Sociologie Medicală - Boala şi Sănătatea PDF

Sociologie medicală Boala şi sănătatea – aspecte medico-sociale èóåö
ôéòøöù
ùþùð
÷øùèéòøíðóö Sociologie medicală Boala şi sănătatea – aspecte medico-sociale  Etimologie Etimologia termenului este hibridă de la cuvântul latinesc „socio“ = soc...

Sociologie medicală Boala şi sănătatea – aspecte medico-sociale èóåö
ôéòøöù
ùþùð
÷øùèéòøíðóö Sociologie medicală Boala şi sănătatea – aspecte medico-sociale  Etimologie Etimologia termenului este hibridă de la cuvântul latinesc „socio“ = social de la cel grec „logos“ = ştiinţă, = studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor. orientări teoretice şi doctrinare determinate de complexitatea societăţii, obiectul ei de studiu.  De ce studiem sociologia la medicină? morbiditate, mortalitate sau alte probleme de sănătate sunt legate de – factori sociali și de comportament schimbările demografice și culturale – populațiile îmbătrânesc și devin tot mai diverse cultural). activitatea și interacțiunile umane. – mediul de muncă, stresul, relațiile de putere, – viața pacienților – strategii de adaptare  De ce studiem sociologia la medicină? oferă informații esențiale cu privire la contextul de sănătate și boală, ne poate dota cu instrumente relevante pentru a cerceta și pentru a explora lumea din jurul nostru ne înarmează cu CRITICISMUL care ne permite să punem la îndoială ceea ce este considerat de la sine.  Subiecte care conectează sociologia de sănătate sprijinul familiei și al prietenilor, instituții, comunități stresul psiho-social intervențiilor comportamentale cu scopul de a modifica cursul bolii comportamentul de sănătate al pacientului credințele personale medicului, Probleme sociale si culturale (interacțiunea cu mediul) la pacienții care provin din diferite culturi, medii sociale, structurale și economice.  Scurt istoric August Comte – inventatorul termenului de sociologie, – 1838 a folosit pentru prima oară acest termen a 47-a lecţie din volumul IV. – Iniţial - termenul de fizică socială pentru noua ştiinţă  Iniţiatorii sociologiei ca ştiinţă Emile Durkheim (1858 – 1917) – Născut la Epinal, – studiile la Paris, – profesor la Bordeaux şi la Sorbona – 1894: „Les regles de la methode sociologique“, – 1897, „Le suicide“. – sociologia = știință dacă obiectul propriu de cercetare: faptele sociale faptele sociale vor fi observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică.  Durkheim Faptul social – se delimitează în mod clar de faptul biologic, – = reprezentare sau acţiune şi de faptul psihic, – exterior individului, impunându-i-se cu o forţă de constrângere. – poate fi normal – caracteristic majorităţii indivizilor patologic sau anomic – la un număr relativ restrâns de indivizi – au o condiţionare spaţio-temporală. crima sau suicidul, devin normale din punctul de vedere al lui Durkheim, – o societate fără crime sau sinucideri fiind imposibilă, – aceste fapte trecând în rândul normalităţii.  Max Weber (1864 – 1920) studii de drept, economie, istorie, filosofie, profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. abordează trei teme majore: – natura dominaţiei – caracteristicile raţionalităţii – raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică). sociologia = „ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele activităţii sociale” ştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale are obligaţia – înţelegerii acestor fapte – explicării lor prin interpretare. reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă.  Talcott Parsons (1902 – 1979) profesor la Universitatea Harvard. principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist sistemul social constă dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-un proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. a introdus şi conceptele de rol şi status social, – statusul = poziţia individului în cadrul sistemului social, – rolul = latura dinamică a acestuia sistemul social are patru funcţii: – de integrare, – de adaptare, – de atingere a scopului – de păstrare a structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor  Sociologie medicală – Definiție = ştiinţă integratoare, al cărei obiectiv este – studiul sănătăţii publice ca un întreg sistem, guvernat de legi speciale, – analiza sistemică a influenţei factorilor sociali asupra sănătăţii publice.  Obiectul sociologiei medicale dificil de definit se realizează în comparaţie cu alte discipline medicale. = sănătatea publică ca un fenomen sistemic complex. Metodologia sociologiei medicale: studiul sistematic al influenței complexe al factorilor sociali şi biologici asupra sănătăţii publice şi a tuturor aspectelor sociale ale sănătăţii umane.  Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluri- dimensionalitatea fenomenului „sănătate“, cât şi pe ambiţia sociologiei care se doreşte, în conformitate cu dezideratele enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane. Durkheim distinge două tipuri de solidaritate: Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor primitive, definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă comună şi o conştiinţă colectivă puternică. Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi.  Obiectivele sociologiei medicale - clasificare Obiectivul medical Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar, în organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare. Obiectivul economic Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale, consumul de medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate, oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare. Obiectivul sociologic Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii, domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor sociale. Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.  Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medicale Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va dezvolta acest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se numără: evoluţia practicii medicale transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii organizarea studiilor de medicină modificarea tabloului morbidităţii implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare.  Problematica sociologiei medicale conceptele sociologice de sănătate şi boală schimbarea socială şi dinamica tipurilor de morbiditate cauze sociale ale îmbolnăvirilor comportamentul bolnavului în spital şi în societate comunicarea în practica medicală inegalitatea accesului la serviciile sanitare etnicitate, sănătate, asistenţă medicală familia şi îmbolnăvirea medicina şi controlul social devianţă, etichetare şi stigmat social  Structura sociologiei medicale (V. Borisov, 1998) 1. Sociologia medicală fundamentală - include teoria de bază şi metodologia sociologiei medicale. 2. Discipline borderline - sociologie medicală, istoria medicinei şi a asistenţei medicale, etică şi deontologie medicală, demografia medicală, geografie medicală, economia sănătații, pedagogia sănătații şi a educaţiei, biostatistica. Aceste discipline reflectă interacţia teoriei medicale cu diferite știinte sociale. 3. Discipline profil, care reflectă interacţia dintre discipline medicale şi teoria socială - sănătate publică, epidemiologie etc 4. Stiinte Aplicate - reflectă metodele posibile în practica problemelor sănătății publice - economia sănătății, gestionarea sănătăţii, politica de sănătate, legislaţia sanitară etc.  Metodele sociologiei medicale Istorice; Sociologice; Statistice; Epidemiologice; Economice; Modele matematice; Experimentale.  Sociologia medicală – Diferențele în sănătate Motive Biologice - sex, rasă, vârstă. Sociale şi culturale - stilul de viata, comportamentele alimentare Economice - accesul la îngrijire medicală, nutriţie, exercitii, condiţii de siguranţă, profesii sigure. Diferenţe Gen - bărbaţii au puterea unui animal, dar femeile sunt mai sanatoase. Varsta - boli legate de vârstă din copilarie pana la varstele inaintate, de la genetica sau expunere Rasa - unele boli genetice (de exemplu, celule in forma de secera, Tay- Sachs). Sociale - fumatul, dieta, sensul de fitness şi de sănătate, consumul de alcool, interacţiunea de gen şi comportamentului social. Economice - produse alimentare adecvate, sănătate şi asigurăre medicala Teoreticienii: Weber: Sănătatea şi stilul de viaţă sănătos sunt simboluri ale statutului. Marx: condiţiile nesănătoase de muncă şi de viaţă semnifica exploatare. Consumatorismul - "consumatori bogati ca pacienţi" negociază oferte mai bune. Sociologia medicală și/sau sănătatea publică Confruntarea dintre ele este inadecvată datorită faptului că sănătatea publică este o divizie a medicinii sociale, domeniul său de aplicare fiind testarea diferitelor abordări ale problemelor de sănătate ale întregii naţiuni şi realizarea de sănătate maximă posibilă pentru toţi oamenii. Sfere de interacţiune care definesc natura integrată sistematic a medicinii sociale Natural sciences: Anatomy Social sciences: Chemistry Biostatistics Microbiology Anthropology Molecular biology Demography Pharmacology Ecology Pathology Economics Psychology Epidemiology Others Management Social medicine Pedagogy Political sciences Sociology Others Clinical sciences: Internal diseases Surgery Obstetrics and Gynecology Pediatrics Others  Viața socială Concordanțe ce privesc anumite interese, restrângeri ale incertitudinii şi gestionarea eficientă a conflictelor, care să permită dezvoltarea şi întreţinerea unor structuri sociale stabile. Două niveluri: Nivel micro - capacitatea individului de a interacţiona direct cu alte persoane (față în față); Nivel macro - caracterizată prin anonimatul, funcţionarea organizaţiilor fără chip şi de obicei asociate cu naţiunea statului. Apecte majore ale sănătății umane studiate de sociologia medicală Influenţei factorilor sociali asupra sănătăţii; Influenţa sănătăţii asupra factorii sociali; Obiectul social al activităţilor de asistenţă medicală - individul ca o categorie socială, de grup şi a societăţii ca întreg; Obiectul social al activităţilor de asistenţă medicală - pentru sistemele de asigurări de sănătate. Boala şi sănătatea – aspecte medico-sociale Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat diverselor comunităţi socio-culturale, evaluările fiind făcute pe baza unor indici precum: morbiditatea, mortalitatea (generală şi specifică), disconfortul, insatisfacţia, deficienţele, invlidităţile, handicapul, indicele de dezvoltare umană  Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie). Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând starea organismului în care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este optimă.  Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii. În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi astfel legitimând comportamentul bolnavului. Există însă şi factori care afectează negativ acest proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei şi tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli, precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical.  Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită entitate biologică, psihică şi socială în acelaşi timp. Sănătatea presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich): absenţa bolii o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă  Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. Bond, S. Bond, 1994): biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare, îmbătrânire, tulburări cronice, degenerative, geriatrice. mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbări sociale rapide. stilul de viată: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism. organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele, relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală.  Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului în care capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile sociale (de prieten, vecin, cetăţean, soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte sănătatea drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat.  Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992): bunăstarea fizică, psihică şi socială fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză) strenght – forţă fizică stamina – vigoare (rezistenţă fizică) suppleness - supleţe fizică skills – îndemânare (abilitate) fizică.  Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni: Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de factori interni sau externi. Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986).  Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată. Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.  Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii termeni: illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală, ci percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale. disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei organismului. sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al bolnavului, formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde.  Probleme şi politici sociale Sinteză asupra conceptului de politică socială Menţinerea veniturilor (identificată uneori cu securitatea socială) Îngrijirea sănătăţii Locuinţa Educaţia  Statul bunăstării (A. Briggs, 1961) Un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii: 1. Prin garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor. 2. Prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indiviziilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor “contingenţe sociale” (boală, bătrâneţe, şomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale. 3. Garantând tutoror cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale.  Rolul statului în realizarea protecţiei sociale Mobilizarea şi distribuirea resurselor pentru asigurarea bunăstării. Modul de organizare – asigurarea prosperităţii economice, stabilităţii sociale, a standardelor minime în domeniul ocrotirii sănătăţii, educaţiei, locuirii, garantarea protecţiei împotriva acelor riscuri ale vieţii care afectează negativ bunătarea oamenilor. Rol de reglementare, de administrare (colectare si redistribuire a resurselor) şi rol de furnizare a prestaţiilor şi serviciilor sociale.  Alocaţiile A. Bunurile şi serviciile sunt transferate în bani, în echivalent în bani, în natură (în bani vs. în natură) B. Transferul merge direct la beneficiar sau la o a treia parte care acordă anumite bunuri sau servicii beneficiarului (direct vs. indirect) Alte prestaţii sociale acordate în sistemul asigurărilor sociale Condiţii de eligibilitate Stagiu de cotizare necesar – realizat dacă în intervalul de 12 luni anterioare producerii riscului există un număr de 6 luni de stagiu de cotizare  Indemnizaţia de maternitate 126 zile calendaristice, dintre care 63 înainte de naştere (concediu de sarcină) şi 63 de zile după naştere (concediu de lăuzie) (se pot compensa între ele în funcţie de recomandarea medicului şi opţiunea persoanei). Femeile cu handicap – începând cu luna a 6-a, dacă prezintă certificat de persoană cu handicap. Copil născut mort sau moare după naştere – indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata concediului de maternitate Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav Până la 7 ani, respectiv 18 ani pentru copil cu handicap  Concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului Oricare dintre părinţi, dacă se îndeplineşte condiţia legată de stagiul de cotizare. Copil până la 2 ani, respectiv 3 ani dacă este copil cu handicap. Se plăteşte dup expirarea celor 126 zile de concediu de maternitate.  Baza de calcul a indemnizaţiilor şi cuantumul indemnizaţiilor Medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a achitat contribuţia individuală de asigurări sociale. Indemnizaţia de boală, maternitate 75% din baza de calcul, 85% pentru asiguratele cu vechime în muncă mai mică de 12 luni. Indemnizaţia de îngrijire a copilului 85% din baza de calcul. Indemnizaţii pentru SIDA, cancer 100%. Dependenţa prestaţiilor sociale de venitul anterior.  Ordonanţa de urgenţă 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă Securitatea şi sănătatea femeilor însărcinate, lăuzelor, mamelor care alăptează. Concediu de risc maternal (dacă angajatorii nu pot reduce sau elimina factorii de risc de la locul de muncă) – Indemnizaţia = 75% din media veniturilor obţinute în ultimele 10 luni (se plăteşte din bugetul asigurărilor sociale de stat)  Ordonanţa 9/2003 Pentru indemnizaţia de creştere a copilului în vârstă de până la 2/3 ani: - Durata minimă de contribuţie – 10 luni din cele 12 anterioare naşterii. - posibilitatea femeilor care nu sunt angajate de a beneficia dacă îndeplinesc condiţia minimală de cotizare - Beneficiază şi femeile aflate în plata indemnizaţiei de şomaj atât de indemnizaţie de maternitate cât şi de indemnizaţie pentru creşterea copilului. - Plafonează indemnizaţia de creştere prin stabilirea cuantumului maxim la nivelul a 85% din salariul mediu pe economie. - O altă modificare legislativă din 2003 – indemnizaţia ? Sumă uniformă, egală cu 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale (indiferent de veniturile anterioare ale părintelui) Concediu paternal 2 săptămâni  Dreptul la ajutor de deces Nu este condiţionat de stagiu de cotizare.  Concedii şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă Indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă (cuantum: baza de calcul – venit salarial brut realizat de asigurat prin reducerea timpului normal de lucru, fără a depăşi 25% din baza de calcul). Concediu şi indemnizaţie pentru carantină (cuantum: 75% din baza de calcul). Tratament balnear (15-21 zile recomdarea medicului curant).  Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav Se suportă integral de la FNUASS 7 ani, respectiv 18 ani copil cu handicap Opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare Durata: maxim 45 zile calendaristice/an pentru un copil (excepţii – 90 zile ) Cuantumul: 85% din baza de calcul  Din 1 ian 2007: - 600 lei (stimulent 100 lei) - Alocaţia de stat pentru copii = 200 lei (copii până la 2 ani, 3 ani copii cu handicap) - Indemnizaţia/ Stimulentul se cumulează cu alocaţia de stat - Cine beneficiază? – opţional oricare dintre părinţii fireşti, persoanele care au adoptat, sau li s-a încredinţat copilul (în vederea adopţiei, plasament sau plasament în regim de urgenţă), tutorele  Cât timp se cuvin? Pentru fiecare din primele 3 naşteri sau pentru primii 3 copii (adopţie, plasament, tutelă). Durata concediului – se prelungeşte corespunzător în situaţia în care se suprapun două/trei situaţii de natură a genra acest drept.  Relaţia medic – pacient. Aspecte psiho- sociale Relaţia medic – pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale, psihologice şi sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. Această relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceea ce priveşte prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie se conturează extrem de bine conceptele de status şi rol social.  Statusul social Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate, având determinare atât pe orizontală, în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu persoane având acelaşi nivel social, cât şi pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate în poziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială. Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multe definiţii şi caracterizări: ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul din care face parte prestigiu social (M. Weber, 1921) colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ în societate (R. Linton, 1936) statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele achiziţionate (profesie, poziţie economică, stare civilă), pentru care individul a optat şi a depus anumite eforturi (T. Parsons, 1951)  Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie, ulterior distanţându-se şi dezvoltându-se separat. Există de asemeni, distincţii, între statusul actual şi cel latent, posibil de actualizat în alte contexte sociale. Fiecare persoană posedă mai multe statusuri, grupate astfel: ✓ Statusul biologic ✓ Statusul familial ✓ Statusul extrafamilial ✓ Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii acesteia, între care cel cultural, cel economic şi cel profesional au cel mai importan rol în configurarea statusului social al persoanei respective.  Statusul profesional Este cel mai important în societăţile moderne, divizându-se în: statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama) informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei) Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie angajaţilor şi se exteriorizează printr-un set de simboluri: titluri profesionale avantaje suplimentare posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută condiţii de lucru luxoase Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor trăsături necerute expres de organizaţie: angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai înalt decât ceilalţi colegi cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizaţi mai puţin  Rolul social Reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social. Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilor umane. Rolul social reprezintă atât comportamentul efectiv cât şi prescripţia normativă în legătură cu acesta, fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social. În raport cu statusul social, rolul este mai flexibil.  Rolul social Statusul poate rămâne neschimbat, dar rolul se poate modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale evoluează în funcţie de aşteptările rolului (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un rol), iar realizarea rolului este dependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ, trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă.  În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinse trei poziţii (J. Maisonneuve, 1996): personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le transcende şi se exprimă prin intermediul lor personalitatea se reduce la jocul de roluri personalitatea este o putere de opţiune între roluri, o sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte, ireductibile, constituindu-se astfel persoana (legată de o scară de valori) sau personajul (sinteză compromisă). Personajul este astfel un compromis între spontaneitatea subiectului şi exigenţele sociale, realizându-se în diverse modalităţi: ✓ rol stereotipizat (a trebui să fii), în strictă conformitate cu modelul şi aşteptările celorlalţi, ✓ mască (aparenţă), un compromis cu intenţie manipulatorie sau oportunistă, ✓ refugiu (alibi), cu intrarea în roluri protectoare sau magice, ✓ ideal personal (a voi să fii), trăit în mod dinamic, ca expresie a unui eu profund.  Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a comportamentului indivizilor în limite aşteptate de societate. Statutul social presupune existenţa concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente. Tensiunea rolului (persoana nu poate răspunde aşteptărilor rolului) apare în situaţii precum: există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederile rolului social apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul persoana este supra- ori subsolicitată în rolul respectiv.  Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia medic – pacient În societatea actuală, medicul are un status extrem de înalt, diferenţiindu-se prin nivelul de formaţie abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii depline asupra bolii şi monopolul asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii îi diferenţiază net pe medici de alţi profesionişti, dobândind astfel şi o autonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului meseriei. Statusul social al medicului este perceput de către masa largă de persoane în asociere cu valori precum: putere, cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu.  Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia medic – pacient Intervenind în situaţiile de criză, medicul apare într-o triplă ipostază, de om care: alină suferinţa vindecă boala salvează viaţa bolnavului Medicul dobândeşte puteri magice, precum şamanii, devenind un personaj cu puteri şi drepturi inaccesibile muritorilor de rând. Statusul înalt al medicului provine din duritatea şi frustarea înregistrate pe parcursul pregătirii profesionale îndelungate. Totodată, la acest lucru contribuie şi apartenenţa sa la clase sociale superioare care se datorează costurilor mari de instruire.  Rolul social al medicului Este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături principale (T. Parsons, 1956): Competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în înfăptuirea eficientă a actului medical. Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se probează prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele sale, întâlnit cel mai des în cazul medicilor generalişti, este minima competenţă în maximum de domenii medicale. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non- medicale, care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav (drepturi materiale şi legale, pensionări, protecţie împotriva noxelor, etc.). Universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi nu pe legături personale, neputând face nici un fel de discriminare în acest sens.  Rolul social de bolnav Implică cinci trăsături caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997): situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale. pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici de protecţie, rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată. restrângerea orizontului. egocentrism. anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective temporare de lungă durată a bolii.  Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu: natura bolii (somatică, psihică) gravitatea bolii cronicizarea bolii tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc). Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann, 1979): bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant, care să le ofere protecţie şi compasiune pentru probleme de orice natură (personală, socio-emoţională, etc.) bolnavii „suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar care refuză să accepte boala şi să consulte medicul ştiind că tratamentul nu este eficient.  S-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele organice ale pacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956): activitate – pasivitate, medicul este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă, anestezie) conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute, infecţii) participare reciprocă, medicul ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul, întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice).  Strategiile de control în relaţia medic – pacient Se împart în patru categorii (Morgan, 1986): Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentând informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor, şi medicul va încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei în ceea ce priveşte durata programului de tratament. Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli ori succesul unei terapii, medicul poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul economisirii de timp, evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra pacientului.  Strategiile de control în relaţia medic – pacient Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în influenţarea calităţii informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaţiei, ori pentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului non-verbal, medicul ocupă poziţia dominantă, conducând dialogul şi semnalând intrarea ori ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţia depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de gradul de disconfort creat de boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa medicului.  Consultaţiile au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc prin oportunitatea acordată participării pacienţilor (Byrne, Long, 1976): centrate pe medic, caracterizate prin abordare directă, utilizarea unui interviu strâns controlat care ţinea la stabilirea diagnosticului într-un timp cât mai scurt, iar pacientului i se refuză posibilitatea discutării simptomelor, problemelor şi angoaselor. centrate pe pacient, în care medicul acordă mai mult timp pacientului şi tuturor problemelor acestuia, acest model tinzând spre extindere, dar având şanse reduse deocamdată datorită presiunii timpului.  Pentru optimizarea relaţiilor medic – pacient, a fost elaborat chiar un cod de conduită (I. Saas, 1995): Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei intervenţii medicale. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe, pentru perioadele de boală şi de sănătate şi bucuraţi- vă de ea pregătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi deveni dependent folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune  Reguli pentru personalul medical trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile medicale integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial şi pentru a stabili prognosticul cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi- I punctele de vedere şi valorile sale preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele mai bune servicii clinice şi personale pacienţilor ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi colaboraţi cu cei apropiaţi lui, în interesul său. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune.  Sănătatea – stil de viaţă adecvat Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice de desfăşurare: stilul de viaţă şi modul de viaţă.  Stilul de viaţă (1) Se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă, reprezentând opţiunea individului şi direcţia spre care se orientează manifestările sale particulare. La baza acestei opţiuni se află anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă, care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită sau eşec. Se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează sănătatea persoanelor, apărând riscurile autoasumate (tabagismul, abuzul de droguri, excesele alimentare sau subnutriţia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală, condusul auto imprudent, sedentarismul, munca în exces, stresul profesional, etc.), o parte dintre acestea fiind şi impuse de condiţiile sociale.  Stilul de viaţă (2) Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedentele familiale, condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. Altfel spus, stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai, aflat sub controlul limitat al familiei şi individului, în cadrul impus de resursele economice. Modificarea stilului de viaţă implică deci schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă.  S-a realizat chiar o suită de 7 porunci pentru un stil de viaţă favorabil (N. Belloc, L. Breslow, 1972): Nu fumaţi. Consumaţi alcool în cantităţi moderate. Nu săriţi niciodată peste micul dejun. Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale. Serviţi 3 mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele principale. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori pe săptămână. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte.  Stilul de viaţă poate fi: pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale). negativ (abaterile se constituie în factori de risc). Stilul de viaţă negativ este determinat de doi factori: ❖ factorul socio-economic. ❖ factorul cultural-educativ.  Stilul de viaţă poate fi: Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri: directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroză, alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză), mediate (agravarea diabetului zaharat, a HTA, etc.)  Persoanele cu statut socio-economic scăzut au stare de sănătate mai proastă decât omologii lor în…. Mortalitate prematură, inclusiv mortalitatea infantilă Morbiditate Boli cronice (cardio-vasculare, diabet, cancer) Boli transmisibile (TB) Greutate mica la nastere Factori fiziologici si antropometrici de risc Hipertensiune arterială Obezitatea / supraponderabilitate Limitări funcţionale, dizabilitate Autoevaluare a sănătăţii Migraţia personalului medical  Uniunea Europeană 25 state membre 460 millione de persoane piaţa comună: libera circulaţie a bunurilor capital persoane servicii Predomină integrarea economică lipsa de competenţe politice corespunzătoare la nivel european (în special politică socială).  Obligaţiile majore ale UE în politica sanitară atenţie directă la ameliorarea stării de sănătate a populaţiei asigură un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii în toate domeniile politicii comunitare  Competenţele majore ale UE în politica sanitară Rol subsidiar Promvează cooperarea Completeză politicile sanitare Autoritate de reglementare explicită Sănătatea şi securitatea în muncă Protecţia consumatorului Prevederile legale referitoare la recunoaşterea certificatelor (1/3) Directive sectoriale Cerinţe educaţionale Prevederi ale admiterii Durata formării profesionale Domeniul de aplicare al formării Standarde minime Prevederile legale referitoare la recunoaşterea certificatelor (2/3) Directive generale presupunere: uniformitatea calificărilor în statele membre nici o armonizare a calificărilor  Directivele medicilor (3/3) Recunoaşterea automată, Cetăţenia unui stat membru, Diploma este dobândit într-unul dintre statele membre, Formare într-una dintre cele 52 de specializări.  Migrarea transnaţională a profesiilor de sănătate (1/2) Diferenţe în ceea ce priveşte venitul, Diferenţe în privinţa condiţiilor de muncă Ore de muncă Volum de muncă Nemulţumiri în rândul profesioniştilor din domeniul sănătăţii  Migrarea transnaţională a profesiilor de sănătate (2/2) creşterea migrării, dar nici o migrare masivă ("brain drain"), cea mai mare parte din zonele mai sărace către ţări mai bogate.  Bariere Probleme de limbă Admiterea limitată de către unele state membre  Exemplul german (2003) 340 000 medici 11 800 din străinătate (4%) 5 200 din ţările UE (1,8%) 2 500 de noi admişi state membre din Europa de est (0,8%) 1 300 medici al biroului de bază (care desfăşoară activităţi independente) (1,0% dintre medicii ai biroului de baza) Asistentele: 7,7% din străinătate Proiect de directiva privind serviciile - Efecte pierderea controlului de către ţara de destinaţie pierderea calităţii în îngrijire ✓ dumpingul social ✓ condiţiile de muncă salariile  Concluzii libera circulaţie a profesiilor de sănătate; sistem de recunoaştere reciprocă a certificatelor; creştere a migraţiei transnaţionale; interesele divergente ale angajaţilor din Uniunea Europeană; reglementări cu caracter obligatoriu al standardelor sociale necesare; o mai bună cooperare la nivel european.