Romanitatea românilor în viziunea istoricilor PDF

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 1. Geto-dacii și lumea romană în secolele I î.Hr-al II-lea d.Hr popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor. În izvoarele antice grecești, locuitorii de la nord de Dunăre erau numiți geți; în i...

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 1. Geto-dacii și lumea romană în secolele I î.Hr-al II-lea d.Hr popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor. În izvoarele antice grecești, locuitorii de la nord de Dunăre erau numiți geți; în izvoarele antice romane, aceștia erau numiți daci. Geții și dacii reprezentau un fond al unui singur popor, ei vorbeau aceeași limbă, după cum afirmă istoricul și geograful grec Strabon. Prima mențiune istorică despre geto-daci îi aparține lui Herodot, care îi pomenește în anul 514 î.Hr, opunându-se expediției regelui persan Darius I. Episodul arată forța și vitejia militară a geților, motiv pentru care Herodot îi numește „cei mai drepți și cei mai viteji dintre traci". Geto-dacii erau organizați în triburi și uniuni de triburi conduse de șefi militari (basilei), iar centrele lor fortificate se numeau dava. În secolele VII-VI î.Hr, grecii au întemeiat colonii pe litoralul vestic al Mării Negre, mai importante fiind: Histria, Tomis și Calatis. În acest fel, s-a înfiripat un dialog material și spiritual între civilizația geto-dacică și civilizația greacă. Burebista (82-44 î.Hr) unește triburile geto-dacice într-un regat cu centrul de putere în Munții Orăștiei. După moartea lui Burebista, statul dac s-a dezmembrat în 4 și apoi 5 regate mai mici, mai important fiind cel din Transilvania, unde s-au succedat la conducere Deceneu, Comosicus, Scorilo și Duras. Reunificarea politică a dacilor s-a realizat în timpul domniei lui Decebal (87-106 d.Hr) într-un regat cu centrul de putere la Sarmizegetusa Regia. Acesta s-a confruntat cu împăratul roman Traian în cadrul războaielor 101-102 și 105-106. În 106 d.Hr, Traian cucerește Dacia și o mare parte a ei a devenit provincie romană de rang imperial. Aici, stăpânirea romană s-a menținut până în 271/275 d.Hr, când s-a produs retragerea aureliană. Retragerea aureliană=retragerea armatei și administrației romane la Sud de Dunăre, la ordinul împăratului Aurelian. Dobrogea de astăzi a intrat sub dominație romană în anul 46 d.Hr, fiind integrată provinciei Moesia. Aici, stăpânirea romană a durat până în 602 d.Hr. 2. Romanizarea geto-dacilor -a reprezentat procesul istoric, complex și îndelungat, prin care dacii au preluat civilizația materială și spirituală romană și au învățat limba latină. -S-a realizat în 3 etape: a\) Romanizarea preliminară (secolul al II-lea î.Hr-106 d.Hr) -S-a realizat prin schimburile culturale ale geto-dacilor cu populația romană. b\) Romanizarea oficială /propriu-zisă (106-271/275 d.Hr) -s-a realizat cu intervenția statului roman și a cuprins toate sferele: politică, economică, culturală (factorii romanizării). c\) romanizarea post-aureliană (271/275-602 d.Hr). Retragerea aureliană-în contextul marilor migrații Romanizarea a continuat și după părăsirea Daciei de către armata și administrația romană prin romanii rămași, dar și prin răspândirea creștinismului. Principalii factori care au contribuit la derularea romanizării Daciei în timpul stăpânirii romane au fost: -armata romană -a avut un rol esențial în apărarea provinciei și consolidarea vieții romane. -a avut un efectiv numeros, apreciat la 40-50.000 de militari, compus din legiuni constituite din cetățeni romani și trupe auxiliare formate din provinciali de diferite etnii, între care singurul mijloc de comunicare a fost limba latină populară. -a jucat un rol însemnat în procesul de urbanizare și în evoluția demografică a provinciei. -administrația romană -guvernatorul și toți funcționarii cu atribuții administrative, edilitare, fiscale etc vorbeau limba oficială a administrației romane, latina. -veteranii -se bucurau de un mare prestigiu. -au ocupat diferite slujbe administrative. -au întemeiat familii și gospodării, fiind împroprietăriți în provincia pe care au apărat-o ca militari. -erau disciplinați și ordonați, știau carte și cel mai important, vorbeau limba latină. -coloniștii latinofoni -colonizarea a fost o acțiune dirijată de statul roman. Eutropius (sec. IV d.Hr) spune că romanii au adus coloniștii în Dacia, din toată lumea romană, pentru popularea orașelor și cultivarea ogoarelor. Aceștia au avut un rol deosebit în dezvoltarea meșteșugurilor, mineritului, agriculturii și urbanizării, fiind promotorii unor relații active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare. -activitatea economică -Dacia a fost integrată în sistemul economic roman și prinsă într-un intens schimb de produse cu Roma și provinciile Imperiului, grație unui sistem de drumuri temeinic construite de inginerii romani. Relațiile de muncă dintre autohtoni, coloniști, veterani și administrația romană au facilitat procesul de romanizare. -urbanizarea -orașele au avut un rol însemnat în răspândirea culturii și civilizației romane. Așezările urbane din Dacia romană au fost de două tipuri: a. colonia-așezare urbană organizată după modelul romei, prima fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, urmată de Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula.â b. Municipia-așezări urbane cu autonomie administrativă și juridică precum: Porolissum, Tibiscum, Dierna, Troesmis. -Orașele au jucat un rol esențial în romanizarea autohtonilor. În mediul rural, rolul orașului a fost îndeplinit de „conacul" stăpânului roman (villa rustica). -dreptul roman -legile romane, mai ales Constitutio Antoniniana (212 d.Hr), au avut un rol important în formarea modului de a gândi și a acționa al populației daco-romane. Normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu. -cultura -a avut un rol decisiv în romanizarea Daciei. Limba latină a asigurat comunicarea dintre băștinași și romani. -arta romană provincială s-a immpus peste tot în Dacia. -religia -este cel mai bogat domeniu al spiritualității romane care a favorizat întrepătrunderea spirituală daco-romană. Sunt adorate divinitățele romane și din alte provincii ale Imperiului. Se întâlnește frecvent sincretismul religios și adorarea vechilor zeități dace sub nume roman (interpretatio romana). -Un rol important l-a jucat creștinismul, care începe să se răspândească în secolul I d.Hr. Rezultatul procesului de romanizare a fost formarea unui nou popor: cel daco-roman. După abandonarea Daciei de către romani, procesul de romanizare a continuat ca urmare a menținerii legăturilor cu imperiul roman prezent, în continuare, la Sud de Dunăre. Astfel, după 271, romanizarea a continuat prin: -extinderea acestui proces asupra dacilor liberi -mutările voluntare de populație de pe un mal pe altul al Dunării -răspândirea Creștinismului în limba latină la nord de Dunăre de misionarii veniți din imperiu, mai ales după edictul de la Milano din 313 d.Hr, prin care împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate de cult creștinilor. 3. Etnogeneza românească (formarea poporului român și a limbii române) -s-a realizat între secolele al II-lea și al VIII-lea d.Hr, la nord și la [^1^](#fn1){#fnref1.footnote-ref}sud de Dunăre prin romanizare. Poporul român este un popor neolatin, singurul moștenitor al romanității orientale, înrudit cu: portughezii, spaniolii, francezii și italienii. Formarea poporului român este rezultatul unei duble sinteze: a. Sinteza daco-romană=asimilarea autohtonilor daci de către cuceritorii romani b. A doua sinteză=asimilarea migratorilor de către populația daco-romană. Totodată, a continuat să existe și o populație daco-romană la Sud de Dunăre, urmașă a traco=-dacilor romanizați în Moesia, care s-au opus slavizării. Aceștia sunt cunoscuți sub numele de vlahi. Limba română face parte din corpul limbilor romanice și la formarea ei au contribuit 3 elemente: a. Substratul daco-moesic=10% b. Stratul latin fundamental=60% c. Adstratul slav=20% În 602 d.Hr, slavii trec masiv la Sud de Dunăre, provocând ruperea romanității orientale în romanitatea Nord-dunăreană și romanitatea Sud-dunăreană. Același eveniment a determinat fragmentarea treptată a limbii române în dialecte: a. Dialectul Nord-dunărean sau daco-român b. Dialectele Sud-dunărene: aromân, meglenoromân, istruromân. 4. Romanitatea românilor în sursele medievale și moderne Populația autohtonă de la Nord de Dunăre a început să fie menționată în sursele istorice scrise, încă din secolul al VII-lea d.Hr, ca un popor romanic distinct constituit. Autori bizantini, armeni, arabi, germmani au semnalat prezența românilor de o parte și de alta a Dunării încă din primele secole ale Evului Mediu. Sursele istorice scrise reprezentative pentru susținerea ideii romanității românilor și a continuității lor de existență la Nord de Dunăre sunt: -Tratatul militar Strategikon al împăratului bizantin Mauricius, secolul al VII-lea d.Hr -Lucrarea „Despre administrarea imperiului" a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, secolul al X-lea d.Hr -„Gesta hungarorum", secolul al XIi-lea -„Faptele hunilor și ale ungurilor", lucrare a cronicarului maghiar Simon de Keza, secolul al XIII-lea -în secolele al XI-lea și al XII-lea, dovezile scrise sunt din ce în ce mai numeroase, locuitorii din spațiul de la nord de Dunăre fiind menționați cu numele de vlahi, valahi, volohi, blachi. În secolele al XIV-lea-XV-lea, umaniștii italieni: Poggo Braccolini, Enea Silvio Piccolomini, Flavio Biondo și Antonio Bonfini au afirmat ideea romanității românilor într-un context în care statele medievale românești se aflau în avanpostul (prima linie) luptei antiotomane. În Evul Mediu, romanitatea românilor a fost abordată de către umaniștii italieni în condițiile expansiunii otomane. Astfel, Enea Silvio Pickolomini, în „Cosmografia", susține romanitatea românilor prin originea daco-romană a poporului și prin latinitatea limbii sale. Antonio Bonfini, în „Decadele", vine în completarea spuselor lui Pickolomini cu ideea continuității daco-romane în condițiile migrațiilor. În țările române, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, învățați, precum Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin au afirmat originea romanică și unitatea de neam a românilor. În secoluol al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, cărturari, precum Dimitrie Cantemir sau reprezentanții Școlii Ardelene au susținut latinitatea și continuitatea românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic. 5. Abordări ale problemei romanității românilor în secolele XVIII -XX Romanitatea românilor a devenit un subiect de controversă istorică la sfârșitul secolului XVIII și în secolul IX, când au fost formulate mai multe teorii istoriografice referitoare la etnogeneza românească. Acestea puneau în discuție originea românilor și continuitatea lor la nord de Dunăre în perioada etnogenezei. Disputa în jurul romanității și a continuității românilor s-a desfășurat din secolul al XVIII-lea din motive politice într-o perioadă în care românii transilvăneni și-au intensificat lupta pentru obținerea drepturilor naționale. În legătură cu etnogeneza românească, au fost emise, de-a lungul timpului, două teorii istoriografice: a. Teoria imigraționistă-s-a constituit în secollul al XVIII-lea, în Imperiul Habzburgic, pe baza ideilor mai multor autori austrieci și maghiari, precum Sulzer-„Istoria dacilor transalpini", 1781; Eder Engel Marton. Această teorie a avut un pronunțat substrat politic, vizând justificarea stăpânirii maghiare și austriece în Transilvania. -Susținea că poporul român s-a format la sud de Dunăre, undeva în Peninsula Balcanică, de unde ar fi imigrat la nord de Dunăre în secolul XIII după așezarea ungurilor și colonizarea sașilor în Transilvania. Școala Ardeleană a combătut această teorie cu argumente istorice și lingvistice. În dorința ei de a demonstra vechimea și continuitatea de locuire a românilor, Școala Ardeleană a pus accent pe originea pur latină a românilor în lucrarea „Supplex Libellus Valachorum", 1791. În secolul al IX-lea, după realizearea dualismului austro-ungar (1867), ofițerul austriac Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraționistă în lucrarea „Studii românești" publicată la Leipzig în 1871 =\> teoria roesleriană. Ideile rui Roesler sunt: -exterminarea dacilor în războaiele din 101-102 și 105-106 -imposibilitatea romanizării Daciei în 165 ade ani -părăsirea totală a Daciei la 271 d.Hr. -absența surselor istorice scrise referitoare la români anterior secolul al XIII-lea -asemănarea lingvistică a limbii cu cea albaneză. B. teoria continuității -a reprezentat reacția istoriografiei românești din secolele al XIX-lea-al XX-lea față de teoria imigraționistă / roesleriană. Ea a fost susținută și dezvoltată cu argumente istorice, lingvistice, arheologice, epigrafice de istorici, precum B.P.Hadeu-„Pierit-au dacii?" (1860), A.D.Xenopol-„Teoria lui Roesler" (Iași, 1884), Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu-„O enigmă și un miracol istoric: poporul român" (1937). Principalele idei ale teoriei continuității sunt: -sinteza etnică și lingvistică daco-romană -continuarea procesului de romanizare după 271 -continuitatea daco-romană la nordul Dunării după 271 -retragerea daco-romanilor în munți în perioada migrațiilor -existența surselor istorice scrise care atestă prezența românilor la nord de Dunăre anterior secolului al XIII-lea 6\. Problema romanității românilor în perioada regimului comunist După al Doilea Război Mondial, pe fondul înțelegerilor între marile puteri mondiale, România a fost plasată în sfera de influență comunistă, ceea ce a determinat instaurarea unui regim comunist în țara noastră. Istoria românilor a fost rescrisă pentru a servi intereselor politice ale Moscovei. Tema romanității românilor a fost abordată de istoriografia comunistă în funcție de evoluția relațiilor cu URSS-ul. Astfel, până în 1964, când influența stalinismului era pregnantă, istoriografia comunistă a subliniat caracterul imperialist al stăpânirii romane în Dacia și misiunea civilizatoare a slavilor în istoria românilor. În perioada regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, istoricul comunist român Mihail Roller, în „Manualul de istorie a României" (1947) a pus accentul pe influența predominantă a slavilor în etnogeneza românească, precizând că limba română ar fi o limbă slavonă. Tot el a susținut că populația daco-romană după 271 d.Hr. nu a părăsit teritoriul țării noastre, a continuat să viețuiască fără întrerupere, fiind asimilată de slavi după 602. De asemenea, evidenția rolul Rusiei kievene în formarea statelor medievale românești. În perioada regimului național comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) s-a declanșat o nouă operațiune de reînviere a sentimentului național al românilor, deoarece acest regim folosea trecutul istoric în scop politic și propagandistic. Pentru a distrage atenția asupra gravelor probleme cu care se confrunta societatea românească, propaganda național-comunistă a exacerbat elementul dacic și minimalizat elementul romanic. Au existat chiar lucrări care susțineau că dacii sunt primul popor din lume, așanumitul protocronism sau că Nicolae Ceaușescu este urmașul lui Burebista. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia în secolul XX romanitatea românilor a devenit o problemă politică. În secolul al XX-lea, romanitatea românilor a devenit o problemă politică după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Deoarece România a fost plasată în sfera de influență sovietică, istoria românilor a fost falsificată pentru a sluji interesele politice ale Moscovei. Un fapt istoric relevant în acest sens îl constituie publicarea, în 1947, a Manualului de istorie a României, lucrare a istoricului comunist Mihail Roller. Acesta punea accent pe influența predominantă a slavilor în etnogeneza românească, precizând că limba română ar fi o limbă slavonă. El scria că după Retragerea aureliană, populația daco-romană nu a părăsit teritoriul de la nord de Dunăre, a viețuit aici fără întrerupere, fiind asimilată de slavi după 602. Așadar, argumentele precizate mai sus susțin afirmația conform căreia în secolul al XX-lea problema romanității românilor a devenit o problemă politică. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia în secolul al IX-lea, problema romanității românilor a fost politizată. În secolul al IX-lea, problema romanității românilor a fost politizată, deoarece în 1859, Moldova se unea cu țara românească și exista posibilitatea ca românii din ardeal să își dorească același lucru. Un fapt istoric revant în acest sens îl reprezintă publicarea lucrării „Studii românești" la Leipzic în 1871 a ofițerului austriac Robert Roesler. Acesta sistematizează ideile antiromânești de până la el și susține că poporul român s-a format la sudul Dunării de unde a imigrat în secolul al XIII-lea în teritoriul de astăzi. ::: {.section.footnotes} ------------------------------------------------------------------------ 1. ::: {#fn1} ::: :::