Funcția de Antrenare Parte 1 PDF

Informaţia, Receptorul. 5. FUNCŢIA DE ANTRENARE Emiţătorul (sursa) iniţiază procesul de comunicare prin stabilirea primului...

Informaţia, Receptorul. 5. FUNCŢIA DE ANTRENARE Emiţătorul (sursa) iniţiază procesul de comunicare prin stabilirea primului transfer de informaţie. Emiţătorul transformă (codifică) mesajul în semnale Funcţia de antrenare reprezintă ansamblul proceselor prin care se trasează specifice pentru a putea fi transferat. cursul evoluţiei acţiunilor din firmă, iar personalul angajat este determinat să-l Canalul sau media reprezintă calea (mijlocul, suportul) de transportare şi urmeze. Funcţia de antrenare se bazează puternic pe abordarea comportamentală a distribuire a informaţiei. Canalul de comunicare poate fi compus. În cazul managementului, în care procesele de comunicare şi motivare (§ 1.2) au un rol comunicării orale “faţă în faţă”, între două sau mai multe persoane, sunt activate decisiv. canalele vocale, auditive, vizuale. Trasarea cursului evoluţiei activităţilor din firmă, transmiterea sarcinilor şi Informaţia reprezintă mesajul, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul trimis pe canal responsabilităţilor, a planurilor de acţiune, se poate realiza pe baza unui proces de de către emiţător, pentru a fi primit de către receptor. comunicare eficientă. În perioada secolului trecut, această componentă a funcţiei de Receptorul primeşte, decodifică şi interpretează (conform perceţiilor proprii) antrenare era încadrată în procesul de management ca funcţie de comandă, esenţa sa mesajul. Decodificarea este puternic influenţată de modalitatea de interpretare. constând în declanşarea acţiunilor. La ora actuală, esenţa funcţiei de antrenare Receptorul închide bucla procesului de comunicare (trimite feedback) prin constă în capacitatea de declanşare a acţiunilor, de mobilizare şi antrenare a transmiterea rezultatului procesului de interpretare, devenind emiţător. angajaţilor din firmă în procesul muncii. Prin intermediul funcţiei de antrenare, previziunile şi planurile elaborate în În foarte multe situaţii, procesul comunicării este confundat cu stabilirea prealabil, se transpun în realitate. transferului de informaţie. În aceste situaţii receptorul devine o ţintă, care Funcţia de antrenare oferă răspunsuri la următoarele întrebării. recepţionează (percepe) sau nu mesajul. Ce trebuie făcut? Un exemplu este expresia următoare: “I-am spus, deci i-am comunicat.” Când trebuie făcut? Emiţătorul trebuie să găsească o cale prin care să transforme ţinta în receptor (fig. De către cine trebuie făcut? 5.1). Transformarea receptorului în emiţător, indică faptul că procesul comunicării Care este modalitatea influenţării comportamentului angajaţilor, pentru este complet. a urma cursul stabilit? 5.1 Comunicarea Figura 5.1 - Modelul elementar al comunicării Comunicarea reprezintă un proces esenţial de menţinere a legăturilor În teoria informaţiei apare foarte frecvent fenomenul de entropie (eroare interumane, care stă la baza organizării sociale. aleatoare, activată la un anumit nivel, care provoacă dezorganizarea sistemului), Majoritatea vorbitorilor percep cuvântul comunicare ca pe un schimb de mesajul putându-se distorsiona sau deteriora pe parcurs, până la pierderea datelor mesaje, fapte, idei, impresii, între două sau mai multe persoane. iniţiale. Sistemului i se poate aplica o autoreglare prin intermediul reacţiei Conceptului de comunicare nu i s-a stabilit încă o definiţie unică, încercarea (feedback),(fig.5.2). de a găsi o definiţie universal valabilă fiind aproape imposibilă. Scopul comunicării este cel de informare, motivare, convingere, instruire, încurajare. Obiectivul comunicării este cel al creării unei modalităţi prin care mesajele să fie receptate (auzite, citite), înţelese, acceptate. Comunicarea este un proces complex care, din unghiul ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale [Cui-2000]: Fig.5.2 Emiţătorul, Canalul, Cap. 5 Funcţia de antrenare Comunicarea interumană este însă mult mai complexă, canalele de transmisie şi comunicare organizaţională, când emiţătorul este angajat/implicat respectiv, informaţiile, fiind de fapt multiple (cuvinte, ton, intonaţie, emoţii, gesturi, într-o organizaţie, iar procesul de comunicare presupune realizarea gânduri, etc.) Rolurile între emiţător şi receptor se schimbă permanent, fluxul de unor obiective specifice organizaţiei. informaţii funcţionând, de fapt, în ambele sensuri, fiecare utilizând canale multiple pentru a transmite mesaje intercorelate şi formulate în coduri diferite. După modul de desfăşurare, comunicarea se clasifică în: Comunicarea organizaţională are rolul de procesare a informaţilor şi mesajelor în comunicare reciproc directă (faţă în faţă); vederea realizării obiectivelor individuale şi comune ale angajaţilor organizaţiei comunicare reciproc indirectă (la telefon); respective, care trebuie: comunicare unilaterală directă (şedinţe); să informeze; comunicare unilaterală indirectă (filme sau discursuri). să armonizeze dinamica schimbărilor; să antreneze resursele umane în procesele din firmă; După gradul de oficializare, comunicarea se clasifică în: să creeze un climat plăcut de lucru ; să faciliteze lucrul în echipe ; comunicare formală; să promoveze imaginea şi perspectivele firmei ; comunicare informală. să dezvolte identitatea unei firme. 5.1.2 Barierele de comunicare şi căile depăşirii acestora 5.1.1 Forme de comunicare Informaţia transmisă în procesul de comunicare, poate fi blocată sau doar În funcţie de natura simbolurilor utilizate, comunicarea poate fi: perturbată de o serie de factori, care se interpun între semnificaţia intenţionată şi cea percepută, cauzele putând fi generate de oricare din componentele comunicării Comunicarea verbală utilizează limbajul ca formă de exprimare, este cel (emiţător, mesaj, canal, receptor), sau de interacţiunea lor. mai complex sistem de semnificaţii (gramatica), fiind util pentru dezvoltarea intelectului uman, pentru dezvoltarea procesului învăţării, dezvoltarea gândirii Barierele constau în: logice, a înţelegerii implicaţiilor, relaţiilor exprimate în noţiuni, judecăţi, - tendinţa de a auzi doar ce doreşte receptorul să audă; raţionamente. - utilizarea neadecvată a elementelor procesului de comunicare; Comunicarea verbală permite un joc logic al transmiterii ideilor, într-o - evaluarea sursei obiective, aplicând criterii subiective: acelaşi mesaj poate să derulare flexibilă, spontană. aibă sensuri diferite în funcţie de modul în care este privit emiţătorul; - perceperea diferită a aceloraşi cuvinte de către persoane diferite; Comunicarea verbală este de două tipuri: - fluctuaţia emoţiilor şi incapacitatea stăpânirii lor; - ignorarea informaţiilor, care sunt în dezacord cu ceea ce cunoaştem; comunicarea orală – adresată receptorului auditiv; - perceperea diferită a aceluiaşi mesaj în funcţie de contextul în care se află comunicarea scrisă – adresată receptorului vizual. receptorul; - incapacitatea distingerii unui mesaj relevant de unul cu semnificaţie redusă. Comunicarea nonverbală, utilizează simboluri nonverbale, exprimate prin manifestări ale corpului (gesturi, mimică, accent, intonaţie, interjecţii etc.), care În continuare sunt prezentate câteva abordări esenţiale, cu ajutorul cărora se pot creează anumite înţelesuri de genul: repetă, contrazice, înlocuieşte, completează, depăşi barierele de comunicare. În principal, ele constau din: accentuează mesajul transmis prin comunicarea verbală. - stabilirea clară a scopului comunicări; Comunicarea nonverbală poate fi: - pregătirea procesului de comunicare, prin clarificarea ideilor şi abordării comunicare interpersonală, în cazul în care emiţătorul este o (de preferinţă în scris); persoană care se adresează altei persoane din motive de ordin - identificarea momentului potrivit pentru deschiderea comunicării; personal, de cele mai multe ori în nume propriu; - utilizarea unui limbaj simplu, clar, deschis, şi direct; Cap. 5 Funcţia de antrenare - încercarea identificării tuturor elementelor, care determină o anumită 1. determinismul genetic: temperamentul este înscris in codul genetic şi provine de percepţie; la bunici, străbunici, etc. - acceptarea de către fiecare participant în procesul de comunicare, în primul 2. determinismul fizic : trăirile care marchează o persoană în timpul copilăriei şi rând a posturii de ascultător, urmând să fie şi emiţător; care-i formează caracterul, educaţia, etc. - corelarea spuselor cu faptele; 3. determinismul mediului ambiant : condiţionările experimentate la locul de - transformarea stilului comunicării, din defensiv în productiv; muncă (din partea şefului, colegilor de muncă), condiţionările experimentate în familie (din partea soţului/soţiei), condiţionările economice, sociale, politice. 5.2 Deprinderi de comunicare Atitudinea formată a unei persoane, bazată pe condiţionările experimentate pe parcursul vieţii şi respectiv pe percepţiile pe care şi le-a modelat, o determină să se comporte într-un anumit mod specific, bazat pe modelul individual STIMUL - 5.2.1 Atitudinea RĂSPUNS. În sinteză, fiecare persoană are un anumit model de a fi şi de a se Pentru dezvoltarea deprinderilor de comunicare, este necesar să se exprima, fiind condiţionată de oglinda socială. Modelul specific fiecărei persoane conştientizeze complexitatea procesului de comunicare interumană, care integrează nu reflectă adevărata natură umană. toate însuşirile specifice fiinţei umane. Prima însuşire strict umană, necesară dezvoltării procesului de comunicare şi care stă la baza progresului omenirii, este În perioada celui de-al doilea război mondial, V. Frankl [Cov -93] - capacitatea de conştientizare. psihiatru evreu, a fost închis intr-un lagăr nazist, iar familia sa a fost omorâtă. El era supus la chinuri continue. Intr-o zi a conştientizat că, oricare ar fi tratamentul Capacitatea de conştientizare reprezintă însuşirea, care poate ajuta o inuman, la care urma să fie supus, identitatea sa fundamentală era intactă. Putea persoană implicată în procesul comunicării, să analizeze felul in care se vede pe ea hotărî în felul său interior dacă toate acele evenimente urmau să-l afecteze. Între însăşi, respectiv, pe cei cu care comunică, pentru a înţelege felul în care ceilalţi se ceea ce i se întâmpla (stimulul) şi răspunsul său, se afla libertatea sa, puterea percep pe ei însăşi şi pe cei din jurul lor. În cazul în care persoana implicată în interioară de a alege răspunsul. comunicare nu realizează această analiză a percepţiilor, riscă să-şi proiecteze ideile asupra comportamentului celor cu care comunică, considerându-se Libertatea şi puterea interioară de a alege, implică următoarele înzestrări, obiectivă. [Cov -93]. Acest fenomen poate limita considerabil potenţialul personal unice fiinţei umane, pe baza cărora o persoană se poate autodepăşi: si capacitatea de a realiza legături interumane. 1) Conştientizarea; 5.2.2 Influenţele 2) imaginaţia (abilitatea de a crea mental dincolo de realitatea prezentă); Dacă propria percepţie a unei persoane este influenţată de mediul exterior, de 3) conştiinţa morală ( simţ înrădăcinat in fiinţa umană, care avertizează modelul social curent, de opiniile, percepţiile sau modelul de viaţă al celor din jurul persoana asupra binelui si răului); său, apare riscul unei imagini personale distorsionate de genul : 4) voinţa autonomă ( capacitatea de a acţiona conform propriei conştiinţe, Nu eşti competent! lipsită de altă influenţă). Eşti un visător ! De ce nu înţelegi? E simplu ! Omul, faţă de animale, are capacităţi nelimitate, putându-si dezvolta deprinderile de Nu eşti niciodată punctual ! comunicare. Omul se poate autoprograma. În cele mai multe cazuri, aceste expresii reprezintă proiecţiile caracterului persoanelor din jur (caracter, care la rândul său poate fi cu deficienţe) V Frankl consideră că procesul de autoprogramare reprezintă deprinderea proactivităţii. Atitudinea unei persoane este determinată de condiţionările pe care le experimentează pe parcursul vieţii. Cele mai importante teorii ale determinismului Proactivitatea înseamnă mai mult decât a lua iniţiative. Deprinderea proactivităţii sunt prezentate în continuare : implică: → să se dea prioritate valorilor şi nu sentimentelor; Cap. 5 Funcţia de antrenare → luarea iniţiativelor şi respectiv, asumarea responsabilităţilor. activitatea) Nu pot. Optez pentru această alternativă. Persoanele proactive îşi asumă responsabilităţile fără să învinuiască (condiţionările exterioare îmi dirijează împrejurările sau condiţionările mediului. Persoanele proactive sunt influenţate de activitatea) stimuli externi, însă răspunsul lor la stimul, reprezintă o opţiune, răspunsul fiind Sunt obligat să rezolv alte probleme. Voi opta pentru o alternativă (condiţionările exterioare nu îmi dau libertatea potrivită. întemeiat pe criteriul valoric. de a-mi stabili acţiunile) Persoanele reactive sunt afectate de ambianţa socială, dacă sunt sau nu tratate Persoana reactivă se bazează pe şansele vieţii, respectiv, pe dorinţa cu consideraţie, trecând rapid pe poziţii defensive, de protejare. Viaţa emoţională a inexistenţei condiţionărilor. Persoana proactivă se bazează pe forţa interioară de a persoanelor reactive, depinde de comportamentul persoanelor care le înconjoară. învinge obstacolele vieţii. În tabelul care urmează este prezentată diferenţa de atitudine dintre o persoană reactivă şi una proactivă. (tab.5.2) Victor Frankl consideră că există trei valori esenţiale în viaţă: Tab. 5.2 Atitudine reactivă Atitudine proactivă 1. cea existenţială (evenimentele pe care le experimentează o persoană, Dacă nu aş avea un şef dictatorial… Pot găsi alternative competitive şi de modul de menţinere şi procurare a nevoilor de trai); cooperare. 2. cea creativă (contribuţia pe care o aduce o persoană în societate, ceea ce Dacă aş avea un partener mai înţelegător… Pot găsi alternative de cooperare, de lasă în urma sa); înţelegere. 3. cea a atitudinii (răspunsul pe care-l dă o persoană evenimentelor din Dacă copiii mei nu ar avea o asemenea Pot fi mai înţelegător, tolerant, viaţă). atitudine… răbdător… Dacă aş putea promova…. Pot munci mai mult. Pot să fiu mai Proactivitatea generează creativitate, ingeniozitate, climat pozitiv şi stimulativ activ. în jur. Dacă aş avea mai mult timp să rezolv anumite Pot găsi alternative de rezolvare a probleme…. acelor probleme. Limbajul utilizat de o persoană, reprezintă un indicator al gradului de proactivitate. Ce bine ar fi dacă aş avea mai mulţi bani. Îmi gestionez viaţa cu banii pe care-i am. Pot găsi alternative să câştig mai Limbajul persoanelor reactive diferă de limbajul persoanelor proactive. În mult. tabelul 5.1sunt prezentate alternativele limbajului proactiv faţă de cel reactiv. Tab. 5.1 Limbaj reactiv Limbaj proactiv Nu mă pot concentra. Pot să încerc să mă concentrez. (sunt supus condiţionărilor exterioare, nu mă desprind) Nu se mai poate face nimic. Să vedem ce soluţii există. (sunt supus condiţionărilor exterioare) Mă enervează. Mă pot controla. (condiţionările exterioare îmi stăpânesc viaţa afectivă, nu sunt responsabil) Nu va fi de acord cu prezentarea mea. Pot încerca să fiu convingător. Voi (atitudinea altei persoane îmi îngrădeşte pregăti prezentarea. activitatea) Trebuie să rezolv astfel situaţia. Prefer să rezolv astfel situaţia. (condiţionările exterioare îmi dirijează