Suport Curs FC 2024-2025 PDF

Suport de curs Fundamente ale comunicării CRP şi MD anul I Cuprins 1. DELIMITARI CONCEPTUALE. DEFINIȚIA COMUNICĂRII, COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ, INTERPERSONALĂ, DE GRUP, PUBLICĂ........................... 3 2. PREZENTAREA PROCESULUI DE COMUNICARE........................................ 13 2.1....

Suport de curs Fundamente ale comunicării CRP şi MD anul I Cuprins 1. DELIMITARI CONCEPTUALE. DEFINIȚIA COMUNICĂRII, COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ, INTERPERSONALĂ, DE GRUP, PUBLICĂ........................... 3 2. PREZENTAREA PROCESULUI DE COMUNICARE........................................ 13 2.1. Obiectul comunicării......................................................................... 15 2.2. Relația de comunicare....................................................................... 15 2.3. Limbajul comunicării......................................................................... 17 3. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE.......................................... 18 3.1. Caracteristicile emițătorului............................................................. 20 3.2. Caracteristicile receptorului.............................................................. 21 3.3. Caracteristicile mediului.................................................................... 22 3.4. Feedback-ul....................................................................................... 24 4. AXIOMELE COMUNICĂRII......................................................................... 26 4.1. Prima axiomă a comunicării.............................................................. 27 4.2. A doua axiomă a comunicării............................................................ 28 4.3. A treia axiomă a comunicării............................................................. 29 4.4. A patra axiomă a comunicării............................................................ 29  4.5. A cincea axiomă a comunicării.......................................................... 30 5. REPERE ALE CERCETĂRII ÎN COMUNICAREA DE MASĂ............................. 31 5.1. Introducere. Câteva perspective privind noţiunea de comunicare de masă......................................................................................................... 31 5.2. Originile comunicării de masă........................................................... 34 5.3. Caracteristicile comunicării de masă................................................. 38 5.4. Cercetarea în domeniul comunicării de masă................................... 39 5.5. Modele de cercetare a comunicării................................................... 47 5.5.1. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell...................................... 47 5.5.2. Modelul liniar al lui Shannon şi Weaver..................................... 49 5.5.3. Modelul de simetrie a lui Newcomb.......................................... 52 5.5.4. Modelul multifuncţional al lui Gerbner...................................... 53 5.6. Concluzie – este comunicarea de masă obligatorie?........................ 54 Anexa 1......................................................................................................... 56 Anexa 2......................................................................................................... 57 Anexa 3 – Întrebări fundamentale privind procesul de comunicare........... 59 Anexa 4......................................................................................................... 64 BIBLIOGRAFIE............................................................................................... 74 2 1. DELIMITARI CONCEPTUALE. DEFINIȚIA COMUNICĂRII, COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ, INTERPERSONALĂ, DE GRUP, PUBLICĂ Comunicarea stă la baza relațiilor interumane, acestea fiind imposibile în absența receptării și primirii mesajelor. Putem defini relațiile umane ca interacțiuni comunicaționale, ce se desfășoară într- un mediu social. Pentru a da o definiție comunicării se poate admite că privind prin prisma legăturilor umane, „comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective” (I. Chiru, 2003 p. 3). Astfel, comunicarea este esențială pentru realizarea conexiunilor dintre oameni, având în vedere și faptul că este cea mai facilă metodă de a înțelege și de a te face înțeles. Pentru început vom considera relevantă ipostaza în care comunicarea este privită ca situaţie tehnică, C. Shannon elaborând în 1952 schema comunicării şi definind comunicarea ca transmitere a unui mesaj dintr-un loc în altul. Schema a apărut în contextul ciberneticii, şi a fost un real succes printre lingvişti şi specialişti în teoria informaţiei prin ideea că procesul de comunicare poate fi reprezentat grafic într-un mod atât de simplu şi clar. 3  Totuşi modelul lui C. Shannon a avut şi câteva minusuri şi anume faptul că în comunicare pot fi implicate şi grupuri, nu doar indivizi, procesul pare linear şi pot interveni probleme cu codarea şi decodarea mesajelor. În urma acestor probleme s-a venit cu o altă definiţie din punctul de vedere al analizei psihosociologice: „Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoanele aflate într-o situație socială dată.” (J.-C. Abric, 2002, p. 14). Aşadar, comunicarea reprezintă un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau nu, din acest motiv nu poţi să nu comunici, indiferent dacă vrei sau nu. Comunicarea nu se rezumă doar la exprimarea orală, ea fiind un sistem cu multiple canale. Gesturile, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea sunt acte de comunicare, deci comunicarea nu se bazează exclusiv pe exprimarea orală şi ele tind să semnifice ceva în limbajul non verbal. Arată chiar şi tipul legăturii sociale existente. Întotdeauna comunicarea are o finalitate sau un obiectiv, conştient sau nu. Actorii sociali (locutorii) – cum sunt numiţi emiţătorul şi receptorul de către C. Shannon, sunt influentaţi de personalitatea şi de afectele lor şi determinaţi în egală măsură de modul lor de funcționare cognitivă. Comportamentul este rezultanta forțelor care acționează asupra unui individ la un moment dat. Forțele pot fi de două feluri: forțe pozitive, ce corespund nevoilor de perfecționare, de atingere a unor obiective și de autorealizare (reprezintă comportamentul de apropiere). Forțele negative corespund nevoilor de a ocoli anumite obiective sau situații, în așa fel încât sa nu te întâlnești cu un anumit individ sau de a evita un anumit eveniment. 4  Într-o situație de comunicare, o persoană va filtra și organiza informația pe care o primește de la un emițător. Atlfel spus, aceasta va bloca și respinge informațiile care nu corespund sistemului său de valori. Există patru tipuri de mecanisme de apărare: 1. Scotomizarea, adică procesul de eliminare a informațiilor incomode. „Comportament cunoscut și spectaculos: ți se spune ceva care te deranjează și ca atare nu auzi, pur și simplu nu auzi, și aceasta într-un mod cu totul inconștient. Scotomizarea este echivalentul aplicării unui filtru selectiv, care nu permite decât trecerea informațiilor convenabile, neutre sau inofensive.” (J.-C. Abric, 2002, p.18). 2. Memorizarea selectivă înseamnă uitarea informației problematice, cel mai bine reprezentată de expresia „îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă.” „Memorăm mai bine sau mai puțin bine, unele elemente mai degrabă decât altele, în funcție de starea noastră afectivă, de modul de funcționare cognitivă, de sistemul de credințe și de norme la care ne raportăm.” (J.-C. Abric, 2002, p.19). 3. Interpretarea defensivă, prin care se conferă unei informații o altă semnificație decât cea dată. „În acest caz, informația poate fi receptată și memorată corect, dar este transformată într-un sens conform cu expectanțele sau cu sistemul de atitudini ale subiectului.” (ibidem). 4. Negarea autorității sursei, adică dacă informația ridică unele semne de întrebare, individul îi pune la îndoială veridicitatea. „Dacă informația ridică unele probleme, individul are tendința să o devalorizeze, punând la îndoială autoritatea, competența și buna- 5 credință ale celui ce se afla la originea acesteia. Informația astfel devalorizată își pierde statutul de informație, putând fi neglijată sau eliminată.” (ibidem). Reprezentarea despre sine este bazată pe Eul intim și Eul public. Pe de o parte, Eul intim este dat de imaginea, slăbiciunile și forțele proprii, este deseori privat și necunoscut de ceilalți, dar fundamental în determinarea comportamentului individului. Pe de altă parte, Eul public reprezintă imaginea de sine pe care o arătăm în societate, uneori total diferită de imaginea privată și ascunsă a Eului intim. În acest caz comportamentul este influențat de imaginea pe care vrem să fie cunoscută de cei din jurul nostru. Adică „în orice situație de interacțiune, individul se va comporta și va reacționa în funcție de ceea ce crede că este și de ceea ce vrea să pară.” (J.-C. Abric, 2002, p.21). Totodată, „dispunerea spațială a locutorilor joacă un rol esențial în natura interacțiunilor, determinând alegerea unui tip de limbaj, precum și interpretarea finalității situației. Acest rezultat poate fi generalizat la ansamblul organizării spațiale. Amenajarea materială a spațiului este puternic socializată. Simpla dispunere a meselor într-o sală de conferințe este expresia unei intenționalități: dialog și interacțiune în cazul unui spațiu deschis și circular, monolog și absența interacțiunii pentru un spațiu închis, ordonat și ierarhizat ca o sală de clasă sau ca un amfiteatru.” (J.-C. Abric, 2002, p. 30). Noțiunea de atitudine ar putea fi definită conform lui G. Allport ca fiind „starea mentală și neurofiziologică determinată de experiență și care exercită o influență dinamică asupra individului, 6 pregătindu-1 să acționeze într-un mod specific unui număr de obiecte și evenimente." (J.-C. Abric, 2002, p.36). Cele cinci tipuri de atitudini: de evaluare, de interpretare, de ajutor, de chestionare și de comprehensiune atrag după sine anumite consecințe: Conștient sau nu, orice individ acționează în societate conform unor prejudecați și stereotipuri care pot afecta sau din contră, îmbunătăți comunicarea. De obicei prejudecățile sociale legate de exemplu de o minoritate etnică capătă amploare în situații de criză socială și dispar în momentul în care subiectul iși pierde din interes. La fel și într-o cultură, indicatorii verbali sau nonverbali pot căpăta un cu totul alt înțeles. Dacă în contextul nostru cultural surâsul este expresia unei atitudini de ascultare şi de relaţionare pozitivă, în 7 alte culturi la cafrii din Borneo, de exemplu, surâsul exprimă dispreţul, iar la japonezi, încurcătura. Ni s-a întâmplat multora dintre noi să observăm că avem un anumit limbaj cu o persoană și un alt limbaj, total diferit cu alta, dar nu neapărat datorită tipului de relație socială existentă și nici de diferențele de vârstă. Adaptarea limbajului la interlocutor este un comportament spontan, care apare la cea mai fragedă vârstă. Într-un experiment (din 1978), Masur a demonstrat că, atunci când sunt puşi în faţa unor parteneri de dialog de vârstă mai mică (doi ani), copiii de patru ani îşi modifică şi îşi adaptează modul de exprimare. Susținerea empatică reprezintă acele intervenții verbale, sunete sau onomatopee – semnale ale unei prezențe sau intervenții nonverbale, manifestate prin gesturi, mimică, expresii posturale. Toate transmit emițătorului acel „sunt aici, te ascult” sau „încerc să te înțeleg și nu te judec.” Tăcerile joacă un rol fundamental în comunicare și sunt de două tipuri: tăceri goale și tăceri pline. Tăcerea goală reprezintă încetarea exprimării și reflecției individului, adică o tăcere în adevăratul sens al cuvântului. După tăcerile goale apar de obicei intervențiile și completările altora. Tăcerea plină este o tăcere falsă, exprimarea este oprită însă, dar reflecția continuă, individul caută în sine, se gândește. Niciodată aceste tăceri nu trebuie întrerupte. Așadar, „comunicarea este un potențial mijloc de a promova relații sociale și interindividuale armonioase, dar și o sursă de presiune, influență și manipulare.” (J.-C. Abric, 2002, p. 145). Cu alte cuvinte, indivizii sau grupurile sunt ușor de influențat prin informația receptată. 8  În concluzie, calitatea relației este direct proporțională cu calitatea comunicării. Și pentru ca o comunicare să fie eficientă și de calitate este necesar: să asculți, să observi, să analizezi, să controlezi, să te exprimi. Tocmai în această direcție: a eficienței comunicării reținem și punctul de vedere al lui N. Stanton (1995), acesta opinând: „să încercăm să examinăm căile prin care noi putem realiza o comunicare cât mai eficientă. Prima regulă de aur este anticiparea. Dacă am analiza unele dintre problemele mai dificile înainte de a comunica, am putea încerca să le evităm.” (p. 5). „Orice situație de comunicare se definește prin relațiile de rol, cadrul si momentul acțiunii, care trebuie sa formeze un ansamblu coerent” (I. Chiru, 2003, p. 7). Situația cea mai optimă de comunicare este „situația cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este așadar nația în care el nu se simte judecat, analizat sau interpretat, nici ghidat prin sfaturi și nici manipulat sau hărțuit prin întrebări. Este o situație în care el se simte pur și simplu ascultat. Ascultarea este caracteristica fundamentală a comunicării vizând facilitarea exprimării celuilalt.” (J.-C. Abric, 2002, p. 49). Pentru a vă testa competențele în ascultarea eficace și eficientă, vă invit să realizați testul de la sfârșitul materialului, intitulat „Știți să ascultați?” (adaptare după H.A. Robbins, 1992, p. 48), iar pentru evaluarea stilului de comunicare orală, al doilea test: „Știți să comunicați oral?” (idem, pp. 2-6). Referitor la acest ultim aspect, al stilului de comunicare, I. Chiru (2003) consideră că acesta reprezintă „variabila cognitivă, afectivă și comportamentală, aferentă procesului 9 de comunicare.” (p. 15). În ansamblu, există mai multe tipuri ale stilurilor de comunicare. Dintre acestea se remarcă:  Stilul neutru, care este specific relațiilor oficiale.  Stilul familiar, care presupune o exprimare mai apropiată, aplicată cu membrii familiei, prieteni, etc.  Stilul solemn, pune în lumină caracterul ceremonial.  Stilul beletristic, care pune accentul pe polisemia cuvintelor.  Stilul științific, care apelează la fome de deducție și inducție ale raționamentelor.  Stilul administrativ, un stil specific comunicării instituționale. Raportând stilurile de comunicare la persoana cu care se poartă conversația, se pot desprinde cinci modele de interlocutori: emotivi, directori, flexibili, reflexivi, îndatoritori. Putem identifica, pe baza analizei realizate și prezentate de P. Anghel (2003), patru tipuri ale comunicării și anume: 1. comunicarea intrapersonală; 2. comunicarea interpersonlă; 3. comunicarea în grupuri mici; 4. comunicarea publică. Comunicarea intrapersonală se petrece în interiorul fiecăruia și implică gânduri, sentimente, modul în care îi percem pe ceilalți. Mai exact este comunicarea cu noi înșine, iar individul este atât emițător cât și receptor. Comunicarea interpersonlă este comunicarea în cadrul căreia fiecare se adresează fiecăruia, adesea intr-o formulă nestructurată, fară să se țină cont de reguli. Ea se realizează între două sau mai multe persoane 10 și este genul de comunicare dintre îndrăgostiți, dintre părinți și copii, dintre frații, dintre persoane ce dețin funcții de conducere la aceeași firmă etc., însă „comunicarea interpersonală depinde substanțial de tipurile temperamentale cărora le aparțin interlocutorii” (I. Chiru, 2003, p.13). Comunicarea în grupuri mici se realizează când un grup de oameni se întâlnește pentru a rezolva o problemă, pentru a lua o decizie sau pentru a desfășura o activitate etc. Grupul nu treubuie să fie foarte mare, deoarece acest lucru ar putea împiedica o bună comunicare între membrii săi. Dacă grupul este prea mare în cadrul său pot apărea ,,bisericuțe”, găști, sau grupulețe mai mici. Comunicarea publică: în cadrul acesteia emițătorul transmite un mesaj unei audiențe, de aceea mesajul ,,trebuie să fie bine structurat și să aibe efecte puternice”. Caracteristica acestui tip de comunicare constă în faptul exista un singur emițător, dar mai mulți receptori. Tipul acesta de comunicare este utilizat în cadrul conferințelor, lecțiilor publice, discursurilor parlamentare, predicilor ș.a.m.d. Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii; putem astfel identifica:  comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele superioare);  comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare);  comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea). 11  Caracteristicile procesului de comunicare: a). Reciprocitate: deoarece comunicarea este un proces bidirecțional, ea este zadarnică fără un partener de conversație. În timp ce vorbim ascultăm și ne pregătim replica în funcție de ceea ce s-a discutat anterior. b) Scop: orice conversație are un scop. Chiar și atunci când spunem ,,nu am niciun scop să-ți zic asta” sau ,,nu am niciun interes”, de fapt tot există un scop al comunicării. Dar pentru a ne atinge scopul trebuie să ne stabilim scopul pe care îl avem atunci când comunicăm, altfel riscăm să comunicăm zadarnic. c) Ireversibilitate: este caracteristica care atrage atenția asupra faptului că trebuie să te gândești de două ori și să vorbești doar o dată. d) Proces simbolic: simbolurile sunt prezente atât în vorbire cât și în comunicarea nonverbală (e.g., cravata este simbol al eleganței, dar dacă spun ,,mor de foame” nu înseamnă neapărat că voi muri în secunda imediat următoare, ci doar că vreau să subliniez cât îmi e de foame). e) Proces real: se referă la faptul că nu putem trăi fără să comunicăm. Chiar dacă nu vrem să comunicăm tot o facem ,,prin felul în care ne îmbrăcăm, privim, prin parfumul pe care îl folosim, prin automobilul pe care îl conducem, cățelul pe care îl scoatem la plimbare” etc. f) Proces complex: pe langă necesitatea comunicării, ea trebuie să asigure și o ,,relație” între emițător și receptor. Pentru a fi mai bine înțeles de receptor, de multe ori, emițătorul își schimbă mesajul și odată cu acesta își schimbă și sistemul de gândire. 12 2. PREZENTAREA PROCESULUI DE COMUNICARE Comunicarea reprezintă în zilele noastre o temă foarte importantă pentru societatea în care trăim dar care totodată pune multe semne de întrebare și creează deseori anumite probleme sau dificultăți prea puțin dezbătute, „comunicarea a devenit o temă centrală de dezbatere.” Și totuși, multă lume își pune întrebarea: „de ce există atâtea probleme de comunicare?” Răspunsul cel mai simplu ar fi acela că deseori intervin bariere sau blocaje în comunicare. Pentru a putea înţelege mai bine ce este comunicarea, putem parcurge drumul etimologic al cuvântului. Astfel, primul înţeles al cuvântului apare în secolul al XVI-lea, semnificând a pune laolaltă, a fi în relaţie, fiind aproape de comuniune, împărtășire, participare. Începând cu secolul al XVII-lea, apare un alt sens, cel de transmitere, legat de dezvoltarea poştei şi a drumurilor (vezi și dezideratul Școlii de la Palo Alto privind recuperarea sensului inițial al comunicării din cap. 4). În sec. al XIX-lea sensul de transmitere apare din nou odată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, mai întai fizice - tren, mașină, avion, apoi la distanță - telefon, radio, televiziune. Putem considera relevantă definiția propusă de J.-C. Abric (2002): „Comunicarea este un vast și pasionant câmp de reflecție, de studii și de realizări.” (p. 11). Pentru înţelegerea acestui fenomen, ca matrice universală a legăturii sociale, se disting două teorii importante, înțelegând 13 comunicarea ca fiind un operator antropologic fundamental, sprijinit pe o dublă referință teoretică: - „Teoria Antropologiei structurale”, C.Levi-Strauss (1973), „care defineşte societatea tocmai ca ţesut relaţional de şi care integrează în aceste procese fundamentale de comunicare tripticul fundamental al schimbului de femei, de bogăţii şi de mesaje simbolice.” (P. Lecomte, 2004, p. 14) - „Teoria acţiunii comunicaţionale” propusă de J. Habermas (1981), „care distinge în relaţiile constitutive ale unei societăţi, de şi de punând în lumină orientarea specifică a comunicării spre si ”. Astfel, ființa umană este: (1) ,, agent de comunicare socială’’ - Viața sa izvorăște dintr-un raport social inițial (de origine), iar supraviețuirea sa este condiționată prin relațiile sociale ulterioare (de creștere, de învățare și de schimb), singurele care îi vor permite să își satisfacă nevoile fizice și psihice fundamentale (de hrană, sexuale, de securitate) și (2) un ,,sistem de comunicare socială’’- mediul său vital specific - Viața umană prinde formă și sens în sistemul de comunicare socială în care se dezvoltă; viața socială prinde formă și sens în rețelele de comunicare umană pe care le dezvoltă (imagini). Aceste teorii scot la iveală anumite problematici, analizându-se orice proces de comunicare într-o triadă de elemente componente: obiectul comunicării, relaţia de comunicare şi limbajul comunicării. 14 2.1. Obiectul comunicării Obiectul comunicării surpinde faptul că „orice experienţă umană sau, la modul general, orice realitate socială este investită cu semnificaţii sau codată de colectivitatea în care se actualizează.” (P. Lecomte, 2004, p. 15). Pe de altă parte, sensul realităţii sociale este variabil, fiind diferit nu numai de la o societate la alta, ci şi de la un grup la altul, ţinându-se cont permanent de poziţia socială, ceea ce implică o anume ierarhizare, o generare de conflict sau inegalitate. Un exemplu elocvent pentru această situaţie este următorul: “Dacă într-o instituţie şcolară nord-americană câteva tinere W.A.S.P. îşi pun pe cap un voal, această conduită va fi probabil interpretată ca un fenomen de modă. Dacă, în schimb, este fapta adolescentelor de origine arabă şi de confesiune musulmană, acestea îi vor da sensul unei manifestări de credinţă religioasă.” (P. Lecomte, 2004, p. 17). Prin acest exemplu ni se evidenţiază faptul că în afara semnificaţiilor realităţii expuse în viaţa socială, tocmai această realitate poate deveni subiectivă sau obiectivă, în funcţie de unghiul din care ne este furnizată informaţia. 2.2. Relația de comunicare În ceea ce priveşte relaţia de comunicare, procesul transmiterii mesajului dintre emiţător şi receptor este similar procesului obiectului comunicării, în sensul că un punct forte în ambele situaţii îl reprezintă subconştientul. 15  Un experiment realizat de psihologul E. Hess la Universitatea din Chicago subliniază faptul că, într-o anumită situaţie socială, atenţia subiecţilor este îndreptată spre conţinutul mesajului, subconştientul acţionând involuntar: „El a cerut unei serii de subiecţi masculini să atribuie câte o notă la două fotografii identice ale unei femei, dar în care una fusese retuşată pentru a mări pupilele modelului. Nota primită de această fotografie retuşată a fost de două ori mai mare decât cea a probei neretuşate […]. Reacţia bărbaţilor la pupilele dilatate ale unei femei pare, deci, un răspuns inconştient la un stimul, de asemenea, inconştient.” (P. Lecomte, 2004, p. 23). Tot la acest nivel al discuției putem lansa ideea că actul în sine de a comunica nu presupune doar transmiterea informaţiei de la un emiţător la un receptor, ci un schimb interacţional închis („sistemul buclei”), bazat pe o relaţie de interdependenţă. Matematicianul A. Trucker a propus un model teoretic, cel al „dilemei prizonierilor”, prin care se reliefa faptul că, deşi separaţi în două celule, doi prizonieri nu pot avea încredere unul în celălalt fără a exista îndoiala unei posibile trădări în momentul mărturisirii. Efectul este reciproc, ceea ce demonstrează teoria buclei: „dacă eu mă îndoiesc de complicele meu în momentul în care mă decid să îl trădez, cum de nu ar veni din partea lui aceeaşi decizie, ceea ce va duce la o dublă mărturisire? […] Această dilemă nu are o soluţie, chiar dacă cei doi suspecți puteau comunica, aceasta depinde încă de interacţiunea dintre sentimentele lor respectiv de încrederea reciprocă, interacţiune reciprocă prin excelenţă, adică funcţionând în buclă.” (P. Lecomte, 2004, p. 26). 16 2.3. Limbajul comunicării Circulaţia mesajului printr-un anumit limbaj, în vederea transmiterii acestuia depinde într-o mai mare măsură de modul enunţării sale decât de natura enunţării. Astfel, printr-o lege de optimizare a circulaţiei unui mesaj, se pune accent pe cel care transmite mesajul, acesta îndeplinind o serie de funcţii în diferite situaţii sociale sau politice. Putem privi ca exemplu campania electorală a candidatului Mitterrand la alegerile prezidenţiale din 1981. Apelând la subconştient, expresii precum „Coca-Cola este asta” sau „forţa liniştită” au creat un impact asupra receptorului colectiv, persuadându- l în vederea unui scop politic. Astfel, comunicarea prin intermediul imaginilor ascunde de fapt un mesaj subliminal, menit să acapareze subconştientul în vederea obţinerii, în cazul de faţă, a unor voturi. „Sticla de Coca-Cola […] funcţionează pe principiul de plăcere care guvernează pulsiunile inconştientului şi pe imaginarul narcisist care le alimentează” (P. Lecomte, 2004, p. 28). Un alt aspect legat de comunicare şi legătura socială este şi acela al problematicii semnelor şi a distincţiei dintre semn, icon şi simbol. Sub acest aspect este de reținut teoria lui D. Bougnoux care analizează profund diferenţele dintre indice, icon şi simbol: „indicele dă într-adevăr un fragment sau semn care oferă un contract direct [...]. Iconul, în schimb, reprezintă realitatea printr- o figuraţie care semnifică încă prin asemănarea cu ea, dar care se distinge totuşi. Simbolul, în sfârşit, încheie ruptura semiotică opunând la învecinarea indicelui şi la asemănarea iconului cu 17  realitatea, ordinea diferenţelor radicale dintre lucruri şi semne.” (P. Lecomte, 2004, p. 30). Chiar dacă succesiunea firească a lucrurilor într-o societate oferă drept progres al comunicării umane raportul dintre indicinal- iconic, apoi iconic-simbolic, există totuşi riscuri ale regresării simbolicului spre indicinal, un rol important jucându-l televiziunea. Aceasta apelează la afectiv şi la imaginar, substituind limbajul imaginilor celui al simbolurilor: „Televiziunea întâi imaginarului şi afectivului; fuzionând toate etapele reprezentării simbolice ale realului în spectacolul trăit în direct, ea […] suprimă ruptura semiotică legată de distanţă-diferenţa dintre real şi înregistrarea sa.”(P. Lecomte, 2004, p. 32) Aşadar, în concluzie, toate cele trei ramuri ce alcătuiesc ansamblul comunicării: obiectul, mecanismul şi semnul sunt fundamentale pentru înţelegerea acestui proces, fuziunea acestora fiind un suport pentru integrarea într-o societate, într-o situaţie de viaţă, a oricărui individ. 3. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE Așa cum afirma P. Anghel (2003): ,,procesul de comunicare pornește de la o acțiune simplă, elementară - vorbirea”, făcând astfel referire la importanța și elementele comunicării, la caracteristicile emițătorului, ale receptorului și ale mediului. Elementele comunicării sunt: emițătorul, receptorul, mesajul, canalele de comunicare, 18 codificarea, feedback-ul, iar orice model de comunicare este alcătuit din următoarele etape:  Emiterea: emițătorul lansează un mesaj către receptor și crede că mesajul său este înțeles corect de acesta. Dar el trebuie să se asigure că mesajul său este receptat corect, că a exprimat exact ceea ce a gândit, pentru că altfel fiecare va înțelege ce va vrea din mesajul său.  Codificarea: mesajul este codificat de către emițător și structurat într-o formă logică – în cazul nostru sub forma limbajului. De aceea este important ca atât emițătorul cât și receptorul să cunoască aceeași limbă, pentru că altfel comunicarea devine inutilă.  Transmiterea: poate fi verbală, scrisă, grafică, vizuală etc. Dar în oricare din aceste situații emițătorul trebuie se asigure că mesajul său ajunge la receptor, pentru a nu comunica degeaba.  Receptarea: constă în faptul că emițătorul nu trebuie doar să se asigure că mesajul său ajunge la receptor, ci și să aibă certitudinea că acesta este receptat.  Decodificarea: de obicei receptorul folosește aceleași coduri ca emițătorul și transformă mesajul în idei, gânduri sau chiar acțiuni. Receptorul are datoria de a verifica dacă el este cu adevărat destinatarul, dacă a receptat corect.  Înțelegerea: pentru o corectă comunicare este nevoie ca receptorul să înțeleagă ideea transmisă de către emițător.  Acțiunea: receptorul intră în acțiune ca urmare a mesajului. 19 3.1. Caracteristicile emițătorului 1) Motivația: emițătorul are un motiv pentru care transmite mesajul. ,,nimeni nu vorbește ca să se afle în treabă” consideră P. Anghel (2003). 2) Pregătirea pentru viață, educație și cultură: toate acestea ne influențează modul de a comunica sau modul în care comunicăm și spun câte ceva despre acestea. De aceea înainte să comunicăm trebuie să gândim, pentru că oamenii își fac impresii despre noi, iar acestea pot fi bune sau nu, dar este bine ca ele să fie cât mai aproape de adevăr. 3) Talentul: uneori ni se întâmplă să nu fim ascultați când vorbim, să nu fim băgați în seamă si ne întrebăm de ce? Răspunsul este unul simplu: ne lipsește talentul. Talentul de a povesti, de a da povestirilor noastre un farmec aparte. 4) Relația personală: ni se întâmplă câteodată ca oamenii să evite să ne vorbească, se fac că nu aud sau că nici nu ne văd, dar nu pentru că ar avea ceva cu noi sau pentru că ne cred inferiori, ci pentru că nu știm sa-i abordăm. Este de preferat ca înainte să intrăm într-o discuție să ,,tatonăm terenul”, să deducem cine ar putea fi destinatarul mesajului și să aflăm dacă este sau nu interesat de ceea ce vorbim. 5) Atributele psihofizice: ,,Emițătorul joacă, fie că ne convine, fie că nu, un rol primordial în comunicare.” Mai exact nu ascultăm persoanele a căror înfățișare sau mod de a gândi nu ne place. În acest sens autorul dă următorul exemplu: dacă ne uităm la televizor la o anumită emisiune, iar ,,prezentatorul este fonfăit, prezentatoare este urâtă sau antipatică, dacă sunetul este dereglat’’ vom schimba canalul. 20 3.2. Caracteristicile receptorului 1) Obiectivele, atitudinea și motivația pentru primirea mesajului: receptorul primește un mesaj pentru că are o motivație, un scop. Asistă la o discuție pentru că este interesat; dacă asistă fiind neinteresat de ceea ce se discută, nu va reține nimic din cele dicutate. 2) Diferențele de pregătire socială, de educație și de cultură dintre emițător și receptor. Avem tendința de a spune că aceste diferențe fac imposibilă comunicarea, dar dacă am fi cu toții la fel, probabil că nu am mai avea ce comunica. Tocmai diferențele dau farmec comunicării, pentru că putem face schimb de informații, de idei, valori culturale etc. 3) Relația pesonală cu emițătorul: ,,poate că foarte importante în comunicare sunt evaluarea corectă a interlocutorului (...), dar și cunoașterea poziției pe care ne situăm noi în raport cu el.” Nu există o relație personală între orice emițator și receptor, ci doar între aceia care au o relație de durată. 4) Atributele psihofizice: emițătorul trebuie să se adapteze situației, pesonalității și modului de viață al receptorului. Dacă are problme cu vederea, receptorul nu va sta ore întregi în fața televizorului sau dacă o persoană are probleme în familie nu-i va face plăcere să-i vorbim despre liniștea căminului nostru. 5) Experiența anterioară în situații similare: sitiațiile anterioare îl pot ajuta pe receptor să evite greșelile sau să analizeze situații în funcție de ce i s-a întâmplat anterior. 6) Diferența de repertoriu dintre emițător și receptor: dacă emițătorul are un bagaj de cunoștințe mai mare decât receptorul sau dacă există 21 diferențe culturale între cei doi, emițătorul trebuie să se coboare la nivelul receptorului și invers. 7) Caracteristicile percepției: ,,experiențele și percepțiile noastre trecute joacă un rol absolut necesar în îmbogățirea cunoștințelor pe care le avem (...). Fără ele întâmplările nu au sens.” 3.3. Caracteristicile mediului 1) Mediul politic și socio-economic: în general oamenii vorbesc despre ceea ce-i interesează, despre ceea ce are legătură cu sau despre lucrurile cu care ei au legătură. ,,Nimeni nu este dispus să asculte informații care nu au legătură cu interesul lui.” 2) Sentimentul apartenenței: fără să ne dăm seama se stabilește un raport între etnie și limbă, iar acest lucru se reflectă în comunicarea noastră de zi cu zi. 3) Sistemul de legături între genetic și opțiune: ,,Întreaga existență, de la naștere până la moarte, este cuprinsă organic într-o serie de asociații, iar viața capătă valoare deplină numai în virtutea acestor legăturii apropiate.” 4) Individul, familia, clanul, poporul: individul aparține familiei, familia unui clan, clanul unui popor. ,,Sistemul de legături ia naștere între comunități înrudite, alcătuite din strămoși (...). Includerea strămoșilor conferă un simțământ al stabilității și al continuității...”. 5) Schimbările previzibile ale mediului: datoria emițătorului este de a analiza efectele prezente și de viitor ale mesajului pe care îl transmite, 22 de aceea el așteaptă o reacție de aprobare, de cunoaștere sau de recunoaștere când comunicăm. Așadar, indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:  existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o anumită relaţie;  capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii „joacă” pe rând rolul de emiţător şi receptor);  existenţa unui canal de transmitere a mesajului. Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Această relaţie de interdependenţă face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea, emiţătorul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de transmitere, este influenţat de dependenţa modului de recepţionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea. Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal. Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul nonverbal este limbajul care foloseşte 23 altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimică etc.). Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal, o formă vocală reprezentată de tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale. 3.4. Feedback-ul Feedback-ul reprezintă reacția de răspuns a receptorului la mesajul primit de la emițător. De fapt acest termen, de feedback, este în limba română un neologism preluat din cibernetică. Acesta desemnează reacția sau reacțiile pe care le obținem de la ascultători și efortul de a adapta la reacțiile percepute. Feedback-ul ne aprovizionează cu informații despre modul în care vom transmite mesajul în viitor, el ne ajută să ne ajustăm mereu în acest proces. Pot fi identificate trei tipuri de feedback: 1. Feeback-ul util: se încadrează unor caracteristici pentru a fi cu adevărat util; demonstrează o încredere reciprocă între interlocutori (respect, eliminarea disprețului); trebuie receptat ca o experiență comună și nu ca o opinie și cu atât mai puțin ca o replică negativă indiferent de cât de critic poate fi conținutul; se bazează pe o ascultare atentă, mai ales din pareta emițătorului, care de data aceasta, este destinatar; comportamentul emițătorului trebuie să fie de natură a-l ajuta pe receptor să vorbească. 2. Feeback-ul negativ: oamenii nu reacționează ca la o comandă spunând doar ceea ce vrem noi să auzim, dar un feedback negativ nu 24 trebuie să ne supere, ci din contră să ne facă să reflectăm asupra lui, pentru că ne poate ajuta să ne înbunătățim comportamentul. 3. Feeback-ul pozitiv: este cel care ne motivează și îi ajută pe cei în cauză să înțeleagă de ce eforturile sunt importante. ,,Este elementul esențial în pedagogie, în încurajarea elevilor sau a propriilor copii.” Canalele de comunicare reprezintă „drumurile”, „căile” urmate de mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare: 1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie; 2. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal. Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video. Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare; există mediu oral sau mediu scris, mediu vizual. Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate, încât între acesta şi mesajul primit să existe diferenţe vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură internă - factori fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă - care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare). În procesul de comunicare, „barieră” reprezintă orice lucru sau „zgomot” care reduce fidelitatea sau 25 eficienţa transferului de mesaj. În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în:  bariere de limbaj (dificultati in exprimare, cuvinte confuze, sensuri diferite),  bariere de mediu (suporti informationali necorespunzatori, diferente intre pregatirea emitatorului si a receptorului, climat de munca necorespunzator),  bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului (imaginea despre celalalt, idei preconcepute, sentimentele comunicatorilor),  bariere de concepţie (presupuneri, lipsa de atentie sau de interes, exprimarea gresita a mesajului, concluzii grabite). O alta clasificare, vorbeste despre: (1) bariere fizice (distanta, spatiul); (2) bariere sociale (conceptii diferite despre viata); (3) bariere gnoseologice (lipsa experientei, a cunostintelor) și (4) bariere sociopsihologice (obiceiri, traditii, prejudecati). 4. AXIOMELE COMUNICĂRII Cum spuneam în capitolele anterioare, semnificația inițială a comunicării s-a modificat odată cu trecerea timpului, sensul de a transmite al comunicării apare la începutul secolului al XVII-lea. Datorită importanței, din ce în ce mai mare, a mijloacelor de comunicare în zilele noastre, sensul de a transmite al comunicării s-a impus decisiv, după cum bine putem vedea. 26  Școala de la Palo Alto a fost înființată în jurul „Institute of Mental Research”. Acest institut a apărut în anul 1959, fiind înființat de Paul Watzlawick și Dan Jackson. Această Școală de la Palo Alto a încercat să recupereze sensul inițial, originar de „a pune în comun” al comunicării, opunându-se sensului de „a transmite” oferit de modelul matematico-cibernetic. Axiomele comunicării (prezentate prima oară în Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies, and Paradoxes, lucrare elaborată de Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas și Donald D. Jackson , în 1967)1 nu sunt axiome în sens strict matematic, ci mai degrabă niște principii definitorii rezultate în urma cercetării asupra procesului de comunicare. Ele se aplică mai ales în situațiile în care comunicarea prezintă anumite disfuncționalități care generează blocaje în comunicare. Există cinci axiome dezvoltate de Școala de la Palo Alto și sunt prezentate în cele ce urmează. 4.1. Prima axiomă a comunicării Prima axiomă a comunicării: „este imposibil să nu comunici”. Chiar și atunci când nu spui nimic, de fapt tot spui ceva. Comunicarea, așa cum majoritatea bine știm, este de mai multe feluri: comunicare verbală, comunicare nonverbală și comunicare paraverbală. Conform acestei axiome chiar și atunci când nu spunem nimic, adică nu folosim comunicarea verbală, tot spunem ceva prin intermediul comunicării 1 Pentru o discuție aprofundată a ideilor prezentate în această carte, urmăriți recenzia prezentată în Anexa nr. 4 de la sfârșitul acestui material. 27 nonverbale și paraverbale. Faptul că ne înroșim la față, ne tremură mâinile, transpirăm pe frunte, ne uităm în gol, toate acestea comunică ceva chiar dacă nu spui aceste lucruri prin cuvinte. Așa cum se exprimă și Ad. Nuță (2004) despre comunicarea verbală, aceasta este: „doar partea vizibilă (adesea minusculă) a unui aisberg uriaș care conține, pe lângă cuvinte, gesturi, mimică, postură, tonalitate a vocii, ritm” (p.12). 4.2. A doua axiomă a comunicării Cea dea doua axiomă a comunicării ne spune că: „orice comunicare se desfășoară simultan în două planuri: al conținutului și al relației”. Așadar, în primul plan, cel al conținutului, elementele predominante sunt cuvintele, în timp ce în cel de-al doilea plan, cel al relației, elemente care predomină sunt cele nonverbale, așa-zisul „limbaj al trupului”. Chiar și acum, eu și cu cititorul acestui text comunicăm, cuvintele tipărite în acest text reprezintă conținutul, iar relația este dată de trăirile pe care le trezesc cititorului. Poți vedea ușor dacă o relație merge foarte bine sau este pe cale de a se bloca, prin interesul acordat de către interlocutori planului relațional. Dacă interlocutori sunt mai interesați de ce se spune decât de cum se spune, relația merge foarte bine, în schimb dacă aceștia sunt mai interesați de cum se spune decât de ce se spune, relația suferă un blocaj. Atunci când relația este una pozitivă, semnalele din planul conținutului trec pe primul plan, iar cele din planul relației trec în plan secund. De exemplu atunci când elevii pleacă de la ore cu lecția învățată este datorită nu neapărat profesorului care stăpânește materia, 28 ci faptului că acesta știe să stabilească o relație pozitivă cu elevii. Aceștia pun în planul secund planul relației și planul conținutului în prim-plan, fiind mai atenți la conținutul transmis de profesor. 4.3. A treia axiomă a comunicării Cea dea treia axiomă spune: „comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi abordat în termenii de stimul-răspuns sau cauză-efect. De obicei, oamenii în mod normal gândesc că orice stimul are un răspuns și orice cauză are un efect. Ei bine această axiomă ne arată lucrurile diferit. E ca și atunci când ai stă în cap și vezi lucrurile invers. Putem lua ca exemplu un câine care „gândește” că și-a dresat bine stăpânul, de fiecare dată când stă la ușă acesta îl scoate afară la plimbare. Această axiomă ne spune că lucrurile pot fi văzute din mai multe unghiuri, iar ceea ce pentru unii este cauză pentru alții este efect, aceste judecăți fiind arbitrare. Totodată, această axiomă ne arată că procesul de comunicare nu este un segment cu două capete, ci o spirală fără început și fără sfârșit. 4.4. A patra axiomă a comunicării A patra axiomă ne spune faptul că: „oamenii utilizează două modalități de comunicare: digitală și analogica”. Limbajul analogic se bazează pe asemănare, asociere, analogie în general, în timp ce limbajul digital pe relația dintre semn și obiectul semnificat. Cuvintele în sine sunt semne digitale. Spre exemplu, cuvântul „scaun” nu conține nimic care să desemneze obiectul „scaun” la fel cum cifra 29 „cinci” nu conține în sine ceva care să înseamne „de cinci ori”. Acești termeni, digital și analogic, sunt termeni care vin din cibernetică, unde un sistem este digital dacă folosește o logică binară (adică are doar două, valori, 1 și 0, respectiv, adevărat sau fals), iar un sistem analogic utilizează o logică cu o infinitate de valori. Dacă ești întrebat câte degete are un om normal la o mână, poți răspunde doar în limbaj digital, corect sau greșit. În schimb, la întrebarea dacă iubești oamenii, variantele de răspuns sunt numeroase. Poți să-i iubești pe unii, iar pe alții nu. Planul conținutului este definit de limbajul digital, în timp ce planul relației este definit de limbajul analogic. Comunicarea nonverbală și paraverbală sunt alcătuite din semnale analogice, care „decodează” ceea ce zice vorbitorul, oferindu-ne informații despre natura relației existente. Omul fiind singura ființă rațională, este singura care poate comunica atât digital cât și analogic. Un animal nu este capabil să comunice decât în limbaj analogic, de exemplu câinele primește comenzi pe bază unor semnale analoge, și nu datorită cuvintelor pe care le însoțesc. Un alt exemplu ar fi șarpele, care se ridică conform mișcărilor dresorului și nu după sunetele muzicale ale acestuia, deoarece șarpele este surd. 4.5. A cincea axiomă a comunicării Ultima axiomă, cea de-a cincea spune despre comunicare că este ireversibilă. Această axiomă arată că orice mesaj transmis către 30 un receptor este ireversibil. Mesajul transmis de către emițător modifică ceva în receptor, iar următorul mesaj îl va găsi pe receptor într-o altă stare. 5. REPERE ALE CERCETĂRII ÎN COMUNICAREA DE MASĂ „Comunicarea nu este o funcţie separată, adăugată celorlalte. Ea este primul nostru instrument de muncă. Toate demersurile noastre sunt demersuri de comunicare. Actul de învăţământ, munca administrativă, trec prin comunicare. A-i instrui şi a-i educa pe tineri, a informa familiile, a-ţi convinge partenerii, a stabili relaţii cu mediul economic şi social înseamnă în primul rând a comunica.” (B. Miège, 2000, p. 65) 5.1. Introducere. Câteva perspective privind noţiunea de comunicare de masă O primă idee, ce exprimă complexitatea noțiunii de comunicare de masă, este cea legată de multiplele încercări de definire și clasificare: „fenomenul atât de complex şi contradictoriu al comunicării de masă a cunoscut, după cum este şi firesc, numeroase tipuri de definire şi numeroase perspective de clasificare” (M. Coman, 2007, p. 22). 31  De exemplu, definiţia formulată de Ch. Wright (1959) a fost mult timp considerată destul de clară. Conform acestuia, „Comunicarea de masă era definită prin trei caracteristici: 1. este direcţionată către o audienţă mare, eterogenă şi anonimă. 2. mesajele sunt transmise public, adesea planificate pentru a atinge majoritatea membrilor audienţei simultan. 3. comunicarea tinde să fie sau să opereze într-un sistem organizat complex şi care presupune multe cheltuieli.” (apud W. J. Severin și J. W. Tankard, 2004, p. 16). După alţi autori comunicarea de masă „emană de la o sursă individuală sau organizaţională, prin modalităţi de codare şi multiplicare, adresându-se unor audienţe relativ mari, eterogene şi anonime, care nu au decât posibilităţi limitate de feedback” (M. Real, 1977 apud M. Coman, 2007, p. 22) sau „este practica şi produsul care oferă divertisment şi informaţii unei audienţe formate din persoane necunoscute; aceste conţinuturi... au statutul unor mărfuri, care sunt produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat şi finanţate de firme particulare; aceste conţinuturi sunt consumate în mod personal, privat, de către publicul lor” (T. O. Sullivan et al., 1994 apud M. Coman, 2007, pp. 22-23), ori „suma instituţiilor şi a tehnicilor prin care grupuri specializate folosesc tehnologii moderne pentru a distribui conţinuturi simbolice unor audienţe largi, eterogene şi dispersate” (M. Janowitz, 1968 apud M. Coman, 2007, p. 23) sau „...ansamblul formelor instituţionalizate de producţie şi difuzare, pe scară largă, a mesajelor; procesele de 32 producţie se bazează pe o diviziune a muncii precisă şi implică forme de mediere complexe, precum sistemul editorial, de film, de radio sau de fotografie.” (J. Watson, A. Hill, 1989 apud M. Coman, 2007, p. 23). Toate aceste definiţii au evoluat odată cu definirea şi dezvoltarea conceptului de mass-media. În acest sens, John Hartley (apud T. O’Sullivan et al., 2001, p. 75-76) furnizează o concluzie referitoare la încercările de definire ale comunicării de masă: „Termenul în sine (n.a. comunicare politică) trebuie folosit cu multă atenţie. Cuvântul „masă” ar putea încuraja o replică inconştientă a teoriei societăţii de masă, în vreme ce cuvântul „comunicare”, în acest context, maschează natura socială şi industrială a mass-media, promovând o tendinţă de a gândi expresia în direcţia comunicării interpersonale. Dar atâta timp cât comunicarea de masă nu este nici masă şi nici comunicare, aşa cum sunt ele înţelese de obicei, termenul trebuie perceput ca asemănător unui nume propriu. Comunicarea de masă nu este un concept care nu poate fi definit, ci o categorie a simţului comun folosită pentru a strânge sub acelaşi nume – într-o manieră non-analitică - un număr de fenomene diferite. Fără îndoială că există – chiar destul de multe – încercări de definire, dar ele eşuează toate. Acesta deoarece sunt forţate să fie prea restrictive, situaţie în care definiţia nu se poate referi la toate lucrurile la care ne putem gândi ca fiind comunicare de masă (este greu să cuprindem diversitatea presupusă de presa scrisă, cinema, radio şi televiziune într-o singură definiţie). Sau sunt forţate să fie prea largi, definiţia ajungând să se poată aplica şi unor lucruri 33  la care nu ne gândim, atunci când spunem comunicare de masă – cum ar fi educaţia, religia şi chiar discursurile orale.” Într-o descriere mai amplă a termenului, Mihai Coman afirmă: „În limbajul de specialitate, foarte adesea, această noţiune (n.a. comunicarea de masă) e considerată sinonimă cu aceea de „mass-media”; acest termen s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la „masă” de consumatori ai acestor forme culturale, şi un cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective. După Yves Lavoine, „media” se referă în acelaşi timp la mai multe lucruri diferite: tehnică sau ansamblu de tehnici de producere a mesajelor şi de fabricare a unor suporturi manevrabile, care implică un anumit timp de transport, transmitere instantanee de mesaje printr-un canal anume, ansamblul mesajelor create cu aceste tehnici, ansamblul organizaţiilor care produc sau tratează aceste mesaje. La ora actuală „media” are tendinţa de a de despărţi de „mass” şi de a acoperi singur aria de semnificaţii specifice ale acestei construcţii” (M. Coman, 2007, p. 23). 5.2. Originile comunicării de masă Conform DeFleur şi Ball-Rokeach progresele semnificative ale omenirii „au depins mai mult de măiestria sistemelor de comunicare decât de materialele pe care le foloseau pentru a construi unelte” (M. L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, 1999, p. 21). Punctul lor de vedere ne duce cu gândul la povestea biblică privind Turnul Babel, oricât de iscusiţi erau oamenii în materie de construcţii fără un sistem de comunicare inteligibil, nu au reuşit să ridice măreţul turn. Într-adevăr această pildă întăreşte punctul de 34 vedere al celor doi teoreticieni, subliniind necesitatea actului comunicativ în dezvoltarea civilizaţiei umane. În acest sens, cei doi teroreticieni formulează o perspectivă evoluţionistă privind un progres istoric al omenirii din perspectiva sistemelor de comunicare: „istoria existenţei umane ar trebui explicată mai adecvat, printr-o teorie a tranziţiilor – adică în termenii unor etape distinctive în dezvoltarea comunicării umane, fiecare dintre ele având consecinţe profunde asupra vieţii sociale individuale şi colective. (M. L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, 1999, p. 22). Astfel, ei disting mai multe epoci: Epoca semnelor şi semnalelor, Epoca vorbirii şi a limbajului, Epoca scrisului, Epoca tiparului, Epoca mijloacelor comunicării de masă şi epoca corespunzătoare situaţiei actuale: Epoca mijloacelor de comunicare computerizate. „Acestea au fost epoci asociate cu dezvoltarea comunicării prin semne, vorbiri, scrisului, tipăritului şi a comunicării prin mass-media, aşa cum le cunoaştem astăzi.” (idem, p. 22) Epoca semnelor şi semnalelor „...a început foarte devreme în evoluţia vieţii pro-hominide şi proto-umane, cu mult înainte ca strămoşii noştri să meargă în poziţie verticală....Astfel de fiinţe preumane comunicau la fel ca celelalte mamifere..., comportamentul de comunicare învăţat era minim reprezentat ” (ibidem). Epoca vorbirii şi a limbajului a început „odată cu apariţia bruscă a oamenilor de Cro Magnon, o nouă formă de homo sapiens....Se pare că aceşti strămoşi imediaţi ai noştri au început să vorbească acum în urmă 90.000 - 40.000 de ani. Acum 35.000 de ani, se folosea limbajul.” (M. L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, 1999, p. 22) 35  Epoca scrisului a început în urmă cu 5000 de ani. Această capacitate umană a apărut în „mod independent în mai multe părţi ale lumii. Chinezii şi mayaşii au dezvolat scrisul în mod independent, dar cea mai timpurie tranziţie a avut loc între sumerieni şi egipteni.” (idem, p. 23) Epoca tiparului a apărut odată cu prima „maşină de tipărit” în 1455, în oraşul Mainz. Această tehnologie a fost răspândită foarte repede, în toată Europa. Epoca mijloacelor comunicării de masă a fost o tranziţie care s-a declanşat odată cu apariţia ziarelor, pe la începutul secolului al XIX-lea: „odată cu apariţia şi acceptarea presei de masă, ritmul activităţii umane de comunicare s-a accelerat. Pe la mijlocul secolului, telegraful a devenit o realitate. Deşi nu era un mijloc de comunicare de masă, acest dispozitiv reprezenta un element al unei acumulări tehnologice care avea să ducă în cele din urmă la apariţia mass-media electronice. Câteva decenii mai târziu, s-au realizat mai multe experimente, care au constituit premisele cinematografiei şi ale telegrafiei fără fir. La începutul secolului XX, societatea occidentală a cunoscut o dezvoltare a tehnicilor de comunicare ce depăşea imaginaţia cea mai inflăcărată existentă cu numai un secol în urmă. În timpul primului deceniu al noului secol, filmele au devenit un mijloc de destindere. Ele au fost urmate prin anii 1920 de intrarea radioului în casele oamenilor şi prin anii 1940 de intrarea televiziunii în casele oamenilor. Pe la începuturile anilor 1950, radioul pătrunsese până la saturaţie în casele americane, plus aparate radio montate pe automobile, aparate radio pentru dormitor şi pentru bucatărie şi un număr din ce în 36  ce mai mare de aparate-miniatură tranzistorizate. La sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960, televiziunea atinsese şi ea un nivel de saturaţie. Prin anii 1970, procesul era practic complet în Statele Unite şi în evoluţie în alte părţi. Au apărut mijloace noi - televiziunea prin cablu, videocasetofoanele şi chiar videotext-ul interactiv. Comunicarea de masă devenise unul dintre elementele semnificative şi inevitabile ale vieţii moderne.” (M. L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, 1999, p. 37) Dar, continuă autorii, „evoluţia umană şi acumularea continuă. Noi am păşit recent în Epoca mijloacelor de comunicare computerizate..., ce ne transformă într-o societate a informaţiilor.” (idem, p. 23) Această prezentare a principalelor etape în cultivarea abilităţilor oamenilor de a comunica relevă două caracteristici majore: a) „revoluţiile” în comunicare se produc pe întreg parcursul existenţei umane; fiecare dintre acestea a furnizat un mijloc prin care au putut fi operate schimbări semnificative în gândirea umană, organizarea societăţii şi acumularea culturii; b) apariţia mass-media s-a produs foarte recent. Multe dintre evenimente au avut loc în timpul vieţii unor segmente importante ale populaţiilor contemporane. Abundenţa acestor mijloace a determinat o creştere considerabilă a ritmului comportamentului comunicativ al majorităţii oamenilor din cadrul societăţii. (idem, p. 38). 37 5.3. Caracteristicile comunicării de masă 1. Producătorii: mesajele sunt create şi distribuite de echipe formate din oameni specializaţi în căutarea şi procesarea informaţiei şi conceperea şi fabricarea divertismentului. Producţia se desfăşoară pe principiul „bandei rulante” şi vizează obţinerea profitului. 2. Canalul: reprezintă tehnologii controlate de instituţii specializate, care distribuie mesajele create de industriile mass-media. Acest sistem permite ameliorarea calităţii comunicării, creşterea ariei de difuzare şi a vitezei cu care circulă mesajele respective. 3. Publicul: receptorii mesajelor mass-media nu trăiesc în aceeaşi zonă, nu se cunosc, nu împărtăşesc aceleaşi valori, ei fiind legaţi de participarea la receptarea aceloraşi produse mass-media. În comunicarea de masă audienţa este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiţi în plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio- cultural, aflaţi în imposibilitea de a comunica între ei sau cu persoanele care au produs mesajele respective. 4. Conţinutul: a) Informaţii: date brute, neprelucrate sau date prelucrate în formate, genuri şi stiluri publicistice precise; b) Idei şi opinii: prin contactul cu presa, oamenii pot afla care sunt părerile altor oameni; publicul manifestă o atracţie constantă pentru genurile de opinie; c) Divertisment: mass-media sunt cele mai importante surse de divertisment; d) Mesaje cu conţinut educaţional (M. Coman, 2007, pp. 27- 34). 38 5.4. Cercetarea în domeniul comunicării de masă Aşa cum în jurul conceptului de comunicare de masă s-au născut mai multe controverse, şi în cazul cercetării comunicării de masă s-au format de-a lungul timpului mai multe perspective. Probabil acest lucru se datorează şi caracterului interdisciplinar al perspectivelor şi faptului că de-a lungul timpului domeniul cercetării în ştiinţele comunicării a fost disputat de: sociologi, lingvişti, psihologi, economişti, etc. Aşa cum afirma M. Coman (1999, 2007), comunicarea de masă este considerată de cei mai mulţi specialişti sinonimă cu mass- media. Dar să nu uităm că mass-media poate fi privită din mai multe perspective: 1. din perspectivă instituţională şi 2. din perspectiva procesului de comunicare. În acest sens, cele mai multe metode de cercetare provin din ştiinţele sociale. Desigur, cercetătorii din ştiinţele sociale nu sunt singurii teoreticieni care au şi au avut contribuţii în cercetarea privind mass-media şi procesul de comunicare. De asemenea, criticii literari, filosofii sociali, artiştii, pedagogii şi chiar din spectrul ştiinţelor sociale: sociologii, psihologii, antropologii, economiştii şi politologii au identificat de-a lungul timpului perspective umaniste, empirice, teoretice şi critice în acest domeniu. (A. Hansen et al., 1998, p. 11-13) După cum am afirmat şi în paragaraful de mai sus, din punctul de vedere al cercetării, acest domeniu este asociat de cele mai multe ori cu problematica şi cercetarea din câmpul social. Dar autorii menţionaţi mai sus ne atrag atenţia că doar o parte din metodele de cercetare în ştiinţele sociale pot fi aplicate comunicării, iar argumentul 39 cel mai important este că ştiinţele sociale acoperă o sferă mult prea mare de problematici, astfel încât unele dintre acestea nu pot fi asociate cu domeniul comunicării de masă. W.J. Severin şi J.W. Tankard consideră că „în cercetarea comunicării de masă sunt folosite în mod frecvent câteva metode pentru acumularea, într-un mod sistematic, a datelor empirice. Cele mai obişnuite sunt: evaluarea prin sondaje, analiza conţinutului, experimentul şi studiul de caz.” (W. J. Severin și J. W. Tankard, 2004, p. 41) Evaluarea prin sondaje (ancheta sociologică) „este folosită pentru a răspunde întrebărilor de tipul: cum se simt şi cum se comportă un număr mare de subiecţi, mai ales atunci când este vorba despre variabile care se modifică din timp în timp? Evaluarea prin sondaje reprezintă cercetarea unei părţi specifice din populaţie... dacă este realizată conform cu principiile statisticii, generalizările de la un eşantion la populaţie pot fi făcute cu un grad mare de siguranţa” (ibidem) Analiza de conţinut - Conform lui S. Chelcea, cea mai acceptabilă definiţie a analizei de conţinut este propusă de Ole R. Holsti. Acesta precizează că: „Analiza conţinutului reprezintă acea tehnică de cercetare care permite inferenţe prin identificarea sistematică şi obiectivă a caracteristicilor specifice în cadrul unui text” (S. Chelcea, 2004, p. 543). De asemenea, S. Chelcea a impus o serie de precizări în legătură cu această definiţie. „Fiind o tehnică de cercetare, analiza conţinutului trebuie integrată unei metodologii, în concordanţă cu o teorie sau alta.” (idem, p. 544). 40  Experimentele „sunt metode clasice de a trata problemele de cauzalitate... este metoda de cercetare cea mai aptă să furnizeze răspunsuri de tip cauză-efect. Experimentul clasic va răspunde la întrebări de tipul dacă şi în ce măsură o variabilă (experimentală sau independentă) afectează o altă variabilă (dependentă)” (W. J. Severin și J. W. Tankard, 2004, p. 43). Studiile de caz: „În timp ce ancheta sociologică examinează una sau mai multe caracteristici ale mai multor subiecţi sau unităţi, un studiu de caz este folosit pentru a examina mai multe caracteristici ale unui singur subiect (de exemplu: un comunicator, o redacţie, un ziar, un post de televiziune...). Studiul de caz încearcă de obicei să afle tot despre domeniul în care este interesat investigatorul pentru cazul specific pe o perioadă de timp.” (idem, p. 45) Studiul de caz mai este văzut şi ca „o descriere a unei situaţii administrative actuale ce include luarea unei decizii sau rezolvarea unei probleme. Poate fi o situaţie reală, care a avut loc exact aşa cum este descrisă, ori poate avea părţi mascate din motive de intimitate” (B. Vikram şi Priya, 2009, p. 91). În plus, ,,studiul de caz este o examinare intensivă, folosind multiple surse de evidențiere (care pot fi calitative, cantitative sau amândouă) a unei singure entități care este limitată de timp și spațiu. De obicei este asociată cu o locație. Cazul poate fi despre o organizație, un set de persoane cum ar fi un grup social sau de muncă, o comunitate, un eveniment, un proces, o problemă sau o companie”. (Ch. Daymon şi I. Holloway, 2005, p. 105). Robert Yin, unul din cei mai importanţi autori din domeniul ştiinţelor sociale şi al studiilor de caz, oferă următoarele precizări în înţelegerea şi necesitatea utilizării 41 studiilor de caz. „Studiul de caz este o anchetă empirică care: investighează un proces contemporan într-un context real, în special în momentul în care limitele dintre fenomen şi context nu sunt clar evidente.” (R. K. Yin, 1994 apud M. Bassey, 1999, p. 26). În urma documentării şi a mai multor studii şi cercetări, patru cercetători A. Hansen, S. Cottle, R. Negrine și C. Newbold, de la Institutul de cercetare al comunicării de masă din cadrul Universităţii Leicester, au stabilit că cele mai importante metode de cercetare în comunicarea de masă sunt:  Observaţia participativă;  Studiul arhivistic;  Analiza de conţinut;  Analiza imaginii în mişcare:  Narativitatea;  Analiza vizuală;  Analiza audienţei:  Ancheta sociologică;  Focus-grupul;  Analiza computerizată a datelor. Observaţia participativă reprezintă metoda cea mai des folosită în studiile privind organizarea şi producţia media. „Aceasta presupune utilizarea unor diferite metode şi tehnici, printre care observaţia, interviul şi documentarea.” (A. Hansen et al., 1998, p. 60) Autorii citaţi au identificat şase etape ale observaţiei participative: studiul planului teoretic şi a celui practic, accesul la 42 informaţie, crearea de legaturi în câmpul/ domeniul observat, colectarea şi înregistrarea datelor, analizarea şi interpretarea datelor şi în cele din urmă, întocmirea raportului. Cei patru metodologi recunosc că pe lângă punctele tari ale metodei (i.e., îmbunătăţeşte alte metode prin triangulaţie, prin înregistrare transformă invizibilul în vizibil, rezolvă problemele de inferenţă, întăreşte sau corectează presupunerile teoretice), observaţia participativă are şi puncte slabe care pot fi numite şi „puncte oarbe ale metodologiei” ce ţin foarte mult de structura organizaţională: ierarhia şi luarea deciziei în instituţia mass-media observată şi de înțelegerea acesteia: cultură, influenţe externe sau de un empirism naiv în studiul problematicii. Studiul arhivistic (al teoriilor şi documentelor istorice din câmpul respectiv). Acest tip de studiu se referă la ceea ce în sociologie se consideră documentarea teoretică şi analiza documentelor sociale. Cei patru cercetători (A. Hansen et al., 1998) susţin că în anumite studii precum: introducerea unui anumit gen muzical la radio într-o anumită ţară sau studiul evoluţiei anumitor legi cu privire la televiziunea prin cablu, acest tip de analiză poate fi utilizat. În cercetarea sociologică aceste etape sunt considerate obligatorii, nu poţi studia o anumită problematică fără a vedea cum a evoluat aceasta din punct de vedere istoric sau fără a cunoaşte ce alte studii privind respectiva problematică au fost realizate. Analiza de conţinut reprezintă o metodă pentru un studiu cantitativ şi sistematic al conţinutului comunicării. „Analiza de conţinut este potrivită pentru a studia şi analiza fragmente mari de 43 texte şi pentru a obţine rezultate structurate privind comunicarea” (idem, p. 123). A. Hansen et al. (1998) au identificat următoarele etape în analiza de conţinut: (1) definirea problemei de cercetat, (2) selectarea mijloacelor media şi a eşantionului studiat, (3) definirea categoriilor analitice, (4) construirea schemei de categorii, (5) verificarea schemei de categorii şi a validităţii acesteia; (6) pregatirea datelor şi analizarea acestora. Analiza imaginii în mişcare: Narativitatea Scopul cercetărilor narative este să extragă şi să înţeleagă semnificaţia, miturile şi ideologiile din sistemul mass-media şi din procesul de comunicare. Analiza narativă poate fi studiată prin intermediul clasificării, categorizării sau prin construirea unor tipologii şi unor descrieri. În analiza narativă pot fi folosite două metodologii: abordarea sintagmică care studiază constructul secvenţial al poveştii/ naraţiunii şi abordarea pragmatică ce se preocupă de exemplele contradictorii care se ivesc în cadrul naraţiunii (idem, p. 159). Analiza vizuală a comunicării de masă a fost şi rămâne mult mai puţin cercetată în comparaţie cu analiza limbajului şi cu abordarea lingvistică a comunicării. Ea reprezintă un studiu al imaginilor din spoturi de publicitate sau al anumitor imagini din emisiuni televizate. Cele mai multe studii de acest gen s-au axat în jurul noţiunii de mesaj distorsionat. Analiza audienţei: ancheta sociologică şi focus-grupul 44  „Ancheta reprezintă doar una dintre metodele sociologiei..., ea nu are aplicabilitate universală, utilizarea sa fiind benefică doar în anumite situaţii de cercetare..., ea are limite serioase ce pot fi depăşite prin folosirea în paralel a altor metode” (T. Rotariu şi P. Iluţ, 2001, p. 44). Această metodă a ridicat şi încă mai ridică o serie de polemici în cercul cercetătorilor din ştiinţele socioumane. Sunt o serie de metodologi care o exemplifică ca metodă de cercetare şi alţii care nu recunosc această metodă, ci enumeră chestionarul şi interviul ca tehnici independente. După o serie de documentări şi studii, T. Rotariu şi P. Iluţ (2001) concluzionează că în ştiinţele umane sunt cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric: experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor, interviul şi ancheta. Cea de-a două polemică se referă la formele anchetei. Pe de o parte, S. Chelcea consideră ancheta ca fiind „o metodă generală în a cărei aplicare concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul” (T. Rotariu şi P. Iluţ, 2001, p. 48), Pe de altă parte, acești autori consideră că ancheta şi interviul sunt două metode de cercetare distincte: „fie facem distincţia între proceduri de comunicare orală şi în scris, fie facem distincţia între procedee cantitative (structurate, „închise” etc.) şi calitative (nestructurate, interpretative etc.)... Distincţia între anchetă şi interviu, pe care o susţinem aşadar, cu fermitate, se bazează pe o serie de trăsături distinctive, atât de natură formală (de realizare a cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate, cât şi de natura populaţiei direct investigate.” (idem, p. 49). 45  Un focus grup nu este o simplă reuniune a unor persoane care se întâlnesc să stea de vorbă. Focus grupul este un tip special de grup, în ceea ce priveşte scopul, mărimea, alcătuirea şi procedeele folosite. „Scopul unui focus grup este acela de a asculta şi de a aduna informaţii. Este o modalitate de a înţelege mai bine cum se simt oamenii sau ce părere au faţă de o anumită problemă” (R. Krueger şi M. A. Casey, 2005, p. 21). În plus, participanţii sunt aleşi pentru că au anumite caracteristici comune care au legătură cu tema focus grupului şi „deoarece grupurile omogene conversează mai uşor de obicei (D. Newsom et al., 2003, p. 216). Focus grupurile îmbină „caracteristicile interviurilor focalizate cu cele ale interviurilor de grup” (S. Chelcea, 2004, p. 309). Această tehnică de cercetare calitativă poartă şi numele de „interviu de grup în profunzime” (ibidem). Un studiu realizat prin metoda focus grup presupune o serie de discuţii planificate cu mare atenţie, menite să adune păreri în legătură cu o arie de interes bine definită, într-un mediu primitor, neameninţător. Fiecare grup este organizat cu şase până la opt persoane, fiind moderat de o persoană bine pregătită. Discuţiile sunt relaxante şi, de cele mai multe ori, participanţilor le face plăcere să îşi împărtăşească ideile şi părerile. Membrii grupului se influenţează unii pe alţii, reacţionând la ideile şi comentariile celorlalţi. Analiza computerizată a datelor face referire la utilizarea unor programe de software care generează rezultatele mult mai rapid. Această analiză poate fi folosită atât în generarea unor rezultate 46 cantitative în urma unei anchete sau a unei analize de conţinut (e.g., SPSS, NVIVO). 5.5. Modele de cercetare a comunicării Fiecare formă a comunicării are un specific al ei şi, în legătură cu acesta, îşi creează propriile modele. Există şi modele care trec de barierele unei anumite forme şi care pot fi adaptate în orice situaţie, la oricare dintre tipurile de comunicare. În continuare, vom analiza aceste modele generale în baza unui principiu evolutiv, de la cel mai simplu, la cel mai complex. Astfel, „un model nu este un instrument explicativ prin el însuşi, dar ajută la formularea teoriei. El sugerează relaţii şi este deseori confundat cu teoria pentru că legătura dintre un model şi teorie este foarte strânsă. K. Deutch (1952) a arătat că un model este „o structură de simboluri şi de reguli de funcţionare corespunzătoare unui set de puncte relevante pentru o structură sau un proces existente”. Modelele sunt „indispensabile pentru înţelegerea proceselor mai complexe.” (apud W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 52) Conform lui D. McQuail şi S. Windahl (2004, pp. 19-38) şi lui W.J. Severin şi J.W. Tankard (2004, pp. 52-72) principalele modele fundamentale în cercetarea comunicării de masă sunt: 5.5.1. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell Teoria celor cinci factori a lui Harold Lasswell (cine spune, ce spune, cum spune, prin ce canale şi cu ce efecte?), elaborată în 1948, „a inspirat alte abordări ale fenomenelor comunicaţionale generate de 47 diferite suporturi informatice şi tehnici mass-media, fie de apartenenţă funcţionalistă, fie behavioristă sau post-funcţionalistă. În sfera audienţei se plasează studiile empiric fundamentate, secondate de metodologii care s-au consacrat în domeniul mai larg al tehnicilor sociologice de măsurare, cum ar fi: P. Lazarsfeld, Berelson (în deja clasica People's Choice), R. K. Merton. W. Schramm, E. Katz, D. McQuail.” (C. Coman, 2004, p. 154) H. D. Lasswell s-a ocupat de studiul propagandei politice între anii 1920-1930, în S.U.A. El a încercat să prindă într-o matrice comunicarea, creând unul din modelele generale ale acesteia, pe care l-a denumit „modelul liniar al comunicării”. Acest model „ilustrează o trăsătură tipică a primelor modele ale comunicării: acestea consideră aproape de la sine înţeles că emiţătorul are anumite intenţii de a influenţa receptorul şi, prin urmare, comunicarea ar trebui tratată în principal ca un proces de persuasiune. Se presupune, de asemenea, că mesajele au întodeauna efecte.” (D. McQuail şi S.Windahl, 2004, p.20). H. D. Lasswell consideră că procesul comunicării poate fi redus la cele cinci întrebări tipice ale unui jurnalist, la care mai pot fi adăugate încă două: cine, ce, unde, de ce, când, cum şi cu ce mijloace? În baza acestor întrebări, schema modelului propus de Lasswell arată în felul următor: 48  Cine Ce zice Cum Cui Cu ce efect Emiţătorul Mesajul Canalul Receptorul Efectul Analiza Analiza Analiza Analiza Analiza controlului conţinutului canalelor de publicului efectelor oraganizaţiilor comunicare Fig. 1. Formula lui Laswell şi câmpurile de cercetare corespunzătoare (apud D. McQuail şi S. Windahl, 2004, p. 20) Întrebările capitale lansate de Lasswell la începutul unei perioade de contestare a supremaţiei mijloacelor media în structurarea raporturilor interumane au prins pe un sol pe care s-au dezvoltat şi paradigmele behavioriste. Prin depăşirea etapei behavioriste nu se mai poate vorbi despre o graniţă metodologică netă în sociologia mass- media, mobilitatea conceptelor, precum şi neunificarea lor fiind o stare de fapt acceptată de autorii tot mai numeroşi ai unor, în consecinţă, variate teorii si sisteme din cadrul unei discipline cu conexiuni complexe, în prezent se vorbeşte mai puţin despre o paradigmă pur funcţionalistă sau pur behavioristă (C. Coman, 2004, p. 154). 5.5.2. Modelul liniar al lui Shannon şi Weaver Acest model (din 1948) se referă la mijloacele de comunicaţie, respectiv telefonul, ulterior fiind aplicat şi la comunicarea mediatizată. Un astfel de model ne prezintă comunicarea drept un proces liniar, care conţine mai multe etape. 49  Mesajul Semnal Semnal Mesajul Sursa Emiţătorul Canalul Receptorul Destinaţia emis primit informa ţiei Sursa de zgomot Fig. 2. „Modelul matematic” al lui Shannon şi Weaver (apud D. McQuail şi S. Windahl, 2004, p. 22) Cu toate că modelul a fost conceput pentru domeniul tehnologic, „modelul grafic elaborat de Shannon şi Weaver a fost utilizat, prin analogie, în lingvistică şi în cercetarea comportamentului. Desigur, problemele tehnologice diferă de cele umane, dar este uşor de identificat trăsături ale modelului Shannon-Weaver în alte modele referitoare la comunicarea umană, apărute mai târziu” (D. McQuail şi S. Windahl, 2004, p. 21) „Primul element al acestui proces este reprezentat de sursa de informaţii, cea care produce un mesaj sau pachete de mesaje, spre a fi transmise. În următorul pas, mesajul este transformat în semnale de către cel care transmite. Semnalele trebuie adaptate particularităţilor canalului care le conduce la receptor. Funcţia receptorului este la antipodul celei a emiţătorului. Receptorul construieşte mesajul din semnalele primite. Astfel, mesajul primit ajunge la destinaţie.” (idem, p. 22) Acest model a fost dezvoltat, de-a lungul timpului de mai mulţi teoreticieni. În acest sens, se remarcă contribuţiile lui DeFleur, Osgood şi Schram. „DeFleur a dezvoltat modelul Shannon şi Weaver într-o analiză privind corespondenţa dintre semnificaţia mesajului trimis şi a 50 celui recepţionat. El remarcă faptul că, în procesul de comunicare, „semnificaţia” este transformată în „mesaj” şi descrie felul în care emiţătorul transformă „mesajul” în „informaţie”, care, apoi, trece printr-un canal.” (ibidem) „Osgood a susţinut că modelul lui Shannon şi Weaver, conceput pentru a fi aplicat la probleme inginereşti, nu a fost niciodată destinat comunicării umane. Osgood arată că acelaşi individ poate îndeplini funcţia de emiţător şi destinatar şi ia în considerare „înţelesul” simbolurilor din mesaj” (W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 62). „Osgood a pus accent pe natura socială a comunicării, arătând că: „orice model adecvat trebuie să cuprindă cel puţin două unităţi de comunicare, o unitate sursă (vorbitorul) şi o unitate destinaţie (ascultătorul). Realizând conectarea acestor unităţi într-un singur sistem, vom obţine ceea ce numim mesaj” (C. E. Osgood, 1954 apud W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 62). Pornind de la modelul lui Shannon-Weaver şi al lui Osgood, W. Schram „nu face distincţia severă dintre comunicarea tehnică și cea netehnică... el a trecut de la un model simplu de comunicare la unul mai complicat care lua în considerare experienţa acumulată a doi indivizi ce încercau să comunice şi apoi la un model care a analizat comunicarea umană având în vedere interacţiunea între doi indivizi” (W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 63). Primul model (n.a. al lui W. Schram, din 1954) e asemănător cu cel al lui Shannon. Cel de-al doilea introduce ideea că numai acea parte din domeniul de experienţă în comun impărtăşită atât de sursa cât şi de destinaţie este cu adevărat „comunicată”. Al treilea model 51 tratează comunicarea ca pe o interacţiune în care ambele părţi codifică, interpretează, decodifică, emit şi recepționează semnalele. (idem, p. 64). 5.5.3. Modelul de simetrie a lui Newcomb Modelul acesta „ia forma unui triunghi ale cărui vârfuri reprezintă două persoane A şi B şi un obiect X din mediul lor de existenţă. Ambele persoane sunt orientate una către alta şi către X, iar comunicarea este percepută drept un proces care susţine structura relaţiei; se urmăreşte menţinerea sau îmbunătăţirea caracterului simetric al relaţiei dintre cele trei elemente prin transmiterea de informaţii despre orice schimbare şi prin facilitarea adaptării la ceea ce se întâmplă.” (D. McQuail şi S. Windahl, 2004, p. 32) În cea mai simplă formă a actului comunicării, o persoană A transmite informaţia către persoana B, despre ceva: X. Modelul presupune că orientarea (atitudinea) lui A faţă de B şi cea faţă de X sunt interdependente, cele trei constituind un sistem. Acest sistem cuprinde patru orientări: 1. Orientarea lui A către X, incluzând atât atitudinea către X ca un obiect ce trebuie abordat sau evitat (caracterizat prin semn şi intensitate), cât şi atributele cognitive (păreri şi structurare cognitivă); 2. Orientarea lui A către B exact în acelaşi sens (în scopul evitării confuziei termenilor, T. M. Newcomb (1953) vorbeşte despre atracţia pozitivă şi negativă către A sau B ca persoane şi despre atitudinea favorabilă sau nefavorabilă faţă de X); 52  3. Orientarea lui B către X; 4. Orientarea lui B către A (W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 64). 5.5.4. Modelul multifuncţional al lui Gerbner G. Gerbner a pornit de la modelul lui H. D. Lasswell, cu scopul de a schiţa un model cu o sferă de aplicabilitate mai mare. „Gerbner (1956) a realizat un model verbal care implica 10 domenii de bază din cercetarea comunicării (apud W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 67): Model verbal Zone de studiu Cineva Cercetarea comunicatorului şi a audienţei sesisează un eveniment Cercetarea şi teorie percepţiei şi reacţionează Măsurarea eficacităţii într-o situaţie Studierea aspectului fizic şi social prin anumite mijloace Investigarea canalelor, a media şi a controalelor asupra facilităţilor respective pentru a face disponibile Administrarea, distribuţia, material libertatea de acces la materiale într-o formă Structură, organizaţie, stil, model şi un context Studiul referitor la aspectul comunicativ, secvenţă transmiţând un conţinut Analiza conţinutului, studiul înţelesului cu unele consecinţe Studierea tuturor schimbărilor Tabel 1: Cele 10 domenii de bază din cercetarea comunicării (W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, pp. 67-68) Aceste 10 aspecte reprezintă doar deplasări de accent şi nu compartimente precise pentru studiul comunicării, afirmau W.J. Severin şi J.W. Tankard (2004, p. 68). În plus faţă de aceste modele, 53 de-a lungul timpului au fost dezvoltate un număr de alte modele care au mai mult sau mai puţin la bază concepţiile prezentate mai sus. „Niciun model nu poate face totul. Chiar dacă ar putea, aceasta ar fi în contradictoriu cu scopul modelului. El trebuie să fie o reprezentare simplificată a lumii reale. De aceea, selectăm modelul care slujeşte cel mai bine scopurile noastre privind problema imediată cu care ne confruntăm.” (W.J. Severin şi J.W. Tankard, 2004, p. 72) 5.6. Concluzie – este comunicarea de masă obligatorie? Comunicarea este omniprezentă, ea invadează cu repeziciune toate locurile în care viaţa socială se organizează, astfel toate instituţiile sociale încep să fie seduse de ea (B. Miège, 2000, p. 122). Printre primele instituţii care încep să o folosească se află instituţiile mici şi mijlocii, industriile audiovizuale, administraţiile publice, colectivităţile teritoriale, marile laboratoare ştiinţifice, manifestările sportive, şi la această oră, inclusiv aparatul educativ şi marile asociaţii, fără a uita organizaţiile politice care se agaţă de marketingul politic. În cartea „Societatea cucerită de comunicare”, Bernard Miège concluzionează: „E imposibil să nu comunicăm” (în en. One Can Not Not Communicate) (P. Watzlawick, J. B. Bavelas şi D. D. Jackson, 1967 apud B. Miège 2000, p. 122), citând astfel un principiu fundamental al comunicării descris de reprezentanţii Școlii de la Palo Alto. Societatea este încetul cu încetul cucerită de comunicare. Obligativitatea comunicării se apropie de aşa-zisa „lege de fier” modernă; ea reuşeşte să se impună în câţiva ani în diferite categorii de 54 actori sociali; se instalează în societăţile dezvoltate ale Occidentului, dar ridică şi semne de întrebare (legate de obligativitatea comunicării care produce efecte profund inegalitare; legate de mijloacele şi condiţiile unei comunicări alternative). Atât metodele de cercetare cât şi modelele teoretice ale comunicării de masă cu siguranţă vor continua să se dezvolte odată cu mijloacele media şi vor continua să creeze controverse în rândul cercetătorilor din acest domeniu. 55 Anexa 1 56 Anexa 2 57 58 Anexa 3 – Întrebări fundamentale privind procesul de comunicare (D. McQuail, 1999, p. 42) 59 (D. McQuail, 1999, p. 43) (D. McQuail, 1999, p. 43) 60 (D. McQuail, 1999, p. 44) 61 (D. McQuail, 1999, pp. 44-5) 62 (D. McQuail, 1999, p. 45) 63 Anexa 4 A READER'S TREASURY Pragmatics of Human Communication A Study of Interactional Patterns, Pathologies, and Paradoxes Chapter: Psychotherapy by Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, and Donald D. Jackson Published by W. W. Norton and Co/NY in 1967 A Book Review by Bobby Matherne ©2007 In the year of 1977, I began in earnest reading about psychotherapy and this was one of the first books that I read during that time. Prior to then I had read some of Eric Berne's books [Layman's Guide, Games People Play], a little Freud, a little managerial psychology, and not much else. Nothing prepared me for the vista of insights that Watzlawick and his colleagues had laid out for me in their books. There were tricks and traps set for us by the very nature of our language structures and other means of human communications. When one became aware of those tricks and traps [interactional patterns, pathologies, and paradoxes], one was better able to understand those who seem inextricably caught up in those counter- productive activities that lead them into seeking therapeutic help to escape from them. Here was my first exposure to meta-communication, or communication about communication. As you read on, I caution you that you are entering a "Meta-Zone" which, not unlike the "Twilight Zone," may leave your head swimming at times and the rest of your body trying to catch up. Enjoy the swim — you may just come out better able to handle the dizzying array of everyday communication by those unconsciously competent experts in meta-communication, those who are or should be seeking counseling for their problems. If one examines the fox population in northern Canada, one finds a four-year cycle of peaks and valleys, a situation that is unexplainable by just examining the fox population. When one expands one's purview to include the local rabbit population, one finds an inverse relationship of population between the two species, which suddenly becomes explainable since the fox population lives off of the rabbit population. Next the authors tell of a man who collapses and is rushed to a hospital. They find basically nothing wrong with the man and no reason for the collapse. Then someone informs them 64 that the man had just returned from mining copper for two years in the Andes at 15,000 feet. In the final anecdote a bearded man is observed crawling around an open meadow in circles on his hands and knees and quacking like a duck — a totally crazy behavior in anybody's book. Well, anybody but Konrad Lorentz's book, King Solomon's Ring (page 43), where he described how he went about imprinting ducklings to take him for their mother. [paraphrased from pages 19 and 20] Inside one frame, a behavior is meaningless or seemingly crazy, inside another frame, the behavior makes imminently good sense. No amount of studying the physiology of the foxes who were dying out every four years would have helped explained the cause. No amount of studying the Andes miner's physiology would have explained the cause of his collapse. No amount of studying Lorentz's mind would have explained his curious behavior in the meadow (except asking him what he was doing and why). Studying the mental structures of mental patients will often come to the same end: no answer because there is basically no difference in their mental structures from a normal person. The three examples cover the subtitles triad of interactional patterns (fox- rabbit), pathologies (man's collapse), and paradoxes (Lorentz's crawling in the meadow). On page 26 the authors invoke the concept of memory by including a story by Ross Ashby in which he was at a friend's house when a car went by. His friend's dog rushed to a corner and cringed there. The friend explained the strange behavior by saying, "He was run over by a car six months ago." The car incident was unobservable to Ashby, but the dog's behavior was. We might say the dog has a memory of the car accident, but Ashby says that memory "is a concept that the observer invokes to fill in the gap caused when part of the system is unobservable." Next topic covered is feedback and the authors give this brief description of positive and negative feedback: [page 31] Feedback is known to be either positive or negative; the latter will be