Drept Penal - PDF

# CAPITOLUL 1 ## DREPTUL PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI POZITIV ### §1. Definiţie 1. Aşa cum s-a afirmat în doctrina franceză, dreptul penal se aseamănă întrucâtva cu monumentele celebre, pe care fiecare crede că le cunoaşte, fără a le fi văzut vreodată. Într-adevăr, noţiuni ca omorul, recidiva, suspen...

# CAPITOLUL 1 ## DREPTUL PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI POZITIV ### §1. Definiţie 1. Aşa cum s-a afirmat în doctrina franceză, dreptul penal se aseamănă întrucâtva cu monumentele celebre, pe care fiecare crede că le cunoaşte, fără a le fi văzut vreodată. Într-adevăr, noţiuni ca omorul, recidiva, suspendarea executării pedepsei, tentativa sunt cunoscute majorității populaţiei, chiar dacă sensul lor în vorbirea curentă nu este întotdeauna identic cu sensul pe care aceste noţiuni îl cunosc în dreptul penal. Această „popularitate" a dreptului penal îşi găseşte numeroase explicații. Parafrazând o decizie celebră a Curții Europene a Drepturilor Omului, am putea spune că, dacă presa este „câinele de pază al democrației", dreptul penal îşi asumă rolul de „câine de pază" al ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieții în societate. Odată cu apariția societății, indivizii nu mai pot fi absolut independenți, persoana umană, prin însăşi natura ei, fiind implicată în relații de colaborare, de schimburi sau de încredere reciprocă. Dacă sunt mai puțin importante, pentru majoritatea populaţiei, condițiile de înregistrare a unui brevet de invenţie, procedura falimentului sau impreviziunea în contractele de comerț internaţional, fiecare individ trebuie să învețe, cât mai devreme cu putinţă, că este interzis să ucizi, să furi, să loveşti sau să sechestrezi o altă persoană. Desigur, nu trebuie înțeles de aici că dreptul penal ar reprezenta singurul instrument de control social, el fiind doar o parte a unui sistem global, în care este implicată o întreagă serie de instituţii sau microcomunități, cum este şi cazul familiei, şcolii, administrației locale, bisericii, întreprinderilor, asociațiilor, în acelaşi timp, atât faptele care intră în domeniul de incidenţă al dreptului penal, cât şi procesul de aplicare a normelor acestei ramuri fac obiectul unei intense mediatizări, iar ecoul lor social rămâne întipărit pentru mult timp în memoria colectivă. În spatele acestei aparente accesibilități a dreptului penal se ascunde însă o ramură de drept de o remarcabilă complexitate, nu de puține ori cu un pronunţat caracter tehnic, în măsură să creeze dificultăți de aplicare atunci când instituțiile sale fundamentale nu sunt stăpânite în suficientă măsură de către practician. ### 2. Complexitatea despre care vorbeam este dovedită şi de numeroasele definiții elaborate în doctrină, fiecare autor încercând să surprindă trăsăturile esenţiale ale dreptului penal şi elementele sale de particularitate în raport cu alte ramuri de drept. Cu titlu exemplificativ, vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre aceste definiții. Astfel, în doctrina noastră mai veche s-a arătat că dreptul penal „constă în acele legi de drept intern prin care popoarele, în virtutea suveranităţii şi în numele interesului general, organizează, prin organele lor legal constituite, apărarea socială contra infractorilor, determinând în acest scop infracţiunile, sancțiunile corespunzătoare şi condițiile în care urmează a fi aplicate". Într-o definiție mai recentă se consideră că dreptul penal reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infracţiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc. În ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul penal poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice de drept public prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni, precum şi condiţiile şi consecințele angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte. Toate aceste definiții privesc ceea ce doctrina înțelege prin noţiunea de drept penal obiectiv. Uneori dreptul penal cunoaşte şi o altă accepțiune, aceea de drept penal subiectiv, înțeles ca drept al statului de a crea şi aplica normele penale (ius puniendi). De aceea, precizăm că, ori de câte ori noţiunea de drept penal apare fără a fi însoțită de vreo altă precizare, ea va avea sensul de drept penal obiectiv. ### § 2. Funcţiile dreptului penal #### 2.1. Preliminarii 3. Prin funcțiile dreptului penal înțelegem rolul pe care acesta, odată configurat pe baza principiilor sale fundamentale, trebuie să îl îndeplinească în societate. Funcțiile dreptului penal nu se confundă cu principiile fundamentale ale acestuia, căci, dacă principiile sunt în general extrase, aşa cum vom vedea mai târziu, din prevederile constituționale, funcțiile dreptului penal țin de politica penală a statului la un moment dat şi variază odată cu aceasta. Aşa se face că, în doctrină, nu există un punct de vedere unitar cu privire la funcțiile dreptului penal şi nici cu privire la relația care există între funcția dreptului penal şi funcţia pedepsei. Astfel, în vreme ce unii autori consideră că funcția dreptului penal şi teoriile privind pedeapsa se află într-o strânsă legătură, aşa încât orice teorie a ### § 3. Caracterele dreptului penal 8. Necesitatea delimitării dreptului penal de alte ramuri ale sistemului. nostru juridic impune determinarea trăsăturilor sale specifice, a particularităților pe care le prezintă raporturile juridice penale comparativ cu cele care iau naştere în contextul altor ramuri de drept. Dintre trăsăturile evidențiate de doctrina română sau străină, înţelegem să reţinem ca şi caractere ale dreptului penal: caracterul de drept public, caracterul autonom, caracterul subsidiar şi caracterul selectiv. ### 3.1. Dreptul penal ca ramură de drept public 9. Dacă pentru doctrina română caracterul de drept public al dreptului penal este o realitate nesusceptibilă de obiecţii, la nivel european nu se poate constata un asemenea consens în privința locului pe care îl ocupă dreptul penal în cadrul sistemului juridic. Prin tradiție, doctrina din anumite ţări (Italia, Germania, Spania, Canada) apreciază că dreptul penal aparține dreptului public, în vreme ce în alte state (Franţa, Belgia) se consideră că dreptul penal prezintă deopotrivă caractere de drept public şi de drept privat, aşa încât nu este posibilă includerea sa în niciuna dintre cele două categorii, având o poziție sui-generis în cadrul sistemului juridic. În opinia majoritară, favorabilă includerii dreptului penal în sfera dreptului public, se rețin ca principale elemente în sprijinul acestei teze: - valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public, căci faptele care aduc atingere acestor valori interesează ordinea publică în general; chiar şi atunci când valoarea socială lezată este una „privată", intervenţia dreptului penal se face în considerarea faptului că protejarea respectivei valori împotriva unor atingeri ilegitime interesează conviețuirea normală în cadrul grupului social. Spre exemplu, intervenția dreptului penal pentru protejarea proprietății unei persoane împotriva furtului nu se face pentru că respectivul drept nu ar fi de natură privată, ci pentru că este în interesul general ca fiecare proprietar să se poată bucura de bunurile sale; - raporturile de drept penal se stabilesc întotdeauna între Stat şi o persoană fizică sau juridică, nefiind raporturi stabilite între particulari; - dreptul de a stabili care fapte constituie infracțiuni şi sancţiunile aplicabile este un drept exclusiv al Statului, neputând fi niciodată exercitat de către persoane fizice sau persoane juridice de drept privat; - titularul dreptului de a trage la răspundere penală o persoană este Statul. Chiar şi atunci când acțiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate, odată sesizate cu plângerea, organele judiciare ale statului vor fi cele care vor proceda la instrumentarea cauzei, condamnarea infractorului şi supunerea acestuia la executarea unei pedepse. De asemenea, recunoaşterea în anumite cazuri a consimțământului persoanei vătămate ca o cauză exone-ratoare nu afectează caracterul de ramură de drept public al dreptului penal, căci, pe de o parte, Statul este cel care reglementează limitele şi condiţiile de valabilitate ale acestui consimțământ, iar, pe de altă parte, atunci când consim-țământul lipseşte, tot Statul este cel care procedează la tragerea la răspundere penală a infractorului. ### 3.2. Dreptul penal ca ramură autonomă de drept 12. În literatura de specialitate s-a susținut uneori teoria caracterului auxiliar al dreptului penal, potrivit căreia dreptul penal nu are un obiect propriu de reglementare, el nefăcând altceva decât să protejeze valori aparținând altor ramuri de drept, întărind sancţiunea pe care normele acestor ramuri o prevăd. În încercarea de fundamentare a acestei teze s-a arătat, în esenţă, că nu există valori sociale consacrate ca atare de dreptul penal, toate valorile pe care acesta le apără fiind create de alte ramuri de drept. În acelaşi sens, s-a considerat că protecţia penală a unei valori sociale intervine doar atunci când protecția conferită de normele altor ramuri se dovedeşte insuficientă, aşa încât ea nu este o protecție primară, ci una subsidiară. În realitate, departe de a apărea ca o simplă anexă sancționatorie a altor ramuri de drept, dreptul penal reprezintă o ramură de drept distinctă, a cărei autonomie poate fi analizată prin prisma a cel puțin trei elemente: autonomia normativă, autonomia conceptuală şi autonomia procedurală. ### 3.3. Caracterul subsidiar al dreptului penal 16. Aşa cum am arătat anterior, dreptul penal are ca funcție principală protecţia valorilor sociale, dar el nu reprezintă singura modalitate de protejare a acestor valori, nu deţine monopolul sancțiunilor juridice. Practic, toate ramurile de drept au propriile lor sancţiuni, care intervin atunci când se constată o conduită prohibită de normele acelor ramuri. Astfel, în dreptul civil debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligaţii, în dreptul muncii salariatul care îşi încalcă obligațiile prevăzute în contractul de muncă îşi poate vedea angajată răspunderea disciplinară, în dreptul contravenţional este sancționată comiterea unor fapte care constituie, potrivit legii, contravenţii etc. În doctrină s-a arătat că, în acest context, dreptului penal îi revine misiunea de a reglementa aplicarea celor mai severe sancțiuni în cazul comiterii unor fapte prin care se aduce atingere în cel mai înalt grad valorilor sociale ocrotite de lege². De aceea, se consideră că dreptul penal are caracter subsidiar, normele penale intervenind ca ultima ratio, doar atunci când sancțiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru asigurarea protecției valorii sociale³. Cu alte cuvinte, intervenția normelor penale se legitimează nu doar prin prisma importanței valorii sociale ocrotite, ci şi prin faptul că recurgerea la mecanismul penal de protecție se dovedeşte inevitabilă, constituind unicul mijloc ### 3.4. Caracterul selectiv al dreptului penal 18. Caracterul selectiv al dreptului penal trebuie analizat în strânsă corelație cu subsidiaritatea acestuia. Dat fiind că normele penale nu intervin pentru protejarea oricărei valori sociale şi nici în cazul oricăror acțiuni care pot leza respectiva valoare, protecția oferită de dreptul penal apare ca fiind una selectivă. ### 4.1. Drept penal general şi drept penal special 20. Potrivit unei diviziuni devenite de mult timp clasică în doctrină şi în legislaţie, în cadrul dreptului penal se disting două părți fundamentale: partea generală (drept penal general) şi partea specială (drept penal special). Dreptul penal general reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracțiunilor regle-mentate de legislația penală, indiferent de natura acestora. Astfel, dreptul penal general delimitează cadrul general de aplicare a legii penale, defineşte infracțiunea in abstracto, stabileşte trăsăturile sale generale şi elementele constitutive, regle-mentează condițiile generale de tragere la răspundere penală, sancțiunile şi modul lor de aplicare. Presupunând un grad mai ridicat de elaborare şi abstractizare, dreptul penal general s-a conturat mult mai târziu decât dreptul penal special, mult timp legiuitorii nefiind preocupați de stabilirea unor reguli cu caracter general, ci doar de edictarea unor norme de conduită particulare şi a sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării lor. Astfel, majoritatea legiuirilor penale anterioare secolului al XIX-lea nu au o parte generală propriu-zisă, ci doar norme de incriminare, adică o parte specială. Dreptul penal special defineşte elementele constitutive ale fiecărei infracțiuni în parte, sancțiunile aplicabile acesteia, precum şi eventualele derogări de la regulile dreptului penal general, incidente în cazul ei. Aşa cum s-a arătat în doctrină, dreptul penal special este, din punct de vedere istoric şi rațional, cea mai veche dintre disciplinele penale. Este cea mai veche din punct de vedere istoric deoarece, aşa cum am arătat deja, primele norme penale au fost cele care impuneau o anumită obligație sau interdicţie şi sancţionau încălcarea acesteia. Este cea mai veche din punct de vedere raţional deoarece, chiar şi astăzi, normele dreptului penal general şi cele de procedură penală nu îşi găsesc aplicarea decât atunci când s-a comis una dintre faptele descrise de dreptul penal special. Deşi distincţia dintre dreptul penal general şi dreptul penal special îşi găseşte consacrarea nu doar în doctrină, ci şi în structura majorității codurilor penale, această realitate nu trebuie să conducă la concluzia că am fi în prezenţa a două ramuri de drept distincte. Ne raliem fără rezerve opiniilor exprimate în doctrină, potrivit cărora cele două categorii de norme formează un tot unitar şi nu este posibilă separarea lor în mod artificial. Această interdependență poate fi evidențiată prin prisma a numeroase elemente, dintre care reținem: a) din normele dreptului penal general putem deduce care sunt condițiile generale de existență a infracțiunii, condițiile de angajare a răspunderii penale etc., dar numai analizând normele dreptului penal special se poate stabili momentul săvâr-şirii unei infracțiuni (care depinde de natura infracțiunii), care sunt valorile sociale pe care legiuitorul a înțeles să le ocrotească, faptul că tentativa nu este posibilă la unele infracțiuni etc.; b) normele dreptului penal general prevăd că o infracțiune este sancţionabilă atunci când a fost comisă cu intenție sau, eventual, din culpă. Dar conținutul acestor noţiuni nu poate fi pe deplin înțeles decât prin raportare la diferitele infracțiuni prevăzute în partea specială; c) uneori chiar înțelesul unor termeni folosiți de normele dreptului penal general şi nedefiniți explicit de legiuitor este mai lesne de desluşit prin raportare la normele dreptului penal special. Spre exemplu, art. 153 alin. (2) lit. b) C.pen. prevede că prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor intenţionate urmate de moartea victimei. Sfera de aplicare a acestei dispoziții nu poate fi înţeleasă decât prin analiza incriminărilor din partea specială sau din legislația specială (de exemplu, art. 205 alin. (4), art. 218 alin. (4), art. 236 C.pen.]. Prin urmare, dreptul penal general şi dreptul penal special formează împreună un ansamblu integrat, cele două categorii de norme neputând funcționa în mod izolat, ci doar în simbioză. În ţara noastră a devenit deja tradițională, în perioada postbelică, studierea separată a celor două părți în cadrul unor discipline didactice diferite, dar această abordare nu aduce în niciun fel atingere unității materiei dreptului penal, privită în ansamblu. Sub aspect terminologic, uneori se vorbeşte de drept penal, partea generală, şi, respectiv, partea specială, alteori se folosesc noţiunile de drept penal general şi drept penal special. În doctrina noastră s-a încetățenit denumirea de drept penal, partea generală. Dacă distincţia dintre dreptul penal general şi dreptul penal special a devenit deja tradițională, în ultimii ani, ca efect al creşterii exponențiale a numărului normelor penale, se constată tendința conturării în cadrul celor două grupe de norme a unor subcategorii de reguli având un obiect comun de reglementare şi care tind să dobândească o anumită autonomie în cadrul grupului din care fac parte. Astfel, în cadrul dreptului penal general se vorbeşte uneori, în literatura de specialitate, de un drept penal al minorilor ce regrupează normele reglementând răspunderea penală a minorilor, în parte derogatorii de la regimul de drept comun - ori de un drept penitenciar (sau drept execuţional penal) - care regrupează atât norme aparținând dreptului penal general, cât şi norme de procedură penală, având ca obiect modul de executare a sancţiunilor penale. În cadrul dreptului penal special tind să se contureze mai multe categorii de norme aparținând aşa-numitului drept penal tehnic (norme menite să sancționeze anumite conduite prohibite în cadrul exercitării anumitor activități), regrupate ### 4.3. Alte clasificări 24. În literatura de specialitate au fost elaborate numeroase alte criterii de delimitare a unor subgrupe de norme în structura dreptului penal, criterii care însă, cel puțin în stadiul actual al legislației penale române, se dovedesc lipsite de consecințe practice. Cu titlu informativ, menționăm câteva dintre ele: a) drept penal fundamental şi drept penal complementar. În prima categorie se includ normele juridice cuprinse în Codul penal, în vreme ce a doua ar cuprinde normele ce se regăsesc în diversele legi speciale; b) drept penal comun şi drept penal special. Distincţia are la bază vocația normelor penale de a se aplica oricărui subiect de drept sau doar unei clase ori categorii, în considerarea calității sau condiției juridice speciale în care se află. Ar intra în această din urmă categorie normele penale cuprinse în Codul justiției militare sau în Codul marinei. Se consideră a fi tot un drept penal special şi aşa-numitul drept penal excepțional, compus din acele norme aplicabile doar în situații de excepție, cum ar fi starea de urgență, starea de război etc. ### 4.2. Drept penal intern şi drept penal extern 23. În funcție de originea normelor juridice ce intră în structura acestei ramuri de drept sau de obiectul de reglementare, se face distincţie între dreptul penal intern, dreptul penal internaţional şi, respectiv, dreptul internaţional penal. Dreptul penal intern este alcătuit din totalitatea normelor juridice penale elabo-rate de către statul român pentru reglementarea unor raporturi juridice penale care rămân în totalitate în cadrul dreptului național. Cu alte cuvinte, este vorba despre ra-porturi care nu prezintă elemente de extraneitate legate de persoana infractorului, locul comiterii infracţiunii sau valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă infracțiunea. Dreptul penal internațional cuprinde, în primul rând, regulile care reglementează cooperarea şi asistența juridică internațională în materie penală (extrădarea, transmi-terea procedurilor penale, transferul persoanelor condamnate, recunoaşterea hotă-rârilor judecătoreşti străine etc.). Majoritatea acestor norme au un caracter conven-ţional, fiind conținute în tratate şi convenții bilaterale ori multilaterale încheiate sau ratificate de statul român. De asemenea, se includ în dreptul penal internaţional şi normele adoptate de statul român pentru completarea cadrului convențional al asistenţei juridice internaționale în materie penală. Aşa, de pildă, legea internă privind ### 5.1. Raporturile dreptului penal cu dreptul constituțional 26. O importanță demnă de subliniat o are relaţia dreptului penal cu dreptul constituţional. Sunt bine cunoscute relațiile pe care orice ramură a sistemului dreptului pozitiv le are cu dreptul constituţional, relații caracterizate în primul rând de imperativul conformității normelor juridice cu prevederile constituţionale. În cazul dreptului penal, interacțiunea cu dreptul constituțional este însă mult mai puternică, datorită specificului normelor acestei ramuri de drept, caracterizate prin vocația de a restrânge exercițiul unora dintre drepturile şi libertățile fundamentale garantate de Constituţie. Tocmai de aceea, demersurile constituționale postbelice din statele democratice se caracterizează prin conferirea calității de principii constituţionale principiilor fundamentale ale dreptului penal. Potrivit doctrinei, parametrii constituționali de control asupra legislației penale pot fi grupați în două mari categorii: a) principiile constituționale ale dreptului penal, respectiv principiile edictate de Constituţie cu aplicabilitate specială în sfera dreptului penal. Astfel, în Constituţia României, art. 23 alin. (12) consacră principiul legalității pedepsei, art. 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea, art. 15 alin. (2) consfinţeşte principiul retroactivității legii penale mai favorabile, art. 19 prevede o serie de limitări în materia extrădării şi expulzării, art. 44 instituie, prin prevederile alin. (8), interdicţia confiscării averii licit dobândite, pentru a reafirma în alin. (9) principiul legalității măsurii de siguranță a confiscării speciale etc. Aceste principii sunt direct aplicabile de către instanțele de judecată, chiar în absenţa unor precizări exprese aduse de legiuitorul ordinar. Spre exemplu, presupunând că legiuitorul nu ar menționa explicit că interzicerea de a se afla pe teritoriul țării se aplică doar străinilor, instanţa de judecată nu va putea aplica această măsură unui cetățean român, în baza textului constituţional. În acelaşi timp, Constituţia limitează sfera izvoarelor dreptului penal, prevăzând în art. 73 alin. (3) lit. h) că materia infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora constituie un domeniu rezervat legii organice; ### 5.2. Raporturile dreptului penal cu dreptul contravenţional 29. Unul dintre aspectele dificile privind stabilirea domeniului de incidenţă al dreptului penal îl reprezintă delimitarea acestuia față de dreptul contravenţional. Acesta din urmă prezintă numeroase elemente de asemănare cu dreptul penal, dat fiind că normele sale stabilesc anumite reguli de conduită, a căror încălcare atrage aplicarea unor sancțiuni care, din punct de vedere formal, sunt similare sancțiunilor penale (amendă, muncă în folosul comunității, interzicerea desfăşurării anumitor activități etc.). De aceea, în literatura de specialitate s-au purtat numeroase discuții în legătură cu criteriile de delimitare a ilicitului penal în raport cu ilicitul contravențional. Teoriile elaborate în acest sens au fost regrupate în literatura de specialitate în două principale categorii: ### 5.3. Raporturile dreptului penal cu dreptul procesual penal 32. Dreptul penal material şi dreptul procesual penal se află într-o strânsă interdependență. Astfel, dreptul penal determină care sunt acțiunile ori inacțiunile sancționabile, precum şi pedepsele şi măsurile aplicabile în cazul comiterii lor, în vreme ce dreptul procesual penal prevede modalitățile în care se realizează activitatea de urmărire şi judecare a persoanelor care au comis infracțiuni şi aplicarea sancțiunilor prevăzute de dreptul penal material. Interdependența celor două discipline poate fi relevată prin prisma mai multor elemente: a) dreptul procesual penal apare ca un mijloc pentru aplicarea normelor de drept penal material. În absența normelor procesual-penale dreptul penal material nu şi-ar putea realiza funcția de protecție a valorilor sociale. Nici dreptul procesual penal nu ar putea exista însă fără dreptul penal material, căci procesul penal se declanşează doar atunci când există indicii că s-a comis o infracțiune şi are drept scop stabilirea existenței infracțiunii, a împrejurărilor în care s-a comis, a răspunderii ce revine persoanelor implicate în comiterea ei şi aplicarea sancțiunilor; b) în acelaşi timp însă, dreptul procesual penal apare ca un instrument de protecție a cetățeanului împotriva aplicării abuzive a dreptului penal material. Procesul penal este cel care, într-un stat de drept, oferă cadrul de manifestare a garanțiilor conferite de dreptul penal material şi conferă siguranța că sancțiunile dreptului penal vor fi aplicate numai în cazul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală şi numai persoanelor vinovate de săvârşirea acesteia. În absența unui proces penal echitabil, care să garanteze prezumția de nevinovăţie, dreptul la apărare, egalitatea părților din proces etc., principiile dreptului penal material principiul legalităţii, principiul caracterului personal al răspunderii etc. - ar ajunge să fie lipsite de substanță; c) tocmai datorită importanței garanțiilor unui proces echitabil, dreptul penal material apără unele dintre aceste garanții, prevăzând sancțiuni penale în cazul faptelor prin care li se aduce atingere. Astfel, Codul nostru penal incriminează o serie de fapte a căror comitere este legată de derularea unui proces penal, cum ar fi: inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268 C.pen.), cercetarea abuzivă (art. 280 C.pen.), supunerea la rele tratamente (art. 281 C.pen.), represiunea nedreaptă (art. 283 C.pen.) etc.; d) nu în ultimul rând, trebuie menționată reglementarea de către Codul penal a unor instituții care, prin natura şi efectele lor, țin în egală măsură de dreptul penal material şi de dreptul procesual penal. Plângerea prealabilă, împăcarea şi prescripţia sunt doar câteva dintre aceste instituţii. În pofida acestei strânse interdependențe, dreptul penal material şi dreptul procesual penal rămân însă două ramuri de drept autonome, guvernate de principii proprii şi având o reglementare legală distinctă.