Tema 2. Evaluarea morală a comportamentului uman PDF
Document Details
Tags
Summary
This document provides an overview of ethical principles and moral evaluation of human behavior. It explores various concepts and theories in the area of ethics, including values, virtues, and dilemmas.
Full Transcript
Tema 2. Evaluarea morală a comportamentului uman 1. Principiu, valoare/ nonvaloare, virtute/viciu, regulă morală 2. Moral – imoral – amoral – nonmoral: etichete ale comportamentului uman 3. Factorii determinanți ai compor...
Tema 2. Evaluarea morală a comportamentului uman 1. Principiu, valoare/ nonvaloare, virtute/viciu, regulă morală 2. Moral – imoral – amoral – nonmoral: etichete ale comportamentului uman 3. Factorii determinanți ai comportamentul etic 4. Autonomie morală și responsabilitatea personală 5. Responsabilitatea socială a specialistului 6. Dilemele etice: tipuri și modalități de gestionare 1. Principiu, valoare/ nonvaloare, virtute/viciu, regulă morală Principiile morale Majoritatea teoriilor etice admit că libertatea voinţei este fundamentul moralităţii în formele ei cele mai evoluate. Acţionăm moral numai atunci când ne supunem unei reguli venite dinlăuntrul propriei noastre conştiinţe, în măsura în care credem cu adevărat că oricine ar trebui să facă la fel, în orice împrejurări, deoarece aşa este bine. Acest gen de autolegiferare pune cel puţin o problemă dificilă: cum şi de unde ştie subiectul moral ce trebuie să facă atunci când se află în situaţii atipice şi cu totul neprevăzute? Libertatea este incompatibilă cu o listă completă de modele comportamentale, reglementând strict fiecare moment din viaţa noastră. Nu mai trăim într-o societate primitivă, ducând o existenţă simplă şi extrem de precară, ce putea fi guvernată numai de tăria tradiţiilor şi a obiceiurilor, susţinută de o credinţă religioasă puternică. Viaţa noastră este mult mai complicată şi de multe ori imprevizibilă. Ştim cu toţii şi suntem de acord că o persoană morală trebuie să îşi respecte întotdeauna promisiunile. Dar ce se întâmplă atunci când am promis ceva fără să cunoaştem toate urmările pe care le-ar aduce cu sine îndeplinirea promisiunii făcute? Să spunem, de pildă, că i-am promis unui prieten să-i împrumut nişte bani, după ce mi-a spus că soţia lui are urgentă şi absolută nevoie de o operaţie costisitoare. Ce să fac în momentul în care aflu că amicul are nevoie de bani ca să-şi plătească o datorie făcută la masa de joc într-un cazinou ori ca să-şi cumpere un pistol cu care să se sinucidă? Mai este bine şi corect să îmi ţin promisiunea sau nu? Norma spune: „Să nu ucizi!“ şi sunt absolut de acord că este o regulă cu deplin temei. Însă ce-ar trebui să fac dacă un psihopat sau un asasin cu sânge rece vrea să-mi omoare fata în faţa mea? Sau dacă s-a întâmplat să mă aflu chiar lângă un atentator sinucigaş care se pregăteşte să arunce în aer avionul în care călătoresc şi singura modalitate de a evita dezastrul ar fi să-l împuşc mortal? Cred că oricine ar trebui să se poarte respectuos faţă de părinţi; dar ce-i de făcut dacă tatăl cuiva este un beţiv? un hoţ? dacă are obiceiul să-şi bată cu sălbăticie nevasta? etc. Destul de frecvent ne găsim în situaţii încâlcite, în care se iveşte un conflict între scopurile noastre, fiecare fiind asociat cu altă normă morală. De exemplu, trebuie să îmi apăr familia dar, pe de altă parte, trebuie şi să spun adevărul. Aflu că fiul meu a violat o fată sau că face parte dintr-o bandă, care fură maşini şi terorizează cartierul. Ce trebuie să fac? Să-mi ţin gura, spre a-mi proteja băiatul, ori să-l dau pe mâna poliţiei? În astfel de situaţii complicate şi atipice, agentul moral trebuie să ia decizii pe cont propriu. El nu poate să aplice pur şi simplu un model abstract şi inflexibil de comportament, comprimat în doar câteva cuvinte: „Să nu minţi!“, „Să nu furi!“, „Să nu înşeli!“ etc. Ca elemente de autolegiferare, normele morale trebuie să fie comparate, evaluate şi ierarhizate. Aceste operaţii necesită o supraregulă sau o metanormă, ce arată întotdeauna calea Binelui. Această regulă supremă este principiul moral. Principiile morale sunt acele norme de maximă generalitate care îşi propun să integreze şi să coordoneze într-un sistem coerent diferitele reguli morale, oferind totodată un criteriu universal de decizie morală justă într-o cât mai mare varietate de situaţii posibile. Metaforic vorbind, principiul moral (căci într-un sistem etic nu poate exista decât unul singur) joacă rolul busolei sau al Stelei Polare, care arată invariabil Nordul, în speţă acel comportament care satisface în cea mai mare măsură exigenţele moralităţii. Cel mai des susţinut şi comentat principiu moral este neîndoielnic Regula de aur, uşor de înţeles şi cu mare forţă persuasivă, chiar la o minimă reflecţie. Ideea de bază a Regulii de aur este reciprocitatea şi afirmarea implicită a valorii egale a indivizilor sub aspectul umanităţii lor. Potrivit acestui principiu, în luarea deciziei moralmente corecte, agentul trebuie să răspundă cu sinceritate la întrebarea dacă lui i-ar conveni şi dacă ar accepta fără rezerve ca el însuşi să fie tratat de către ceilalţi la fel cum intenţionează să procedeze el în relaţia cu semenii săi. Prezentă în folclorul nostru în forma negativă „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face“, Regula de aur poate fi regăsită, ca o temă cu variaţiuni, în mai toate religiile lumii. Iată numai câteva exemple: ▪ creştinism: „Ceea ce-ai vrea ca oamenii să-ţi facă ţie, fă-le şi tu lor“ (Matei, 7:12) ▪ islam: „Nici unul dintre voi nu este un adevărat credincios până când nu îi doreşte aproapelui ceea ce-şi doreşte sieşi“. (Coran) ▪ iudaism: „Ceea ce este pentru tine detestabil, nu face aproapelui tău. Aceasta este toată Legea; restul sunt comentarii.“ (Talmud) ▪ budism: „Nu-i răni pe ceilalţi prin ceea ce te face pe tine să suferi.“ (Udana Varga, 5, 1) ▪ hinduism: „Aceasta este datoria supremă: nu face altora ceea ce nu doreşti ca ei să-ţi facă ţie“ (Mahabharata, 5, 1517) ▪ zoroastrism: „Orice îţi displace ţie, n-o face altora“. ▪ confucianism: „Ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie, n-o face altora“ (Analecte, 15:23) ▪ Bahai: „Şi dacă e să-ţi întorci privirea către dreptate, alege pentru aproapele tău ceea ce ai alege şi pentru tine.“ ▪ jainism: „Orice om ar trebui să se întrebe cum să trateze toate fiinţele aşa cum el ar vrea să fie tratat la rândul său.“ ▪ proverb Yoruba (Nigeria): „Cel ce se pregăteşte să străpungă un pui de pasăre cu un băţ ascuţit ar trebui să-l încerce mai întâi asupra lui însuşi, să vadă cât e de dureros.“ (apud Maxwell, 2003, pp. 22-23) În formele sale „populare“, Regula de aur prezintă însă un inconvenient major, care conduce la relativism – adică tocmai ceea ce urmăreşte să evite, oferind o regulă universal valabilă: indivizii sunt destul de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor, astfel încât ceea ce place sau displace unora nu coincide câtuşi de puţin cu ceea ce place sau displace altora. Un om care adoră puterea sau faima, bogăţia sau contemplaţia teoretică, frumosul sau distracţia cu greu ar putea să acţioneze de fiecare dată moral călăuzit fiind exclusiv de acest principiu al reciprocităţii. Cu unele amendamente însă, Regula de aur poate fi ridicată la rangul unui principiu moral rezistent la o astfel de obiecţie. Dar de unde ştie agentul moral că regula lui de acţiune are o semnificaţie şi o validitate supraindividuală, nefiind numai o toană sau o preferinţă subiectivă a sa? Cum poate fi el sigur că oricine altcineva ar trebui să recunoască şi să urmeze acelaşi principiu moral? Şi cum se explică faptul obişnuit, însă şocant că atât de frecvent ştim ce este bine să facem şi totuşi facem pe dos? Acestea sunt probabil cele mai dificile probleme ale eticii, iar încercarea noastră de a găsi un răspuns ne duce în pragul unei alte teme fundamentale în filosofia morală: conceptul de valoare. Valoare. Statutul valorilor (nu doar al celor morale) a fost intens dezbătut în istoria filosofiei. Există chiar o sub-disciplină filosofică, numită „axiologie”, care se ocupă cu elucidarea conceptului de valoare. Valorile morale, în cea mai comună înțelegere, reprezintă standarde ale binelui pe care le asumăm, la nivel individual sau comunitar. Ele, împreună, configurează spațiul în care vom oferi răspunsul la întrebări de tipul „ce fel de persoane sau de societate vrem să fim?”. Nici valorile, singure, nu ne dau de cele mai multe ori algoritmi foarte simpli pe baza cărora să optăm în situații particulare. Doi cercetători diferiți, sau două universități care sunt la fel de angajate în raport cu valoarea libertății academice, ar putea da răspunsuri diferite la interogații practice legate de posibilitatea de a justifica prin intermediul acestei valori alegerea oricărei teme de cercetare sau exprimarea oricărei opinii. Este necesar și în cazul valorilor un efort constant de interpretare, re-interpretare și internalizare, pentru a fi transpuse în acțiune. (Este, poate, utilă în acest punct o paranteză. Cititorii cu simț critic au remarcat cu siguranță o oarecare asemănare între caracterizările pe care le-am dat principiilor și valorilor. O posibilă cale de armonizare, nu singura posibilă, ar fi să spunem că principiile sunt cele care fixează, prin enunțuri, cerințele generale ridicate de aderența la o valoare. Dacă, spre exemplu, valoarea este cea a „umanității”, principiul ne va indica să o tratăm întotdeauna ca scop în sine în interacțiunile cu ceilalți). Regulile (normele) morale Spre deosebire de principii, regulile morale tind să fie mult mai bine specificate și să prevadă cu mai multă precizie decât principiile calea de urmat într-o situație dată. Specificarea sau particularizarea unei reguli poate merge destul de departe, până la o descriere stufoasă a tipului de context care cere „activarea” ei („este interzis/obligatoriu X, cu excepția situațiilor care prezintă toate caracteristicile A,....,N”). Faptul că regulile tind să fie mai clar particularizate nu face însă aplicarea lor automată. Este nevoie, nu de puține ori, de un anumit grad de antrenament al discernământului nostru moral pentru a decide dacă ne aflăm într-un moment care cere aplicarea regulii A sau a regulii B (Aristotel numea „phronesis”, tradus imperfect ca „rațiune practică”, această capacitate antrenată a oamenilor, ce cuprinde și discernământul moral). Mai mult, este nevoie, mai ales în cazurile dificile, să vedem dacă o regulă anume este sau nu justificată. Deși intuițiile ne ajută adesea (simțim aproape visceral că o anumită regulă impusă este nedreaptă, de exemplu), ele pot fi și extrem de înșelătoare. Poate tocmai de aceea, mecanismul justificării unei reguli se bazează de obicei pe evidențierea felului în care ea se sprijină pe un principiu moral sau pe o valoare larg acceptată (ex. „regula consimțământului informat în cercetarea pe subiecți umani este o particularizare a principiului moral al respectului pentru demnitatea umană” Normele morale se disting de „poruncile“ religioase, de prescripţiile juridice şi de instrucţiuni prin câteva trăsături distinctive: se referă la actele noastre libere, cu consecinţe asupra celorlaţi sau / şi asupra propriei noastre persoane; forma cea mai caracteristică sunt expresiile normative categorice şi universalizabile care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură să potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii. Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate imanentă subiectului – conştiinţa morală; sunt însoţite de sancţiuni spirituale; au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate. În cea mai succintă caracterizare, vom spune că norma morală este datoria auto-impusă de către fiecare conştiinţă liberă şi care îi cere omului să vrea – prin tot ceea ce gândeşte şi face – să fie om la nivelul maxim al posibilităţilor sale. Rostul specific al normelor morale în fiinţa umană, pe care nu-l împart cu nici un alt tip de norme, este optimitatea condiţiei umane şi, prin aceasta, un maximum de sociabilitate. „omul este într-adevăr destul de profan – spune Kant – dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă. În întreaga creaţie, tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere, poate fi folosit şi numai ca mijloc; numai omul [...] este scop în sine“ (Kant, 1972, p. 176). În structura moralei distingem 3 tipuri de norme: 1. Normele generale- acestea sunt proprii tuturor colectivităţilor umane, ele au o mare durabilitate în timp şi reglează toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane. Aceste norme sunt: fii sincer, fii cinstit, fii demn, fii bun, fii generos, fii recunoscător, fii drept, e.t.c.. 2. Normele particulare- sunt acele norme care se adresează unor grupuri sau colectivităţi distincte. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale ale muncii, norme privind diverse activităţi profesionale, ce îşi elaborează „etici” particulare: etica medicală; etica juridică; etica pedagogică, etica inginerească, etc. 3. Normele speciale- se adresează unor grupuri restrînse, sau vizează relaţii şi manifestări cu totul specifice sau ocazionale. Aici putem menţiona normele cavalerismului, normele vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, norme de protocol e.t.c.. Aşadar normele morale sunt nişte norme sociale ce reglează comportamentul omului în societate, relaţiile omului faţă de semenii săi şi faţă de sine. Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice, de convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate, virtute şi viciu, e.t.c. Virtuţile morale. Ceea ce prezintă morala nu poate fi înţeles în lipsa conceptului de virtute. Virtutea este însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. Înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase.” Conceptul de virtute este introdus în etică de către Aristotel: „Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală, dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. Ea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficienţă”. Virtuţi cardinale. În ştiinţa etică europeană au fost evidenţiate şi sistematizate virtuţile spre care trebuie să tindă oamenii. Structurarea de bază este separarea în virtuţi cardinale şi virtuţi religioase sau teologice. Virtuţile cardinale sunt cumpătarea, curajul, înţelepciunea, dreptatea., cele religioase – credinţa, nădejdea (speranţa), iubirea. Virtuţile cardinale au fost evidenţiate şi analizate pentru prima dată de către filosoful grec Platon în lucrarea sa Republica. Vituţile, după el, corespund structurii sufletului. Platon considera că sufletul uman este alcătuit din trei părţi: partea apetitivă, irascibilă şi raţională. Acestora le corespund trei virtuţi: cumpătarea, legată de partea apetitivă a sufletului, curajul - virtutea părţii irascibile, iar înţelepciunea depinde de partea raţională a sufletului. Iar a patra, dreptatea sau justiţia le însumează pe toate. În lucrarea lui Platon Republica atât clasificarea sufletelor, cât şi a virtuţilor aparţin diferitor clase sociale: oamenii de rând, adică lucrătorii au suflete apetitive şi deci acestora le corespunde virtutea cumpătarea, străjerilor le corespunde sufletul irascibil şi virtutea – curajul, înţelepţilor le corespunde sufletul raţional şi virtutea înţelepciunii. În explicaţia lui Platon a sensului virtuţilor cardinale se va conţine şi sensul social, care depinde de locul clasei în ierarhia socială. Virtutea cumpătării, fiind caracteristica clasei preocupată de susţinerea materială a celorlalţi este menită să inhibeze succesul material, pentru a nu deranja şi sufoca alte părţi ale vieţii umane. La nivel individual, cumpătarea se referă la atitudinea ce se apropie cu justă măsură ceea ce ţine de hrănirea corpului şi de reproducerea fizică. Acestea sunt importante, dar în comparaţie cu celelalte, ce-i sunt superioare, se cuvine să-şi cunoască locul. Curajul este specific aristocraţiei, care are nevoie de spirit de iniţiativă şi de constanţă, fermitate. A rămâne pe poziţii în orişice condiţii şi a nu ceda nici de dragul plăcerii şi nici din cauza fricii cere curaj. La nivel individual, curajul se referă la constanţă în orice activitate cuviincioasă, indiferent de consecinţe şi indiferent de ispite. Ea guvernează partea irascibilă a sufletului. Înţelepciunea ţine de partea raţională a sufletului şi este o virtutea a filosofilor. Filosofia este ştiinţa care cunoaşte întregul şi esenţa lui, coordonează cu alte ştiinţe, tot astfel raţiunea este coordonatoare a celorlalte părţi ale sufletului. Pentru a fi înţelept este nevoie de cumpătare, adică de a aşeza lucrurile la locul lor şi de curaj pentru a fi puternic, constant în activitate ta. Partea raţională este cea mai aproape de divin şi este cea care îl conduce pe om în alegerile sale. Şi în sfârşit, dreptatea, dacă prin cumpătare, curaj, înţelepciune îţi ordonezi propriul suflet, dreptatea reiese din aplicarea acestora în exterior. Concret, ar fi să tratez pe oricine (începând cu tine însuţi) potrivit propriei vocaţii. Aceste virtuţi au fost înaintate de lumea antică, înainte de creştinism. Creştinismul şi deci lumea medievală europeană completează şirul virtuţilor cardinale cu virtuţile religioase sau teologice. Vituţile teologice se referă la relaţia omului cu puterea divină. Din ele fac parte: credinţa, nădejdea (speranţa), iubirea. Desigur, că ele sunt foarte importante şi înţelese specific de către credincioşi. Credinţa constă în primirea şi considerarea drept adevărate a revelaţiilor făcute de Dumnezeu în Biblie. Nădejdea sau Speranţa reprezintă încrederea că cele făgăduite de Dumnezeu în cartea sfântă se vor împlini. Dragostea este năzuinţa către Dumnezeu şi dorinţa de unire cu el. Cea mai amplă şi frumoasă definiţie a dragostei aparţine apostolului Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. Şirul virtuţilor morale este mult mai lung, decât cele şapte enumerate mai sus. Dacă vom lua drept exemplu Virtuţile prusace examinate mai sus, vom vedea că acolo sunt enumerate 22 de virtuţi: chibzuinţă, precauţie, evlavie, devotament, disciplină, sinceritate, iubire de ordine, bărbăţie, temeinicie, siguranţă, incoruptibilitate, supunere, ascultare, fire deschisă, punctualitate, spirit de sacrificiu, stăpânre de sinet, discreţie, modestie, simplitate, subordonare, tărie, mai mult de la tine, decât la alţi, sârguinţă, vitejie, onestitate, simţul datoriei, simţul dreptăţii. Desigur şirul virtuţilor este mult mai complex, adică cerinţele faţă de personalitatea umană sunt mult mai largi şi mai complexe. Orişice persoană are mari posibilităţi de a se perfecţiona, de a deveni personalitate eminentă în societate. Însă, de fiecare dintre noi depinde alegerea, cine vrem să fim, pentru că opusul virtuţilor sunt viciile. Şi anume alegerea între virtuţi şi vicii depinde de fiecare om luat în parte, de conştiinţa noastră. Deci problema aplicării anumitor reguli morale şi a virtuţilor depinde de conştiinţă. 2. Moral – imoral – amoral – nonmoral: etichete ale comportamentului uman La baza moralei stau principiile: demnităţii, responsabilităţii, libertăţii, solidarităţii, dreptăţii şi carităţii. În concepţia lui Ştefan Odobleja morala este : - ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului; - filozofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale; - ştiinţa echilibrului social; - ştiinţa moralităţii şi a imoralităţii, a drepturilor şi îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţilor; - ştiinţa acordului sau a consonanţei intre interesele indivizilor sau între interesele individului şi interesele societăţii; - ştiinţa armoniei şi a echilibrului între sine şi societate. Profesorul Costică Voicu observa că: „există o morală personală definită ca echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor exterioare, alături de o morală socială, înţeleasă ca echilibru între propriile dorinţe şi dorinţele altora. Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să facem) şi o morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să facem, să ne abţinem a face). Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politeţe, morală estetică) alături de o morală majoră sau a lucrurilor importante care se confundă, în concepţia autorului citat, cu dreptul. Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al extensiunii sale, există o morală familială, o morală de grup, o morală naţională şi o morală internaţională. Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie: a intelectualilor şi a muncitorilor; a stăpânilor şi servitorilor; a profesorilor şi elevilor; a guvernanţilor şi a guvernaţilor; a bărbaţilor şi femeilor; a adulţilor şi a copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc.”11 Acelaşi autor a dat următoarele definiţii conceptelor de moralitate, imoralitate şi amoralitate: „Moralitatea reprezintă suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism, caritate, bunătate, milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie, respectul pentru altul etc.), este concordanţa dintre tendinţele şi comportamentele proprii şi tendinţele şi comportamentele altora. Moralitatea este: - arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în concordanţă cu forţele sociale; - echilibrul între drepturi şi îndatoriri; - este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util vieţii sociale, majorităţii societăţii; Imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism, răutate, ură, orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de dezechilibru în favoarea drepturilor şi pe socoteala îndatoririlor individului. Imoralitatea dăunează vieţii sociale, fiind cea care contrazice interesul general al majorităţii. Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între moralitate şi imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare, individualism, indiferenţă socială”. Spunem adesea, despre lucruri diferite, că sunt morale sau imorale (deși de cele mai multe ori nu folosim neapărat aceste cuvinte). Ne referim astfel la acțiuni, la intențiile din spatele acțiunilor sau chiar la persoane („e un om moral”). Criteriile după care facem astfel de evaluări pot să difere semnificativ și au fost distilate, în istoria filosofiei morale, în câteva mari familii de teorii etice. Dar, indiferent de criteriul utilizat, vom observa că, spre exemplu, acțiunile pe care le evaluăm se vor încadra în trei mari categorii: acțiuni care contravin cerințelor moralității („imorale”), acțiuni ce realizează o cerință morală („morale”, sau „moralmente dezirabile”), respectiv acțiuni oarecum indiferente sau neutre din punct de vedere moral. Din ultima categorie fac de obicei parte acțiuni comune, fără nici un impact semnificativ asupra vieților noastre sau ale celor din jur („mi-am deschis computerul azi dimineață”). Lucrurile pot să se complice însă dacă observăm că una și aceeași acțiune poate să aparțină unor categorii diferite, în funcție de context. Dacă am deschis computerul pentru a trimite un mail prin care să-mi exprim compasiunea și disponibilitatea de a ajuta un coleg care trece printr-un moment dificil, atunci respectiva acțiune devine parte a unui lanț acțional sau a unui comportament moralmente dezirabil. Dacă, pe de altă parte, mi-am deschis computerul cu intenția de a scrie niște comentarii jignitoare sau care îndeamnă la ură ori violență pe pagina de Facebook a unei persoane ale cărei opțiuni de viață nu le împărtășesc, acțiunea mea capătă valențe cu totul diferite. 3. Factorii determinanți ai comportamentul etic Comportamentul etic, atât în societate, cât şi în organizaţii, este reglementat de un şir de factori, dintre care menţionăm: Legislaţia de stat care orientează, atât la nivel individual, cât şi organizaţional, spre îndeplinirea unor legi care sunt reglementate de stat. Legislaţia de stat apără drepturile cetăţenilor, dar stipulează şi obligaţiile lor, menţionând, totodată, că încălcarea legislaţiei de stat este pedepsită în conformitate cu articolul şi alineatul respectiv din lege. Într-o economie concurenţială modernă corectitudinea în afaceri este unul din principalele elemente ale succesului. Datorită acestui fapt, firmele încearcă să dezvolte la propriii salariaţi un comportament etic. Codurile de etică ale firmelor se adresează atât personalului propriu necesar în procesul de încadrare pe funcţii, promovare şi salarizare, cât şi partenerilor de afaceri. Firmele de renume din întreaga lume au elaborat astfel de coduri de etică, ele constituindu-se într- o adevărată carte de vizită prin care se creează imaginea asupra modului în care acestea înţeleg să facă afaceri şi să-şi trateze partenerii. Codul deontologic sau codul de etică identifică comportamentele scontate în cadrul relaţiilor sociale, recomandă evitarea acţiunilor improprii şi ilegale în munca desfăşurată şi recomandă relaţii bune cu clienţii. Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este guvernată o organizaţie. În majoritatea sondajelor de opinie adresate firmelor care au coduri etice scrise, întrebările vizează în special aspecte legate de: diversitatea forţei de muncă, practici ca mituirea şi înşelăciunea, susţineri ale partidelor politice, onestitatea înregistrărilor contabile, relaţiile cu clienţii/ furnizorii, confidenţialitatea informaţiilor. ✓ Regulamentele firmei. Membrii unei organizaţii tind să respecte conduita prescrisă de regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele de ordine interioară, diverse norme interne pentru unele activităţi specifice sau fişele posturilor. ✓ Presiunea socială şi gradul de profitabilitate a firmei. Sunt factori care au o influenţă esenţială asupra eticii afacerilor şi a responsabilităţii sociale. În situaţii dificile sau de criză, firmele sunt tentate să reducă responsabilităţile sociale şi standardele etice. În funcţie de modul în care managerii îşi definesc poziţia lor faţă de normele etice, legi, faţă de comunitate, precum şi în raport cu motivaţia şi strategia lor, pot fi identificate două categorii de manageri: Managerul imoral („rechin”) – este un tip vechi de comerciant şi cel mai răspândit în sfera actuală a afacerilor; managerul imoral consideră că legile sunt făcute pentru a fi ocolite, mai ales atunci când riscul este minim, iar morala, etica nu au nimic comun cu afacerile; lumea este considerată ca fiind duşmănoasă, periculoasă, iar natura – un depozit din care trebuie să se ia cât mai mult înaintea altora. Managerul imoral consideră că nu are nici o obligaţie faţă de comunitate, doar câştigurile imediate şi evidente justifică eventualele cheltuieli pentru aceasta. Managerul moral („delfin”) – aparţine unei categorii relativ recent apărute, dar care se afirmă tot mai mult în mediul afacerilor. În concepţia delfinilor, majoritatea oamenilor sunt demni de respect şi încredere; managerul moral consideră că cea mai bună bază a colaborării sunt sinceritatea şi încrederea în afaceri; profitul trebuie obţinut în condiţiile respectării legislaţiei şi moralităţii; lumea este minunată şi oferă omului posibilităţi pentru descoperirea propriilor aptitudini; delfinii consideră că datorează viaţa lor naturii, pe care trebuie s-o conserve şi s-o facă mai frumoasă; managerul moral se consideră responsabil faţă de comunitate şi se implică prin cheltuieli în beneficiul acesteia. Managerul unei întreprinderi poate fi, la rândul său, „delfin” dintr-un anumit punct de vedere (de ex.: al relaţiilor cu oamenii) şi „rechin” din alt punct de vedere (de ex.: în relaţiile cu partenerii comerciali). ✓ Caracteristici individuale:Oamenii sunt unici şi complecşi. Psihologii au descoperit, însă, că există 5 dimensiuni de bază, dar generale care descriu personalitatea: 1. Extraversiunea - reprezintă gradul în care cineva este sociabil, cordial, sigur de sine. Extraverţii se simt bine în situaţii sociale, căutând senzaţii şi emoţii pozitive, în timp ce introverţii le evită. 2. Stabilitatea emoţională - măsura în care o persoană are un nivel corespunzător de control emoţional, echilibrare, încredere în forţele proprii. Cei cu o stabilitate emoţională redusă tind spre şovăială şi deprimare. 3. Agreabilitatea - măsura în care o persoană este prietenoasă. Persoanele agreabile se caracterizează prin încredere, loialitate, altruism, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi. Iar cei mai puţin agreabili sunt, distanţi. 4. Conştiinciozitatea - gradul în care o persoană este responsabilă şi orientată spre realizări. Oamenii mai conştiincioşi sunt de nădejde, motivaţi pozitiv, competenţi, ordonaţi, autodisciplinaţi, au dezvoltat simţul datoriei, dorinţa de reuşită şi capacitatea de reflecţie. Oamenii mai puţin conştiincioşi nu sunt cea mai bună achiziţie pentru organizaţie. 5. Deschiderea la nou - măsura în care o persoană gândeşte flexibil şi este receptivă la idei noi. Oamenii mai deschişi tind spre activitate şi inovare, cei mai puţin deschişi, deseori, se opun schimbărilor. Aceste dimensiuni sunt relativ independente, s-a demonstrat că fiecare din ele are legătură cu performanţa în muncă. De exemplu, pentru manageri şi personalul de vânzări este importantă o extraversiune mare, iar conştiinciozitatea are performanţă pentru toate ocupaţiile. Conştiinciozitatea este un antidot important în cazul comportamentelor contraproductive, cum ar fi furtul, absenteismul şi problemele disciplinare. Aceste dimensiuni, însă, pot fi orientate spre modificare, adică educaţia etică îşi poate spune cuvântul. Atunci când persoana ştie că are de pierdut, că nu va avea succes atât în plan intern (satisfacţie, încredere în sine etc.), cât şi extern (carieră, prieteni, material etc.), îşi modifică comportamentul printr-un şir de acţiuni: Locul controlului - un set de convingeri referitoare la controlul comportamentului realizat în principal de către forţele exterioare sau interioare. La un capăt al axei se află interniştii, care cred că şansa de a-şi controla comportamentul se află în ei înşişi. La celălalt capăt se află externiştii, care cred că forţele externe le determină comportamentul. În contradicţie cu interniştii, externiştii văd lumea ca fiind imprevizibilă, un joc al norocului, în care şansa, soarta şi cei puternici le controlează destinul. Interniştii tind să vadă legături puternice între efortul pe care îl depun în munca lor şi nivelul de performanţă pe care îl ating, în plus, ei percep într-o măsură mai mare decât externiştii faptul că organizaţia nu va lăsa neobservată performanţa înaltă şi o va recompensa. Deoarece interniştii cred că recompensele pe care le vor primi vor fi influenţate de comportamentul lor legat de muncă, ei vor fi mult mai probabil atenţi la informaţia care îi va face capabili să lucreze mai bine şi o vor fructifica. Localizarea controlului influenţează comportamentul etic organizaţional într-o mare varietate de ocupaţii. Interniştii par mai degrabă să acţioneze mai bine în munci care necesită iniţiativă şi inventivitate, în timp ce externiştii se descurcă mai bine în cazul sarcinilor de rutină. Astfel, vom căuta să angajăm un internist pentru o operaţiune aflată la început şi un externist pentru a ocupa un post existent de mai mult timp, bine stabilit. Externiştii preferă o supraveghere mai directivă, pe când participarea şi autoconducerea par să fie mai potrivite pentru un subordonat internist. Automonitorizarea - măsura în care oamenii observă şi reglează aparenţa şi comportamentul lor în cadrul social şi în relaţiile umane. Există un contrast în materie de automonitorizare, adică cunoaştem persoane care fac ceea ce cred şi spun ceea ce gândesc fără a ţine cont de contextul social. Pe de altă parte, există oameni care sunt mult mai atenţi la împrejurările sociale, mult mai preocupaţi să potrivească ceea ce spun şi ceea ce fac cu natura acelor împrejurări, indiferent de ceea ce simţeau sau gândeau în realitate. Ceea ce avem aici este un contrast în materie de automonitorizare. Cei cu automonitorizare înaltă se comportă ca nişte actori, iar cei cu un nivel redus de automonitorizare nu sunt aşa de preocupaţi de a se supraveghea şi de a se adapta la cei din jur. Anumite roluri, însă, solicită oam să acţioneze împot curentului, sau să apere ceea ce cred cu adevărat. Astfel, cei cu automonitorizare înaltă tind să fie inovatori slabi şi să reziste dificil la presiunea soc. Stima de sine - gradul în care o persoană se autoevaluează pozitiv. Oamenii cu un înalt grad de respect de sine au imagini favorabile despre ei înşişi. Oamenii cu o scăzută stimă de sine au o imagine nefavorabilă despre ei înşişi, sunt nesiguri în corectitudinea propriilor opinii, atitudini şi comportamente. Oamenii cu un respect de sine scăzut sunt mai susceptibili la influenţe externe şi sociale decât cei care au o stimă de sine înaltă. În general, nu există o relaţie consistentă între stima de sine şi performanţă. Totuşi, angajaţii cu un grad redus de stimă faţă de sine tind să reacţioneze mai rău la feedback-ul negativ - acesta le scade performanţa ulterioară. Oamenii cu o stimă de sine redusă nu reacţionează favorabil la situaţii ambigue şi stresante. Fiind foarte sensibili la mediul lor social, ei tind să perceapă un stres mai mare şi să se descurce mai dificil cu el, deci, trebuie evitată plasarea lor în posturi cu roluri concurente. 4. Autonomie morală și responsabilitatea personală O decizie autonomă este, la un prim nivel al definiției, o decizie care îți aparține. Nu este însă de fiecare dată clar ce presupune o astfel de cerință. Dacă apelăm la un standard extrem de restrictiv (de tipul „o alegere autonomă este una liberă de orice fel de influențe”), s-ar putea ca, în practică, să anulăm posibilitatea autonomiei pentru cele mai multe situații tipice. Trăim în societate și interacționăm cu alți oameni. În mod voit sau nu, familia, școala, grupul social, lecturile pe care le avem și mulți alți factori ne vor influența opțiunile și valorile personale (sperăm că și acest curs va avea o mică influență!). Putem fi țintele sau chiar victimele manipulării politice sau comerciale. Decurge oare de aici că tot acest buchet de influențe ne anulează autonomia? Dacă vom cumpăra un detergent despre care „știm” din reclame TV, înseamnă că acțiunea noastră a fost condiționată strict de reclamă? Astfel de întrebări sunt dificile, și constituie o temă de cercetare pentru mai multe discipline științifice (psihologie, științele cogniției, filosofia minții, neuroetică etc.). Putem evita într-o anumită măsură obiecția dacă vom admite că nu orice fel de influențe subminează autonomia, ci doar acelea coercitive (constrângătoare). Una este să citești un articol de ziar sau să asculți o emisiune TV care face apologia furtului, alta este să fi fost supus unei sugestii hipnotice. Primul tip de influențe, probabil, nu va anula ideea de responsabilitate morală (și autonomie) în cazul în care vei comite un furt. Sensul uzual al „autonomiei” în filosofia morală trimite, într-un fel, la un ideal către care ar fi de dorit să tindem și care se apropie de înțelesul etimologic al termenului. A fi „auto-nom” înseamnă „a-ți da singur regulile”. Dar autonomia nu este același lucru cu un soi de anarhie morală. Nu înseamnă „a-ți da orice reguli care îți convin sau îți aduc avantaje la un moment dat”. Idealul moral al autonomiei presupune că vom adera doar la acele reguli care rezultă dintr-un proces de deliberare rațională și imparțială, care nu acordă o greutate specială intereselor noastre imediate. Influențele, din această perspectivă, nu ridică dificultăți speciale, atâta vreme cât ele se transformă doar în considerente de care vom ține seama, în mod egal și obiectiv, în procesul deliberării raționale. Rămâne, desigur, deschisă întrebarea dacă oamenii reali pot fi în întregime autonomi, dar este o întrebare care vizează orice ideal teoretic sau normativ, nu doar pe cel al autonomiei. În etica academică, autonomia, responsabilitatea și libertatea (atât pentru organizațiile academice, cât și pentru membrii lor individuali) sunt concepte centrale. Integritatea ca autonomie personală presupune, potrivit filozofului german Immanuel Kant, să acţionezi „întotdeauna astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a altora, întotdeauna ca scop în sine şi niciodată numai ca mijloc”. Din această perspectivă, integritatea devine o condiţie restrictivă necesară ce se aplică asupra sistemelor de reguli instituţionale. Integritatea ca faţetă a demnităţii persoanei este întemeiată pe realitatea că fiecare fiinţă umană are o demnitate (un statut moral) ca fiinţă umană; cu alte cuvinte, este un întreg de sine stătător. Profesorul Dimitrie Gusti apreciază că: "Mulţi dintre noi, nu au virtutea necesară din punct de vedere moral, de-a aştepta în mod onest şi demn, ceea ce li se cuvine, potrivit pregătirii şi muncii lor. D Dispoziţiile legale sau sociale, care de fapt au rolul să dirijeze organic mersul lucrurilor, li se par piedici sau forme inutile. (...) În viaţa profesională, mulţi oameni se lasă amagiţi de compromisuri uşoare, pentru a-şi cuceri, cu un ceas mai devreme, treptele ierarhice ce pot să le satisfacă orgoliul. (...) În exercitarea profesiunilor libere, mulţi abdică de la linia doctrinară a profesiei lor, pentru a năzui numai la posibilităţile ei lucrative; astfel, medicul îşi sacrifică vocaţia ştiinţifică (şi deontologică profesională) pentru a da toată ziua consultaţii plătite, avocatul se departează de sensurile etico-filosofice ale ştiinţei juridice, pentru a pleda, indiferent de convingerile lui, în procesele pentru care este plătit mai mult. În toate aceste atitudini, se procedează printr-o deformare a simţului etic. Manifestările de acest soi nu mai răsar din dintr-o libertate interioară autonomă, ci sunt adevarate soiuri de sclavie: faţă de orgoliul personal, faţă de vanitatea lor socială, faţă de bani, faţă de prejudecăţile societăţii, etc. Prin fiecare dintre aceste manifestări, se ocoleşte drumul spre formarea adevăratei personalităţi şi se falsifică sensul evoluţiei către progresul moral. Subjugându-ne lor, ordinea intimă a creaţiei este frântă. Oamenii devin înfeudaţi unor moravuri lipsite de ţinută morală, care închid putinţa spiritului critic şi a autonomiei lor interioare". 5. Responsabilitatea socială a specialistului Sistemele de valori sunt reflectate în coduri etice, care ghidează comportamentele umane individuale şi de grup sub toate aspectele. Începînd cu deceniul al 7-lea al sec xx, multe intreprinderi din ţări cu tradiţie industrială au promovat coduri etice scrise, care sunt reactualizate periodic pentru a reflecta schimbările apărute în economie şi în societate. Managerii întreprind acţiunile necesare pentru ca toţi membrii firmei să cunoască aceste coduri, să le accepte şi să acţioneze în litera şi spiritul lor. Atunci cînd în cadrul Managementului Resurselor Umane se fac eforturi pentru conceperea şi aplicarea practică a codurilor etice, există perspective pentru rezolvarea rapidă şi eficientă a problemelor de echitate şi discriminare, fără a mai fi necesară intervenţia unor instanţe judecătoreşti. Încălcarea codurilor etice poate duce la sancţiuni, după caz, la eliminarea din organizaţie a persoanelor vinovate. Astfel Codul etic al inginerului cuprinde ansamblul caracteristicilor ce definesc calitatea activităţii profesionale, precum şi demnitatea inginerului în procesul creaţiei tehnico-ştiinţifice şi al producţiei în societate. Responsabilităţile care-i incumbă inginerului îl obligă la respectarea necondiţionată a Codului profesiei şi la o înaltă ţinută cetăţenească. Activitatea sa trebuie să se caracterizeze prin competenţă, profesionalism, creativitate, cinste,responsabilitate şi patriotism. În întreaga sa activitate, inginerul va acţiona aplicînd următoarele principii deontologice: 1. Desfăşurarea activităţii profesionale la nivelul calitativ cel mai înalt, cu responsabilitate şi cinste faţă de firmă şi client; 2. Comportarea şi natura sa contribuie la creşterea prestigiului de inginer, prin: - devotament faţă de profesia aleasă; efort personal de îmbunătăţire continuă a propriilor cunoştinţe şi deprinderi; -instruirea şi perfecţionarea profesională şi asigurarea condiţiilor pentru creşterea experienţei persoanelor subordonate; -promovarea spiritului de echipă, curajului opiniilor, încrederii şi respectului reciproc; -păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestia ce trebuie să-l caracterizeze. 3. Acordarea importanţei cuvenite aspectelor ecologice, sociale şi economice, în rezolvarea problemelor inginereşti; 4. Realizarea numai acelor sarcini sau lucrări pentru care are competenţa necesară; 5. Apel la sfatul şi experienţa altor specialişti, ori de cîte ori interesele firmei sau clientului vor fi mai bine servite în acest mod; 6. Evitarea oricărei concurenţe neloiale cu alţi ingineri prin publicitate defăimătoare, exploatarea financiară a poziţiei sale sau a poziţiei unui subordonat, critica publică a altor ingineri în probleme care ţin de profesie, exercitarea de presiuni sau influienţe pentru obţinerea unor avantaje nemeritate; 7. Furnizarea de informaţii tehnice corecte, comparabile pe planinternaţional; 8. Promovarea şi utilizarea metodelor şi tehnicilor de asigurare a calităţii; 9. Acordarea de consultanţă tehnică, economică şi ecologică corectă; 10. Refuzul preluării de lucrări sau sarcini care nu sunt corecte din punct de vedere tehnic, economic, sau legal şi care, în mod evident, pot prejudicia intersele şi viitorul ţării; 11. Respectarea drepturilor şi intereselor de proprietate ale altor persoane sau firme. Exemplu de cod etic ingineresc (managerial): - -ca inginer (manager), voi recunoaşte că sunt chemat să servesc cu responsabilitate interesele subordonaţilor mei, ale asociaţilor mei, ale comunităţii, naţiunii şi întregii lumi; -voi fi ghidat în toate activităţile mele de adevăr, dreptate,acurateţe şi de bunul gust; -îmi voi păzi cu atenţie reputaţia, pentru a crea în cadrul organizaţiei un bun climat moral şi un spirit civic; -voi recunoaşte, în exercitarea atribuţiilor mele, că propriul meu model de activitate şi de viaţă exercită mai multă influienţă asupra colaboratorilor şi subordonaţilor mei decît ceea ce spun sau scriu; -voi da aceeaşi consideraţie drepturilor şi intereselorcelorlalţi, ca şi cerinţelor personale; -voi menţine o atitudine echilibrată şi voi lua în consideraţie ideile şi opiniile altora; -voi privi rolul meu de inginer (manager) ca pe o obligaţie de a-i ajuta pe subordonaţi, pe colaboratori şi asociaţi să-şi îndeplinească aspiraţiile profesionale şi personale; -voi informa pe cei interesaţi despre ultimele dezvoltări ale domeniului de specialitate, al echipamentelor şi practicii inginereşti din sfera lor de activitate; -voi căuta să folosesc metode recunoscute şi autorizate pentru a creşte productivitatea şi eficienţa organizaţiei; -voi respecta competenţa profesională a colegilor şi voi munci împreună cu ei pentru a susţine şi a promova obiectivele şi programele organizaţiei; -voi susţine eforturile de fortificare a managementului profesionist prin exemple, prin formarea, perfecţionarea şi promovarea celor merituoşi. Problema cea mai delicată în privinţa codurilor etice vizeazăimplementarea lor în cadrul organizaţiilor şi urmărirea încălcării principiilor expuse. Dacă încălcările codului etic constituie şi acte ilegale, responsabilitatea firmei se limitează la sesizarea justiţiei. În caz contrar, managerii acţionează în conformitate cu prevederile codului etic, unanim însuşite şi acceptate în cadrul organizaţiei. 6. Dilemele etice: tipuri și modalități de gestionare Ce este bine și ce este rău, ce ar trebui să facem și ce nu ar trebui să facem și chiar ce aspecte ne pasă și valorăm sunt elemente derivate în mare măsură din sistemul nostru etic. Dar uneori ne regăsim în situații în care nu știm ce să facem: alegerea lui A sau B are, în ambele cazuri, repercusiuni negative și pozitive în același timp și diferitele valori care ne guvernează intră în conflict. Suntem înainte situații care pun dileme etice. O dilemă este o variantă a necesității luării unei decizii dificile, care constă în realizarea unei alegeri între opțiuni morale care se exclud reciproc sau la fel de complexe. Dilema este un exemplu al modului în care, în situații de interacțiune socială publică, motivele egoiste personale și motivele unei persoane pot contrazice ideile și normele societății, punând în avans o persoană în condiții dificile de alegere. De asemenea, această alegere dificilă apare într-un conflict intrapersonal acut, unde opiniile personale asupra aspectelor morale joacă un rol primordial, iar alegerea uneia dintre opțiunile de soluționare a dilemei a priori duce la frustrarea normelor interne. Exemple clasice care ilustrează dilema morală sunt alegerea Sophiei (când naziștii au sugerat ca femeia să aleagă între viața fiului ei și viața fiicei sale), bărbatul gras din peșteră (când pentru a elibera ieșirea din peșteră și pentru a salva toți membrii grupului, este necesar să arunce în aer bărbatul gras). Aceste subiecte și alegeri semnificative individual sunt insuportabil de dificile pentru persoană și pot fi atât de dureroase încât îl determină pe individ să se retragă din situația actuală: în versiunea ușoară, ele sunt exprimate sub forma refuzului la alegere, în cea mai critică - sub formă de sinucidere Astfel o dilemă etică este înțeleasă ca fiind acele situații în care există un conflict între diferitele valori ale persoanei și opțiunile de acțiune disponibile. Acestea sunt situații în care va fi generat un conflict între diferite valori și credințe, fără o soluție total bună și o altă opțiune total proastă, având repercusiuni atât pozitive, cât și negative în același timp. Dilemele etice prezintă adesea persoanei o situație Știu, știu (pierde-pierde). Aceasta înseamnă că, indiferent de opțiunea aleasă, vor exista consecințe negative și că acestea sunt considerate acceptabile. Cu toate acestea, în mod normal, ambele opțiuni au și consecințe pozitive, ceea ce face alegerea și mai dificilă. Acestea ne permit să vedem cum reflectăm și ce elemente luăm în considerare pentru a lua o decizie. De fapt, dilemele etice sunt adesea folosite ca mecanism pentru educați în utilizarea și gestionarea emoțiilor și valorilor, pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la unele aspecte sau pentru a genera dezbateri și a împărtăși puncte de vedere între oameni. Ele sunt, de asemenea, utilizate la locul de muncă, în special în selecția personalului. În funcție de diferite caracteristici și variabile, este în general obișnuit să vorbim despre șase tipuri de dileme morale: 1. Dileme ipotetice - sunt acelea în care persoana se confruntă cu o situație cu care este puțin probabil să se confrunte în viața reală. Majoritatea celor utilizate într-un context educațional se încadrează în această categorie. În dileme ipotetice, este prezentată de obicei o poveste, în care elevul trebuie să decidă ce trebuie să facă protagonistul pe baza propriilor valori și credințe. Cu toate acestea, în unele cazuri, elevul trebuie să răspundă pe baza a ceea ce crede că ar face el însuși într-o situație similară. Situațiile prezentate în dilemele ipotetice nu sunt complet imposibile, ci pur și simplu neobișnuite. Acest lucru este important, deoarece dacă situațiile ar fi considerate complet în afara realității, elevii ar avea mult mai dificil să empatizeze cu povestea și să se pună în pielea protagonistului. 2. Dileme reale - sunt fie situații reale în care persoana trebuie să ia o decizie dificilă, fie un exemplu educațional care este mult mai strâns legat de propria viață a elevului. În general, dilemele reale tind să implice situații mult mai puțin dramatice decât cele ipotetice. Cu toate acestea, datorită relației dilemei cu propria viață a persoanei, acestea pot trezi emoții mult mai intense. Atunci când o dilemă etică apare în mod natural în viața unei persoane, consecințele la nivel psihologic pot fi destul de dăunătoare. Acest lucru se datorează faptului că individul trebuie să ia o decizie care contrazice una dintre valorile lor, care uneori provoacă probleme emoționale mai mult sau mai puțin grave. 3. Dileme deschise - când se pune o dilemă deschisă, elevilor li se oferă toate informațiile necesare despre o situație; totuși, modul în care se rezolvă povestea nu li se explică. Obiectivul său este de a încuraja elevii să discute cursul acțiunii pe care protagonistul acțiunii ar trebui să îl urmeze. Acest tip de dilemă etică este utilă pentru a forța elevii să ia o decizie dificilă și să aleagă care dintre valorile lor este cea mai importantă pentru ei. Cu toate acestea, uneori pot genera multe dezbateri; Și dacă situația este foarte extremă, ar putea fi foarte incomod să răspundă. 4. Dileme închise - în dileme închise, elevilor li se spune nu numai în ce constă situația, ci și ce decizie a luat protagonistul poveștii. Prin urmare, scopul studenților este de a dezbate între ei dacă persoana a făcut ceea ce trebuie sau nu, și de ce. Dilemele închise sunt mai puțin compromițătoare, în sensul că studenții trebuie doar să judece acțiunile altei persoane (reale sau ipotetice) decât să ia o decizie proprie. Dar din același motiv, generează mai puțină învățare și mai puțină implicare emoțională. 5. Dileme complete - atunci când este prezentată o dilemă etică completă, toate detaliile situației analizate sunt împărtășite studenților. În acest fel, participanții sunt pe deplin conștienți de consecințele fiecărei alegeri posibile. Astfel, elevii nu trebuie să reflecteze atât de mult asupra posibilelor rezultate ale fiecăruia dintre scenarii și să se concentreze doar asupra dilemei morale ridicate. Cu toate acestea, adesea învățarea realizată cu aceste tipuri de situații nu este la fel de completă ca cea care apare în alte tipuri. 6. Dileme incomplete - contrar a ceea ce se întâmplă în dileme etice complete, în cele incomplete elevii nu cunosc toate consecințele derivate din posibilele alegeri ale protagonistului poveștii. Aceasta implică faptul că, înainte de a alege ce cale să urmeze, elevii trebuie să își folosească creativitatea și imaginația pentru a determina ce s-ar întâmpla în fiecare caz. Acest lucru nu numai că îi poate implica mai mult în poveste, dar va îmbunătăți în general învățarea și va încuraja discuțiile. În principiu, există trei condiții care trebuie să fie prezente într-o situație pentru a fi considerată o dilemă morală: - Primul apare în situații în care un individ, cunoscut sub numele de „agent”, trebuie să ia o decizie cu privire la ce curs de acțiune este cel mai bun. Acest lucru implică faptul că o situație incomodă sau care merge împotriva valorilor unei persoane, dar care nu implică o decizie, nu ar putea fi considerată o dilemă etică. - Pe de altă parte, a doua condiție are legătură cu existența mai multor căi de acțiune posibile, care ar fi legate de prima condiție. - În cele din urmă, a treia cerință pentru ca o situație să fie considerată o dilemă etică este aceea că, indiferent de decizia luată, este necesară încălcarea unui principiu moral. Cu alte cuvinte, în aceste situații nu există o soluție perfectă. Cei care nu doresc să decidă în mod neglijent, dar încearcă să înțeleagă dilema, ar trebui să parcurgă următorii pași: -să formuleze și contureze problemele dilemei; - să găsească și să studieze faptele și cauzele care, direct sau indirect, ar putea fi cauza problemei; - să găsească opțiuni mai puțin evidente pentru rezolvarea problemei de dilemă decât cele două cel mai probabil; - să identifice faptele în favoarea fiecăreia dintre decizii; - să supună fiecare opțiune unui test pentru corectitudine, beneficiu, legalitate, nivel de moralitate și etică; - să identifice și verifice soluția selectată folosind valori publice; - să determine argumentele pozitive și negative ale deciziei; - să determine pentru sine ce are de sacrificat, luând această decizie, ce consecințe va avea. Respectarea acestui algoritm de acțiuni nu garantează un rezultat 100% favorabil al evenimentelor, însă contribuie la creșterea eficienței, la minimizarea pierderilor și la analizarea situației pentru a vă proteja în viitor.