Suport Curs Drept Penal - Partea Generală (I) 2024-2025 - U.A.I.C. Iași PDF

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Facultatea de DREPT DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ (I) - SUPORT de CURS – pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ: frecvenţă redusă (I.F.R....

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Facultatea de DREPT DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ (I) - SUPORT de CURS – pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ: frecvenţă redusă (I.F.R.) Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI Conf. univ. dr. Mihai DUNEA Anul al II-lea de studii de Licenţă Semestrul I An universitar 2024-2025  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere (în principal) : 1. Prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare) - pentru forma actualizată / consolidată a Codului penal actual recomandăm a se consulta site-ul Ministerului Justiţiei, repertoriul legislativ, la adresa de internet: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/109855. 2. Prevederile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012). 3. Succinte comentarii din doctrina penală, însoţite de extrase de practică relevantă (obligatorie): decizii ale Curţii Constituţionale a României; decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii – R.I.L. / Hotărâri prealabile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – H.P. Comp. D.C.D. pen.). Cuvântul autorilor Suportul de curs reprezintă doar o sinteză a teoriei penale, conform reglementării cuprinse cu precădere în Partea generală a Codului penal actual, adresându-se exclusiv studenţilor din anul al II-lea, studii de Licenţă, Învăţământ cu Frecvenţă Redusă (I.F.R.), de la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fiind un îndrumar practic, conceput ca un instrument util în fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de instituţii cu apartenență (în principal) la instituția fundamentală a infracțiunii. Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia care urmează a constitui obiectul evaluării studenţilor de la I.F.R. în sesiunea de la finalul primului semestru de studiu din anul universitar 2024- 2025. Ca atare, suportul de curs este centrat în special pe expunerea materiei interesând dispoziţiile cuprinse în Titlul II din Partea generală a Codului penal (corespunzător Capitolelor I-VI din acest Titlu), fiind doar succint tratate comentariile referitoare la reglementarea corespunzătoare Titlului I din Partea generală a Codului penal - „Legea penală şi limitele ei de aplicare” (ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că această parte a materiei nu prezintă importanţă pentru studiu; prin urmare, se impune cu necesitate parcurgerea de către studenți a doctrinei de specialitate și în această materie, în cadrul activității de studiu individual). De asemenea, sunt foarte succint indicate unele aspecte legate de noțiunile introductive în materia dreptului penal (pornind de la premisa însușirii cunoștințelor juridice de bază încă de la nivelul anului I de studii universitare de Licență; se impune cu necesitate, prin urmare, parcurgerea / reluarea doctrinei de specialitate în această materie, pentru surprinderea particularităților în domeniul de referință al dreptului penal). În ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, suportul de curs include, corespunzător raportării acestui domeniu la instituțiile cu apartenență la instituția fundamentală a infracțiunii, unele extrase de practică penală relevantă – decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii Constituţionale a României privind probleme de aplicare în timp a legii penale (ex.: Dec. CCR nr. 265/2014). De asemenea, suportul de curs include unele elemente de doctrină privitoare la: anumite elementele constitutive ale conținutului infracțiunii; actele preparatorii; infracțiunea – fapt consumat / epuizat; unele forme de manifestare a unității infracționale naturale / legale; persoana fizică - infractor major. În ceea ce privește persoana juridică, menționăm că s-a tratat cu predilecție instituția recidivei, într-o expunere paralelă cu reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice; condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, regimul de sancționare incident în privința acesteia, particularități la nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală / executarea pedepsei / consecințele condamnării persoanei juridice urmează a fi regăsite în cadrul suportului de curs corespunzător semestrului al II-lea. De altfel, avertizăm asupra faptului că întreaga problematică vizând aspecte antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către subiectul activ - persoană juridică urmează a face obiectul studiului și al evaluării în semestrul al II-lea de studiu. Suportul de curs reprezintă un apendice care completează dezbaterile şi prezentarea materiei de la întâlnirile de studiu (seminar) desfăşurate, pe parcursul semestrului I, cu studenţii, cuprinzând – ca anexe – şi unele fişe de lucru furnizate şi analizate cu ocazia acestor întâlniri. Reiterăm observația că prezentul suport de curs include și unele extrase de practică penală relevantă (sub rezerva modificărilor / completărilor anunțate în domeniul dreptului penal, după cum și a posibilității intervenirii unor noi decizii obligatorii). Totodată, suportul de curs vizează fixarea aspectelor teoretice principale ale materiei, dar – în mod necesar – după parcurgerea prealabilă a doctrinei recomandate, sau a oricărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografică, din cele disponibile potrivit ofertei generoase existente pe piaţă. Important:Comentariile cuprinse în suportul de curs asigură un minim de cunoștințe din domeniul de referință. Pregătirea individuală nu trebuie limitată doar la parcurgerea prezentului material, sens în care recomandăm a se vedea programa analitică și reperele bibliografice acolo indicate!Astfel, avertizăm că stăpânirea (doar) a informațiilor aferente prezentării materiei din suportul de curs poate, în cel mai bun caz, să conducă la obținerea unei note minime de promovare a disciplinei, în urma evaluării finale corespunzătoare de la finalul semestrului I. 2  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea CUPRINS Informații de natură organizațional-administrativă………….........………………….….........................…p.4 I. Noţiuni generale privind dreptul penal [Unitatea nr. 1 de studiu individual/activitate de autoinstruire]....................p.6 II. Legea penală şi limitele ei de aplicare [Unitatea nr.2 de S.I./A.I.].........................................................................p.9 III. Teoria generală a infracțiunii....................................................................................................................p.19 III.1. Definiția infracțiunii. Trăsături esențiale [Unitatea nr.3 de S.I./A.I.].…................................................p.20 Preliminarii ……………………………………...………………………….………………………...p.20 III.1.1.Tipicitatea. Înțelesul noțiunii de tipicitate …………………………………………………...…...p.20 III.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) ………………………………………………...….....p.22 III.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea) ………………………………………...…………….....p.22 III.2. Conținutul infracțiunii [Unitatea nr. 4 şi 5 de S.I. / A.I.]………..…………...........................…..............p.25 Preliminarii [Unitatea nr. 4de S.I./A.I.]………...……………....……..………......................................….p.25 III.2.1. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea conţinuturilor de infracţiuni …………………………………..……………………...…………………….………….p.26 III.2.2. Elementele analitice ale infracţiunii……………….....……….....……….…………..…..………p.26 III.2.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii ………………………………………….…..…………...….….p.27 III.2.4. Latura obiectivă a infracțiunii……………………………….……………………….………….p.29 III.2.4.1. Elementul material..................................................................................................................p.29 III.2.4.2. Urmarea imediată...................................................................................................................p.30 III.2.4.3. Legătura de cauzalitate [Unitatea nr.5 de S.I./A.I.].......................................................................p.31 III.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective............................................................................p.31 III.2.5. Latura subiectivă a infracțiunii………………………...….………...………….…...…….…….p.32 III.3. Cauzele generale de excludere a infracțiunii [Unitatea nr. 6 şi 7 de S.I. / A.I.]........................................p.36 Preliminarii [Unitatea nr.6 de S.I./A.I.].………...……………....….…..…............................................p.36 III.3.1. Cauzele justificative…………………………………………….…………………………..…….p.37 III.3.2. Cauzele de neimputabilitate [Unitatea nr.7 de S.I./A.I.].………...………….......................................p.41 III.4. Formele infracțiunii intenționate [Unitatea nr.8 de S.I./A.I.].……….............................................…....p.48 Preliminarii ………………………………...………………………….……….………………….p.48 III.4.1. Tentativa…………….....…………………………….……………………….……………….….p.51 III.4.2. Actele de pregătire……………………......…………….……..……….….………...............……p.58 III.5. Unitatea de infracțiune [Unitatea nr. 9 şi 10 de S.I. / A.I.].................................................................p.60 Preliminarii [Unitatea nr.9 de S.I./A.I.]………...…………….................…...........…..…......................p.60 III.5.1. Unitatea infracțională naturală…………………………………………….…………………….p.61 III.5.2. Unitatea infracțională legală [Unitatea nr.10 de S.I./A.I.]………...….…...........................................p.64 III.6. Pluralitatea de infracțiuni [Unitatea nr. 11 şi 12 de S.I. / A.I.]...................................................................p.72 Preliminarii [Unitatea nr.11 de S.I./A.I.]………...……………....….…..….................................................p.72 III.6.1. Concursul de infracțiuni…………………………………………….………………………..…..p.74 III.6.2. Recidiva…………………………………...……………………………….……………….…….p.80 III.6.2.1. Introducere. Forme (clasificări)..............................................................................................p.80 III.6.2.2. Recidiva în cazul persoanei fizice (majore) [Unitatea nr.12 de S.I./A.I.]......................................p.82 III.6.2.3. Recidiva în cazul persoanei juridice.......................................................................................p.85 III.6.3. Pluralitatea intermediară de infracțiuni …...……………………………..…………….……….p.87 III.7. Participația penală [Unitatea nr. 13 şi 14 de S.I. / A.I.].………….................…........................................p.92 Preliminarii [Unitatea nr.13 de S.I./A.I.]………...……………............................….....…...........................p.92 III.7.1. Autorul și participanții……………………………..…………….…………………………...….p.93 III.7.2. Pedeapsa în cazul participanților…...……….......………………….……………………...…….p.96 III.7.3. Regimul circumstanţelor personale / reale în materia participaţiei [Unitatea nr.14 de S.I./A.I.]........p.97 III.7.4. Cauza de impunitate / nepedepsire: Împiedicarea săvârşirii infracţiunii…………………..…..…..p.98 III.7.5. Participația improprie…………………………………...………………………………………………...p.98 Anexă – Fișe de lucru …………………………………………………………………………………….…p.101 Bibliografie ……………………………………………………………………….…………………..…...…p.120 3  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 Informații generale despre curs Titlul disciplinei: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (I) Tipul disciplinei (impusă, opțională, facultativă): IMPUSĂ (obligatorie) Informații despre coordonatorul de disciplină Nume și titlu științific: Conf. univ. dr. MARIA-IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI Contact e-mail: [email protected] Program consultații: după întâlnirile didactice (de seminar) – a se consulta programarea afișată pe site-ul Facultății Condiționări și cunoștințe pre-rechizite Înscrierea la curs este condiționată de parcurgerea (și – în mod ideal – de promovarea) disciplinelor studiate în anul I (cursuri de Licență în Drept): Teoria generală a dreptului / Drept constituțional. Obiectivele disciplinei Obiectivul general - Dobândirea şi aprofundarea de cunoştinţe specifice. - Însuşirea capacităţii de recunoaştere / identificare / prezentare / expunere a cunoştinţelor dobândite, prin raportare la situaţii teoretice dar şi exemple de tip practic (speţe). - Dobândirea unui limbaj tehnico-juridic (de specialitate) corespunzător. - Dezvoltarea capacităţii de soluţionare a unor probleme specifice concrete, prin selectarea, coroborarea şi aplicarea bagajului informaţional de cunoştinţe, abilităţi şi competenţe dobândite în domeniul juridico-penal şi în domeniile conexe acestuia. - Însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de specialitate privind instituţiile fundamentale de drept penal - infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunile de drept penal - şi instituţiile corespunzătoare acestora, prin prezentarea de probleme curente, de factură teoretică şi practică. Obiectivele specifice La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să: ▪ Explice în ce constau instituțiile fundamentale ale dreptului penal și instituțiile de ramură subordonate acestora. ▪ Descrie modul în care funcționează (din punct de vedere teoretic, dar și cu aplicabilitate practică) mecanismele care asigură funcționalitatea instituțiilor dreptului penal (parte generală), fiind capabili să le exemplifice, prin intermediul ilustrării unor situații faptice (spețe), raportate la diverse norme de incriminare. ▪ Utilizeze corespunzător terminologia juridico-penală de specialitate, precum și să utilizeze dispozițiile legale în vigoare, cunoștințele dezvoltate în doctrina de specialitate și jurisprudența obligatorie în domeniu, pentru a soluționa diverse situații practice (spețe), ori subiecte teoretice de evaluare (grile, subiecte de sinteză ori de analiză etc.). ▪ Analizeze un text normativ în domeniul juridico-penal, identificând corect toate elementele componente ale acestuia, mesajul transmis, sancțiunea incidentă în ipoteza nerespectării sale, cu reținerea capacității de a-l interpreta, inclusiv prin corelare cu alte dispoziții legale. ▪ Calculeze impactul produs, în practică, ca urmare a unei potențiale modificări normative expres indicate, precum și să calculeze consecințele juridice care ar decurge, în sarcina unui anume subiect de drept, în eventualitatea nerespectării anumitor dispoziții legale, în situații faptice anume determinate. Competenţe profesionale C1. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice de identificare / recunoaştere / înţelegere / descifrare / analiză / soluţionare a problemelor specifice domeniului juridico-penal. C2.Cunoaşterea legislaţiei româneşti în materie de drept penal – parte generală; înţelegerea prevederilor legale în domeniu, pătrunderea configurării şi modului de funcţionare a instituţiilor specifice. C3.Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridico-penale din dreptul naţional corespunzător legislaţiei actuale (şi – sub anumite aspecte – a instituţiilor teoretice penale, la un nivel general de drept comparat). C4.Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor referitoare la o problemă concretă de drept penal – partea generală. C5.Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridico-penale, în încadrarea lor corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor efectivă, eficientă şi argumentată în mod rezonabil (satisfăcător). C6.Dobândirea aptitudinii de asimilare dinamică a transformărilor legislative și doctrinar-jurisprudențiale care pot surveni pe parcursul studiilor (precum și ulterior), prin formarea flexibilității în înțelegerea, stăpânirea și interpretarea contextuală a informațiilor specifice materiei. Competenţe transversale CT1.Realizarea sarcinilor curriculare / profesionale (studențești, academice) în mod eficient şi responsabil, cu respectarea regulilor ştiinţifice şi deontologice specifice domeniului. CT2. Evidenţierea abilităţilor de rezolvare eficientă a unor probleme specifice, atât în mod individual, cât şi prin probarea abilităţilor de efort integrat în cadrul unui colectiv. 4  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea CT3. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate). CT4. Întrebuinţarea noţiunilor, cunoştinţelor şi mecanismelor de relaţionare normală în mediul social, a interferenţelor dintre cunoştinţele de ordin general şi cele cu specific socio-uman (spirit civic, cultură filosofică, informaţii de natură istorică etc.) pentru explicarea, înţelegerea, pătrunderea, asimilarea informaţiei referitoare la mecanismele de funcţionare şi fundamentul unor instituţii juridico-penale, precum şi pentru soluţionarea rezonabilă şi adecvată a unor tipuri de situaţii de fapt cu un grad sporit de relativitate. CT5. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare, de informare şi de formare profesională asistată, atât în limba română, cât şi într-o limbă străină de circulaţie internaţională (capacitatea de a apela la resurse şi materiale în format electronic: legislaţie, jurisprudenţă, dispoziţii de drept comparat etc.) Programarea conţinutului activităţilor I. Activitate de autoinstruire prin materiale specifice ID/IFR (în special pe baza suprotului de curs prezent și a materialelor bibliografice recomnadate) 1. Generalităţi privind dreptul penal – ramură de drept public – 2 ore 2. Legea penală şi limitele ei de aplicare – 2 ore 3. Infracţiunea - teoria generală a infracţiunii – 2 ore 4. Infracţiunea – conţinutul infracţiunii (partea 1: prezentare generală; condiții preexistente; latura obiectivă 1) – 2 ore 5. Infracţiunea – conţinutul infracţiunii (partea a 2-a: latura obiectivă 2 și latura subiectivă) – 2 ore 6. Infracţiunea – cauzele generale de excludere a infracţiunii (partea 1: trăsături esențiale și generalități; cauzele justificative) – 2 ore 7. Infracţiunea – cauzele generale de excludere a infracţiunii (partea a 2-a: cauze de neimputabilitate) – 2 ore 8. Formele infracţiunii după etapele de desfăşurare ale iter crimis – 2 ore 9. Unitatea infracţională (partea 1: prezentare generală; unitatea infracțională naturală) – 2 ore 10. Unitatea infracţională (partea a 2-a: unitatea infracțională legală) – 2 ore 11. Pluralitatea de infracţiuni (partea 1: prezentare generală; concursul de infracțiuni; recidiva 1) – 2 ore 12. Pluralitatea de infracţiuni (partea a 2-a: recidiva 2; pluralitatea intermediară de infracțiuni) – 2 ore 13. Pluralitatea de făptuitori (partea 1: prezentare generală; participația proprie 1) – 2 ore 14. Pluralitatea de făptuitori (partea a 2-a: participația proprie 2; participația improprie) - 2 ore II. Seminar (faţă în faţă) 1. Introducere în studiul disciplinei – 2 ore 2. Noţiuni introductive în dreptul penal – 2 ore 3. Legea penală şi limitele ei de aplicare (partea 1: prezentare generală; aplicarea legii penale în timp) – 2 ore 4. Legea penală şi limitele ei de aplicare (partea a 2-a: aplicarea legii penale în spațiu) – 2 ore 5. Infracţiunea - teoria generală a infracţiunii (trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; cauzele de excludere a infracţiunii) – 2 ore 6. Infracţiunea – conţinutul infracţiunii(partea 1: prezentare generală; condiții preexistente; latura obiectivă 1) – 2 ore 7. Infracţiunea – conţinutul infracţiunii(partea a 2-a: latura obiectivă 2 și latura subiectivă) – 2 ore 8. Formele infracţiunii intenţionate după etapele de desfăşurare ale iter crimis (partea 1: prezentare generală actele de pregătire; tentativa 1)– 2 ore 9. Formele infracţiunii intenţionate după etapele de desfăşurare ale iter crimis (partea a 2-a: tentativa 2; consumarea; epuizarea) – 2 ore 10. Unitatea infracţională: unitatea naturală – 2 ore 11. Unitatea infracţională: unitatea legală – 2 ore 12. Pluralitatea de infracţiuni(partea 1: prezentare generală; concursul de infracțiuni; recidiva 1) – 2 ore 13. Pluralitatea de infracţiuni (partea a 2-a: recidiva 2; pluralitatea intermediară de infracțiuni) – 2 ore 14. Autorul şi participanţii. Recapitulare. Chestiuni administrative anterior sesiunii – 2 ore Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs 1 (unu) / V (verificare) Metodele și instrumentele de evaluare Evaluarea finală – examen scris: 50% Evaluare formativă continuă: 50% 5  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 Unitatea (activitatea / tema) nr. 1 de studiu individual / de autoinstruire I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL OBIECTIVE: - Fixarea unor noţiuni generale privind materia juridico-penală, pornind de la definiţia dreptului penal, obiectul şi caracterele acestuia; - Însuşirea limbajului de specialitate şi a noţiunilor de bază în materie penală; - Prezentarea instituţiilor fundamentale şi a principiilor fundamentale ce stau la baza întregii reglementări. I.1. Noţiunea dreptului penal În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public – reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme care determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora. Ca instrument principal al politicii penale, dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale esenţiale pentru existenta unei societăţi împotriva fenomenului infracţional, ceea ce relevă necesitatea reglementării juridico-penale. I.2. Obiectul şi caracterele dreptului penal Dreptul penal reprezintă o ramură autonomă de drept, având un obiect propriu de reglementare şi consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce guvernează întreaga reglementare penală privitoare la instituţiile fundamentale – infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Obiectul dreptului penal – reprezentat de relaţiile de apărare socială, ca relaţii de prevenire şi combatere a criminalităţii – are un caracter complex, relaţiile sociale manifestându-se, pe de o parte, ca relaţii de conformare (cooperare) stabilite între stat şi destinatarii normelor penale – ce se nasc de la data intrării în vigoare a legii penale -, constând în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită, prin abţinerea de la săvârşirea faptelor incriminate şi în obligaţia ce revine destinatarilor legii penale de a adopta conduita impusă; pe de altă parte, ca relaţii de conflict (represive) – ce se nasc la data şi cu ocazia comiterii faptelor ce constituie infracţiuni -, constând în dreptul statului de a trage la răspundere penală şi de a aplica sancţiuni şi, respectiv, obligaţia persoanei vinovate de comiterea infracţiunii de a suporta consecinţele faptei sale. Prin specificul reglementărilor sale, dreptul penal aparţine dreptului public, instituind raporturi de putere în care partea dominantă este întotdeauna statul, atât în relaţiile de conformare (prin elaborarea normelor penale ce impun o anumită conduită), cât şi în cele de conflict (în procesul aplicării legii penale prin intermediul organelor competente, în vederea tragerii la răspundere penală şi aplicării sancţiunilor). Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept, dreptul penal – ramură de sine-stătătoare cu un caracter autonom – interferează, având strânse legături cu alte ramuri de drept public (dreptul constituţional, dreptul procesual penal, dreptul execuţional penal, dreptul financiar ş.a.). Reţinem legătura îndeaproape realizată cu dreptul procesual penal, legătură evidentă atâta timp cât, prin normele penale sunt consacrate faptele ce constituie infracţiuni şi ansamblul sancţiunilor corespunzătoare, iar prin normele procesual penale reglementându-se procedura de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. Interdependenţa celor două ramuri autonome de drept – drept penal material şi procesual – rezidă şi în scopul comun urmărit. Scopul procesului penal priveşte constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în sprijinul respectării legilor. Dreptul penal prezintă legături şi cu ramuri de drept privat (dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.) prin ocrotirea penală a faptelor grave pentru relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare a acestor ramuri de drept. Dreptul penal are şi un caracter unitar, unitate care este pusă în evidenţă de unitatea principiilor ce reglementează materia penală. Sub aspectul structurii sale, dreptul penal – reprezentat printr-un ansamblu de norme juridico-penale – se divide în drept penal – parte generală şi drept penal – parte specială, urmând de altfel şi împărţirea Codului penal în două părţi – partea generală şi partea specială. Normele penale generale îşi au sediul, de regulă, în partea generală a Codului penal, reglementând instituţiile fundamentale – infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Normele speciale - cu sediul în partea specială a Codului penal 6  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd faptele ce constituie infracţiuni şi pedepsele corespunzătoare acestora. Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune, între cele două categorii de norme penale – generale şi speciale – existând o interdependenţă, normele generale aplicându-se numai prin intermediul normelor speciale, iar acestea din urmă, la rândul lor, completându-se de către cele generale, numai dacă prin dispoziţiile speciale nu se derogă de la cele generale. I.3. Instituţiile fundamentale de drept penal Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea determinând răspunderea penală şi sancţiunea penală. Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al Părţii generale a Codului penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. 15-17), cauzele justificative (art. 18-22),cauzele de neimputabilitate (art. 23-31), tentativa (art. 32-34), unitatea și pluralitatea de infracțiuni (art. 25-45),autorul și participanții (art. 46-52). Legea penală cuprinde dispoziţii exprese privitoare la răspunderea penală în art. 15 alin. 2 potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale şi corespunzător Titlului VII al Părţii generale a Codului penal unde sunt reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile şi împăcarea). Ansamblul sancţiunilor de drept penal este format din trei categorii de sancţiuni: pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă. Codul penal actual a creat un cadru legal amplu în Titlul III al Părţii generale intitulat „Pedepsele” (art. 53-106), incluzând dispoziţii privitoare la categoriile pedepselor (art. 53-55), pedepsele principale aplicabile persoanei fizice (art. 56-64), pedepsele accesorii și complementare aplicabile persoanei fizice (art. 65-70), calculul duratei pedepselor (71-73), individualizarea pedepselor (art. 74-106). Reglementarea condiţiilor răspunderii penale a persoanei juridice (Titlul VI din Partea generală a C. pen., art. 135-151) a condus la diferenţierea / diversificarea pedepselor aplicabile persoanelor implicate în comiterea de infracţiuni. După cum se prevede expres, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Anterior anului 2006, în România se consacra (ca regulă) exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice; drept urmare, cadrul general actual al pedepselor cuprinde atât categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanelor fizice cât şi cele care se aplică persoanelor juridice. Reglementări privitoare la pedeapsă sunt incluse şi în Titlul VIII din Partea generală a Codului penal, potrivit art. 160-164, cu referire la cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (graţierea şi prescripţia executării pedepsei). În cadrul Titlului V din Partea generală a Codului penal, denumit „Minoritatea” (art. 113-134) sunt prevăzute (ca sancţiuni penale aplicabile exclusiv infractorilor minori) măsurile educative,acestea fiind, după caz, neprivative de libertate (stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârșit de săptămână; asistarea zilnică) sau privative de libertate (internarea într-un centru de educativ; internarea într-un centru de detenție). Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Titlul IV al Părții generale a Codului penal (art. 107-112¹) acestea fiind: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii; confiscarea specială; confiscarea extinsă). I.4. Principiile fundamentale de drept penal Principiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări juridico-penale şi sunt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal. Legea formulează expres principiile legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal potrivit art. 1 și 2 C. pen. Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal reprezintă, în aprecierea doctrinei, principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal, adresându-se atât legiuitorului cât şi instanţelor judecătoreşti cărora le impune drepturi, obligaţii şi limite specifice. De reţinut că i se impune legiuitorului prevederea faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor corespunzătoare, prin elaborarea unor texte de lege clare, complete şi precise; în aplicarea legii penale, instanţa trebuie să determine o încadrare juridică corectă a faptei comise care să corespundă modelului legal şi să dispună, prin individualizare, sancţiunea corespunzătoare. Art. 15 alin.2 C. pen. înscrie principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea 7  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 acestora în calitate de coautor, instigator sau complice (art. 174 C. pen.). Principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii penale implică angajarea răspunderii penale doar de către persoana ce a comis infracţiunea sau a participat la săvârșirea acesteia, persoană obligată a suporta consecinţele directe şi indirecte ale faptei penale săvârşite, prin executarea sancţiunii penale aplicate. Prin consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice nu se contravine acestui principiu, căci eventualele consecințe produse asupra unor persoane fizice inocente din structura persoanei juridice infractoare, ca efect al angajării răspunderii penale a acesteia din urmă (diminuări salariale; pierderea locului de muncă etc.), nu sunt consecințe directe / nemijlocite ale angajării răspunderii penale. Un alt principiu fundamental al dreptului penal este cel al individualizării sancţiunilor de drept penal, principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii penale / de drept penal în funcţie de gravitatea faptei și de periculozitatea persoanei ce a comis-o, precum şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii / faptei prevăzute de legea penală. Individualizarea cunoaşte trei forme, în funcţie de etapa în care se realizează (și de organul ce o realizează): legală, judiciară și administrativă = execuțională. Individualizarea legală este opera legiuitorului, care determină ansamblul sancţiunilor de drept penal, cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de pedepse), al măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă, prevede împrejurările de agravare sau atenuare a răspunderii penale etc. Individualizarea judiciară o realizează instanţa de judecată (instanța penală), care, la stabilirea şi aplicarea pedepsei (conform art. 74 C. pen.) ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei, expres prevăzute de lege. Individualizarea administrativă / execuțională se realizează în etapa de executare a sancțiunii penale definitiv aplicate, putând fi îndeplinită de către organe de natură administrativă (de la locul de deținere), precum și de către instanța de judecată, potrivit competențelor legal stabilite în sarcina acestora. În această etapă se poate decide, de pildă, regimul de executare a sancțiunii privative de libertate, trecerea dintr-un regim de executare în altul în funcție (și) de conduita condamnatului în cursul executării sancțiunii penale, restrângerea sau lărgirea unor drepturi / libertăți în cursul executării (numărul de pachete care pot fi primite de către cei condamnați, numărul de vizite permise etc.). Se pot reţine şi alte principii fundamentale de drept penal, dintre care enumerăm: principiul egalităţii în faţa legii penale, principiul umanismului dreptului penal ș.a. Acestea sunt principii fundamentale (şi) în dreptul penal, căci ele guvernează, de altfel, întregul sistem de drept românesc (au valoare constituțională, reflectată și în materie juridico-penală). I.5. Izvoarele dreptului penal Noțiunea de izvor al dreptului penal semnifică sursele formale prin care sunt create și instituite regulile juridice care dau conținut acestei ramuri de drept național. Conform art. 173 C. pen., se dispune că „Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”. Acest text este în deplină corespondență cu dispozițiile din art. 73 alin. 3 lit. h) și i) din Constituția României (revizuită), conform cărora este limitat reglementării (doar) prin lege organică domeniul dreptului penal; de asemenea, corespondența este respectată și în raport de art. 115 (alin. 5) din Constituție, conform căruia ordonanțele de urgență ale Guvernului pot reglementa și în domeniul rezervat legilor organice. Prin legi organice și ordonanțe de urgență ale Guvernului legiuitorul penal poate îndeplini oricare dintre următoarele trei tipuri de operațiuni normative în domeniul penal: introducerea în vigoare a unor dispoziții (inclusiv incriminarea unor fapte = prevederea lor ca infracțiuni); modificarea / completarea / interpretarea legală a unor dispoziții penale preexistente; scoaterea din vigoare (prin abrogare) a unor dispoziții penale preexistente (inclusiv dezincriminarea unor fapte). Prin urmare, legile organice și ordonanțele de urgență ale Guvernului pot fi apreciate drept izvoare propriu-zise (cu efecte depline) de drept penal. Este de reținut că, în momentul de față, o parte a doctrinei de specialitate în materie penală enumeră și unele tipuri de hotărâri jurisdicționale drept izvoare de drept penal. Este vorba despre așa-numita jurisprudență națională obligatorie, formată din deciziile Curții Constituționale a României = C.C.R. (cele de admitere a unor excepții de neconstituționalitate și cele care conțin clauze de interpretare obligatorie a unor norme juridice penale) și din unele decizii ale instanţei supreme (deciziile pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii = R.I.L. și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală = H.P.). Într-adevăr, prin asemenea decizii se poate efectua o interpretare obligatorie a unor norme penale, într-un anumit sens (obligatoriu pentru instanțe – cazul R.I.L.-urilor și al H.P.-urilor – respectiv general obligatoriu – cazul deciziilor C.C.R.). Prin deciziile C.C.R. se poate ajunge și la scoaterea din vigoare a unor dispoziții ale legii penale (cele constatate neconstituționale - a se vedea şi dispoziţiile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 187/2012, de punere în aplicare a Codului penal [potrivit modificărilor şi completărilor operate prin Legea nr. 200/2023]). Prin urmare, s-ar putea acredita pentru aceste hotărâri denumirea de izvoare derivate (cu efecte parțiale) de drept penal. 8  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea Unitatea (activitatea / tema) nr. 2 de studiu individual / de autoinstruire II. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE OBIECTIVE: - Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a conceptului de lege penală; - Însuşirea de către studenţi a principiilor de aplicare a legii penale în timp; - Însuşirea de către studenţi a principiilor de aplicare a legii penale în spațiu. II.1. Norma penală și legea penală Principalul izvor de drept penal este Codul penal, ca lege organică, generală şi cu durată nedeterminată în timp. Codul penal actual (Legea nr. 286/20009) a intrat în vigoare la data de 1.02.2014. Codul penal este structurat pe două părţi: - Partea generală conţine norme generale (grupate în zece titluri), instituind dispoziţii privitoare la legea penală şi limitele ei de aplicare, reglementând instituţiile fundamentale ale dreptului penal (infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile de drept penal) şi instituţiile funcționale privitoare la acestea, explicând semnificația specifică a unor termeni și expresii în accepțiune penale ș.a. - Partea specială cuprinde norme de incriminare, materie sistematizată pe un număr de doisprezece titluri, respectiv tot atâtea grupe de infracţiuni (de pildă: infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiţiei ş.a.). În afara Codului penal – cea mai importantă lege penală – există şi legi speciale cu dispoziţii penale care reglementează un anumit domeniu de activitate, cuprinzând şi norme penale prin care sunt incriminate unele fapte periculoase ce se pot comite în domeniul respectiv. Doctrina evidenţiază mai multe categorii de legi care cuprind dispoziţii penale, în funcţie de anumite criterii de clasificare. Amintim clasificarea după durată, în legi penale permanente şi temporare. Legea temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o, distincţie necesară deoarece legea temporară se aplică şi după ieşirea ei din vigoare pentru infracţiunile comise sub imperiul acesteia [a se vedea ultraactivitatea legii penale în materia aplicării legii penale în timp]. În ceea ce privește norma penală, ca element normativ de bază al dreptului penal, aceasta poate fi generală (sfera sa de aplicabilitate fiind foarte largă) sau specială (cu sferă de aplicabilitate restrânsă la anumite situații punctuale, determinate). Ca regulă, normele penale generale (aparținând părții generale a dreptului penal) sunt cuprinse, în majoritatea lor, în Partea generală a Codului penal, putând fi cuprinse însă și unele legi complinitoare (precum normele din Legea nr. 546/2002, privind grațierea și procedura acordării grațierii). Aceste norme au o structură internă atipică (nu conțin toate cele trei elemente clasice de structură internă specifice normelor juridice: ipoteză, dispoziție și sancțiune), rolul lor fiind de a oferi definiții, de a crea instituții cu aplicabilitate largă – generală, de a institui de condiții de existență / reținere a acestor instituții (ex.: tentativă, recidivă etc.), de a reglementa împrejurările în care se poate acorda beneficiul unor instituții de drept penal și procedura funcționării lor (ex.: liberarea condiționată, grațierea etc.) ș.a. De principiu, normele penale speciale (aparținând părții speciale a dreptului penal) sunt cuprinse fie în Partea specială a Codului penal, fie în legi penale speciale (sau legi nepenale care conțin și unele reglementări penale). În majoritatea lor, acestea sunt norme de incriminare (dispoziții legale prin care legiuitorul prevede / descrie = interzice anumite tipuri de fapte ca forme de ilicit penal = infracțiuni); prin unele norme penale speciale se instituie uneori și definiții punctuale ale unor concepte (termeni / sintagme), fără vocația generalității (ex.: definiția dezastrului în raport de infracțiunea de distrugere calificată – art. 254 alin. 2 C. pen.). Doctrina este polarizată în ceea ce privește problema caracterului tipic (tripartit / trihotomic) sau atipic (bipartit / dihotomic) al normelor de incriminare. Într-o opinie (specifică mai puțin penaliștilor, întâlnită mai ales în unele lucrări de teoria generală a dreptului) se apreciază că normele penale speciale cuprind doar dispoziție și sancțiune, în timp ce potrivit unui alt punct de vedere (majoritar în rândul autorilor specializați în materia dreptului penal – partea generală) se consideră că și normele penale speciale de incriminare conțin toate cele trei elemente tipice de structură internă ale unei norme juridice, cu specificul că ipoteza este uneori subînțeleasă (generică). În ambele opinii, se subliniază un aspect caracteristic al dispoziției normelor de incriminare, anume: dispoziția nu este direct exprimată de legiuitor, ci se deduce prin utilizarea procedeului de interpretare per a contrario a prevederii legale exprese (de exemplu, în cazul omorului – art. 188 C. pen. – din faptul că se dispune că uciderea unei persoane se pedepsește reiese, per a contrario, că ceea ce solicită legiuitorul destinatarilor legii penale = dispoziția este:să nu ucizi!). 9  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 II.2. Aplicarea legii penale în timp. Principii Cadrul legal al aplicării legii penale în timp este configurat de art. 3 - 7 C. pen. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de următoarele principii: activitatea legii penale – implicând corolarul neretroactivității legii penale(ca regulă) – principiu de bază în materie; ipotezele de excepție, vizând cazurile de retroactivitatea legii penale: situația dezincriminării și a legii penale mai favorabile (intervenită fie anterior, fie posterior rămâneri definitive a unei hotărâri judecătorești penale); ipotezele de ultraactivitate a legii penale: situația legii temporare şi a legii penale mai favorabile (intervenită anterior rămâneri definitive a unei hotărâri judecătorești penale). De precizat că în această materie, un principiu specific al aplicării legii penale în timp este acela al aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), corespunzător prevederii din art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit căreia „Legea dispune numai pentru viitor(per a contrario, ea nu retroactivează – s.n.), cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”! În Codul penal, această dispoziţie constituţională este dezvoltată prin prevederile specifice cuprinse în art. 5 şi 6 ale legii penale generale. Principiul activităţii legii penale este consacrat expres în art. 3 C. pen. potrivit căruia „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”. Cu alte cuvinte, legea penală are incidentă în privinţa infracţiunilor săvârşite pe durata ei de aplicare activă, aşadar între momentul intrării sale în vigoare şi până la ieşirea ei din vigoare. De regulă, intrarea în vigoare a legii penale are loc la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei (art. 78 din Constituţia României). Ieşirea din vigoare a unor dispoziţii ale legii penale are loc prin diferite moduri: prin abrogare legii (totală sau parţială; expresă sau tacită); prin modificarea legii(modalitate la care se recurge frecvent); prin ajungerea legii la termen sau prin dispariţia condiţiilor care au impus adoptarea legii (în cazul legii temporare); prin declararea neconstituţionalităţii legii (a unor prevederi legale), de către Curtea Constituţională a României, fără ca legiuitorul să reacţioneze corespunzător, prin punerea legii (a dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate a fost constatată) în acord cu decizia C.C.R., în termenul legal (45 de zile de la data publicării în M. Of. a deciziei C.C.R.). Pentru a se reţine aplicarea legii penale în baza principiului activităţii, se impune, aşadar, ca atât momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi data judecării definitive a cauzei privind-o, pe aceasta să aibă loc în perioada activităţii uneia şi aceleiaşi legi penale (dispoziţii penale). În legătură cu această regulă, se impune determinarea datei la care o infracţiune se apreciază a fi fost săvârşită. Această chestiune nu ridică probleme deosebite în cazul infracţiunilor instantanee (sau de moment), care se consideră săvârşite, ca regulă, la momentul în care s-a produs urmarea imediată (consecinţa lor); spre exemplu, dacă o persoană împuşcă victima, iar aceasta decedează imediat consecutiv actului de ucidere (sau la scurt timp ulterior, de pildă, pe parcursul aceleiaşi zile), data la care se consideră săvârşită infracţiunea de omor este aceea la care victima, fiind împuşcată, a decedat. În ceea ce priveşte situaţia aşa-numitelor infracţiuni de durată (infracţiunile continue, cele continuate, cele de obicei şi cele progresive – a se vedea materia unităţii de infracţiuni pentru prezentarea acestora – s.n.), acestea prezintă un moment al consumării (data la care sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii, necesare pentru tragerea la răspundere penală a infractorului) şi un moment ulterior, al epuizării (data la care încetează activitatea infracţională sau la care ia sfârşit procesul de amplificare a rezultatului infracţional); prin urmare, se ridică problema stabilirii la care dintre aceste două momente se poate aprecia, din punct de vedere juridic, ca fiind săvârşită o asemenea infracţiune (de durată). Codul penal actual reglementează expres această chestiune, în mod indirect, prin dispoziţii cuprinse în materia prescripţiei răspunderii penale. Astfel, în conformitate cu art. 154 alin. 2 C. pen., reiese că o infracţiune continuă, continuată şi de obicei se consideră săvârşită la data epuizării, în timp ce o infracţiune progresivă se apreciază săvârşită la data epuizării. După cum s-a arătat, deşi legea formulează expres principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal (art. 1 şi 2 C. pen.), doctrina vine şi ea în completarea textelor legale, subliniind necesitatea anteriorităţii legii penale în raport cu momentul săvârşirii faptei incriminate şi cu sancţiunea aplicată, ceea ce înseamnă neretroactivitatea legii penale. Astfel, ca un corolar al principiului activităţii sale, legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni = nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită (art. 1 alin. 2 C. pen.). Cele astfel stipulate sunt în perfect acord cu dispoziţia constituţională (ante-indicată) cuprinsă în art. 15 alin. 2 din Legea fundamentală (sunt în acord cu interpretarea per a contrario a prevederilor exprese în cauză). Din principiul activităţii decurge, de asemenea, în mod logic, consecinţa potrivit căreia legea penală nu se aplică, ca regulă, nici ulterior ieşirii ei din vigoare (non – ultraactivitatea legii penale). 10  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea Subliniem totuşi faptul că principiul activităţii legii penale nu are, în prezent, un caracter absolut, fiind consacrate şi excepţii, anume: cazuri de retroactivitate şi, respectiv, de ultraactivitate a legii penale. Un caz de retroactivitatea legii penale este prevăzut, în primul rând, de art. 4 C. pen., referitor la ipoteza dezincriminării. Astfel, se stipulează că „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”. Textul legal consacră retroactivitatea legii penale de dezincriminare, caz în care legea nouă intervine ulterior comiterii unei fapte care era incriminată la momentul săvârşirii sale, dar care nu mai este prevăzută ca infracţiune de această legea penală nouă (în vigoare la data urmării / judecării cauzei, sau a executării sancţiunii de drept penal deja aplicată, ori chiar posterior executării sau considerării ca executată a acesteia). Potrivit doctrinei, caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă (respectiv, nu se pot menţine efecte juridice ale acestor operaţiuni) care, în condiţiile de aplicare a legii penale noi, a pierdut caracterul infracţional; practic, s-ar aduce atingere principiului legalităţii. Aceasta întrucât nu mai există o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se poate continua executarea unei sancţiuni de drept penal (ori producerea unor efecte negative ulterior executării acesteia) pronunţate / aplicate pentru o conduită care, în legea nouă, nu mai este incriminată (= este licită din puncte de vedere penal). De menţionat că există două sisteme teoretice de apreciere a intervenirii unei dezincriminări: sistemul de apreciere în abstract şi sistemul de apreciere în concret. Deşi fostul Cod penal acredita sistemul aprecierii abstracte a intervenţiei dezincriminării, legea penală actuală a fost proiectată potrivit celeilalte viziuni, a aprecierii concrete a intervenţiei dezincriminării; în acest sens (printre altele) se pot invoca prevederile din art. 3 al Legii nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal) – discuţii în acest sens urmează a se dezvolta la orele de seminar (s.n.). În momentul de faţă, dezincriminarea poate interveni prin efectul unei operaţiuni de abrogare (fără a se pune semnul egalităţii între cele două concepte, deoarece abrogarea unei dispoziţii penale poate conduce la dezincriminare, dar nu o implică în mod neapărat), ori de auto-abrogare (încetarea activităţii unei legi penale temporare, prin ajungere la termen ori încetarea situaţiei excepţionale care a determinat apariţia ei). Respectivele ipoteze, în care se produce o operaţiune legislativă diametral opusă celei de incriminare, reprezintă ipoteze de dezincriminare propriu-zisă (efectivă / directă). Există însă şi situaţii juridice care, fără a constitui ipoteze de dezincriminare propriu-zisă, conduc la apariţia unor efecte similare celor incidente în caz de dezincriminare, atrăgând aplicarea dispoziţiilor art. 4 C. pen. (dezincriminare indirectă / asimilată); este cazul intervenţiei unei decizii a CCR prin care se declară neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, ori se impune o interpretare a unei norme de incriminare care conduce, în concret, la modificarea sferei conţinutului constitutiv al acesteia, de aşa manieră încât anumite fapte concret săvârşite, care se încadrau anterior în cuprinsul unei norme de incriminare, nu mai pot fi astfel încadrate (nu mai sunt tipice din punct de vedere penal) ulterior publicării în Monitorul Oficial a respectivei decizii CCR. În asemena ipoteze, dacă legiuitorul nu intervine expres pentru a abroga norma respectivă / a o modifica în sensul punerii de acord cu decizia CCR, în termenul constituţional de 45 de zile de la publicarea acelei decizii CCR în M. Of., dispoziţia îşi va înceta activitatea, cu urmări similare celor atrase de o dezincriminare propriu-zisă (în acest sens s-a pronunţat şi CCR prin decizia nr. 651/2018, respectiv, în concretizarea acesteia, s-a introdus şi dispoziţia de la alin. 3 în art. 3 din Legea nr. 187/2012 – de punere în aplicare a C.pen., prin Legea nr. 200/2023). De asemenea, un alt caz de retroactivitate decurge (poate decurge) din aplicarea prevederilor referitoare la principiul mitior lex (legea penală mai favorabilă), conform art. 5 şi 6 C. pen. (aspect asupra căruia vom reveni, mai pe larg, după menţionarea celeilalte excepţii de la principiul activităţii – ultraactivitatea legii penale - s.n.). Tot ca excepţie de la principiul activităţii legii penale, art. 7 C. pen. prevede şi cazul aplicării ultraactive a legii penale temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare nu trebuie înţeleasă ca o ultraactivitate strict propriu-zisă, deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infracţiuni comise ulterior acestui moment. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea era în vigoare, producându-şi însă efectele şi după ieşirea sa din vigoare,în raport de acele fapte care, fiind comise sub imperiul ei,nu au fost urmărite sau judecate definitiv în acea perioadă de timp,din pricina duratei scurte de aplicare a legii temporare. Prin aplicarea ultraactivă a legii penale temporare sunt înlăturate orice posibilităţi de eludare a legii de către acei infractori care, cunoscând caracterul ei temporar, ar putea săvârşi faptele incriminate spre sfârşitul duratei de aplicare a acesteia, mizând tocmai pe posibilitatea de a nu mai putea fi sancţionaţi (sau a nu mai putea fi sancţionaţi potrivit prevederilor legii temporare – de regulă, mai drastice decât dispoziţiile anterioare şi ulterioare), dacă legea temporară nu ar avea expres prevăzut acest efect ultraactiv. Practic, ultraactivitatea legii temporare se impune (şi) ca o excepţie de la principiul aplicării (retroactive) a legii penale 11  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 mai favorabile, date fiind situaţiile deosebite care impun reglementarea penală prin intermediul unor legi temporare (de ex.: stare de vulnerabilitate socială sporită determinată de dezastre naturale, insurecţii, război ş.a.). Aplicarea legii penale mai favorabile – principiul mitior lex reprezintă un principiu de aplicare în timp caracteristic dreptului penal – are în vedere două situaţii, disciplinate prin dispoziţiile art. 5 şi 6 C. pen. În această materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5 C. pen.) şi, pe de altă parte, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (art. 6 C. pen.). Ceea ce este comun ambelor ipoteze astfel reglementate este că, în cazul în care se pune problema aplicării legii penale mai favorabile – spre diferenţă de situaţia în care se ridică problema retroactivităţii legii de dezincriminare – fapta concret comisă reprezintă infracţiune (se încadrează juridic ca ilicit penal) potrivit tuturor legilor care au incidenţă potenţială de aplicare în cauză: legea veche şi legea nouă, eventual legile intermediare). Astfel, deşi art. 15 alin. 2 din Constituţie întrebuinţează sintagma lege penală mai favorabilă într-un sens larg, care include şi referirea la legea de dezincriminare, dispoziţiile art. 5 şi 6 C. pen. au în vedere doar sensul restrâns (strict, tehnic penal) al conceptului de lege mai favorabilă, care exclude referirea şi la legea de dezincriminare! Potrivit art. 5 C. pen., „În cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”. Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei intervine o succesiune de legi penale (două sau mai multe legi penale care intră în vigoare succesiv, înlocuindu-se una pe alta / cu alta), se ridică problema determinării aceleia dintre ele care este mai în beneficiul infractorului (nu intră în comparaţie legile ieşite din vigoare anterior săvârşirii infracţiunii, nici cele intrate în vigoare după judecarea definitivă a faptei). Altfel, a-i aplica infractorului, retroactiv, legea nouă, dacă aceasta este mai severă, ar încălca regula din art. 15 alin. 2 din Constituţie şi principiul fundamental al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal. Pe de altă parte, a-i aplica legea veche, dacă aceasta este mai severă, nu ar mai avea o bază legală (s-ar încălca, în esenţa sa, tot principiul legalităţii), din moment ce legiuitorul a reapreciat gravitatea socială a conduitei ilicite manifestate de infractor, considerând-o pe aceasta mai scăzută. Determinarea legii penale mai favorabile (anterior unei judecăţi definitive – în baza art. 5 C. pen.) implică operaţiunea de comparare a legilor succesive, în vederea identificării şi aplicării acelei legi care se dovedeşte a fi mai blândă (pentru infractor / făptuitor) în situaţia concretă. Reiterăm împrejurarea că fapta comisă trebuie să constituie infracţiune potrivit dispoziţiilor cuprinse în toate legile comparate, acestea cuprinzând însă reglementări distincte, sub diverse aspecte: - fie la nivelul incriminării faptei (de pildă, într-o lege, conduita respectivă este incriminată ca infracţiune în forma tip – de bază, iar în alta este prevăzută ca formă atenuată a unei infracţiuni, sau ca formă agravată a unei infracţiuni); - fie sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală (spre exemplu, într-o lege penală infracţiunea respectivă se poate urmări şi judeca din oficiu, fără a fi necesară nicio manifestare anume de voinţă din partea unei persoane sau autorităţi, pe când, potrivit altei legi penale, aceeaşi infracţiune nu se poate urmări / judeca decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; în acest caz, dacă plângerea prealabilă nu este formulată / lipseşte, atunci legea care o solicită pentru tragerea la răspunderea penală a infractorului este mai favorabilă, căci în baza ei, în acel caz concret, nu se mai poate ajunge la condamnarea acestuia); - fie sub aspectul regimului sancţionator (aspectul care apare a fi cel mai evident, dar care se verifică abia în final). Rezultă de aici faptul că legile penale succesive urmează să fie comparate în ansamblul reglementărilor pe care le cuprind, deci, din punctul de vedere atât al condiţiilor de incriminare, al celor de tragere la răspundere penală, cât şi în ceea ce priveşte sancţiunile penale şi instituţiile privitoare la acestea (instituţii de individualizare, de pildă: posibilitatea de acordare a suspendării executării pedepsei ş.a.). Aplicarea legii penale mai favorabile în cazurile nedefinitiv judecate va conduce, după caz, fie la retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraactivitatea legii penale vechi, în funcţie de legea apreciată în concret, de către instanţă,a fi mai favorabilă. Această aptitudine de aplicare a legii mai favorabile, potrivit art. 5 C. pen., atât în sensul retroactivităţii, cât şi al ultraactivităţii, poartă denumirea de extraactivitatea legii penale (mai favorabile). De menţionat că un aspect caracteristic al aplicării legii penale mai favorabile constă în interdicţia de a combina dispoziţii mai favorabile (sub anumite aspecte) dintr-o lege penală, cu dispoziţii mai favorabile (sub alte aspecte) dintr-o altă lege penală succesivă, pentru a le aplica apoi împreună, în mod conjugat, prin raportare la un anumit caz concret. O asemenea operaţiune ar încălca principiul constituţional fundamental al separaţiei puterilor în stat, căci instanţa nu ar mai aplica, practic, niciuna dintre legile comparate, în ansamblul dispoziţiilor sale, ci ar crea, practic, din fragmente neunitare, corespunzătoare unor legi penale distincte, un fel de lege specific adaptată cazului concret, formată din îmbinarea (niciodată avută în vedere de către legiuitor) a celor mai 12  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea favorabile dispoziţii ale unei legi, cu cele mai favorabile dispoziţii ale unei alte legi (procedeul este cunoscut sub denumirea de creare a unei lex tertia, fiind interzis). Respectarea strictă a interdicţiei de a se crea lex tertia în aplicarea legii penale mai favorabile a fost impusă şi prin jurisprudenţa obligatorie a C.C.R. (decizia nr. 265/2014 a stabilit că aşa-numitul sistem de aplicare a legii penale mai favorabile în considerarea unor instituţii autonome – care afirma doar formal interdicţia de creare a unei lex tertia, pe care o permitea însă, în fapt, în numeroase ipoteze concrete – este neconstituţional, urmând ca art. 5 C. pen. să fie interpretat şi aplicat în lumina sistemului numit al aplicării globale a legii penale mai favorabile, fiind interzisă strict combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legi diferite în aplicarea art. 5 C. pen.). Prin urmare, instanţa urmează a compara legile penale succesive şi a determina potrivit căreia urmează a se ajunge la o soluţie mai favorabilă pentru infractor, aplicând legea astfel identificată, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţa judecată (atât cele în favoarea infractorului, cât şi cele mai severe acestuia - sub anumite aspecte - prin comparaţie cu prevederile corespunzătoare ale celeilalte / celorlalte legi – dacă, în ansamblu, rezultatul este mai favorabil infractorului decât ar fi fost acela atins prin recurgere la aplicarea unei alte legi aflată în comparaţie). Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei este reglementată prin art. 6 C. pen. şi se referă la acele situaţii când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită ( pronunţată în baza legii penale vechi), intervine o lege penală nouă, care prevede o sancţiune mai uşoară în raport de cea dispusă deja în mod definitiv. Legea penală nouă poate interveni, în acest caz (după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) fie înainte de a se trece la executarea sancţiunii, fie în timpul executării acesteia, după cum îşi va produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate anterior apariţiei legii noi mai favorabile (în acest ultim caz, poate produce efecte benefice infractorului, sub alte aspecte, precum: dispariţia unei condiţii legate de starea de recidivă, reducerea termenului de reabilitare ş.a.). Compararea legilor penale succesive se realizează, aşadar, în baza art. 6 C. pen., exclusiv sub aspectul sancţiunii de drept penal, dezvăluind deci, în toate situaţiile, numai o posibilă aplicare retroactivă a legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 5 C. pen., nu se mai poate discuta nici despre extraactivitatea legii mai favorabile, nici despre multiple criterii de determinare a caracterului mai favorabil al unei legi, în comparaţie cu altele). Prin lege sunt reglementate mai multe (şi variate) situaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive. Situaţiile descrise în lumina art. 6 C. pen. atrag aplicarea retroactivă a legii noi, conducând la reducerea sau înlocuirea (obligatorie a) pedepsei aplicate de instanţă, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, în esenţă, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte nivelul maxim al sancţiunii (de acelaşi fel / de aceeaşi natură) prevăzute de legea nouă pentru infracţiunea comisă, se reduce la maximul (inferior) din legea nouă (instanţa nu are dreptul de a rejudeca acea cauză sau de a reaprecia / reindividualiza sancţiunea). Dacă pedeapsa prevăzută de legea nouă, mai favorabilă, este de o altă natură decât cea aplicată în baza legii vechi (amenda penală, în loc de închisoare), instanţa urmează a aprecia şi stabili o nouă pedeapsă, din care (odată individualizată) va ţine cont (procentual) de cât a executat deja condamnatul din fosta sancţiune, pentru a stabili dacă îl va obliga pe acesta la executarea integrală sau doar parţială a noii pedepse (ori dacă o va aprecia ca fiind deja executată, în considerarea executării anterioare a fostei sancţiuni). În ceea ce priveşte alte tipuri de sancţiuni de drept penal decât pedepsele principale (avute în vedere în rândurile precedente) – anume: pedepsele complementare, măsurile educative şi măsurile de siguranţă – legiuitorul instituie, de asemenea, dispoziții exprese în art. 6 C. pen. În esenţă, regula este că aceste sancţiuni de drept penal se vor executa în conţinutul şi limitele din legea nouă, dacă aceasta este mai favorabilă, respectiv nu se vor mai executa, dacă aceasta nu le mai prevede. Prevederile art. 6 C. pen. au în vedere nu o punere a infractorului deja condamnat definitiv într-o situaţie juridică identică faţă de aceea a unui infractor (care a comis aceeaşi infracţiune) care ar urma să fie judecat în prezent, ci vizează doar asigurarea respectării legalităţii executării sancţiunilor de drept penal definitiv aplicate în raport de noile prevederi normative (sau a legalităţii altor consecinţe, subsecvente executării propriu-zise a sancţiunii de drept penal, în considerarea legii noi). Depăşirea acestei limite ar conduce la situaţii discutabile sub raportul autorităţii de lucru judecat de care se bucură condamnarea definitivă (şi prin aceasta, la afectarea principiului separaţiei puterilor în stat). * Extrase (selecţie) de practică obligatorie în materia APLICĂRII LEGII PENALE ÎN TIMP: (Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate) A. Decizii pronunțate de C.C.R. 1. Prin Decizia nr. 651 din 26 aprilie 2018 (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018)vreferitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 din Codul de procedură penală precum şi a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională, respectiv că soluţia legislativă 13  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. 2. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014)referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. dispozițiile art. 5 din Codul penal Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. (ca urmare a acestei decizii a încetat, practic, efectul obligatoriu al deciziei HP nr. 2/2014 a ÎCCJ, care dispusese -în sens contrar- că, în aplicarea art. 5 din C.pen., „Prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”.) 3. A se vedea şi Decizia CCR nr. 176/ 24 martie 2022 (M. Of. nr. 451 din 5 nai 2022), prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a decis că „dispozițiile art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al României sunt neconstituționale” (infracţiunea de contrabandă asimilată) B. Decizii pronunțate de Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală (hotărâri prealabile - HP) 1. Prin Decizia nr. 12/2019 (publicată în M. Of. nr. 481 din 13/06/2019), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin Încheierea de şedinţă din data de 7 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.780/202/2017 (2.031/2018), prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare, şi în cazul în care suspendarea condiţionată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile". S-a stabilit că: „indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare, regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza art. 81 din Codul penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile, printr-o hotărâre pronunţată după 1 februarie 2014, se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal actual, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, fiind cel prevăzut de Codul penal din 1969”. 2. Prin Decizia nr. 13/2017 (publicată în M. Of. nr. 464 din 21/06/2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați, Secţia penală și pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal". S-a stabilit că: „ispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”. 3. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21/06/2016), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia unității de infracțiune 4. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23/06/2016) indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni. 5. Prin Decizia nr. 9/2016 (publicată în M. Of. nr. 356 din 10/05/2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 5.287/290/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: "Dacă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură persoană operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal. S-a stabilit (în punctul nr. 2 al dispozitivului deciziei) că:„În ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal”. 6. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5/04/2016), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracţiuni. 7. Prin Decizia nr. 30/2015 (publicată în M. Of. nr. 14 din 8/01/2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept "dacă în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiuni”. S-a stabilit că: „în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" în 14  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune”. 8. Într-un sens similar celui din decizia pre-indicată, dar raportat la alte infracţiuni (din Codul silvic) şi la sensul noţiunii de „preţ mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior” a se vedea soluţia din decizia HP nr. 6/2015 (M. Of. nr. 257/2015). 9. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15/01/2016), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracţiuni. 10. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10/06/2015), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni. 11. Prin Decizia nr. 12/2015 (publicată în M. Of. nr. 409 din 10/06/2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: "dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal". S-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal”. 12. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2/06/2015), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni. 13. Prin Decizia nr. 21/2014 (publicată în M. Of. nr. 829 din 13/11/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale”. S-a stabilit că: „dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţional”. 14. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24/10/2014), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracțiuni. 15. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23/07/2014), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei și a pluralității intermediare de infracțiuni. 16. Prin Decizia nr. 14/2014 (publicată în M. Of. nr. 525 din 15/07/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secţia penală prin Încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală anterior se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei. S-a stabilit că: „în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă”. 17. Prin Decizia nr. 13/2014 (publicată în M. Of. nr. 505 din 8/07/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României. S-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. 18. Prin Decizia nr. 10/2014 (publicată în M. Of. nr. 502 din 7/07/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia 15  U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2024-2025 penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept: - dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior pot fi menţinute în condiţiile art. 5 din Codul penal de instanţa de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea apelului declarat de inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă noul Cod penal; - în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76 din Codul penal anterior sau cele prevăzute de art. 76 din noul Cod penal”. S-a stabilit că: „în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o sancţiune mai puţin sever” 19. Prin Decizia nr. 8/2014 (publicată în M. Of. nr. 473 din 27/06/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, Secţia penală, în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă. S-a stabilit că: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal (...) la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”. 20. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26/06/2014), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia unității de infracțiune. 21. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26/06/2014), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia instituției tentativei. 22. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26/06/2014), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia unității de infracțiune. 23. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13/05/2014), indicată (în extras) infra, ca jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracțiuni. * II.3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii Cu privire la aplicarea legii penale române în spaţiu, Codul penal consacră mai multe reguli, ca principii de aplicare ale acesteia, în funcţie de o serie de coordonate, care privesc fie exclusiv criteriul spaţial = locul săvârşirii infracţiunii (principiul teritorialităţii, art. 8 C. pen,), fie acest criteriu, îmbinat cu acela al identităţii persoanei care comite infracţiunea (principiul personalităţii, art. 9 C. pen.), ori cu acela al identităţii persoanei împotriva căreia se comite infracţiunea (principiul realităţii, art. 10 C. pen.), sau cu acela al locului unde se refugiază infractorul după săvârşirea infracţiunii, în anumite condiţii (principiul universalităţii, art. 11 C. pen.). Potrivit principiului teritorialităţii legii penale – consacrat de art. 8alin. 1 C. pen. – se impune, ca regulă, aplicarea legii penală române în cazul comiterii unei infracţiuni pe teritoriul României (în acelaşi articol fiind cuprinse şi dispoziţii explicative cu privire la înţelesul noţiunilor „teritoriul României”, respectiv „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”). Din moment ce legea nu distinge, reiese că aplicarea legii penale române, potrivit acestui principiu, se face, ca regulă, în cazul tuturor infracţiunilor comise pe teritoriul nostru naţional (cu excepţia derogărilor legale exprese), indiferent de identitatea persoanelor implicate în activitatea infracţională în mod activ (infractorul), sau pasiv (victima). Prin urmare, un străin aflat în România va fi tras la răspundere penală conform legii penale române, dacă săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul României (sau în spaţiile asimilate juridic acestuia: bordul navelor sau aeronavelor româneşti), indiferent dacă legea penală a statului al cărui cetăţean este, incriminează sau nu fapta respectivă (şi indiferent dacă o incriminează mai puţin drastic, în ipoteza în care o prevede, de asemenea, ca infracţiune). Aşadar, se poate afirma că aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii este (ca regulă) absolută şi exclusivă, nefiind supusă unor condiţionări (precum ar fi cerinţa verificării dublei incriminări). Ca excepţie de la această regulă, dispoziţiile art. 12 C. pen. prevăd subsidiaritatea principiilor de aplicare a legii penale române în spaţiu (inclusiv a principiului teritorialităţii) faţă de statuările exprese în sens contrar ale tratatelor internaţionale la care România este parte (care au prioritate). Un caz 16  Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Conf. univ. dr. Mihai Dunea particular de acest fel este reglementat expres (ca excepţie specifică şi de la art. 8 C. pen.) în art. 13 C. pen. – imunitatea de jurisdicţie în faţa legii române a unor persoane care, în virtutea calităţii lor (de pildă: reprezentanţi diplomatici ai altor state: ambasadori, alţi membri ai unei reprezentanţe diplomatice etc.), beneficiază, potrivit unor tratate internaţionale, de protecţie specială în raport de legile penale ale statelor în care au respectiva calitate. Asemenea persoane, dacă săvârşesc în ţara noastră o infracţiune, nu pot fi judecate şi trase la răspundere penală de autorităţile judiciare române (pentru a nu se afecta bunele relaţii diplomatice ale României cu alte state), urmând a fi declarate persona non grata – ceea ce obligă statul pe care ele îl reprezintă, să le retragă. Desigur, în măsura în care legea penală a respectivului stat permite tragerea la răspundere penală a celor în cauză, pentru fapta comisă, nimic nu va împiedica o asemenea procedură să fie dusă la îndeplinire (dar nu de către statul român). O altă excepţie de la aplicarea legii penale române potrivit teritorialităţii este prevăzută în Legea nr. 17/1990, referitor la infracţiunile comise la bordul navelor comerciale străine aflate în trecere prin marea teritorială a României. Deşi marea teritorială este parte a teritoriului nostru de stat, acestor fapte nu li se va aplica legea penală română, decât în unele cazuri expres reglementate prin dispoziţii ale aceluiaşi act normativ (de exemplu: dacă infracţiunea este comisă de către un cetăţean român sau împotriva acestuia, ori în măsura în care căpitanul navei solicită intervenţia autorităţilor române ş.a.)[recomandăm consultarea doctrinei care tratează şi în detaliu materia]. Alături de principiul teritorialităţii – principiul de bază al aplicării în spaţiu – sunt consacrate şi principii complementare, de aplicare a legii penale române în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării. Identificarea locului săvârşirii infracţiunii (pentru a se putea determina dacă este aplicabil art. 8 C. pen. sau dacă se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea art. 9-11 C. pen.) se face conform teoriei ubicuităţii, al cărei conţinut este redat de prevederea din art. 8 alin. 4 C. pen. (în esenţă, o infracţiune se consideră comisă în România dacă cel puţin o parte din structura sa – executarea sau rezultatul – au loc în România sau în spaţiile asimilate acesteia, din punctul de vedere al considerării infracţiunii comise ca fiind săvârşită pe teritoriul României – art. 8 alin. 2 şi 3 C. pen.). Potrivit principiului personalităţii legii penale (art. 9 C. pen.), legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau persoană juridică română. Aplicarea legii penale române potrivit principiului personalităţii este posibilă în următoarele condiţii: comiterea infracţiunii să aibă loc în străinătate; fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române; infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română (nefiind necesară prezenţa sa în România); dacă infracţiunea este una gravă (pedeapsa prevăzută de legea română pentru aceasta este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani – interesează maximul special al pedepsei legale) sau face parte dintr-un grup anume de infracţiuni expres indicate de lege (v. în continuare referire la dispoziţiile Legii nr. 217/2020), ori dacă infracţiunea se comite într-un loc nesupus suveranităţii niciunui stat, nu este necesară nicio altă condiţie, fiind indiferentă inclusiv dubla incriminare (nu se impune ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a statului pe al cărui teritoriu se comite fapta); dimpotrivă, dacă infracţiunea este de gravitate scăzută sau medie (pedeapsa prevăzută în legea română pentru aceasta este amenda, sau închisoarea care nu depăşeşte 10 ani), iar fapta este comisă pe teritoriul altui stat, atunci se impune verificarea dublei incriminări, ca o condiţie suplimentară. În toate cazurile, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în caz de aplicare a principiului personalităţii legii penale române, se impune autorizarea prealabilă din partea procurorului (pentru competenţa exactă şi termenul în care trebuie realizată autorizarea, a se vedea art. 9 alin. 3 C. pen.). Potrivit Legii nr. 217 din 29 octombrie 2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (Monitorul Of