Introducere în Studiul Științei Economice - PDF

I. INTRODUCERE ȊN STUDIUL ŞTIINŢEI ECONOMICE CONCEPTE DE BAZĂ 1.1. Nevoile umane şi resursele economice 1.1.1. Nevoile umane Activitatea umană a avut şi are ca bază de pornire necesitateasatisfacerii unor multiple nevoi umane. Ele apar sub forma a ceea ce resim...

I. INTRODUCERE ȊN STUDIUL ŞTIINŢEI ECONOMICE CONCEPTE DE BAZĂ 1.1. Nevoile umane şi resursele economice 1.1.1. Nevoile umane Activitatea umană a avut şi are ca bază de pornire necesitateasatisfacerii unor multiple nevoi umane. Ele apar sub forma a ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor şi a societăţii. Ȋn concluzie, teoria economică şi implicit activitatea economică au ca elemente de bază: omul şi nevoile sale. Nevoile - cerinţe, dorinţe, aspiraţii ale vieţii umane Nevoile reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe ale omului ce apar şi se manifestă pe tot parcursul vieţii. Satisfacerea unor nevoi generează apariţia altora şi aşa maideparte. Nevoile umane au, pe de o parte, o încărcătură obiectivă, iar pe de altă parte una subiectivă. Determinarea obiectivă se referă la conştientizarea nevoilor şi la corelarea lor cu posibilităţile materiale ale societăţii şi ale fiecărui individ, apar ca nevoi efective, ca trebuinţe efective. Încărcătura subiectivă pune în evidenţă faptul că de multe ori nevoiler eflectă dorinţele oamenilor necorelate cu posibilităţile effective de acoperire a lor. Nevoile umane formează un sistem integrat în cadrul căruia ele sunt grupate şi ordonate după anumite criteria. Clasificarea nevoilor: 1. Ȋn funcţie de natura lor, nevoile sunt: - biologice(fiziologice); - de securitate (asigurarea integrităţii fizice, psihice, sociale, securitate a slujbei); - spirituale, afective, morale, de prestigiu; - sociale (de afiliere, de comunicare, de integrare etc.); - de autorealizare (de cunoaştere ştiinţifică, de creativitate, estetice etc.) 2. Din punct de vedere al subiecţilor purtători, nevoile se grupează în: - individuale; - de grup; - ale societăţii. 3. Ȋn funcţie de durata de acţiune: - curente; - periodice (săptămânale,lunare, semestriale, anuale, ş.a); - rare; - singulare. 4. În funcţie de gradul decomplexitate,nevoile sunt: - elementare (de bază, fundamentale); - complexe (elevate, superioare). 5. În funcţie de intensitate, nevoile sunt: - imediate; - de perspectivă (îndepărtate). 6. Din punct de vedere al naturii bunurilor există: - nevoi care se satisfac cu bunuri materiale (hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, etc.); - nevoi care se satisfac cu ajutorul serviciilor, etc.  Rolul nevoilor: - punct de pornire, cauză iniţială a activităţii economice; - punct final al acţiunii oamenilor asupra naturii; - factor de legătură între etapele activităţii economice (producţie-repartiţie, schimb-consum); - elemente de bază pe care se fundamentează mecanismele pieţei. Reguli, principii sau legităţi ale trebuinţelor: - interacţiunea trebuinţelor; - elasticitatea trebuinţelor (reflectă forma de manifestare în timp, intensitatea lor); - legea saturării trebuinţelor (legeautilităţiidescrescătoare a trebuinţelor); - substituirea trebuinţelor; - creşterea şi diversificarea trebuinţelor. Interesele economice – reflectarea nevoilor şi motivaţie a acţiunii umane => Nevoile reprezintă mobiluri ale acţiunii umane, ale întregii activităţi social – economice a oamenilor, manifestându-se sub formă de interese economice. => Interesele economice = reflectare a nevoilor şi motivaţie a acţiunii umane (se manifestă în procesul cooperării şi confruntării dintre agenţii economici în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii lor). Trăsături ale nevoilor Analiza trebuințelor umane pune în evidenţă trăsăturile acestora. Cea mai cunoscută este cea care se referă la caracterul nelimitat al nevoilor, ceea ce înseamnă că ele cresc ca număr şi se diversifică. Dar, nevoile sunt limitate în capacitate, intensitatea cu care este resimţită o nevoie fiind descrescătoare dacă aceasta este satisfăcută în mod continuu (ex: senzaţia de sete, foame). De asemenea unele nevoi sunt concurente, ceea ce înseamnă că se dezvoltă în defavoarea altora, iar altele sunt complementare (interdependente). Nevoile sunt şi regenerabile adică, o dată satisfăcută o nevoie, ea dispare temporar, putând reapărea. 1.1.2. Resursele Satisfacerea nevoilor presupune existenţa unor resurse specifice, în cantităţi diferite şi de calităţi corespunzătoare. Resursele economice reprezintă premisele activităţii economice şi cuprind totalitatea elementelor (mijloacelor) ce pot fi utilizate în scopul obţinerii de bunuri economice necesare satisfacerii nevoii. Resursele reprezintă aşadar, potenţialul de care se bucură economia. Clasificarea resurselor 1. În funcţie de gradul de prelucrare: - primare = resursele asupra cărora omul nu a intervenit - cuprind: resurse naturale şi potenţialul demografic; - derivate = resursele obţinute pe baza resurselor primare(inclusiv cunoştinţele populației), având calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor 2. În funcţie de posibilităţile de recuperare: - recuperabile (reutilizabile); - parţial recuperabile; - nerecuperabile. 3. În funcţie de durata utilizării: - regenerabile (inepuizabile); - neregenerabile (epuizabile). 4. După natura lor/ specific: - naturale; - instrumentale; - umane; - informaţionale.  Resursele au crescut şi s-au diversificat continuu odată cu progresul omenirii însă, mai lent în raport cu nevoile, rămânând limitate. => Inegalitatea nevoi – resurse => N > R Raritatea (limitarea resurselor) reprezintă problema fundamentală a economiei, ceea ce a dus la formularea legii rarităţii, care se referă la conflictul dintre caracterul limitat al resurselor şi nelimitarea nevoilor. De aici s-au formulat şi cele patru întrebări fundamentale ale economiei: CE? CÂT? CUM? și PENTRU CINE SĂ PRODUC? => Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei şi este determinată de: - imposibilitatea atragerii (din motive tehnice sau economice) a tuturor resurselor existente le un moment dat; - existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor existente; - caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse. 1.2. Costul de oportunitate (CO) Problema (raritatea generală a resurselor) economiei generează restricţii în cadrul activităţilor economice, orice alegere a unui agent economic implicând şi sacrificarea unor şanse potenţiale. De aici şi preocuparea oamenilor de a face alegeri oportune în procesul de alocare a resurselor. Termenul folosit în economie pentru exprimarea şansei pierdute este costul de oportunitate (cost oportun/real al alegerii, costul şansei pierdute). C.O. este un cost relativ (subiectiv), care exprimă valoarea celei mai bune alternative sacrificate ca urmare a alegerii făcut. C.O. stă la baza luării deciziei, atât în producţie şi în consum, iar Economia întotdeauna se bazează pe premisa fundamentală că decidenţii în procesul alegerii se comportă în mod raţional. Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, exprimă capacitatea oamenilor de a-şi stabili obiectivele şi de a acţiona astfel încât, să le îndeplinească în condiţii de eficienţă maximă (rezultate maxime cu un efort dat sau, efort minim pentru un rezultat vizat). 1.3. Posibilităţile producţiei Curba posibilităţilor de producţie, sau frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) permite analiza posibilităţilor alternative de a produce. Pe F.P.P. sunt reprezentate pachete de bunuri economice ce pot fi produse prin utilizarea în totalitate şi cu maximum de eficientă a resurselor disponibile, , în condiţii tehnice şi tehnologice date. Exemplu: Presupunem un fermier care dispune de un teren pe care poate cultiva grâu şi/sau porumb. Varianta Grâu (t) Porumb (t) C.O grâu A 0 20 - B 6 14 -(14-20)/(6-0)= 1t porumb C 8 10 -(10-14)/(8-6)= 2t porumb D 10 0 -(0-10)/(10-8) = 5t porumb Fig. 1 Frontiera posibilităților de producție  Producătorul va alege varianta care îi asigură cel mai mic cost de oportunitate (cea mai mică pierdere) = > B este varianta optimă. Concluzii: 1. Resursele economice sunt utilizate în totalitate şi eficient în orice punct de pe F.P.P.; 2. Orice punct din afara F.P.P. nu poate fi atins (este imposibil momentan) decât prin creşterea cantităţii de resurse disponibile şi a eficienţei (ex. E) 3. Resursele sunt parţial şi/sau ineficient utilizate în orice punct din interiorul F.P.P. (ex: F) 4. Pe măsură ce cantităţile dintr-un anumit bun economic sporesc, C.O. are tendinţa de creştere. Explicația constă ȋn legea creşterii costului de oportunitate care poate fi la rândul său explicată cu ajutorul legii productivității (randamentelor) marginale descrescătoare. În mod normal, F.P.P. are o formă concavă şi reflectă legea creșterii C.O. Deplasarea FPP poate avea loc, de regulă, sub influenţa următorilor factori: a) creşterea stocului de resurse; b) introducerea unor tehnologii moderne; c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale etc. 1.4. Activitatea economică - formă a activităţii umane Activitatea economică constă în efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resursele economice rare în vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei şi consumului de bunuri şi servicii (bunuri economice) necesare satisfacerii nevoilor nelimitate. Caracteristici: Activitatea economică este o activitate practică, o activitate de creaţie; Activitatea economică este amplă şi diversificată;  Se desfăşoară pe baza criteriilor de raţionalitate – rezultat maxim. Asigură progresul societăţii. Activităţile economice se pot grupa după specificul lor în: activităţi de productie, si de repartitie, schimb (circulatie), si de comun. Activităţile economice se diversifică şi se multiplică în timp ca urmare a diviziunii muncii. Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine stătătoare. Ansamblul activităţilor economice din societate, în interdependenţa dintre ele reprezintă economia societăţii. Activitatea economică este circumscrisă raportului Nevoi — Resurse, tendinţă reflectată de modul cum se structurează ea, de corelaţia dintre Producţie - Consum. Corelaţiile care caracterizează şi determină viaţa economică Principalele corelaţii care determină viaţa economică sunt următoarele : N (nevoi) - R (resurse) C (consum) - P (producţie) C (cerere) - O (ofertă 1.5. Obiectul de studiu al economiei. Microeconomie şi macroeconomie Cunoaşterea economiei, analiza fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul acesteia, deprinderea şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare a componentelor ei revin ca sarcină ştiinţei economice. Ce studiază ştiinţa economică? Ştiinţa economică studiază marea complexitate a conexiunilor determinate de varietatea nevoilor societăţii şi a posibilităţilor de satisfacere a acestora, mersul vieţii economice, modul de funcţionare a soluţiilor adoptate, tendinţele care se desprind, toate acestea în scopul de a înţelege şi cunoaşte viaţa economică a societăţii şi de a elabora mijloace şi instrumente de acţiune în vederea asigurării unei funcţionărI normale, fireşti a economiei societăţiI. Ştiinţa economică se prezintă sub forma unui sistem de ştiinţe economice constitui dintr-un ansamblu de ştiinţe interdependente care studiază diferitele laturi ale vieţii economice la nivel micro şi macrosocial. Economia se desprinde, în cadrul sistemului de ştiinţe economice, ca fiind o ştiinţă fundamentală. Ea este o ştiinţă teoretică, reprezentând un ansamblu de cunoştinţe structurate logic în cadrul unui sistem unitar, care dezvăluie legăturile şi raporturile logice dintre fenomenele şi procesele economice, esenţa acestora, resorturile interne ale mişcării vieţii economice. Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, dădea următoarea definiţie economiei: “Aceasta este ştiinţa despre acele resurse productive rare, pe care oamenii le aleg cu ajutorul banilor sau fără ei, pentru a produce diferite mărfuri şi despre repartiţia lor între diferiţi oameni sau grupuri ale societăţii, în scopul consumului lor prezent sau viitor” Asadar, Economia este o ştiinţă economică care are ca obiect de studiu fenomenele şi procesele economice, în strânsă legătură cu factorii ce le determină, a esenţei acestora, a modului în care se desfăşoară producţia, repartiţia, schimbul şi consumul în societate, a legilor care guvernează aceste activităţi, cu scopul de a elabora metode, mijloace şi instrumente de acţiune în vederea alocării resurselor rare corespunzător nevoilor de consum ale oamenilor. => Economia este ştiinţa care analizează modul în care oamenii aleg resursele limitate din perspectiva asigurării echilibrului dintre nevoi şi resurse, respectiv, consum şi producţie. Fenomenul economic = forma exterioară a activităţii economice, respective acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa societăţii şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (producţie, vânzare, cumpărare etc. Proces economic = transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu (creşterea preţurilor, modificarea ofertei sau a cererii, creşterea productivităţii muncii etc.). Fenomenele economice în mişcarea lor devin procese economice. Legile economice exprimă raporturi esenţiale, durabile, cu un grad ridicat de repetabilitate, între procese şi fenomenele economice. Raporturile pot fi : - de cauzalitate; - de funcţionalitate; - de interdependenţă; - de variaţie reciprocă. Legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa subiecţilor economici Exemple de legi : - Legea creşterii şi diversificării nevoilor; - Legea randamentelor neproporţionale; - Legea rarităţii resurselor; - Legea cererii; - Legea ofertei; - Legea productivităţii muncii etc. Sistemul ştiinţelor economice A. Ştiinţe economice fundamentale - economia; - ştiinţele istorico-economice; - istoria gândirii economice. B. Ştiinţe economico-aplicative : a. Ştiinţe economice speciale; - contabilitate; - economia agriculturii - finante si credit - economia muncii etc. b. Ştiinţe economice de ramură : - economia industriei - economia agriculturii etc. c. Ştiinţe economice ale întreprinderii; d. Economia mondială; C. Ştiinţe de graniţă: - cibernetica economică; - economia protecţiei mediului etc. Rolul şi funcţiile economiei ca ştiinţă - Descriere, analiză şi explicare; - Evaluare şi evidenţiere a legăturilor cauzale, funcţionale şi de interdependenţă, în vederea înţelegerii mecanismului dezvoltării economico-sociale; - Prognoză a evoluţiilor şi furnizare de alternative pentru raţionalizarea acţiunilor umane de utilizare a resurselor şi de dezvoltare Economie pozitivă şi economie normativă Economia pozitivă operează cu explicaţii obiective sau ştiinţifice privind funcţionarea economiei. Ea se limitează la formularea de enunţuri privindfaptele şi relaţiile dintre acestea aşa cum sunt ele. Economia pozitivă poate pune în aplicare un demers ştiinţific în urma căruia sunt emise ipoteze referitoare la comportamentele agenţilor economici şi sunt confruntate evoluţiile unor variabile cuantificabile (preţuri, venituri, ş.a.) cu previziunile teoretice. Economia pozitivă are caracter teoretic, explicativ şi răspunde la întrebarea „De ce?”. Reprezintă o modalitate de abordare a economiei așa cum este ea la un momen dat. Exemplu de abordare pozitivă a economiei: de ce au crescut costurile de producție ale unei firme, de ce a scazut cererea pentru un anumit bun economic, etc. Economia normativă oferă prescripţii sau recomandări bazate pe judecăţi de valoare personale. În general, problemele specifice macroeconomiei fac obiectul economiei normative (de ex.: modalitatea de finanţare a deficitului bugetar, nivelul ratei inflaţiei şi al somajului ş.a.). Economia normativă are caracter aplicativ şi răspunde la întrebările: „Cum? În ce mod?”, arătând ceea ce ar trebui să fie. Exemplu de abordare normativă a economiei: “Pentru reducerea șomajului trebuie ȋncurajate investițiile.” Dar, ȋntre cele două abordări există o strânsă interdependență, ele presupunându-se reciproc. Microeconomia şi macroeconomia Obiectul de studiu al microeconomiei este cel al unităţilor economice individuale (gospodării, firme de afaceri, ş.a.). Nivelul de investigare al analizei microeconomice este cel al întreprinderii şi pieţei unui bun sau serviciu particular. Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în întregul ei. Ea este interesată în principal de interacţiunea variabilelor economice agregate la nivelul economiei naţionale (produs naţional, masă monetară, şomaj, indice de preţuri, ş.a.