Întotdeauna, pentru a se putea atrage răspunderea juridică, va trebui stabilit raportul de cauzalitate (legătura cauzală) între conduita ilicită şi rezultatul produs. În unele cazuri, stabilirea acestui raport de cauzalitate nu ridică probleme, putând fi stabilită cu uşurinţă. Alteori însă, stabilirea raportului de cauzalitate ridică probleme complexe şi necesită o analiză profundă a tuturor factorilor, pentru a se putea stabili între mai multe persoane ori între mai multe fapte ilicite care este cea care a determinat un anumit rezultat. Acest rol revine organului de stat, autorității sau instituției publice care face aplicarea legii şi, uneori, este o activitate deosebit de complexă. Întotdeauna cauza trebuie să determine un anumit efect, dar, uneori, pot coexista mai multe cauze, motiv pentru care trebuie descoperită cauza principală care a generat efectul. De asemenea, trebuie făcută distincţia între cauză şi condiţii. Acestea din urmă sunt împrejurări care însoţesc cauza, o influenţează uneori favorabil, alteori negativ, dar ele – condiţiile – nu generează fenomenul-efect. Uneori, condiţiile sunt indispensabile producerii efectului, dar nu ele sunt cele care au generat efectul, ci o cauză anume. Pot exista şi pluralităţi de cauze, situaţie în care se disting cauze principale şi secundare ori cauze directe şi indirecte. Cauzele mai pot fi: asociate, concurente ori succesive, acestea prezentând importanţă la stabilirea răspunderii juridice. d. Vinovăţia este o altă condiţie necesară pentru atragerea răspunderii juridice. Ea reprezintă latura subiectivă a încălcării dreptului. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică (subiectivă) a persoanei faţă de fapta ilicită comisă şi rezultatul acesteia. Existenţa vinovăţiei dovedeşte că fapta ilicită nu este numai obiectiv ilicită, dar şi că a existat o atitudine negativă a celui care a săvârşit-o faţă de norma juridică, faţă de lege în general. Vinovăţia se leagă, desigur, de caracterul ilicit al faptei, dar nu trebuie confundată cu acesta deoarece nu orice faptă ilicită presupune şi existenţa vinovăţiei. Într-un astfel de caz, când subiectul nu acționează cu discernământ, răspunderea juridică nu se va declanșa. 4  Atitudinea subiectivă a autorului faptei licite este conturată de două elemente: unul intelectiv (de conştiinţă) şi celalalt volitiv (de voinţă). Elementul intelectiv caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de propria sa acţiune sau inacţiune şi constă în prevederea consecinţelor posibile ale faptei. Factorul volitiv este prezent în posibilitatea autorului de a alege între mai multe conduite posibile, iar în cazul existenţei vinovăţiei, de a alege conduita ilicită. Modul de stabilire a existenţei vinovăţiei, a formei acesteia este complex, dar întotdeauna se au în vedere mai multe criterii obiective şi subiective. Vinovăţia cunoaşte forme şi grade diferite, având particularităţi specifice pentru diferite ramuri de drept. Este diferit, de asemenea, modul în care se stabileşte vinovăţia şi cine anume trebuie să dovedească vinovăţia. Astfel, în dreptul civil, vinovăţia îmbracă, conform prevederilor art. 16 din Codul civil, forma: - intenţiei atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat, - culpei atunci când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. În raport de gravitatea culpei, în doctrină s-a mai vorbit de trei grade ale acesteia, preluate din dreptul roman, şi anume: - culpa lata (gravă); - culpa levis (uşoară); - culpa levissima (culpa foarte uşoară). De altfel, Codul civil identifică, în art. 16 alin. (3) teza a II-a, culpa ca fiind gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese. Pe de altă parte, Codul civil, prin acelaşi art. 16 alin. (4), prevede că atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie. Prin art. 17, Codul civil vorbeşte şi despre eroarea comună şi invincibilă prevăzând în acest articol că nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Însă, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. În acest caz eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. 5  Şi în dreptul penal, precum în dreptul civil, vinovăţia şi formele ei sunt definite de Codul penal şi îmbracă formele intenţiei şi culpei. Codul penal, prin art. 16 alin. (2) – (6) prevede că vinovăţia există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. Intenţia există atunci când fapta este săvârşită de făptuitorul care a prevăzut rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau care a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Intenţia este depăşită atunci când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. Culpa există atunci când fapta este săvârşită de făptuitorul care a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, sau care nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres. Formele pe care le îmbracă vinovăţia în dreptul penal determină răspunderea atât pentru calificarea faptei ca infracţiune, cât şi pentru întinderea răspunderii (gravitatea sancţiunii care se aplică). În schimb, în dreptul civil întinderea răspunderii civile este dată şi de mărimea prejudiciului, nu doar de forma vinovăţiei. Comparând, de asemenea, vinovăţia în dreptul penal şi dreptul civil, cele două mari ramuri de drept unde problema răspunderii juridice se situează în plan central, mai distingem şi alte deosebiri. *Astfel, în dreptul penal, există prezumţia de nevinovăţie a persoanei: vinovăţia va trebui dovedită de organul de stat competent (uneori şi de victimă). În dreptul civil, de asemenea, există, de regulă, prezumţia de nevinovăţie, dar dovada existenţei vinovăţiei trebuie să o facă subiectul de drept păgubit. În dreptul civil există însă, uneori, şi prezumţia de vinovăţie, în situaţii care vor fi arătate mai jos, dar în dreptul penal nu există niciodată o prezumţie de vinovăţie. *Ceea ce mai trebuie subliniat este că în dreptul penal nu există răspundere juridică (penală) decât personală (pentru fapta proprie), care nu poate fi extinsă ori transmisă în nici un mod asupra altei persoane. În schimb, în dreptul civil există şi răspunderea civilă pentru fapta altuia ori chiar pentru „fapta lucrului” sau pentru prejudiciile cauzate de animale, iar răspunderea poate fi transmisă, în anumite condiţii prevăzute de lege, şi altora. Răspunderea pentru fapta altuia este una din situaţiile în care există prezumţie de vinovăţie. În dreptul civil o întâlnim în situaţii precum: - răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copilul lor minor - dimensiune a răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; 6 - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri; - răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor. Cod civil prezumă vinovăţia celor care răspund pentru alţii (o prezumţie legală de culpă), care pentru părinţi, spre exemplu, este o prezumţie relativă (poate fi răsturnată prin dovedirea lipsei vinovăţiei de către cei prezumaţi vinovaţi). Temeiul acestei prezumţii există în lipsa de supraveghere ori reaua educaţie a celor care au comis fapta ilicită. În cazul răspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri sau animale, acestea fiind singurele cazuri în care există o răspundere a omului pentru prejudicii cauzate altfel decât printr- o faptă a omului, temeiul acesteia nu rezidă în vinovăţia persoanei responsabile, ci aceasta este o răspundere obiectivă. Studiul amănunţit al acestor probleme privitoare la răspunderea civilă se va face în cadrul cursului de drept civil. Cauzele care exclud răspunderea juridică S-au arătat mai sus condiţiile în care, condiţii întrunite cumulativ, răspunderea juridică poate fi angajată. În lege sunt prevăzute însă şi anumite situaţii, împrejurări, când, deşi formal sunt întrunite condiţiile pentru existenţa răspunderii juridice, caracterul ilicit al faptei sau vinovăţia pot fi înlăturate, iar odată cu acestea şi răspunderea juridică. Aceste împrejurări (cauze) diferă de la o ramură de drept la alta, iar unele sunt comune mai multor ramuri de drept. Astfel, în Codul penal, art. 23 – 31 consacră mai multe cauze care înlătură caracterul penal al faptelor (cauzele de neimputabilitate), unele din ele având drept consecinţă, pe lângă înlăturarea răspunderii penale, şi pe cea a răspunderii civile. Aceste cauze sunt: excesul neimputabil, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, intoxicaţia, minoritatea făptuitorului şi eroarea. Tot astfel, în Codul penal mai sunt prevăzute şi alte cauze care înlătura răspunderea penală (art.152 – 159) şi anume: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile pentru anumite fapte, retragerea plângerii prealabile, împăcarea. În dreptul penal mai sunt şi alte cauze speciale de exonerare a răspunderii, toate urmând a fi studiate la ramura de drept respectivă. De altfel, prin art. 19 – 22, Codul penal identifică şi acele cauze aşa numite justificative când deşi în mod normal ne-am afla în prezenţa unei fapte prevăzută de legea penală existenţa unor astfel de circumstanţe, în anumite condiţii, permite legii să admită înlăturarea, în mod excepţional, a caracterului penal obişnuit al faptei. Aceste cauze sunt: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, respectiv consimţământul persoanei vătămate. 7  În dreptul civil şi în dreptul muncii se regăsesc unele din cauzele care înlătura răspunderea penală, la care se mai pot adăuga altele sau în cazul unora regăsite şi în dreptul penal există unele particularităţi specifice ramurii de drept: exercitarea unei obligaţii de serviciu (riscul normal al serviciului), forţa majoră (un eveniment natural, exterior, extraordinar, imprevizibil şi de nebiruit, cum ar fi un trăsnet, inundaţie etc.), cazul fortuit (o faptă al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută), fapta unei terţe persoane sau fapta victimei. 8