Curs NT - SEMBROA - Introducere în Noul Testament PDF

Seminarul Biblic al Comunității Regionale Penticostale Oltenia – Argeș (SEMBROA) Introducere în Noul Testament Studiul Noului Testament 1  NOTĂ: Acest curs reprezintă o introducere foarte scurtă în studiu...

Seminarul Biblic al Comunității Regionale Penticostale Oltenia – Argeș (SEMBROA) Introducere în Noul Testament Studiul Noului Testament 1  NOTĂ: Acest curs reprezintă o introducere foarte scurtă în studiul Noului Testament. Fiecare capitol și subcapitol trebuie dezvoltat ulterior prin studiul personal. Metode de studiu al Noului Testament Exegeza și hermeneutica NT - este cea mai veche şi cea mai importantă dintre disciplinele studiului biblic. Exegeza este tot atât de veche ca şi cărțile Noului Testament, chiar apostolii simțind nevoia explicării unora dintre învățăturile Mântuitorului Hristos. Când Domnul Isus rosteşte pilda semănătorului, apostolii I se adresează cu următoarele cuvinte: „Tâlcuieşte-ne pilda aceasta” (Mat 13.36). Nevoia interpretării textului se resimte cu atât mai mult azi cu cât între noi şi epoca Mântuitorului Hristos s-au interpus secole întregi. Teologia NT- are în vedere o sistematizare a adevărurilor de credință evidențiate de textele biblice. Ea este o disciplină sistematică, spre deosebire de exegeză, care este analitică. Cu ajutorul ei sunt sistematizate marile doctrine ale Noului Testament, fie pe scriitori, fie pe scrieri ale Noului Testament. Astfel, grupând învățăturile care ne parvin prin exegeză, vom putea avea o imagine de ansamblu asupra eclesiologiei Apostolului Pavel, pneumatologiei cărților lucanice, hristologia Evangheliei lui Marcu etc. Cunoașterea culturii în care a fost scris NT – anumite răspunsuri nu pot fi găsite în textul biblic, ci în alte scrieri care descriu viața culturală, economică, religioasă etc. a societății de atunci. Există pasaje biblice (de ex. parabolele Mântuitorului, carnea rămasă de la jertfe din 1 Cor. 8 etc.) care sunt mult mai ușor de înțeles dacă avem aceste informații în prealabil. Împărţirea cărţilor Noului Testament Noul Testament cuprinde un număr de 27 de cărți. Cea mai veche grupare a celor 27 de cărți datează din sec. II, fiind împărțită în Evanghelii şi Apostol după obișnuita împărțire a cărților Vechiului Testament – Lege şi Profeți. Prima grupă cuprinde evangheliile, care înfățișează viața şi activitatea Mântuitorului Isus Hristos, iar a doua (Apostolul) descrie activitatea apostolilor şi a ucenicilor lor în mijlocul lumii iudaice şi păgâne. Mai recentă este împărțirea cărților Noului Testament în trei grupe, orientată după cuprinsul cărților şi după genuri literare: a) cărţi cu caracter istoric – dintre care fac parte evangheliile, care prezintă din diferite puncte de vedere viața şi opera Mântuitorului Hristos, şi Faptele Apostolilor, un 2 volum care însoțește Evanghelia lui Luca şi care conține descrierea câtorva fapte ale unor apostoli şi ucenici ai lor după încheierea vieții pământești a lui Isus, punându-se accentul în mod special pe lucrarea misionară a apostolului Pavel. b) cărți cu caracter didactic-doctrinar. Fac parte din această categorie epistolele lui Pavel şi epistolele generale. c) cărți cu caracter profetic. Singura carte a Noului Testament aparținătoare acestui gen este Apocalipsa, ea descriind prin acțiuni simbolice, vedenii şi descoperiri supranaturale, prezentul şi viitorul bisericii lui Hristos în lupta definitivă cu puterea celui rău şi victoria deplină asupra acestuia. CANONUL NT Din punct de vedere etimologic, cuvântul canon este un termen împrumutat din semită al cărui înțeles original era „trestie”, însă care a ajuns să însemne „trestie de măsurat”, de unde rezultă cuvintele „regulă”, „standard” sau „normă”. De-a lungul timpul, cuvântul a dobândit sensul pur formal de „listă” sau „tabel”. El a ajuns să definească conținutul normativ doctrinar și etic al credinței creștine ale primelor trei secole. Factori care au dus la formare Canonului Apariția canonului lui Marcion. Marcion a respins VT în întregime și a acceptat o singură Evanghelie - o ediția foarte mult modificată a Evangheliei după Luca, și ediția proprie a celor zece epistole ale lui Pavel, fără cele pastorale. Marcion punea în antiteză învățăturile lui Hristos (predicate şi de apostolul Pavel) şi învățăturile Vechiului Testament. Dumnezeul iudaic îi pedepseşte pe păcătoşi, pe când Dumnezeul lui Isus îi iartă pe păcătoşi. Dumnezeul iudaic spune „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, pe când Dumnezeul lui Isus spune „întoarce şi celălalt obraz”. Creștinii gnostici.1 În epoca Bisericii primare ei nu erau cunoscuți cu acest nume, ci se numeau, ca şi celelate grupuri amintite, creştini şi se considerau, ca toți ceilalți, adevărații creştini. Ştim despre creştinii gnostici că erau răspândiți în Egipt, Siria, Asia Mică, Roma şi Galia. Teologia gnosticilor era ea însăşi diversă. Unii gnostici se apropiau de gândirea lui Marcion susținând că Isus era divin şi nicidecum uman, El fiind un dumnezeu diferit de cel care a creat lumea. Alții credeau că în Isus Hristos erau, de fapt, două persoane diferite: Isus era persoana umană, iar Hristos cea divină. 1 gnosis = cunoaștere 3  Ei vorbeau despre o cunoaştere secretă, nedescoperită maselor de oameni, nici măcar mulțimii creştine. Ea le era rezervată doar aleşilor, care erau gnosticii. Desigur că Isus învățase mulțimile care îl înconjurau, dar, credeau ei, El a păstrat învățăturile secrete care duceau la mântuire doar pentru aleşii care erau în stare să le împlinească. Apariţia evangheliilor apocrife, precum Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia egiptenilor şi altele. Acestea erau scrieri apocrife (cu autori necunoscuți), deci neapostolice, dar pe care anumite grupuri creştine – cum ar fi gnosticii – începuseră a le folosi mai cu seamă pentru a-şi susține ideile eretice. În aceste condiții, Biserica a trebuit să decidă care dintre evanghelii erau normative, pentru a fi adunate şi folosite pentru catehizare. → Rând pe rând, apostolii şi ceilalți ucenici ai Mântuitorului au început să moară în timpul persecuțiilor, iar în aceste condiții era nevoie ca istorisirile lor despre Domnul să fie scrise pentru a-i rămâne Bisericii pentru învățătură. Chiar dacă marile erezii anticreştine nu apăruseră încă, pe măsură ce s-a extins, creştinismul a intrat în contact cu filosofiile vremii. Influența acestora amenința serios ortodoxia învățăturii creştine, aşa cum putem înțelege din multe epistole noutestamentare: Coloseni, Epistolele pastorale, 2Petru, Iuda şi 1Ioan. În această situație, cunoaşterea de către Biserică a spuselor şi faptelor Mântuitorului era imperios necesară pentru păstrarea adevărului de credință. Criterii pentru stabilirea cărților canonice 1. Conformarea cu autoritatea în materie de credință, conformarea documentului la ortodoxie, adică la adevărul creștin recunoscut ca normă în biserici. 2. Caracterul apostolic al scrierilor. Orice lucrare care a fost suspectată că ar fi putut fi scrisă sub pseudonim, a fost respinsă. O condiție de bază invocată la conciliile de stabilire a canonului NT (Laodicea , Roma , Hippo , Cartagina ) era ca respectiva scriere să fi fost compusă de un apostol sau un apropiat al acestuia. Așadar, scriitorii inspirați ai NT sunt (1) fie apostoli (Matei, Ioan, Pavel, Petru), (2) fie însoțitori ai acestora (Luca l-a însoțit pe Pavel, autorul Epistolei către evrei a făcut parte din anturajul paulin [vezi 13.23], iar Marcu l-a tradus pe 4 Petru), (3) fie stâlpi ai Bisericii din Ierusalim, foarte apropiați cercului apostolic (Iuda şi Iacov). 3. Acceptarea largă și continuă a documentului în bisericile de pretutindeni. PRINCIPALELE CODEXURI ALE NT La sfârșitul primului secol, cărțile care alcătuiau Noul Testament deja ajunseseră la destinațiile lor. Nu toate cărțile erau cunoscute tuturor creștinilor. În primele secole, repeziciunea cu care se înmulțea numărul bisericilor a dus la apariția unui număr mare de copii ale Scripturii. Până în ziua de astăzi s-au păstrat peste cinci mii de manuscrise timpurii ale Noului Testament care au fost scrise integral sau parțial în limba greacă. Mai sunt şi alte scrieri în limba coptă, latină, siriacă, armeană, georgiană, etc. Toate cărțile Noului Testament au fost scrise în limba greacă, cu excepția Evangheliei după Matei care inițial a fost scrisă în aramaică. Mai jos sunt scrise principalele codexuri ale Noului Testament. Codicele sinaitic (Codex Sinaiticus), provine din secolul al IV-lea şi conține întreg Noul Testament precum şi epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Herma. Păstrarea acestui codice se datorează climei uscate şi siguranței oferite în interiorul mănăstirii în care a fost descoperită. A fost descoperit în anul 1844 în Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai de către Konstantin Tischendorf. Este scris pe patru coloane şi se presupune că provine din Egipt sau Cezareea Palestinei. Codicele sinaitic pare să fi fost corectat pe baza unui vechi manuscris. Codicele Alexandrin (Codex Alexandrinus) este din secolul al V-lea şi provine din Egipt. Este scris pe trei coloane şi conţine aproape tot Noul Testament, cu excepţia unor părţi din Evanghelia după Matei şi Ioan şi Epistola a doua către Corinteni, fiind considerat ca fiind cel mai apropiat de textul original al Noului Testament. Pe lângă Noul Testament acesta are şi Epistolele I şi II ale lui Clement. Unul din cele mai vechi documente care citează vreuna din cărţile Noului Testament este chiar Epistola I a lui Clement, pe vremea aceea fiind considerată canonică de unii. În ea găsim referinţe la Evanghelia după Matei, Romani, 1 Corinteni şi Evrei. Codicele Vaticanus (Codex Vaticanus) este considerat a fi cel mai vechi codice al Noului Testament (începutul-mijlocul secolului al IV-lea ) şi provine din Egipt. Textul este împărţit pe capitole, care nu coincide cu împărţirea altor manuscrise vechi. Epistolele lui Pavel conţin o numerotare continuă care începe de la Epistola către Romani Nu conţine 5 Epistolele I şi II către Timotei, Tit, Filimon şi Apocalipsa. De asemenea Epistola către Evrei se încheie la capitolul 9:14a. Codicele Efrem Sirul (Codex Ephremi rescriptus) cuprinde cea mai mare parte din scrierile Noului Testament și datează din secolul al V-lea Codicele Bezae (Codex Bezae) este constituit din două manuscrie şi este bilingv. Pe pagina din stânga se află textul în limba greacă, iar pe pagina din dreapta în limba latină. Primul manuscris conţine cele patru Evanghelii (Matei, Ioan, Luca şi Marcu, în această ordine), Faptele Apostolilor şi un fragment din A treia Epistolă a lui Ioan. Acesta se numeşte Codex Bezae Cantabriginesis. Al doilea manuscris se numeşte Codex Bezae Claramontanus şi conţine Epistolele lui Pavel. Codex Bezae face parte din textul apusean care era caracterizat prin parafrazare proces prin care cuvinte, propoziții și chiar fraze întregi sunt schimbate. AUTENTICITATEA NT Cadrul temporal al scrierilor pauline poate fi stabilit cum multă certitudine din scrierile sale şi cartea Faptelor. Este arătată legătura dintre scrierile lui Pavel, când i-a întâlnit pe Acuila şi Priscila, şi relatarea istoricului roman Seutoniu, care scrie că Claudiu i-a alungat din Roma pe toţi evreii. Epistolel pauline se încadrează între anii cca. 50 până la sfârşitul anilor 60. Stabilirea acestui cadru temporal este important pentru că se situează la un timp scurt de la viaţa şi moartea lui Isus. Daca Isus a murit în anul 33, atunci numai 17 ani separă acel eveniment de prima epistolă scrisă de Pavel, 1 Tesaloniceni. Cât despre celelalte scrieri ale NT, se poate stabili un cadru temporal pentru Pavel datorita cărţii Faptele Apostolilor, dar în cazul evangheliilor nu există nici o dovadă documentară externă care să indice când au fost scrise acestea, şi nici autorii nu menţionează nimic. În contextul istoriografiei antice, este important să reţinem că timpul scurs între viaţa şi scrierile despre Domnul Isus, este foarte scurt. În al doilea rând, numărul autorilor care au contribuit este foarte mare, comparativ cu alte personalităţi istorice din acea vreme. Nu mai puţini de nouă sau zece autori timpurii, dintre care cei mai mulţi au scris independent unul de altul, vorbesc despre Isus. Deşi Evangheliile şi cartea Faptelor prezintă multe trăsături distinctive şi inovatoare, ele sunt, în linii mari, recunoscute drept mostre de scriere istorică a vremii lor. Este greşit să le privim doar ca pe nişte scrieri religioase sau teologice. Pe lângă acestea, el prezintă fără îndoială un caracter istoric. 6  Autori necreştini: Tacitus şi Josephus Flavius ne spun că Isus era un personaj istoric Informaţiile din Fapte şi scrierile lui Pavel sunt confirmate de inscripţiile politice şi alte izvoare. Clement, Ignaţiu şi Policarp citează pe larg apropate fiecare manuscris al NT. → În primele secole, repeziciunea cu se înmulţeau bisericile a dus la un număr sporit de copii. S-au păstrat până în ziua de astăzi peste 5000 de manuscrise timpurii ale NT scrise în greacă, iar pe lângă acestea în limba coptă, latină, armeană, gerorgiană, etc.. Există manuscrise din secolul al II-lea care conţin cea mai mare parte a Noului Testament. Datorită eforturilor depuse de criticii textuali, care au adunat şi au comparat manuscrisele de-a lungul ultimelor două secole, se poate afirma că problemele majore legate de text au fost soluţionate. PROBLEMA SINOPTICĂ Problema sinoptică se referă la determinarea relației literare dintre cele trei evanghelii sinoptice: Matei, Marcu și Luca. Cele trei evanghelii au fost numite astfel de la cuvintele grecești syn, „împreună”, și optanomai, „a vedea”, datorită faptului că ele folosesc aceleași surse cu privire la viața Domnului Isus Hristos. Întrebarea ridicată de această problemă era următoarea: Dacă cele trei Evanghelii sinoptice sunt total independente una de alta în ceea ce privește originea și dezvoltarea, de ce se aseamănă așa de mult una cu alta? Dacă sunt înrudite între ele din punct de vedere literar, cum pot fi ele considerate trei mărturii independente despre faptele și cuvintele Domnului Isus Hristos? Un exemplu concret găsim în relatarea vindecării leprosului descrisă în Matei 8:1-4, Marcu 1:40-45 și Luca 5:12-16. Toate aceste pasaje redau același eveniment cu aproape aceeași conversație. Un alt exemplu ar fi rugăciunea Tatăl nostru care apare în Luca și în Matei, dar nu în Marcu. De asemenea Predica de pe munte nu apare în Marcu, ci este redată doar în Matei și Luca. Ca răspuns la problema sinoptică au fost propuse mai multe teorii care pot fi clasificate în trei categorii: teoria tradiției orale, teoria împrumutului reciproc și teoria surselor documentare. În cazul teoriei tradiției orale se presupune că autorul Evangheliei cunoșteau personal învățăturile și evenimentele din viața Mântuitorului sau că au reprodus conținutul propovăduirii pe care au auzit-o în mod repetat. Este cert faptul că mesajul Evangheliei a fost mai întâi predicat și apoi scris. Repetarea constantă tinde să ducă la cristalizarea formei așa că o povestire care va fi repetată va deveni stereotipă. 7  Teoria împrumutului reciproc susține că două Evanghelii au împrumutat material de la o a treia. Potrivit acestei teorii, Marcu a fost primul care a scris, Evanghelia lui ajungând să fie folosită ca sursă pentru ceilalți doi autori. Faptul că 90% din materialul lui se regăsește în Evanghelia după Matei iar 50% în Evanghelia după Luca, sprijină această idee. Însă materialul de 230 de versete pe care Matei și Luca îl au în comun nu este acoperit de această teorie. Astfel s-a propus existența unei a treia surse, numită sursa Q, de la cuvântul german Quelle, care înseamnă “sursă“, însă tot nu explica prezența a texte diferite în Marcu și în Luca. Pentru a completa această teorie, se propune ideea existenței unei a patra surse, diferită pentru Matei și Luca. Conform acestei teorii, explicația ar fi că Matei și Luca au avut ca sursă Evanghelia supă Marcu și Q, plus faptul că fiecare din cei doi au avut surse proprii, pentru Matei notate cu M și pentru Luca notate cu L. Luca, însoțitorul lui Pavel, a scris ce-a de-a treia evanghelie. El nu era un martor ocular (Luca 1:1-4), însă se spune că el ar fi folosit Evanghelia după Marcu (Luca cuprinde aproximativ 50% din Marcu) și un document sub numele de Proto-Luca, mai vechi decât Marcu. Prima evanghelie se crede că ar fi scrisă de vameșul Levi. Matei are ca sursă 3 materiale: Evanghelia după Marcu (Matei reproduce aproximativ 90% din Marcu), sursa Q pe care o reproduce Luca si sursa M, un material folosit doar de Matei. Luca și Matei folosesc patru filoane: Marcu, Q, M și L. Deși ei reproduc informația luată din Marcu cu multă prudență, totuși ele sunt diferite din punct de vedere stilistic. Matei scria pentru evrei, iar Luca scria pentru oameni mai educați și cultivați, dintre neamuri. Fiecare și-a adresat evanghelia unui grup diferit de oameni. In final trebuie să fie luate în considerare scopurile evangheliștilor. Ei au folosit materialul în mod diferit și l-au organizat diferit, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Critica redacțională explică scopurile teologice ale Evangheliștilor, prin examinarea modurilor în care fiecare au redat sau așezat materialul în scrierea lui. Duhul Sfânt i-a inspirat pe fiecare în parte pentru a transmite un mesaj central teologic diferit. Evanghelia după Marcu vorbește despre exemplul Mântuitorului că ucenicia nu este posibilă fără jertfă și slujire (Marcu 10:45). Matei s-a adresat în mod special evreilor, cu scopul de a dovedi ca Isus este Mesia pe care îl așteptau (Matei 27:37). Evanghelia după Luca accentuează caracterul universal al mântuirii (Luca 23:47). 8  EVANGHELIA DUPĂ MATEI Locul și data scrierii: Cel mai probabil a fost scrisă în Siria. Cele mai multe dovezi converg către o dată anterioară anului 70, probabil între anii 60-70. Matei prezintă anumite profeții rostite de Mântuitorul despre Templu (care a fost distrus în anul 70). Dacă ar fi scris după această dată, mesajul său n-ar mai fi fost atât de credibil Destinatarii: creștinii evrei. Matei nu explică obiceiuri evreiești, ceea ce sugerează că destinatarii erau familiarizați cu ele. De exemplu, doar Matei relatează cuvintele Domnului despre darea pentru Templu, căci numai creștinii iudei erau interesați de această taxă. Numai Matei abordează formulele iudaice de jurământ (23.16) – un lucru care era de asemenea important doar pentru creştinii iudei. În nicio altă evanghelie nu este atât de accentuată referirea la Vechiul Testament (peste 60 de citări ale VT), ceea ce indică spre cititori evrei. Trăsături specifice 1. Prezentarea lui Isus ca Mesia, Regele davidic Cuvintele de început ale Evangheliei lui Matei sunt: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1.1). Este o declarație care îi sugerează cititorului că Personajul principal al scrierii – Isus din Nazaret – este Mesia davidic, în care se va împlini legământul avraamic (Gen 12 şi 15). Profeți ca Isaia (9.6-7; 11.1-5), Ieremia (23.5-6) şi Ezechiel (34.23-24) prevestiseră apariția Celui care avea să-l izbăvească pe Israel. Atribuindu-I lui Isus titluri precum „Hristos” şi „Fiul lui David”, evanghelistul Matei arată că în El se împlinesc toate aceste promisiuni. Conform Evangheliei după Matei, cel mai adesea Mântuitorul şi-a asumat titlul de Fiu al omului, care apare în această scriere de treizeci de ori. Acest titlu îl identifică pe Isus cu personajul dumnezeiesc care apare în Dan 7.13-14. În apocalipsa iudaică 1Enoh, una dintre scrierile pseudoepigrafe cu cea mai profundă influență asupra autorilor Noului Testament, Fiul omului este un personaj mesianic, dar şi divin totodată. Intrarea triumfală în Ierusalim este aceea a unui rege (25.31). La întrebarea lui Pilat „Eşti tu împăratul iudeilor?” Isus a răspuns „Da, sunt” (27.11). Pe crucea Sa a stat scris: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor” (27.37). 9 Apogeul acestei prezentări este atins atunci când Domnul adresează ucenicilor marea trimitere şi le spune: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (28.18). 2. Prezentarea lucrării lui Isus ca împlinire a Vechiului Testament Evanghelistul Matei a fost cel mai explicit în a le dovedi cititorilor săi că în Isus Hristos se împlinesc profețiile şi promisiunile vechi-testamentare. „Dar toate aceste lucruri s- au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul...” este o frază ce apare de zece ori în această scriere (1.22-23; 2.15; 17-18, 23; 4.14-16; 8.17; 12.17-21; 13.35; 21.4-5; 27.9-10). Predica de pe munte - Legea lui Moise conținea 248 de porunci şi 365 de interdicții. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, rabinii iudei au comentat Legea scrisă adăugând la aceasta legea orală sau tradiția, care oferea indicații privind aplicarea fiecărei porunci din Legea scrisă. Legea orală avea să fie mai târziu scrisă (aprox. 200 d.Hr.) şi cunoscută ca Mișna. Atunci când spunea „ați auzit că s-a zis celor din vechime [...], dar Eu vă spun”, Mântuitorul nu contrazicea învățătura Vechiului Testament, ci interpretările pe care rabinii le dădeau acelor porunci. Predica de pe munte era menită să-i familiarizeze pe ucenici cu principiile şi caracterul Împărăției lui Dumnezeu, diametral opuse față de cele ale lumii. 10  EVANGHELIA DUPĂ MARCU Locul și data scrierii: Roma, între anii 55 şi 60. Trăsături specifice 1. Prezentarea lui Isus ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu Persoana şi lucrarea Mântuitorului sunt în centrul Evangheliei după Marcu, deoarece evanghelistul şi-a propus, prin inspirație divină, să arate cine este Domnul Isus şi ce a venit El să facă pe pământ. Istorisirea lui începe cu cuvintele: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (1.1). Avem menționate aici două titluri ale lui Isus – Hristos şi Fiul lui Dumnezeu –, ambele având rădăcini vechi-testamentare. Marcu nu explică pe loc semnificațiile acestor titluri, însă prin toată scrierea sa nu face altceva decât să explice şi să ilustreze ce înseamnă cele două denumiri. Titlul „Fiul lui Dumnezeu” este utilizat de Marcu în diverse situații: a. Începutul Evangheliei – Marcu 1:1 b. Botezul Domnului Isus – Marcu 1:11 c. Declarația demonilor – Marcu 1:24; 3:11; 5:7 d. Episodul transfigurării – Marcu 9:7 e. Procesul lui Isus – Marcu 14:61-62 f. Declarația ofițerului de la cruce – Marcu 15:39 2. Secretul mesianic (Ioan Brie, „Secretul mesianic în Evanghelia lui Marcu”) Atât la vindecări, cât și la exorcizări, Isus pune interdicții, deși cu scopuri diferite. La vindecări, Isus nu vroia să fie cunoscut pe baza vindecărilor Sale, nici asociat cu așteptările mesianice iudaice false sau un mesianism elenistic. În cazul fiicei lui Iair și a orbului, Isus nu dorește ca detaliile procedurii folosite de El în vindecare să fie aflate. Atât învierea cât și deschiderea ochilor orbului nu puteau fi ținute secrete, dar Isus nu voia să fie perceput ca un mare taumaturg. Interdicțiile puse demonilor trebuie înțelese în contextul confruntării dintre Isus și demoni, în planul așezării Împărăției lui Dumnezeu. Limbajul demonilor denotă capitulare, iar proclamația lor este o ispitire, căutând alianță cu El. Interdicțiile date demonilor trebuie interpretate ca refuzuri ale lui Isus de intra în alianță cu ei. 11  Poruncile lui Isus care cer tăcerea discipolilor sunt un instrument didactic pentru discipoli. Deși declarația lui Petru din 8:29 era corectă, totuși era incompletă deoarece îi lipsea „crucea”. Ei trebuiau să țină secret un adevăr care era înțeles greșit și cu conotații politice. În cazul schimbării la față, interdicția are ca timp limită învierea din morți, având rolul de a accentua rolul crucii și patimilor lui Hristos. Paradoxul revelație-ascundere are scop didactic și este perceput de la nivelul cititorului narațiunii. Revelația și ascunderea sunt legate una de alta. Hristos își ascunde intenționat mesianismul dar, de asemenea, tăinuirea Sa este dată în vileag în mod repetat. Delimitându-se de mesianismul iudaic politic, Isus își înțelege drumul mesianic în termenii slujirii prin suferință. 3. Ucenicia După persoana Mântuitorului, personajele cele mai vădite în Evanghelia după Marcu sunt ucenicii. Evanghelistul îi prezintă pe aceştia în trei stadii: urmarea lui Hristos, neputinţa de a-L înţelege pe Hristos şi neputinţa de a-L urma pe Hristos. Deşi la începutul scrierii sale îi prezintă pe ucenici într-o lumină pozitivă, pe parcurs Marcu atrage atenția cititorului asupra fragilității credinței ucenicilor. Mai mult decât ceilalți evanghelişti, Marcu descrie neputința ucenicilor de a-L înțelege pe Hristos şi de a-I rămâne loiali până la sfârşit, pentru ca cititorii săi să-şi facă bine socoteala atunci când se angajează pe drumul uceniciei. În cap. 14 Marcu prezintă explicit neputința ucenicilor în a-L urma până la capăt pe Hristos. În timp ce Mântuitorul se ruga în Ghetsimani plecându-Şi voia în fața voii Tatălui, ucenicii dormeau (14.32-42). 12  EVANGHELIA DUPĂ LUCA Evanghelistul Luca scrie o lucrare în două părți: Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Ambele au același destinatar (Teofil) și anumite teme comune. Trăsături comune specifice: 1. Rolul important al femeilor În afară de narațiunile ce însoțesc scena naşterii Domnului (vestirea naşterii lui Ioan, vestirea naşterii lui Isus, întâlnirea cu Elisabeta), Luca mai scrie pasaje ca 7.11-17 (văduva din Nain); 8.1-3 (femeile slujitoare); 10.38-42 (Marta şi Maria); 13.16 (vindecarea femeii gârbove). Pasajele despre Ana care vine în Templu, Marta şi Maria, la care Isus găseşte găzduire, se găsesc doar în Evanghelia după Luca. În mod similar, în Faptele Apostolilor găsim femei care sunt prezentate într-o lumină pozitivă (Tabita / Dorca, Priscila – 18:26, fetele prorocițe ale lui Filip – 21:9) 2. Universalitatea Evangheliei În ambele scrieri este prezentată mântuirea celor din afara neamului evreu. Pilda samariteanului milos (10.25-37) şi prezentarea favorabilă a samariteanului lepros care se întoarce să mulțumească (17.11-19) sunt mărturii în acest sens. În Fapte 8 avem trezirea din Samaria, în cap. 10 convertirea lui Corneliu, iar mai târziu citim despre convertirea mai multor neevrei. În acest sens, putem spune că Faptele Apostolilor prezintă mai multe tranziții: de la lucrarea lui Isus la cea a apostolilor; de la Vechiul Legământ la Noul Legământ; de la Israel ca popor ales la Biserică (formată din evrei şi din neevrei) ca popor ales. 3. Accentul pus pe prezența și lucrarea Duhului Sfânt. Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Luca subliniază în mod special rolul Duhului Sfânt în activitatea Domnului Isus. Faptele Apostolilor poate fi numită și „Faptele Duhului Sfânt”. Cea de-a doua scriere a lui Luca are și un „scop pneumatologic” (Duhul Sfânt este menţionat de mai mult de cincizeci de ori). Luca prezintă lucrarea Duhului ca pe continuarea lucrării pământeşti a lui Hristos. Astfel, ologul este vindecat în numele lui Hristos (3.6; 4.10) şi tot în Numele Lui au predicat şi apostolii (5.40). Însuşi Luca spune în prologul Faptelor că în prima carte a consemnat „tot ce a început Isus să facă şi să învețe pe oameni”, ceea ce înseamnă că cea de-a doua carte va continua acest scop. 13  FAPTELE APOSTOLILOR Cartea a început să fie cunoscută sub titlul acesta de la jumătatea celui de-al doilea secol. La început, aceasta nu avea un titlu anume. Dacă ne gândim la faptul că majoritatea apostolilor nu mai apar menționați pe parcursul cărții (cu excepția lui Pavel), titlul care face referire la „apostoli” (la plural) pare nepotrivit. Pe de altă parte, Duhul Sfânt este menționat de cincizeci și una de ori, de aceea mulți au sugerat că Faptele Duhului Sfânt ar fi un titlu mai potrivit. Cartea poate fi împărțită folosit mai multe criterii, însă pentru a ușura reținerea structurii ei, cea mai simplă este împărțirea în funcție de zonele geografice. De exemplu: → primele 7 capitole se concentrează asupra evenimentelor din Ierusalim – începutul, creșterea și provocările primei Biserici. → capitolele 8 – 12 relatează cum Duhul Sfânt a doborât barierele din Iudeea și Samaria. → spre final, capitolele 13 – 28 arată cum a început Evanghelia să se răspândească până la marginile pământului. În ce privește genul cărții Faptele Apostolilor, cei mai mulți sunt de părere că ea se încadrează la categoria monografiei istorice. Unii merg așa de departe încât susțin că acesta este un argument împotriva utilizării evenimentelor din Faptele Apostolilor ca model de urmat sau folosirea cărții pentru învățături doctrinare. Argumentul susține că din cărțile istorice ale NT nu se face doctrină, ci doar din cele didactic – doctrinare, adică epistolele. Totuși, argumentul acesta este inconsecvent, deoarece ar trebui să îl aplicăm și Evangheliilor, care prezintă tot istorie – viața și învățăturile Domnului Isus. În plus, dacă legăm cartea Luca de Faptele Apostolilor, atunci argumentul se dărâmă. Noi nu avem nici o problemă în a ne însuși toate învățăturile Evangheliei după Luca, lucru pe care trebui să îl facem și în dreptul cărții Faptele Apostolilor. Faptele Apostolilor continuă tema universalității Evangheliei, și prezintă mântuirea multor persoane și comunități din afara neamului evreu: - trezirea din Samaria și eunucul etiopian (Fapte 8) - centurionul Corneliu (Fapte 10) - temnicerul din Filipi (Fapte 16). Unul dintre scopurile cărții este, deci, să prezinte începutul împlinirii Marii Trimiteri din Matei 28. De asemenea, în contrast cu neamurile care primesc mesajul Evangheliei se află iudeii care nu doar că nu primesc Evanghelia, ci se opun propovăduirii ei. 14  În ce privește lucrarea Duhului Sfânt – în special ne referim la botezul în Duhul Sfânt – Faptele Apostolilor prezintă botezul în Duhul Sfânt ca eveniment normal în viața celor ce converteau: - Cincizecimea din Fapte 2 - Cuvintele lui Petru din Fapte 2:39 - O nouă umplere cu Duhul Sfânt (Fapte 4:31) - Samaritenii sunt botezați în Duhul Sfânt (Fapte 8:15) - Pavel este botezat în Duhul Sfânt (Fapte 9:17) - Corneliu și casa lui botezați în Duhul Sfânt (Fapte 10:44) - Ucenicii lui Ioan botezați în Duhul Sfânt (Fapte 19:6) Toate aceste pasaje prezintă botezul în Duhul Sfânt ca pe un eveniment separat de nașterea din nou, pocăință sau botez în apă. De asemenea, în toate aceste experiențe, botezul în Duhul Sfânt a fost observat de către ceilalți. Conexiunea logică cu darul vorbirii în alte limbi manifestat la primul botez în Duhul Sfânt din ziua Cincizecimii ne duce la concluzia că cei care au fost botezați în Duhul Sfânt au vorbit în alte limbi, chiar dacă pasajul nu specifică clar. De exemplu, la Pavel nu scrie ce s-a întâmplat, ci doar că Anania i-a spus că a fost trimis să se roage pentru el să fie vindecat și să fie umplut cu Duhul Sfânt. În următorul verset se menționează doar vindecarea ochilor lui Pavel. Înseamnă aceasta că Pavel nu a fost umplut/botezat în Duhul Sfânt? Faptul că textul nu specifică clar nu înseamnă că evenimentul nu a avut loc. Concluzia logică este că Pavel a fost botezat în Duhul Sfânt, iar Anania a văzut lucrul acesta. Mai târziu, Pavel menționează darul vorbirii în alte limbi pe care îl avea, primit cel mai probabil în ziua când Anania s-a rugat pentru el (1 Cor. 14:8). Tot la fel, în Fapte 8 samaritenii au fost botezați în Duhul Sfânt, iar Simon a văzut „că Duhul Sfânt este dat prin punerea mâinilor”. Ce anume a văzut Simon? Cea mai logică concluzie: samaritenii au vorbit în alte limbi. În concluzie, Faptele Apostolilor prezintă necesitatea și normalitatea botezului în Duhul Sfânt, un eveniment însoțit de darul vorbirii în alte limbi, care are ca efect sfințirea credinciosului și creșterea eficienței mărturiei acestuia între cei necredincioși. EVANGHELIA DUPĂ IOAN Data și locul scrierii: Nu se știe exact unde a fost scrisă. Argumentele ce sprijină apariţia evangheliei către sfârşitul primului secol creştin sunt foarte bine întemeiate. 15 Majoritatea scriitorilor sunt de acord cu Irineu, cu Clement din Alexandria şi cu Ieronim, că Ioan a fost ultima din cele patru evanghelii, în ordinea redactării. Trăsături specifice. 1. Conținut teologic bogat Scopul Evangheliei este clar enunțat de către Ioan: Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numle Lui (20.30-31). Trei cuvinte predominante („semne”, „crede” şi „viaţă”) din 20:30-31 sunt accentuate prin folosire repetată pe parcursul Evangheliei, cu rolul de a scoate în evidenţă tema salvării în El, care este prezentată pentru prima dată în prolog. Evanghelia lui Ioan este cea mai teologică dintre toate, conţinând, de exemplu, un prolog încărcat de teologie (In. 1:1-18), material mai mult didactic şi discursiv decât narativ (de ex. In. 3:13-17) şi cea mai multă învăţătură despre Duhul Sfânt (de ex. In. 14:16,17,26; In. 16:7-14). Deşi Ioan cunoştea sinopticele şi şi-a alcătuit Evanghelia avându-le în minte, nu s-a bazat pe textele lor pentru informații. 2. Dumnezeirea lui Isus Dacă evangheliile sinoptice arată mai mult ce a făcut Isus, scopul acestei evanghelii este acela de a arăta cine este Isus. De aceea, o bună parte din materialul care se găseşte la sinoptici aici este omis. Ioan îşi clădeşte evanghelia în jurul a şapte miracole sau „semne” săvârşite de Isus în public. Fiecare are menirea expresă de a demonstra că Isus este Dumnezeu: (1) transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii (2:9); (2) vindecarea fiului nobilului (4:46-54); (3) vindecarea invalidului de la scăldătoarea Betesda (5:2-9); (4) hrănirea celor cinci mii de oameni (6:1-14); (5) umblarea pe mare (6:16-21); (6) vindecarea orbului din naştere (9:1-7); (7) învierea lui Lazăr (11:1-44) 3. O cronologie exactă Cronologia lucrării pământeşti a Domnului nostru a fost alcătuită pornind de la datele furnizate de această evanghelie. Ioan este foarte precis în referirile cronologice. Dacă ceilalţi trei evanghelişti se mulţumesc adesea cu o referire aproximativă la data când au avut loc evenimentele descrise, Ioan este mult mai precis, punctând mult mai exact momentul desfăşurării faptelor: al şaptelea ceas (4:52), a treia zi (2:1), două zile (11:6), şase zile (12:1) 16 17  EPISTOLELE PAULINE Epistolele către Tesaloniceni Data și locul scrierii: Majoritatea cercetătorilor bibliști consideră că cele două epistole sunt cele timpurii dintre scrierile pauline (51 d.Hr), de aceea pot fi socotite şi cele mai timpurii scrieri creştine care ni s-au păstrat. Trăsături specifice Ambele scrisori către tesaloniceni au fost numite „epistole escatologice”. Revenirea lui Hristos este tema teologică principală a celor două epistole. În 1Tesaloniceni este prezentată o Parousie (venire, apariţie)2 iminentă, grabnică, surprinzătoare (4.13–5.11). De-a lungul epistolei, Pavel menționează de mai multe ori revenirea lui Hristos: (1) mânia viitoare (1Tes. 1:10; 1Tes. 5:9); (2) revenirea lui Cristos (1Tes. 2:19; 1Tes. 3:13; 1Tes. 4:15; 1Tes. 5:23); (3) Răpirea Bisericii (1Tes. 4:13-18) – Versetul 17 este singurul din Noul Testament în care este folosit verbul „a răpi” în legătură cu revenirea lui Hristos; (4) înțelesul şi timpul Zilei Domnului (1Tes. 5:1-11). 2 Tesaloniceni aduce în discuţie anumite semne anterioare revenirii Domnului (2.1– 12). Având în vedere că biserica mai târziu s-a confruntat cu ideea falsă că ziua Domnului a şi venit, în 2 Tesaloniceni Pavel se vede nevoit să amintească aceste semne premergătoare Parousiei, pentru a o păzi de erezie. Conform lui Pavel, înainte de venirea Domnului Isus vor avea loc două fenomene majore: 1. Apostazia [2 Tes. 2:3] – abandonare a credinţei, dezertare, rebeliune publică împotriva unei autorităţi Se are în vedere o perioadă în care opoziţia faţă de Împărăţia lui Dumnezeu va fi una globală şi mai intensă decât în alte perioade ale istoriei. 2 Termenii parousia (parousia - venire, apariţie, 1 Tes. 4:15) şi apantēsis (întâmpinare, 1 Tes. 4:17) erau folosiţi în contextul obiceiului vremii ca împăratul şi oastea sa victorioasă să fie întâmpinaţi de o delegaţie a oraşului, împreună cu care se întorcea triumfător în cetate. 18  2. Apariţia Omului fărădelegii - Fărădelegea are aici două semnificaţii: caracterul păcătos al personajului şi opoziţia sa faţă de Dumnezeu. Fiu al pierzării – din cauza nelegiuirii sale, soarta lui va fi pierzarea veşnică. El „se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”, adică va căuta să joace rolul lui Dumnezeu pentru omenire. Aşezarea în Templu este o metaforă care sugerează tocmai rolul divin pe care şi-l va asuma acest personaj malefic. Nu trebuie înțeles neapărat că el se va instala în Templul din Ierusalim. Epistola către Galateni Apariția unor învățători falși în bisericile Galatiei (iudaizatori3), care perverteau Evanghelia, a dus la nașterea epistolei de față. Discuția dintre Pavel și iudaizatori a avut trei puncte principale: 1. Cum putem ști pe cine să credem sau să nu credem? Autoritatea lui Pavel era pusă la îndoială. Astfel, în cap. 1-2 Pavel îşi apără de asemenea poziţia de apostol întrucât, ca la Corint, învăţătorii falşi încercaseră să-şi facă auzită învăţătura eretică prin subminarea credibilităţii lui Paul. 2. Cum putem să ne punem în ordine cu Dumnezeu, primind iertarea pentru păcatele noastre? Tema centrală a cărţii Galateni este îndreptățirea prin credință (temele teologice principale din Galateni sunt izbitor de similare celor din Romani). 3. Cum putem controla dorințele păcătoase ale naturii noastre corupte și cum putem trăi o viață de neprihănire și dragoste? În viziunea lui Pavel, viaţa morală este o chestiune de trăire prin Duhul (5.16), călăuzire a Duhului (v. 18), umblare prin Duhul (v. 25). Oamenii care sunt călăuziţi de Duhul nu mai sunt sub Lege (v. 18) şi nici nu mai practică faptele firii (v. 19- 21). Cel care va rodi în ei va fi Duhul Sfânt (v. 22-23) 1 și 2 Corinteni Corint era cea mai mare cetate din Grecia. Era capitala romană a grecilor și cel mai prosper şi mai important oraş din Grecia, în timpul lui Pavel. De fapt, era al treilea oraş ca importanță din întreg Imperiul Roman. Doar Roma şi Alexandria erau mai importante. Era al patrulea oraş ca număr de locuitori. Persoana care ocupa postul de consul al acestui oraş era un om foarte important în structura politică romană. Corespondența lui Pavel cu Biserica din Corint: 3 Iudaizatorii erau, cel mai probabil, creștini iudei care predicau „o altă Evanghelie” (1.6), prin care se cerea practicarea unora dintre prescripţiile Legii (diete alimentare, sărbători etc.), a circumciziei, în mod special. 19  1. Prima epistolă “Corinteni A” – menționată în1 Cor. 5: 9-11 2. “Corinteni B” sau 1 Corinteni - scrisă din Efes în 55 d. Cr. (1Cor. 16:8) 3. „Vizita neplăcută” la Corint (1 Cor. 16:5) 4. “Corinteni C” - Menționată în 2 Cor. 2:3-4, 9; 7 – în “scrisoarea scrisă cu mâhnire”. Nu o avem nici măcar parțial. 5. “Corinteni D” = (2 Corinteni 1-9) 6. “Corinteni E” = (2 Corinteni 10-13) Biserica din Corint era o biserică ce se confrunta cu dificultăţi foarte serioase: dezbinări în lupta pentru întâietate, alterarea predicării bisericii cu elemente de „înţelepciune lumească”, curvia tolerată, conflicte judiciare şi litigii, relaţii de familie nesănătoase, idolatrie nesupunerea femeii, neorânduieli la Cina Domnului, darurile duhovnicești înțelese si administrate greşit, doctrina învierii înțeleasă greșit, neorânduieli legate de dărnicie. 1 Corinteni - Apostolului i se prezintă o delegație formată din creștini corinteni – Stefanas, Fortunat şi Ahaic –, care-i prezintă o epistolă cu o serie de întrebări referitoare la problemele menționate mai sus. Situația delicată a bisericii din Corint, problemele ridicate de creştinii de acolo, ca şi unele chestiuni doctrinare îl determină pe Apostol să le scrie corintenilor o epistolă. Deci, scopurile principale ale epistolei 1 Corinteni ar fi: 1. înlăturarea dezbinării din sânul bisericii. În aceste condiţii, Pavel nu intenţionează să arbitreze disputa dintre aceste dispute, ci să rezolve problema lor duhovnicească. 2. înlăturarea incestuosului din mijlocul comunităţii, pentru a curma imoralitatea. 3. clarificarea unor chestiuni de morală, cult (închinare) şi doctrină, pentru a întări viaţa duhovnicească a bisericii. 2 Corinteni - Este cea mai personală dintre toate epistolele sale şi, de aceea, este şi mai dificil de interpretat. Conține mai multe teme teologice, deci nu are o singură temă teologică. O problemă cunoscută din epistolă este aceea că pasajul 6:14-7:1 pare că întrerupe îndemnul început în 6:11-13. De asemenea, făcând legătura dintre 6:13 şi 7:2, textul ar fi mult mai coerent decât în forma sub care se prezintă în epistolă. Pe lângă aceasta, textul conține o serie de cuvinte care nu se mai găsesc în nici un text paulin, în schimb prezintă multe afinități cu limbajul din sulurile de la Marea Moartă.4 Epistola către Romani – CURS SEPARAT 4 Manuscrisele care au fost descoperite între 1947 și 1956 în mai multe grote de lângă Khirbet Qumran datează din perioada 250 î.Hr. - 70 d.Hr. 20  Epistola către Filipeni Data și locul scrierii: 54 – 55 d. Hr., Efes Biserica din Filipi, cea dintâi fondată de Pavel în Europa, datează din a doua călătorie misionară a apostolului (Fapt. 16:12-40). Pavel le-a predicat evanghelia, şi Lidia, o comerciantă bogată care vindea haine scumpe de culoare purpurie (Fapt. 16:14), a devenit credincioasă (Fapt. 16:14-15). Probabil că biserica din Filipi s-a adunat iniţial în casa ei spaţioasă. Cel mai cunoscut pasaj din aceastaă epistolă este cel din 2:5-11, care conţine câteva dintre cele mai profunde şi mai fundamentale învăţături privindu-L pe Domnul Iesus Cristos din toată Biblia. „Părtășie” este un termen recurent în întreaga epistolă: (1) Partăşia în Evanghelie (1.5). Unii consideră că aceasta se referă la ajutorul pe care biserica i l-a acordat lui Pavel. Acest aspect, însă, nu trebuie restrâns doar la suportul financiar, ci şi la credinţa lor în Hristos, care a luat naştere prin auzirea Evangheliei. (2) Partăşia în Duhul, sau părtășia creată de Duhul. (3) Părtăşia suferinţelor (3.8-11). Este vorba aici despre concepţia lui Pavel potrivit căreia suferinţele sale nu sunt altceva decât participare mistică la suferinţele Mântuitorului, fără de care nu poate avea parte nici de glorificarea împreună cu El. Epistola către Coloseni Întemeietorul bisericii din Colose nu era Pavel, care nu fusese niciodată acolo (Col. 2:1), ci mai degrabă Epafras (Col. 1:5-7), care se pare că s-a convertit în timpul unei vizite în Efes şi a fondat probabil biserica din Colose după ce s-a întors acasă. Biserica din Colose s-a confruntat cu o erezie, despre care se consideră că mai târziu a evoluat în gnosticism.5 Erezia din Colose a îmbrăţişat şi aspecte ale legalismului evreiesc, adică necesitatea circumciziei pentru salvare, respectarea ritualurilor Legii veterotestamentare (legi alimentare, sărbători, Sabate) şi un ascetism rigid. Ea cerea de asemenea închinarea la 5 Dumnezeu este bun, dar materia e rea; Isus Cristos era doar una dintr-o serie de emanaţii venind de la Dumnezeu şi deci inferior lui Dumnezeu (o credinţă care îi făcea să nege natura Sa umană adevărată); era necesară o cunoaştere secretă, superioară Scripturii, pentru iluminare şi mântuire. 21 îngeri şi trăirea unei experienţe mistice. Epafras era atât de îngrijorat de această erezie, încât a făcut o călătorie lungă din Colose la Roma (Col. 4:12-13), unde Paul era deţinut, iar prin el Pavel a trimis scrisoare către creștinii din Colose. Câteva dintre trăsăturile aceste erezii le putem găsi în epistolă: - Reguli privitoare la alimentaţie şi păzirea unor sărbători, printre care şi Sabatul (Col 2:16, 21). - Experienţe extatice, prin care adepţii pretindeau că participă la închinarea îngerilor (2:18). - Ascetism practicat în vederea stăpânirii firii păcătoase (2:23). - Accesul la taine spirituale revelate doar unui grup de iniţiaţi (1:9; 2:2-3, 9-10). - Credinţa în influenţa şi rolul important al unor fiinţe spirituale din univers în stabilirea destinului omenirii (1.16; 2.86-10, 15, 20). Nu este exclus ca ele să fi fost considerate chiar emanaţii ale Divinităţii, ca în gnosticism, care dominau diverse domenii ale Universului creat de Divinitate. Aşa s-ar explica folosirea termenului plērōma („plinătate”) de către scriitorul epistolei, pentru a-l descrie pe Hristos ca plinătate a lui Dumnezeu (1:19, 2:9). Este foarte probabil, de asemenea, ca multe dintre practicile ascetice ale „filosofiei” să fi avut, în conceţia adepţilor ei, rolul fie de a-i elibera pe oameni de influenţele acestor forţe spirituale, fie de a-i aduce în comuniune cu ele, pentru a avea acces la plērōma („plinătatea”) divină. În Epistola către coloseni apar termeni care nu sunt folosiţi în alte scrieri pauline (unii în nici o altă scriere nou-testamentară), numiţi în literatura de specialitate hapax legomena.6 Doctrina centrală a epistolei este Hristologia. Ca urmare, argumentul cel mai puternic adus împotriva învățăturii false constă în faptul că ea nu-l are în centru pe Hristos şi nu-l consideră Capul Bisericii sale. Din Histologie reiese și Eclesiologia: Hristos este capul trupului, adică al Bisericii (1:18). Epistola către Efeseni Epistolele către efeseni și coloseni fac parte din cele patru epistole pe care Pavel le-a scris din închisoare, celelalte două fiind Filipeni și Filimon.7 Într-o anumită măsură, cele două epistole pot fi considerate gemene, datorită asemănării de conținut doctrinar dintre ele. Efeseni și Coloseni conțin peste treizeci de versete care corespund parţial ad litteram, parţial 6 Termenul desemnează un cuvânt care apare o singură dată la un autor, o anumită scriere sau într-un anumit context. 7 Merril C. Tenney, Privire de ansambul asupra Noului Testament, Cluj, Imprimeria Europontic 1998 p. 281. 22 obiectiv. Ambele scrisori sunt trimise unor biserici din provincia Asia și sunt expediate prin același mesager, anume Tihic.8 De altfel recomandarea lui Tihic în amândouă scrisorile este considerată cel mai important punct de legătură între ele (Col. 4:7-8; Ef. 6:21-22). Este posibil ca ambele scrisori să fi fost scrise în același timp și să fi fost duse în timpul aceleași călătorii.9 Accentul epistolei către efeseni cade pe natura Bisericii și pe relația lui Cristos cel înălțat cu Biserica. Mare parte din limbajul ei este atribuit închinării și rugăciunii, și conține multe îndemnuri practice pentru Biserică.10 Epistola nu se adresa unor novici în credința creștină, ci acelora care, după ce au ajuns la un anumit nivel de maturitate spirituală, doreau să înainteze spre o cunoaștere și o trăire mai plenară.11 Pavel a scris această epistolă ca o circulară de prevenire adresată creştinilor din mai multe oraşe. Cititorii, care înţelegeau “epistola către efeseni” şi care ajungeau să conştientizeze poziţia bisericii în cadrul istoriei mântuirii, relaţia ei directă cu Cristos ca şi Capul trupului Său şi încadrarea corectă a “forţelor” spirituale, ne trebuiau să se lase influenţaţi de învăţăturile eretice.12 Efeseni îi priveşte pe credincioşi aşezaţi cu Cristos în locurile cereşti. Pe de altă parte, Coloseni îi priveşte pe pământ, în timp ce Cristos, Capul lor Glorificat, se află în cer. 13 În Efeseni accentul se pune asupra faptului că credinciosul este în Cristos, în timp ce Coloseni îl prezintă pe Cristos, nădejdea slavei, în credincios. În Efeseni accentul cade pe biserică, în ipostaza de “Trup” al lui Cristos, “plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi” (Ef. 1:23), iar unitatea Trupului lui Cristos este subliniată. În Coloseni, poziţia de Cap a lui Cristos este expusă pe larg în capitolul 1, împreună cu necesitatea de a ne ţine strânşi de Cap (2:18, 19), de a-I fi supuşi. Cincizci şi patru din cele 155 de versete ale cărţii Efeseni sunt similare cu cele din Coloseni.14 8 Helge Stadelmann, Comentariu biblic, vol. 14. Epistola către efeseni, Korntal, Lumina Lumii, 2001, p. 11. 9 Helge Stadelmann, op. cit, p. 12. 10 Daniel G. Reid, Dicționarul Noului Testament, Oradea, Casa Cărții, 2008, p. 407. 11 Merril C. Tenney, op. cit., p. 285. 12 Helge Stadelmann, op. cit, p. 17. 13 William MacDonald, Comentariu la Noul Testament, Biefeld, CLV, 1998, trad. Doru Mozu, p. 811. 14 ibidem, p. 811. 23  EPISTOLELE PASTORALE – FILIMON, 1 ȘI 2 TIMOTEI, TIT a. Filimon Epistola de față are nevoie de mai multe explicații culturale, pentru a putea înțelege motivația care a stat pe la baza scrierii ei. Context cultural: sclavia era larg răspândită în Imperiul Roman (potrivit unor estimări, sclavii constituiau o treime din populație, poate chiar mai mult) şi era considerată ceva absolut normal. Pe timpul lui Pavel, ea înlocuise practic munca lucrătorilor liberi. Sclavii puteau fi medici, cântăreţi, profesori, artişti, bibliotecari sau contabili; pe scurt, aproape toate activităţile profesionale puteau fi şi erau îndeplinite de sclavi. Este foarte important să facem diferența între practica sclaviei din timpul apostolului Pavel, și sclavia din America din secolele...... Cititorii moderni sunt de multe ori șocați de faptul că Pavel poruncește robilor să fie supuși. Aici trebuie menționate două aspecte legate de robia din timpurile biblice. În primul rând, Biblia nu a o poruncit nicăieri practica sclaviei. Aceasta exista în poporul evreu și celelalte popoare ca element cultural al vremurilor de atunci. În al doilea rând, Biblie reglementează practica sclaviei, în special în contextul poporului Israel în Vechiul Testament. Epistola a fost scrisă având în vedere cel puţin două scopuri. Primul a fost acela ca Filimon să nu-şi primescă sclavul, pe Onisim, cu asprime şi pedepse. Din ceea ce se înțelege din text, Onisim fugise de la stăpânul lui, Filimon. Este posibil ca el să fi și furat ceva (v....) atunci când a fugit. Aflându-se departe de Filimon, Onisim îl întâlnește pe Pavel și devine creștin. Pavel vede în fuga lui Onisim o modalitate prin care Dumnezeu a lucrat ca acesta să devină credincios. Al doilea a fost acela de a-l asigura pe Filimon că Onisim îi devenise extrem de util Apostolului Pavel în lucrare. Epistola nu dă detalii despre cum anume Onisim devenise util lui Pavel în lucrare. b. 1 Timotei 24  Epistola aceasta ne permite să constatăm că numai în câţiva ani structura bisericii locale a evoluat: există episcopi (sau presbiteri), asistaţi de diaconi, dar condiţiile numirii, precum şi atribuţiile lor sunt specificate. Întrucât Timotei era un bun cunoscător al teologiei lui Paul, apostolul nu avea nevoie să-i dea o învăţătură doctrinară aprofundată. Totuşi, această epistolă exprimă multe adevăruri teologice importante, cum ar fi rolul cuvenit al Legii (1Tim. 1:5-11), salvarea (1Tim. 1:14-16; 1Tim. 2:4-6), atributele lui Dumnezeu (1Tim. 1:17), Căderea (1Tim. 2:13-14), Persoana lui Cristos (1Tim. 3:16; 1Tim. 6:15-16), alegerea (1Tim. 6:12) şi a doua venire a lui Cristos (1Tim. 6:14-15). c. 2 Timotei Împăratul Nero începe să-i acuze pe creştini de dezastrul suferit de Roma în iulie 64. Pavel este închis din nou la Roma, iar lângă el se află doar Luca. Ceilalţi au plecat fie cu misiuni precise (Crescens şi Tit), fie „din dragoste pentru lumea de acum” (Dima –4:10). În acelaşi timp, la Efes ereziile se arătau din ce în ce mai primejdioase (2:14-18, 23; 3:8-13). Rezumând problema potenţială a lui Timotei, care ar putea fi slăbirea sub presiunea bisericii şi a persecuţiei lumii, Pavel îl invită (1) să „se întărească” la modul general (2Tim. 2:1), îndemnul cheie din prima parte a scrisorii, şi (2) să continue să „predice Cuvântul” (2Tim. 4:2), îndemnul principal din ultima parte. d. Tit Se pare că Pavel avea deplină încredere în înţelegerea teologică şi în convingerile lui Tit, evidenţiate de faptul că i-a fost încredinţată o lucrare atât de exigentă. Cu excepţia avertizărilor privind falşii învăţători şi iudaizatori, scrisoarea nu aduce nicio corecţie pe linie teologică. Epistola conţine o serie de instrucţiuni privind numirea presbiterilor (1:5-9), îndemnurile pe care Tit trebuia să le adreseze diferitelor categorii de membri (2:2-10) şi caracteristicile unei propovăduiri care să îndrepte biserica din Creta (2:14-15; 3:1-8). Pavel insistă mult asupra conduitei morale şi a faptelor bune care trebuie să decurgă din credinţă. 25  EPISTOLA CĂTRE EVREI ȘI EPISTOLELE GENERALE a. EPISTOLA CĂTRE EVREI Epistola către Evrei are forma unei predici cu caracter practic, în care autorul îi îndeamnă pe creștini să nu se lase influențați de iudaism. Una din caracteristicile aparte ale acestei scrisori este numărul mare de avertizări care se găsesc în ea (Evrei 2:1-4; 3:7-4:13; 5:11-6:12; 10:19-12:29). Ele au rolul de a îi convinge pe credincioși să rămână credincioși lui Hristos și Evangheliei (Evrei 2:1). Ascultarea și credința sunt prezentate ca fiind strâns legate între ele, după cum se observă în pasajul din Evrei 3:7-4:13. Tot în pasajul amintit, autorul sugerează că îndepărtarea despre care vorbea în 2:1-4 trebuie înțeleasă ca apostazie. Mântuirea va fi dată doar acelora care își păstrează credința până la sfârșit (Evrei 3:14; 4:14; 10:23). Desăvârșirea despre care se vorbește în Evrei 5:11-6:12 nu se referă la o perfecțiune atinsă în această viață, ci ea se referă la perfecțiune escatologică ce îi așteaptă pe credincioși 26 la revenirea Domnului Isus (Evrei 9:28). Avertizarea din capitolul 6:4 se adresează acelora care abandonat radical credința, făcându-se vinovați de apostazie. Autorul folosește exemplu pământului care nu aduce rod bun, deși a primit ploaie pentru vreme îndelungată, pentru a arăta ce se întâmplă cu aceia care renunță la Cristos. Persistența voită în păcat duce la pericolul ca, pentru creștinul care trăiește așa, să nu mai existe iertare (Evrei 10:26). Pentru cei care păcătuiesc cu voia nu există altă jertfă care să fie suficientă, afară de Cristos. Dacă ei nu se bazează pe jertfa lui Cristos, ci pe jertfe de animale, ei pierd singurul mijloc prin care păcatele le pot fi iertate. Riscul lor este să-și piardă răsplata, care este viața veșnică. Pasajul din capitolul 6:4-6 a ridicat întrebarea dacă destinatarii erau creștini. Unii au spus că nu erau creștinii, ci oameni care s-au apropiat de credința creștină, care știau multe despre credința creștină și care doar au gustat darul ceresc, dar nu l-au asimilat. Însă cuvântul „luminați” se referă la momentul convertirii cititorilor, deci este vorba de creștini. Cuvântul „a gusta” este același cuvânt folosit pentru a descrie pe Domnul Isus care „a gustat moartea” (Evrei 2:9). Autorul are în vedere în special pe aceia care erau tentați de a se întoarce la iudaism, respingând crucea și negând Evanghelia. Capitolul 11 începe cu o descriere a credinței. Acest capitol confirmă într-un mod deosebit relația dintre ascultare și credință: ascultarea izvorăște din credință și este ancorată în aceasta. Autorul folosește multe exemple din VT pentru a demonstra legătura din credință și activitate. Credința nu este doar o încredere pasivă în Evanghelie, ci ea transformă viața creștinului. Toți sfinții din VT au așteptat împlinirea promisiunii lui Dumnezeu care acum s-a realizat prin Isus Cristos (Evrei 11:39-40). Mesajul autorului este că cei care sunt credincioși trebuie să privească la exemplele din vechime, să dea la o parte orice piedică, și să persevereze până la sfârșit. Pentru lucrarea lui Cristos deja a fost împlinită, dar ei așteaptă orașul ceresc, în care vor ajunge dacă vor avea o credință asemenea celor amintiți din vechime. În lumina VT, autorul prezintă o preoție nouă, un Legământ nou și o jertfă nouă. La fel cum Domnul Isus a suferit în afara Ierusalimului, și ei trebuie să sufere în afara iudaismului. b. IACOV Mulți teologi au ajuns să considere această scriere inferioară comparativ cu profunzimea teologică a corespondenței lui Pavel. Însă unii au extras din această epistolă un echilibru la accentele din epistolele pauline, formându-și o mărturie biblică care se bazează 27 pe încrederea în lucrarea mântuitoare a Domnului Isus (epistolele pauline) și pe înțelepciunea practică inspirată din viața Lui (Iacov). Destinatarii epistolei lui Iacov nu sunt foarte clar definiți. Expresia „cele douăsprezece seminții” poate face referire la creștinii evrei localizați undeva pe teritoriul roman, în afara Palestinei, probabil în Roma, Alexandria sau chiar Siria. Dar această expresie poate avea și o semnificație metaforică, făcând referire la cei care au o identitate religioasă și escatologică, și nu neapărat etnică și națională, adică un popor spiritual. Iacov poate fi studiati ca literatură epistolară. Deși nu are structura întocmai ca a unei epistole pauline, ea respectă un model prezent înalte epistole din NT: se deschide cu o adresă (Iac. 1:1), urmată de o afirmare a tezei (Iac. 1:2-21), iar apoi ea prezintă diferite exortații și jurăminte care încurajează evlavia creștină (Iac 5:7-8, 9-11, 12, 13-18). Între cele două se află corpul principal al epistolei (Iac. 1:22-5:6). De asemenea, această epistolă poate fi privită ca literatură sapiențală. Iacov prezintă reprezintă o înțelepciune tradițională, iar sensibilitățile ei sunt mai mult evreiești decât greco- romane. În ultimul rând, Iacov este o literatură midrașică. Unii teologi afirmă că întreaga carte este un midraș pe marginea Psalmului 12. O abordare canonică a epistolei lui Iacov ne arată că această carte furnizează o mărturie distinctă și complementară despre Dumnezeu. În sensul acesta, pentru că ea se armonizează cu restul Cuvântului lui Dumnezeu, putem spune că credința creștină se distorsionează dacă nesocotim mărturisirea lui Iacov. Atunci când o considerăm parte integrantă dintr-un întreg inspirat, epistola lui Iacov luminează umblarea noastră înaintea lui Dumnezeu și asigură perimetrul exact al înțelegerii noastre despre Dumnezeu. Epistola lui Iacov vorbește despre importanța faptelor bune pentru a evita judecata finală. Cei care vor să primească binecuvântarea escatologică, trebuie să împlinitori ai Cuvântului (Iacov 1:25). Creștinul adevărat se vede din rodul pe care îl aduce, care este dovada vieții spirituale sau a lipsei ei. Înțelepciunea se manifestă printr-un comportament drept și bun (Iacov 3:13-18). Bogații care nu se încred în Dumnezeu vor suporta judecata și distrugerea escatologică (Iacov 5:1-6). Tratamentul preferențial nu este nu exemplu al milei lui Dumnezeu. Perspectiva lui Iacov asupra relației dintre credință și fapte a făcut pe mulți comentatori să spună că acesta contrazice poziția lui Pavel cu privire la justificarea prin credință. Există ideea că Pavel și Iacov să înțeleagă diferit cuvântul „fapte”. Unii spun că Pavel se referea la faptele dinainte convertirii, iar Iacov la cele de după convertire. 28  Diferența din Pavel și Iacov se vede mai clar în folosirea termenului „a justifica” sau „a socoti neprihănit”. Iacov spune că Dumnezeu declară neprihăniți pe ci care ascultă de el, iar Pavel vorbește despre cei declarați neprihăniți pe baza neprihănirii lui Cristos. Astfel că Iacov condamnă credința care este în armonie cu Evanghelia la nivel teoretic, dar care nu cuprinde întreaga persoană. El nu îl contrazice pe Pavel, dar definește cu atenție tipul de credință care aduce justificarea. Ala că Pavel și Iacov nu se contrazic, ci se adresează unor împrejurări diferite: ambii afirmă prioritatea credinței în justificare și ambii afirmă că faptele sunt rodul credinței, dar nu sunt temeiul justificării. c. 1 PETRU Comunităţile cărora le este adresată epistola 1Petru sunt răspândire pe o arie geografică foarte extinsă. Pont, Bitinia, Capadocia, Galatia şi Asia sunt numele a patru provincii ale Imperiului Roman, care în primele două secole creştine acopereau toată Anatolia dintre Munţii Taurus şi Marea Neagră, adică partea asiatică a Turciei de astăzi. avem motive temenice, privitoare la originea etnică, viaţa religioasă şi conduita anterioare convertirii, ca să credem că destinatarii primei epistole a lui Petru erau în majoritate convertiţi dintre păgâni (În 1:14 Petru le cere destinatarilor lui să nu se mai lase învinşi de poftele de care erau biruiţi altădată, când erau „în neştiinţă”. În limbajul vetero-testamentar, această expresie era atribuită păgânilor, care nu aveau cunoştinţa lui Dumnezeu). În contextul persecuției creștinilor începută de către împăratul Nero, Petru a scris această epistolă pentru îmbărbătarea creștinilor. Astfel, Petru intenționează să le arate destinatarilor că fac parte din poporul lui Dumnezeu, astfel dând sens răbdării lor în persecuţie. De asemenea, Petru îi îndeamnă pe destinatari să nu dea alt prilej de persecuţie, decât faptul că erau creştini (4:15-16). d. 2 PETRU A doua epistolă a lui Petru se prezintă ca un testament sau un discurs de rămas-bun din partea apostolului Petru, scrisă sub forma unei scrisori, puțin înainte de moartea sa (2 Pet. 1:14). Scopul acestei scrieri a fost combaterea unor învățături false legate Parousia ( a doua venire a lui Hristos) și a libertinismului susținut de către falșii învățători Datorită faptului că testamentele erau pseudoepigrafice, și acestea erau atribuite unor personaje demult decedate, a apărut această prezumție inițială că 2 Petru este o lucrare scrisă postum de către altcineva, în numele lui Petru. Însă, citind 2 Petru este foarte ușor să presupui 29 că învățătorii falși sunt contemporani cu autorul. Alternarea referințelor la aceștia la timpul viitorului cu referințele la timpul prezent (2 Pet. 3:1-10, 16b-17), este un procedeu artistic prin care autorul sugerează că aceste profeții apostolice sunt în curs de împlinire. Data scrierii epistolei 2 Petru este considerată a fi una dintre cele mai târzii ale NT, fiind datată din secolul al II-lea, poate chiar în 150 d.H. Însă cea mai clară mărturie a unei date postapostolice provine din 2 Petru 3:4 care arată că, în contextul în care s-a pus problema întârzierii Parousiei, prima generație de creștini, numită aici „părinți”, a murit. Așa că este posibil ca această epistolă să fi fost scrisă prin 80-90 d.H. Formula de deschidere (2 Pet. 1:1-2) precum și concluzia specifică unei scrisori arată că 2 Petru este cu siguranță o epistolă, chiar dacă nu este specific epistolară prin natura ei, aceasta poate funcționa totuși ca o epistolă de încheiere. Destinatarii par să fie aceiași creștinii cărora le-a fost adresată prima epistolă a lui Petru (2 Pet. 3:1). Pentru a înțelege de ce 2 Petru aparține, ca specie literară, și testamentului, o să privim la caracteristicele acelei specii și cum pot fi identificate în această epistolă. În literatura ebraică a acelei perioade, testamentele erau binecunoscute (ex., 1 Enoh 91-104; 2 Baruh 57- 86; 4 Ezdra 14:28-36). Personajele din aceste scrieri, știind că moartea se apropie, lăsau un ultim mesaj poporului lor, care include, în mod tipic o îndemnare etică și revelații profetice cu privire la viitor. În 2 Petru găsim patru pasaje care seamănă în special cu literatura testamentară iudaică, și identifică lucrarea ca fiind în mod clar a lui Petru : - Un rezumat al mesajului lui Petru(1:3-11); - Testamentul lui Petru (1:12-16); - Prezicerea lui Petru cu privire la învățătura falsă (2:1-3a); - Prezicerea lui Petru cu privire la batjocoritori / înșelători (3:1-4). Se observă împărțirea pe trei secțiuni apologetice a cărții (2 Pet. 1:16-21; 2:3b-10a; 3:5-10), ceea ce îi oferă epistolei un caracter polemic, nu doar o simplă declarație testamentară a învățăturii lui Petru, ci și o apărare a învățăturii sale împotriva obiecțiilor. Obiecțiile acestea se observă în următoarele pasaje: 2 Pet. 1:16a; 20; 2:3b; 3:4. Doar la ultimul pasaj Petru enunță și obiecția, iar la celelalte trei se subînțelege din context. Învățătorii falși, împotriva cărora Petru scrie această epistolă, au fost identificați, de regulă, cu gnosticii, însă această identificare este nesigură. Este greu de spus sigur care au fost învățători falși, întrucât Petru prezintă doar două caracteristici ale învățăturii lor: scepticismul escatologic și libertinismul. Epistola este caracterizată de combinația dintre două stiluri teologice diferite: limbajul religios elenistic (2 Pet. 1:3-11) și ideile și imagistica escatologiei evreiești (2 Pet. 3:1-13). 30 Această combinație poate însemna că autorul apăra mesajul apostolic într-o eră postapostolică și într-un context cultural păgân. Pentru a apăra Evanghelia împotriva unei elenizări excesive, autorul apelează la surse, inclusiv cartea lui Iuda, și la idei apropiate de perspectiva escatologică a creștinismului timpuriu. Un mijloc de denigrare a acestei cărți era clasificare ei în categoria catolicismului timpuriu. Totuși, identificare epistolei 2 Petru cu catolicismul timpuriu este incorectă, întrucât anumite caracteristici așa-zise catolice timpurii, nu pot fi identificate în text, cum ar fi instituționalizarea eclesiologică și cristalizare credinței într-o formulă rigidă. EPISTOLELE IOANEICE a. 1 IOAN Prima epistolă a lui Ioan susține că credința care mântuiește este credința în Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ca Mesia întrupat (1 Ioan 2:22-23). Găsim în toate cele trei epistole ioanine teme care ce apar in Evanghelia după Ioan, prin care se susține ideea unei credințe care transformă viața omului și nu este doar o simplă convingere. Această transformare se vede în trăirea creștinului, care trăiește și el cum a trăit Isus. Influența proto-gnosticismului a făcut pe mulți din cei care deveniseră creștini să creadă că ei nu au mai păcătuit deloc de la convertire. (1 Ioan 1:10). Aceștia pretindeau că au ajuns la perfecțiune, deși trăiau în mod evident în păcat. Ideea lui Ioan este că cel schimbat de Dumnezeu se dedică binelui, nu răului, iar atunci când păcătuiesc, recunosc lucrul acesta (1 Ioan1:9). Această schimbare se vede din dragostea pe care creștinul o are pentru frații lui în credință (1 Ioan 3:14) și păzirea poruncilor lui Dumnezeu (1 Ioan 5:3). Ioan se referă de multe ori la cei născuți din Dumnezeu, spunând că ei nu păcătuiesc (1 Ioan 3:6; 3:9; 5:18). Această afirmație a primit multe interpretări de-a lungul timpului. Unii au 31 spus că creștinii sunt prefecți, dar Ioan spune că cei care cred că nu au păcat, se înșală. Alții au spus că Ioan vorbește despre un grup de creștini de elită, însă Ioan spune că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește. Apoi, alții au spus că Ioan vorbește despre păcatele făcute în mod voit, dar Ioan nu se referă la o anumită categorie de păcate. O altă interpretare este că Ioan vorbește despre păcatul care duce la moarte (1 Ioan 5:16-17), adică credincioșii sunt feriți de apostazie, însă nu sunt dovezi care să susțină nici această idee. Alții au spus că credincioșii nu păcătuiesc câtă vreme rămân în Hristos, însă din nou amintim că Ioan se referă la toți cei născuți din Dumnezeu. O altă idee este că Ioan vorbește despre un ideal care nu este atins întotdeauna, dar asta însemna că Ioan susținea pe cei care credeau că sunt perfecți. Varianta cea mai bună este că Ioan vorbește despre direcția vieții creștinului, care, deși nu pot atinge perfecțiunea, el se orientează spre ascultare și spre a face bine. Credința adevărată este cea care este caracterizată de perseverență, așa că Ioan spune că cei care au părăsit biserica nu au avut niciodată credința adevărată. În cea de-a doua epistolă îi îndeamnă pe credincioși să se împotrivească duhului anticristului, care se vede în cei care neagă întruparea lui Isus. b. 2 IOAN Apostolul adresează scrisoarea sa unei mame dintr-o familie creştină, unei doamne (din fruntea unei grupări creştine) sau foloseşte sintagma în sens figurat pentru a desemna o biserică. Părerile sunt împărţite. Unii consideră că ar trebui să luăm cuvintele în sens literal, de vreme ce nu se pot avansa nişte argumente destul de puternice care să infirme această interpretare. Totuşi, majoritatea teologilor biblici înclină spre semnificaţia simbolică. Din ce cauză? - Epistola nu conţine nici nume, nici caracteristici individuale. - „Doamna” pare să fie cunoscută şi iubită de toţi creştinii (v. 1). O asemenea observaţie se înţelege mai uşor dacă ea se referă la biserică. - Ar fi ceva foarte natural ca apostolul să reamintească membrilor unei biserici (mai degrabă decât membrilor unei familii) porunca pe care aceştia au învăţat-o de la început (v. 6). - Avertismentul referitor la falşii învăţători, care constituie, de fapt, esenţialul scrisorii, vizează mai degrabă o biserică decât o familie. 32  - Personificarea poporului lui Dumnezeu sau a locuitorilor Ierusalimului sub trăsăturile unei femei (fiica Sionului – Ier. 6:2) era un procedeu obişnuit la profeţii Vechiului Testament, procedeu pe care îl găsim şi în Noul Testament (Ef. 5:29-30; 1Pet. 5:13). - Această formă de adresare poate fi considerată şi o măsură de prudenţă impusă de o perioadă de persecuţii, în cazul în care scrisoarea ar fi căzut în mâinile duşmanilor bisericii, pentru a nu pune o comunitate locală în pericol. c. 3 IOAN Îi este adresată lui Gaiu și are legătură cu activitatea lui Diotref, căruia nu numai că „îi place să aibă întâietate” (v. 9), dar el a devenit atât de puternic încât îi respinge chiar și pe trimișii autorului, alungându-i din biserică pe cei care se împotrivesc părerilor lui stricte. Exegeţii au văzut în Diotref pe unul dintre primii reprezentanţi ai episcopatului monarhic. Se ştie că în sec. al II-lea, numărul episcopilor care voiau să domine bisericile a crescut considerabil. Epistola aceasta ne permită să aruncăm o privire fugitivă în viaţa bisericilor de la finele perioadei apostolice. Erezia şi schisma sunt cel două nenorociri care ameninţau comunităţile creştine. Lucrurile vor merge din rău în mai rău pe parcursul secolului următor. Doctrinele false şi dezbinările se vor înmulţi după dispariţia ultimului apostol şi înainte de fixarea canonului biblic. 33  EPISTOLA LUI IUDA Cel puţin opt persoane poartă acest nume în Noul Testament. Autorul cărţii Iuda a fost în general acceptat ca fiind Iuda, fratele vitreg al lui Cristos. Iuda este singura carte a Noului Testament dedicată exclusiv luptei împotriva „apostaziei”, termen însemnând abaterea de la credinţa adevărată, biblică (Iuda. 1:3,17). Cartea Iuda este plină de ilustraţii istorice din Vechiul Testament, printre care: (1) Exodul (Iuda. 1:5); (2) rebeliunea lui Satan (Iuda. 1:6); (3) Sodoma şi Gomora (Iuda. 1:7); (4) moartea lui Moise (Iuda. 1:9); (5) Cain (Iuda. 1:11); (6) Balaam (Iuda. 1:11); (7) Core (Iuda. 1:11); (8) Enoh (Iuda. 1:14-15); şi (9) Adam (Iuda. 1:14). APOCALIPSA LUI IOAN A. Curente de interpretare ale scrierii în ansamblu a. Abordarea idealistă consideră Apocalipsa o alegorie în care puterile binelui înfruntă pe cele ale răului. Aici totul este simbolic şi misterios. La începutul erei creştine exista obiceiul de a se recurge la simboluri pentru a evita ca destinatarii textelor să fie depistaţi şi persecutaţi. Unii dintre cercetătorii contemporani liberali au aderat la acest punct de vedere idealist. 34  b. Abordarea preteristă vede în Apocalipsa evenimente anterioare domniei lui Constantin (sec. 4). Ea reduce, deci, Apocalipsa la un manual de istorie a primelor trei secole ale bisericii. Această teză nu mai are susţinători în cercetarea contemporană. c. Abordarea prezentistă (istorică) adaptează cartea împrejurărilor contemporane. Oameni ca Wycliffe, Luther şi mulţi alţii îl identificau pe Papă cu fiara din Apocalipsa 13. Ca urmare, ei considerau biserica militantă ca o expresie a domniei lui Hristos pe pământ. Adepţii acestei interpretări istorice au identificat adesea personajele apocaliptice cu şefii de stat ai vremii lor, ceea ce a pricinuit mari neajunsuri interpretării Apocalipsei. d. Abordarea futuristă vede în Apocalipsa o carte profetică ce prezintă evenimente care vor avea loc după răpirea bisericii. Aici putem distinge viitorişti moderaţi şi extremişti. Extremiştii sunt dispensaţionaliştii (cei care fac o distincţie netă între Israel şi Biserică), iar moderaţii sunt cei care interpretează Apocalipsa ca fiind legată de viitor, dar Biserica este cea persecutată în cap. de la 4 la 18, şi nu Israelul. O perspectivă echilibrată înseamnă să considerăm că toate cele patru abordări sunt adevărate într-o oarecare măsură. Cu toate acestea, abordarea futuristă este cea mai fiedlă naturii și scopurilor Apocalipsei. B. Curente de interpretare a mileniului a. Postmilenariştii consideră că revenirea lui Hristos pe pământ va fi după o mie de ani de absenţă a răului. Satana este legat în timpul mileniului, iar Evanghelia va fi predicată fără obstacole. La începutul sec. 20, utopia unei epoci de aur mai influenţa numeroşi creştini, dar în prezent, această direcţie de interpretare mai are puţini susţinători. b. Amilenariştii neagă posibilitatea unei domnii milenare a lui Hristos pe pământ. Ei preferă să spiritualizeze promisiunile privitoare la domnia lui Hristos şi să transfere Bisericii profeţiile care se ocupă de restaurarea poporului Israel. Apocalipsa 20 capătă un sens simbolic, prin care domnia pământească a lui Hristos se suprapune cu domnia Sa eternă pe care o descriu cap. 21-22. Pentru amilenarişti, Anticristul se va arăta în timp ce Biserica va fi încă pe pământ, iar revenirea lui Hristos va instaura Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Concomitent, vor avea loc judecata credincioşilor şi cea a necredincioşilor înaintea marelui tron alb. c. Premilenariştii aşteaptă revenirea Domnului în două etape despărţite de domnia anticristului: venirea Sa ca să-i ia pe ai Săi (răpirea Bisericii) va preceda cu puţin reîntoarcerea Sa în vederea unei domnii milenare de dreptate şi pace pe pământ. 35