Geneza Poporului Român (PDF)

CAPITOL INTRODUCTIV: Etnogeneza românească 1. Geto-dacii şi romanii ▪ În mileniul al III-lea î.Hr., în Europa are loc procesul de indo-europenizare, în urma căruia se formează popoarele europene: grecii, italicii, tracii, germanii, slavii etc. În Peninsula Italică se vor constitui ca popor romanii...

CAPITOL INTRODUCTIV: Etnogeneza românească 1. Geto-dacii şi romanii ▪ În mileniul al III-lea î.Hr., în Europa are loc procesul de indo-europenizare, în urma căruia se formează popoarele europene: grecii, italicii, tracii, germanii, slavii etc. În Peninsula Italică se vor constitui ca popor romanii, iar din familia tracilor (Peninsula Balcanică) se vor diferenția treptat geto-dacii, adică tracii nordici. ▪ Denumirea de ”geto-daci” se explică prin faptul că ei erau numiţi geţi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane, dar geograful Strabon afirmă că ”dacii au aceeași limbă ca și geții” (sugerând că este vorba despre același popor). Inițial, ei au fost organizaţi în triburi şi uniuni de triburi conduse de şefi militari locali, având reședința în cetăţi fortificate de tip “dava”. ▪ Primele informații despre geto-daci aparțin istoricului grec Herodot (sec.V î.H.), care afirmă, între altele, că ”geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. ▪ Ameninţarea romană a început să se manifeste încă din secolul I Premizele constituirii statului î.Hr. Intrând în contact cu romanii, geto-dacii au preluat de la aceștia dac: elemente de cultură materială (unelte, arme, monede) → începe, ▪ unitatea etno-lingvistică şi astfel, faza preliminară a romanizării geto-dacilor. religioasă a daco-geţilor; ▪ realizarea stratificării sociale - apariţia aristocraţiei Burebista (82-44 î.Hr.) – este fondatorul statului dac, unind pentru (tarabostes); prima dată, pe cale pașnică sau cu forța, triburile daco-geţilor. A fost ▪ ameninţările externe - ajutat în acest scop de Deceneu, marele preot al lui Zalmoxis (zeul necesitatea unirii eforturilor în suprem) vederea apărării - Statul lui Burebista, extrem de întins, beneficia de o armată puternică (Strabon vorbește de cca. 200.000 de soldați). Burebista va cuceri cetățile grecești de pe litoralul Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis) și se va amesteca în luptele pentru putere de la Roma, sprijinindu-l pe Pompei împotriva lui Caesar. După moartea lui Burebista, statul dac s-a destrămat, fiind reunificat de Decebal în secolul I d.Hr. Decebal (87-106) – a reuşit să refacă unitatea statului dac, în condiţiile agravării ameninţării romane - noul stat dac era mai redus teritorial decât cel al lui Burebista, dar mai bine organizat organizat, capitala sa fiind la Sarmizegetusa - în anii 87 și 88 d.Hr. au avut loc confruntări între Decebal și împăratul roman Domițian, prima fiind câștigată de daci, iar a doua de romani - pacea din anul 89 d.Hr. prevedea că: ▪ Dacia devine regat clientelar al Romei, obligându-se să nu ducă o politică externă ostilă statului roman ▪ romanii vor acorda dacilor ajutor în bani şi asistenţă militară 1 Traian (98-117), odată ajuns împărat, va redeschide conflictul cu dacii. - Războiul din 101-102 d.Hr. Inițial, dacii sunt înfrânți la Tapae. În iarna anilor 101-102, Decebal va organiza, fără succes, diversiunea moesiană. Pacea din 102 era profund defavorabilă dacilor, prevăzând, între altele : ▪ ocuparea Banatului, Olteniei şi Munteniei de către romani ▪ dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice Dobrogea a intrat sub stăpânire ▪ anularea politicii externe a lui Decebal romană încă din anul 46 d.Hr., - Războiul din 105-106 d.Hr. După cucerirea mai multor cetăți dacice, romanii au făcând parte din început asediul Sarmizegetusei. Lipsită de aprovizionare cu apă, capitala a cedat; provincia Moesia. ulterior, Decebal s-a sinucis. Ulterior, va face parte din Imperiul 106 Hr.: Dacia devine provincie romană Roman de Răsărit până în anul 602 d.Hr. 2. Dacia, provincie romană (106-271/275); romanizarea dacilor - principalii factori ai romanizării care au acționat în perioada 106-275 au fost: alți factori ▪administraţia romană (coordona activitatea întregii provincii) ai romanizării: ▪armata romană (legiuni și trupe auxiliare, circa 40.000-50.000 de soldați) - viața economică ▪veteranii (rămași în Dacia după încheierea serviciului militar, au întemeiat - dreptul roman familii mixte) - urbanizarea - religia romană ▪coloniştii latinofoni, aduşi ”din toată lumea romană pentru a popula orașele și a (sincretism, lucra ogoarele” (rol economico-social major) interpretatio ▪limba latină (preluarea ei de către autohtoni indică o romanizare profundă) romana) - principalul rezultat al romanizării a fost formarea unei noi populații – daco-romanii 271/275 d.Hr. - retragerea aureliană: împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei şi armatei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice; majoritatea populaţiei a rămas însă pe loc, continuând să trăiască la nord de Dunăre - în momentul retragerii se realizase deja sinteza etno-lingvistică dintre daci și romani; așadar, romanizarea dacilor se dovedea un proces ireversibil, întrucât se formase deja populația daco-romană, care vorbea limba latină populară (vulgară) 3. Continuitatea daco-romană în contextul marilor migrații (secolele III-VIII d.Hr.) - după 275 d.Hr., romanizarea populației nord-dunărene a continuat grație contactelor frecvente cu Imperiul Roman de la sud de fluviu; de asemenea, au fost romanizați și dacii liberi (nu tot teritoriul fostului stat lui Decebal făcuse parte din provincia Dacia) 2 - un rol important în romanizarea autohtonilor l-a avut creştinismul, apărut la nord de Dunăre din secolul I d.Hr. (Sfântul Apostol Andrei), dar care a cunoscut o răspândire mai accelerată din secolul IV d.Hr. (313: Edictul de la Milan, Constantin cel Mare → legalizarea creștinismului în Imperiul Roman) - după retragerea aureliană, în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare: huni, vizigoţi, avari etc.; aceste populații nu au fuzionat cu autohtonii daco-romani. Un rol semnificativ în etnogeneza românească l-au avut, totuși, slavii, majoritatea trecând însă la sud de Dunăre, în Imperiul Roman de Răsărit, în anul 602 d.Hr. (iar restul fiind asimilați de autohtoni). 4. Etnogeneza românească Etnogeneza românească a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor secole, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor romanic/ neolatin (înrudit ca origine cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al romanităţii orientale. La baza etnogenezei românești stă procesul de romanizare. ↓ Romanizare: proces istoric complex prin care civilizația romană pătrunde în toate domeniile vieții unei provincii, ducând la preluarea de către populația cucerită a modului de viață roman și a limbii latine Etapele formării poporului român au fost: - Etapa preromană (sec. I î.Hr.-106 d.Hr.) – are loc începutul romanizării - Etapa romanizării propriu-zise (perioada stăpânirii romane, sec. II-III/ 106-275 d.Hr.), când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa administraţia romană, armata, coloniştii, veteranii etc., constituindu-se astfel populația daco-romană; - Etapa continuității daco-romane în contextul marilor migrații (secolele III-VII/VIII), când fenomenul romanizării a continuat și s-a extins şi asupra dacilor liberi. Treptat, populaţia daco-romană se transformă în populaţie românească. au continuat să ▪ Etnogeneza românească este considerată încheiată în secolele VII-VIII d.Hr. existe populații romanice și la sud Poporul român - substrat geto-dacic de Dunăre: - strat roman aromânii, - adstrat slav meglenoromânii, istroromânii Limba română - face parte din familia limbilor romanice (neolatine); formarea ei se încheie în secolele VII-VIII d.Hr. structură: - substratul dacic (circa 10% din fondul lexical de bază); - stratul fundamental latin (60 % din fondul lexical și structura gramaticală); - adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română începând cu secolul al IX-lea d.Hr., când procesul etnogenezei era deja încheiat) 3 CAPITOLUL 1: Romanitatea românilor în viziunea istoricilor Structura lecției: a) romanitatea românilor - introducere b) surse ce atestă romanitatea românilor (sec. VII-XVIII) c) politizarea problemei (apariția/evoluția teoriei imigraționiste, reacții la aceasta, sec. XVIII-XX) d) teoria imigraționistă vs. teoria continuității: argumente și contraargumente A) romanitatea românilor - introducere romanitate : - etnogeneza românească se bazează pe sinteza daco-romană (substrat- strat), la care se adaugă ulterior elementul slav (adstrat), factorul roman 1.calitatea de a aparține fiind predominant; de aceea, poporul român este un popor romanic unei anumite culturi, cultura de factură romană - romanitatea românilor înseamnă: 2. spațiul locuit de a) descendența romanică a românilor din coloniștii și soldații romani aduși popoarele romanice în Dacia (ceea ce nu exclude rolul dacilor și al slavilor); ↓ în acest sens, vorbim b) latinitatea limbii române despre: c) unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei - romanitatea occidentală d) menținerea esenței romane în datinile și obiceiurile poporului român (francezii, spaniolii, portughezii, italienii) și -romanitatea orientală - problema romanității românilor este una de interes istoric (în primul (românii) rând), dar și filologic, etnografic, geografic etc. B) surse ce atestă romanitatea românilor (sec. VII-XVIII) - românii s-au numit întotdeauna pe ei înșiși “români”, de la ”Roma”, ”romanus” – dovadă a conștiinței descendenței lor romane; termenul ”romani”, cu referire la români, este folosit și de unele surse străine - însă, la sfârșitul mileniului I și începutul mileniului II apar și se răspândesc alte denumiri, ce devin frecvente, date românilor de slavi: ”vlahi”, ”valahi” etc. ; acești termeni desemnează o populație neslavă, adică romanică, din Europa de Est surse din sec. VII-XIII ▪ sec. VII d.Hr.: împăratul bizantin Mauricius – Strategikon: prima sursă care îi numește ”romani” pe locuitorii de la nord de Dunăre ▪ sec. X : împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul – Despre administrarea imperiului (sursă bizantină) folosește termenul “romani” pentru a-i desemna pe români (care sunt urmașii celor veniți din Roma), în opoziție cu “romei” (locuitori ai Imperiului Bizantin) 4 ▪ sfârșitul sec. XII – Gesta Hungarorum (”Faptele ungurilor”, alte surse (sec. IX-XIII): sau ”Cronica lui Anonymus”, notarul regelui maghiar Bela al ▪ sec. IX : Moise Chorenati – III-lea) → românii se aflau în Transilvania când au trecut “Geografia” (sursă armeană) ungurii, conduși de Arpad, spre Panonia; menționează “țara Balak” (Valachia) - astfel, în Transilvania, populația era constituită din “slavi, bulgari și blachi”; Cronica vorbește și despre conducătorul Gelu, ▪ sec. IX : “Oguzname” (cronică turcească) – amintește despre “ulak- “quidam Blachus” (”un anume român”) ili” (țara valahilor) ▪ începutul sec. XIII – latinitatea românilor este afirmată în ▪ sec. XIII : Simon de Keza, ”Faptele corespondența dintre Ioniță cel Frumos, conducătorul Țaratului hunilor și ale ungurilor” – maghiarii româno-bulgar, și papa Inocențiu al III-lea i-au găsit aici pe români; românii se aflau pe teritoriul Transilvaniei chiar înainte de a veni hunii, în sec. IV ! umaniștii (sec. XV-XVI)........... sec. XV-XVI: românii intră în atenția umaniștilor europeni alți autori umaniști: (Flavio Biondo, Antonio Bonfini etc.) Filippo Buonaccorsi, Enea Silvio → fiind impresionați de lupta antiotomană a voievozilor români Piccolomini, Francesco della Valle în contextul cruciadei târzii, ei observă originea latină a poporului român și a limbii române; formulează argumentul autohtoniei românilor cărturarii români (sec. XVI-XVIII) - în sec. XVI-XVIII, cărturarii români susțin, cu referire la români: - originea latină a poporului și a limbii - autohtonia - unitatea de neam (dincolo de barierele statale) exemple: ▪ Nicolaus Olahus (Transilvania) este primul autor român care susține unitatea de neam, limbă, religie și obiceiuri a românilor (Hungaria, 1536) ▪ Grigore Ureche: (Moldova): ”Românii… toți de la Râm (Roma) se trag” (Letopisețul Țării Moldovei) ▪ Miron Costin (Moldova): românii ”toți un neam și odată discălecați sunt” (De neamul moldovenilor) ▪ stolnicul Constantin Cantacuzino (Țara Românească): ”muntenii, moldovenii și ardelenii… dintr-o fântână au izvorât” (Istoria Țării Românești) ▪ Dimitrie Cantemir (Moldova) : romanii ”sunt moșii, strămoșii noștri, a(i) moldovenilor, muntenilor, ardelenilor” (Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor) ; Cantemir elaborează cea mai complexă argumentare a romanității și unității de neam a românilor din perioada respectivă observație: atât timp cât autorii care au scris despre români au avut o poziție obiectivă, neexistând alte interese, romanitatea românilor nu a fost contestată 5 C) politizarea problemei romanității românilor (apariția/evoluția teoriei imigraționiste, reacții la aceasta, secolele XVIII-XX) 1. secolul XVIII – politizarea acută a problemei romanității românilor context istoric - dominația habsburgică se - în secolul al XVIII-lea, pe fondul dezvoltării conștiinței instaurează în Transilvania la sfârșitul naționale, românii din Transilvania devin tot mai conștienți de sec. XVII (1691/1699) ; deși originea și drepturile lor și încep să lupte pentru acestea din majoritari, românii ardeleni nu aveau urmă drepturi politice, acestea fiind rezervate maghiarilor, sașilor și secuilor ; religia românilor, cea exemplu : Ioan Inochentie Micu Klein, episcop greco-catolic, ortodoxă, nu era recunoscută drept membru al Dietei Transilvaniei: ”receptă” (oficială) - Supplex Libellus (1744): document revendicativ prin care Micu Klein solicita respectarea drepturilor românilor, - împăratul habsburg Leopold I invocându-se argumente precum : promite drepturi politice românilor ▪întâietatea: românii sunt primii în Transilvania dacă se convertesc la catolicism; o ▪originea nobilă: românii sunt descendenții lui Traian, parte dintre români devin greco- au origine latină catolici (”unirea cu Roma”, 1698, ▪importanța economică: românii sunt principalii urmată de diplomele leopoldine din producători din Transilvania 1699 și 1701, prin care greco-catolicii primesc unele drepturi) geneza teoriei imigraționiste ▪ Franz Joseph Sulzer: Istoria dacilor transalpini (1781) - inventează teoria originii sud-dunărene a românilor: românii s-au format ca popor la sud de Dunăre și au migrat (de aici: teoria imigraționistă) la nord de fluviu prin secolul al XIII-lea, ajungând deci în Transilvania după maghiari; românii nu au fost primii și nici nu au origine latină/nobilă (implicit, nu sunt în măsură să ceară drepturi în Transilvania) - susținători ai teoriei lui Sulzer: Engel, Eder reacția autorilor români ▪ Școala Ardeleană, de factură iluministă (sfârșitul sec. XVIII – inceputul sec. XIX) - reprezentanți: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Budai-Deleanu - combat teoria imigraționistă cu argumente logice, istorice, economice, reluând și dezvoltând ideile lui Ioan Inochentie Micu Klein; - exagerează importanța factorului latin, negând importanța factorului dac, din dorința accentuării originii nobile a românilor (”exagerarea latinistă”) - argumentele lor sunt sintetizate în memoriul Supplex Libellus Valachorum (1791), trimis Curții de la Viena; se cerea: ▪ ”ștergerea denumirilor odioase de tolerați, admiși” rezervate românilor ▪ reprezentare proporțională în Dietă și alte instituții etc. 6 2. secolul XIX – intensificarea politizării context istoric 1867: Imperiul Habsburgic devine Imperiul Dualist Austro-Ungar (Austro-Ungaria), maghiarii devenind partenerii austriecilor în conducerea imperiului; Transilvania este administrată de maghiari → are loc intensificarea deznaționalizării românilor ↓ - românii protestează, cerând respectarea drepturilor lor dezvoltarea teoriei imigraționiste în acest context, apar cele două lucrări ale lui Robert Roesler – Daci și romani (1868) și, mai ales, Studii românești. Cercetări cu privire la istoria veche a României (1871, apărută la Leipzig) – reia tezele lui Sulzer și le dezvoltă cu argumente proprii, prezentând o teorie elaborată; de aceea, teoria imigraționistă se mai numește și ”roesleriană” argumente: 1. exterminarea dacilor de către romani, 2. perioada de 165 ani a fost insuficientă pentru romanizare, 3. golirea completă a provinciei Dacia prin retragerea aureliană; 4. românii sunt un popor se păstori nomazi; 5. poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde a migrat spre nord în secolele XII-XIII (vezi mai jos, punctul d) observație: în ambele contexte (sfârșitul secolului XVIII și sfârșitul secolului XIX), apariția, respectiv dezvoltarea teoriei imigraționiste sunt strâns legate de lupta românilor din Transilvania pentru câștigarea drepturilor naționale (→ de aici, politizarea problemei) reacția autorilor români → se cristalizează tot mai clar teoria autohtoniei și a continuității: - B.P. Hasdeu – este primul care combate teoria roesleriană, susținând continuitatea dacilor, a daco- romanilor și apoi a românilor la nord de Dunăre; (el combate, așadar, și ”exagerarea latinistă”) - A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler: Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană (1884) → realizează o argumentație foarte elaborată în favoarea latinității, autohtoniei, continuității românilor argumente: 1. arheologia, toponimia și hidronimia aduc dovezi incontestabile în favoarea continuității dacice și daco-romane ; 2. doar popoarele nomade fug din fața năvălirilor, cele sedentare rămân ”lipite de teritoriul lor”; în ceea ce privește populația daco-romană, migrațiile barbarilor nu au distrus-o, ci doar au împins-o spre munți  alți autori din secolul XIX : M. Kogălniceanu, D. Onciul etc. 3. ulterior, în secolul XX, alți istorici români vor susține teoria observație: autohtoniei și a continuității: - de-a lungul timpului (secolele  Nicolae Iorga – Istoria românilor XVIII-XX), teoria continuității  Vasile Pârvan – Getica a fost suținută și de mari istorici  Gheorghe I. Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: străini: Edward Gibbon, poporul român Theodore Mommsen etc.  C. C. Giurescu, Istoria românilor 7 4. perioada comunistă: propaganda comunistă realizează o nouă politizare a problemei romanității românilor : - într-o primă etapă, are loc negarea influenței pozitive a factorului roman, în paralel cu exagerarea rolului civilizator al factorului slav (explicație: subordonarea României comuniste față de URSS) - în perioada național-comunismului, rolul factorului roman este din nou negat, fiind exagerată importanța dacilor 5. după 1989: - înlăturarea dictaturii a însemnat posibilitatea revenirii la obiectivitatea știintifică - oricum, problema primatului unui popor într-un anumit spațiu sau a originii sale (”nobile”) nu mai are astăzi nicio valoare politică ; conform dreptului internațional, un popor are anumite drepturi prin simplul fapt că există într-un anumit spațiu D) teoria imigraționistă vs. teoria continuității: argumente și contraargumente 1. dacii au fost exterminați în urma războaielor cu romanii -1a) argumentul istoric : nicăieri romanii nu au exterminat populația cucerită; -1c) toponimia: nume dacice de -1b) argumentul logic : romanii nu aveau de ce să îi extermine pe daci localități păstrate : Napoca, (îi puteau folosi în armată, economie etc.); → → → → Drobeta, Sarmizegetusa; -1d) hidronimia: nume dacice de râuri păstrate : Mureș 2. perioada stăpânirii romane (165-170 de ani) a fost prea scurtă (Maris), Olt (Alutus), Dunăre pentru realizarea romanizării (Donaris); -2a) romanizarea a început înainte de cucerirea romană și a continuat -1e) dovezi filologice: 160-180 după anul 275 d.Hr., fiind vorba, așadar, de o perioadă mai lungă de de cuvinte dacice păstrate în 165-170 de ani (trei etape ale romanizării, cca. 8-9 secole) limba română (brad, brânză, -2b) nu contează atât durata procesului de romanizare, cât intensitatea barză...) lui (în provincia Dacia, factorii romanizării au acționat intens) 3. Dacia a fost complet evacuată în timpul retragerii aureliene -3a) nu se cunosc în istorie cazuri în care o populație sedentară să plece în totalitate din fața migratorilor -3b) nu există dovezi ale unei deplasări masive de populație la sud de Dunăre la sfârșitul secolului III d.Hr.; există, în schimb, dovezi ale continuității daco-romanilor în zona de la nord de Dunăre – a se vedea complexele arheologice Ipotești-Cândești, Bratei-Morești (sec IV-VI d.Hr.) 4. Românii s-au format la sud de Dunăre – așa cum arată existența unor cuvinte comune în limbile română și albaneză – și au migrat spre nord cândva în secolele XII-XIII 5. românii erau un popor 4a) există un fond comun indo-european, fapt care explică existența unor de păstori nomazi cuvinte comune celor două limbi; așadar, nu există nicio dovadă că - transhumanța nu românii și albanezii s-au format în același loc ca popoare înseamnă nomadism 4b) există dovezi ale continuității românilor la nord de Dunăre (complexul (se confundă două arheologic Dridu, sec. X-XI). fenomene diferite) 8 2. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII) structura lecției : a) introducere premizele apariției statelor medievale etapele constituirii statelor medievale b) formarea statelor medievale : Transilvania, Țara Românească, Moldova, Dobrogea Țaratul româno-bulgar c) instituțiile statului medieval : Domnia/ Voievodatul, Biserica, Sfatul Țării, Adunarea poporului, Armata, organizarea administrativă obști sătești: sate în care proprietatea A) Introducere (asupra pământului, - de la formarea lor ca popor (sec. VII-VIII), românii au trăit organizați uneltelor, produselor în obști sătești obținute), conducerea și - din unirea obștilor rezultă uniunile de obști – autonomiile locale sau răspunderea erau “romaniile populare” (N. Iorga); treptat, se diferențiază conducerea colective uniunilor de obști → apar conducătorii, numiţi juzi, cnezi, voievozi - se evoluează spre formațiuni prestatale (“țări”, ocoale, câmpuri, cnezate, voievodate), ex : Țara Maramureşului, Ocolul Vrancei, Câmpul lui Dragoş ; - aceste formaţiuni se vor unifica, apărând astfel statul formarea statelor medievale poate fi ilustrată prin formula : premizele apariţiei statelor medievale “de la sat la stat” ▪ creșterea demografică (reflectată în sporirea numărului aşezărilor) ▪ dezvoltarea vieţii economice (agricultura rămâne principala ocupație, dar se dezvoltă meşteşugurile şi comerţul) ▪ stratificarea socială (vezi formula „maiores terrae” = „mai-marii pământului” din Diploma Cavalerilor Ioaniți, 1247: apare, aşadar, pătura conducătoare) ▪ contextul extern: - rivalitatea dintre statul tătar, Ungaria și Polonia a facilitat apariţia statului medieval Moldova - criza dinastică din Ungaria (1301-1308) a facilitat apariţia statului medieval Ţara Românească etapele constituirii statului medieval: ▪ unificarea diverselor formaţiuni prestatale sub o singură autoritate, dublată în unele cazuri de obținerea independenței (v. Ţara Românească, Moldova; nu este cazul Transilvaniei) ▪ constituirea instituțiilor necesare funcționării statului observaţie: constituirea statelor medievale reprezintă rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, precum şi reacţia de apărare în faţa pericolului extern 9 B) Formarea statelor medievale TRANSILVANIA introducere: ▪ 896 : ungurii, populație de origine asiatică, ajung in Câmpia Panoniei sub comanda lui Arpad ; de acolo vor realiza expediții militare spre vest și alte direcții ; fiindu-le blocată ofensiva spre vest, maghiarii își vor reorienta ofensiva spre sud-est (Transilvania) ▪ strâns legată de acțiunile maghiare, formarea statului medieval Transilvania cunoaște două etape : 1. etapa formațiunilor prestatale (sec. IX-XI) ▪ pentru sfârșitul sec. IX, “Gesta Hungarorum” menționează trei voievodate  voievodatul lui Glad – în Banat (reşedința la Cuvin)  voievodatul lui Menumorut – în Crişana (reședința la Biharea)  voievodatul lui Gelu – în Podişul Transilvaniei (reședința la Dăbâca) - aceste trei formaţiuni prestatale intră în conflict cu maghiarii (Anonymus aminteşte interesul lui Arpad pentru bogăţia lor); ele sunt învinse şi supuse, fără a fi distruse ▪ pentru începutul sec. XI (1002-1003) – „Legenda Sfântului Gerard” menționează alte două voievodate:  voievodatul lui Ahtum – în Banat (reședința la Morisena)  voievodatul lui Gyula cel Tânăr – în Podișul Transilvaniei (reședința la Bălgrad) - se observă continuitatea cu voievodatele lui Glad, respectiv Gelu; - și aceste două voievodate intră în conflict cu maghiarii și sunt învinse; 2. etapa cuceririi maghiare (sec. XI-XIII) ▪ după anul 1000 : ungurii se creştinează în rit apusean (viitor catolic, din 1054), preluând formele de organizare politică și religioasă specifice Occidentului ; regii maghiari vor fi sprijiniţi de papalitate în scopul extinderii catolicismului spre răsărit cucerirea Transilvaniei, introducerea unei noi organizări : ▪ în noul context, abandonând practicile specifice migratorilor, maghiarii realizează o cucerire treptată și sistematică a Transilvaniei pe direcția NV-SE ▪la scară locală, organizează teritoriile cucerite sub forma comitatelor (primul comitatul de Bihor, 1111) ▪la scară globală (întreaga Transilvanie) încearcă să impună principatul (surse din 1111 menţionează un anume “Mercurius, princeps Ultrasilvanus”), însă o sursă din 1176 menționează un anumit “Leustachius voievod” – așadar, încercarea de a impune principatul nu a reuşit și s-a revenit la vechea forma de organizare, voievodatul ▪ românii rămân organizați în districte și “țări”, mai ales în zonele de graniță – Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureșului etc. colonizarea: maghiarii, fiind puțin numeroși, recurg la colonizare, aducând în Transilvania mai multe populații: 10 ▪ secuii: populaţie asiatică antrenată de maghiari în migraţia lor spre vest; – în sec. XI-XII, ei reprezintă avangarda armatei maghiare în procesul cuceririi Transilvaniei; beneficiază de o largă autonomie, fiind organizaţi în scaune și conduşi de un lider propriu, numit comite ▪ saşii: aduși în secolele XII-XIII din Germania, mai ales din zona Saxoniei; au un rol foarte important în dezvoltarea economiei și a civilizaţiei urbane din Transilvania: oraşe (Brașov, Sibiu, Bistrița, Sighişoara etc.), comerţ, meşteşuguri; - beneficiază de autonomie şi privilegii: 1224: prin documentul numit “Andreanum”, regele Andrei al II-lea acordă autonomie și privilegii sașilor din Sibiu, extinse apoi asupra tuturor sașilor - sașii sunt organizaţi în districte și scaune ▪ cavalerii teutoni ; sunt aduși în Țara Bârsei în 1211 (aveau un rol militar și religios) ; sunt alungați însă, în 1225, pentru indisciplină marginalizarea politico-religioasă a românilor în Transilvania ▪ 1288 – prima Adunare generală a nobilimii din Transilvania, din care fac parte şi nobili români ▪ 1366 – regele maghiar Ludovic I de Anjou condiţionează calitatea de nobil de cea de catolic → românii, fiind ortodocși, sunt excluşi din instituțiile de conducere ▪ 1437 – Unio Trium Nationum: grupează conducătorii maghiarilor, saşilor şi secuilor, care controlează Transilvania, românii fiind excluşi de la conducere învinsă la Mohács (1526), Ungaria dispare ca stat sub loviturile otomanilor (1541); Transilvania devine principat autonom sub dominație otomană (1541) ȚARA ROMÂNEASCĂ formațiuni prestatale Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247) menţionează cinci formaţiuni ▪ ”Diploma Cavalerilor prestatale sud-carpatice ; Ioaniți” este un document foarte ▪ Țara Severinului – ocupată și reorganizată de maghiari, începând cu 1230 important, întrucât (Banatul de Severin) reprezintă o radiografie ▪ cnezatele lui Ioan şi Farcaș – între Jiu şi Olt a zonei la câțiva ani ▪ voievodatele lui Litovoi (în dreapta Oltului, incluzând Țara Hațegului) și după invazia mongolă din 1241-1242 și cu Seneslau (în stânga Oltului, incluzând Ţara Făgărașului) câteva decenii înainte de - toate aceste formațiuni sunt subordonate Coroanei maghiare, dar formarea Țării voievodatele au mai multă autonomie Românești tendințe de emancipare ; fenomenul descălecatului ▪ 1277-79 : voievodatul din dreapta Oltului încearcă să iasă de sub controlul maghiarilor – voievodul Litovoi moare în luptă, iar fratele său, Bărbat, este capturat și răscumpărat pe o sumă mare de bani (dovadă a puterii economice a voievodatului) ; concluzie – eșec  ▪ în stânga Oltului are loc o tentativă similară; tradiția istorică amintește un personaj, Negru-Vodă din Făgăraș, care trece Carpaţii în fruntea cetelor sale pe la 1290 și unifică formațiunile prestatale de la sud 11 de Carpaţi (= descălecat) ; el își fixează un prim scaun de domnie la Câmpulung (care devenea, astfel, prima capitală a țării), apoi un al doilea la Argeş - nu se știe dacă Negru Vodă a existat cu adevărat (e un personaj „semilegendar”), dar se știe cu cetitudine că în 1291, regele maghiar Andrei al III-lea ia măsuri vizând desființarea autonomiilor românești; putem bănui, așadar, că mulți români nemulțumiți din Făgăraș au trecut Carpații spre sud ↓ descălecat = fenomen istoric constând în trecerea de populație românească din Ardeal la sud și est de Carpaţi, fapt care va contribui la constituirea statelor românești extracarpatice întemeierea Țării Românești : Basarab I (1310?-1352); urmașii săi ▪ întemeietorul Ţării Românești este considerat Basarab I – el va unifica formațiunile prestatale existente și va obține independența statului: ▪ 1324: Basarab e încă în relații bune cu Coroana maghiară, al cărei vasal este ; relațiile se vor răci ulterior, probabil din cauza Banatului de Severin ▪ 1330 : campanie maghiară în Țara Românească, condusă de însuși regele maghiar Carol Robert de Anjou (care ignoră orice propunere de pace :„îl voi scoate pe Bezarad de barbă din bârlogul său”); ▪ folosind cu abilitate condițiile spaţiului – un loc strâmt, păduros – românii înving la Posada (9-12 nov 1330; localizarea e incertă), așa cum arată Cronica pictată de la Viena a lui Marcus Kalt;  apare, astfel, “prima libertate românească” (N. Iorga) ▪ noul stat include: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia, zona din nordul gurilor Dunării, smulsă tătarilor și numită după eliberatorul său (Basarabia) ▪ Basarab I este întemeietorul dinastiei Basarabilor; Nicolae Alexandru (1352-1364) 1359- două momente foarte importante ▪ se proclamă domn autocrat = „singur stăpânitor” (nesupus vreunei autorități lumești) ▪ este creată Mitropolia ortodoxă de la Curtea de Argeş, dependentă de Bizanţ; este o alegere istorică, având conotații antimaghiare (ungurii erau catolici); primul mitropolit – Iachint Vladislav Vlaicu (1364-1377) ▪ e primul domn român care luptă cu otomanii (1369) ▪ întemeiază o a doua mitropolie ortodoxă la Severin (1370) ▪ bate monedă de argint MOLDOVA formațiuni prestatale ▪ teritoriul de la est de Carpați era dorit de maghiari, tătari și, mai târziu, de polonezi ▪ unele documente rusești și papale menţionează existența mai multor formațiuni prestatale la est de Carpați: Țara Brodnicilor, Ţara Bolohovenilor, Țara Șipenițului etc. ▪ aceste autonomii româneşti, afectate de marea invazie mongolă din 1241-42, nu au fost totuși distruse 12 descălecatul (Dragoș, Bogdan) și întemeierea (Bogdan) ; urmașii lui Bogdan ▪ în jurul anului 1347, regele maghiar Ludovic I de Anjou creează la est de Carpaţi o marcă (= o unitate administrativ-militară) de apărare împotriva tătarilor, cu reşedința la Baia, condusă de cneazul român Dragoş din Maramureş, vasalul său  acesta este primul descălecat, dar e vorba, de fapt, de încercarea Ungariei de a-i alunga pe tătari din zonă și de a-și impune stăpânirea la est de Carpați ▪ urmaşii lui Dragoş (Sas, Balc) sunt și ei vasali ai regelui Ungariei ; Balc e înlăturat de un alt lider român din Maramureș, voievodul Bogdan din Cuhea (1359-1365), revoltat împotriva regelui maghiar; → Bogdan trece cu oastea sa în Moldova, unde beneficiază de sprijinul populaţiei locale, ostilă stăpânirii maghiare, punând bazele unui stat (conform Cronicii lui Ioan de Târnave)  acesta este al doilea descălecat (așadar, în Moldova există două descălecate), dar întemeietorul statului este Bogdan ▪ în cursul domniei sale are loc o confruntare cu Ungaria (probabil în 1364-1365), pe care Bogdan o câștigă, obținând independența statului  Moldova devine, astfel, “a doua libertate românească” (N. Iorga) Petru I Muşat (1375-1392) ▪ este întemeietorul dinastiei Mușatinilor ▪ mută capitala la Suceava ▪ bate monedă ▪ închină țara polonilor prin Tratatul de la Liov (1387) pentru a face față pericolului maghiar, inaugurând astfel o lungă tradiție în istoria Moldovei (vezi Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare) ▪ înființează o mitropolie ortodoxă la Suceava, care însă nu va fi recunoscută de Constantinopol decât în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun Roman I Mușat (1392-1394) – alipește Moldovei ”Țara de Jos” (realizează extinderea spre mare) → Moldova se întinde acum între Carpați, Nistru și Marea Neagră, domnitorul Roman I putându-se intitula „domn al Ţării Moldovei … de la munte la mare” DOBROGEA formațiuni prestatale ▪ sec. X – sunt cunoscuţi doi conducători locali: jupan Dimitrie și Gheorghe sec. XI – lucrarea ▪ sec. XIII : 1230 – este atestată în sudul Dobrogei Țara Cărvunei, nucleul “Alexiada” (autoare viitorului stat dobrogean Ana Comnena) menționează trei ▪ la mijlocul sec. XIV, Balica, un conducător din Dobrogea, se amestecă în conducători din luptele pentru tronul Imperiului Bizantin Dobrogea: Tatos, Satza, Seslav întemeierea statului ; Dobrotici și urmașul său ▪ Dobrotici (1354-1386) – este întemeietorul statului dobrogean; profitând de conflictele dintre forţele rivale din zonă, unifică formaţiunile prestatale existente în jurul Țării Cărvunei (între Dunăre și mare) - poartă titlul de despot, conferit de Imperiul Bizantin 13 ▪ Ivanco (1386-1388), urmaşul său – preia titlul de despot, bate monedă - moare, probabil în 1388, în timpul luptelor cu otomanii, care înaintau spre Dunăre ▪ după moartea lui, Dobrogea e încorporată în statul lui Mircea cel Bătrân (1388); ulterior, ea va fi anexată de otomani în 1417 (și recuperată abia în 1878, în urma războiului de independență) ȚARATUL ROMÂNO-BULGAR ▪ frații Petru și Asan – conducătorii unei revolte împotriva Imperiului Bizantin, în jurul anului 1185 ; ei sunt conducatori ai vlahilor, dar la - Ioniță cel Frumos (1197- revoltă participa și alte etnii din sudul Dunării (bulgari, cumani) 1207): corespondență cu - revolta triumfă şi se formează un stat (țarat) româno-bulgar în frunte papa Inocențiu al III-lea cu cei doi (numiţi „țari ai bulgarilor și vlahilor”), stat în care populația pentru recunoașterea sa ca slavă este majoritară „rege al bulgarilor și ▪ Ioan Asan al II-lea (1218-1241) – e cel mai important reprezentant al vlahilor” în schimbul dinastiei Asăneștilor, creează un țarat foarte puternic; după moartea lui, acceptării catolicismului statul se slavizează, nemaifiind condus de români C) Instituțiile statului medieval DOMNIA este o instituție centrală fundamentală pentru Țara Românească și Moldova caracter ▪ viager (pe viață) ▪ ereditar-electiv – în Țările Române nu a existat dreptul primului născut; domnul este ales de către boieri și confirmat de Adunarea Țării, însă trebuie sa fie „os domnesc”, adică să aparțină familiei domnitoare: Basarabii, Mușatinii - avantaj: eliminarea de la succesiune a unor persoane incapabile să conducă - dezavantaj: acest sistem duce la lupte interne pentru domnie ; pentru a evita acest risc, unii domnitori și-au asociat încă din timpul vieții un fiu la domnie (Basarab I pe Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail etc.) titulatura domnului: ▪ titulatura uzuală este: “mare voievod şi domn” - domn (din “dominus”, stăpân) = conducătorul politic al statului - mare voievod = conducătorul armatei ▪ există și titulatura „Io” (ex. “Io, Ștefan voievod…”), prescurtarea de la „Ioannes” = “cel ales de Dumnezeu” ; ea atestă caracterul sacru al domniei (de altfel, domnul este uns de mitropolit) ▪ uneori apare titulatura “autocrat” (singur stăpânitor) 14 atribuțiile domnului: a. executive: conduce întreaga politică internă și externă - în interior: conduce administraţia - în exterior: declară război, încheie pace, semnează tratate b. funciare - în principiu, este stăpânul întregului pământ al ţării - face danii boierilor şi mănăstirilor, poate confisca pământul c. legislative – emite legi cu caracter obligatoriu pentru toţi supuşii d. militare – e conducătorul armatei (mare voievod) e. financiare – bate monedă, percepe birul f. judecătorești: împarte dreptatea g. religioase – confirmă mitropolitul, cu acordul Patriarhiei din Constantinopol; sprijină bisericile și mănăstirile prin danii Evoluţia domniei în sec. XVI-XVIII ▪ pe măsura accentuării dominaţiei otomane, autoritatea domnului se diminuează (sec. XVI-XVII), acest fenomen culminând, în sec XVIII, cu introducerea regimului fanariot (1711: Moldova, 1716: Ţara Românească) ▪ domnul nu mai este “dominus”, ci este echivalent cu un înalt funcţionar otoman; nu mai este pământean, fiind numit de sultan dintre rezidenţii cartierului Fanar din Constantinopol; cumpără domnia (de obicei scurtă, căci sultanul are tot interesul să revândă tronul); nu are armată proprie şi nu poate duce o politică externă proprie  concluzie: o gravă ştirbire a autonomiei principatelor, reflectată şi în evoluţia domniei VOIEVODATUL (Transilvania) ▪ voievodul Transilvaniei are atribuţii administrative, judecătoreşti, militare (conduce armata Transilvaniei în război) ▪ este vasalul regelui Ungariei, care îl numeşte (funcţia nu este ereditară), însă unii voievozi s-au bucurat de o autonomie sporită (ex. Roland Borşa, Ladislau Kan) ▪ voievodatul se menţine în Transilvania până în 1541, după care aceasta este condusă de un principe numit de Dietă şi confirmat de sultan; după 1699 (pacea de la Karlowitz) se instaurează dominaţia habsburgică; împăratul de la Viena va deveni principe al Transilvaniei, iar puterea executivă va fi exercitată în numele său de un guvernator BISERICA ▪ în Ţara Românească – mitropoliile de la Curtea de Argeş (1359) și Severin (1370) // episcopiile de la Buzău şi Râmnic (de Vâlcea) ▪ în Moldova – mitropolia de la Suceava (1401) // episcopiile de la Rădăuţi şi Roman ▪ relaţiile dintre Biserică şi domnie sunt foarte strânse: → mitropolitul este primul sfetnic al domnului, căruia îi poate ţine locul în caz de vacanţă domnească; → biserica legitimează domnia, conferindu-i sacralitate – mitropolitul unge noul domn 15 → domnul oferă danii bisericilor şi mânăstirilor; mulţi domnitori sunt mari ctitori de biserici: Ştefan cel Mare, Vasile Lupu (Moldova), Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu (Ţara Românească) în Transilvania, din 1366, românii sunt scoşi din viaţa politică pe cale religioasă secolul XVI: se răspândește Reforma → patru biserici recunoscute, oficiale (recepte) în Transilvania – catolică şi trei protestante: luterană, calvină, unitariană; Biserica Ortodoxă nu este recunoscută 1698: Unirea cu Roma – apare Biserica Greco-Catolică, fapt confirmat de diplomele leopoldine din 1699 şi 1701 SFATUL DOMNESC ▪ Ţara Românească, Moldova: e compus la început din mari boieri apropiaţi domnului, iar mai târziu numai din boieri cu dregătorii (funcţii) stolnicul (se îngrijeşte de masa domnului) - vornicul (conducătorul Curţii domneşti; este prima dregătorie atestată paharnicul (se îngrijeşte documentar: 1387) de băuturile domnului) - logofătul (conducătorul cancelariei domneşti) postelnicul (se îngrijeşte - vistierul (răspunde de veniturile statului) de camerele domneşti) - mitropolitul (poziţie specială, v. mai sus) comisul (se îngrijeşte de - o importanţă deosebită în Ţara Românească o are banul Olteniei, iar în grajdurile domnului) Moldova portarul Sucevei spătarul (purtătorul de ▪ Sfatul Domnesc îl asistă pe domn în luarea deciziilor spadă al domnului) ▪ Transilvania: voievodul e ajutat de oameni de încredere, numiţi de el (vicevoievod, cancelar etc.) ADUNAREA ȚĂRII ▪ se reuneşte periodic şi are rol consultativ Organizarea ▪ cuprinde boierii, clerul, orăşenii, oştenii, ţăranii liberi administrativă Moldova era împărţită în ▪ poate aproba alegerea domnului, semnarea unor tratate etc. ţinuturi, ▪ în Transilvania sunt atestate Adunările Nobiliare (ex. 1288, 1437) Ţara Românească în judeţe, iar Transilvania în ARMATA comitate, scaune şi ▪ în Ţara Românească şi Moldova – e constituită din: districte - oastea cea mică (corpurile de oaste ale domnitorului şi ale boierilor), reprezentând armata permanentă - oastea cea mare (toţi cei apţi să poarte arme) – cca. 40.000 în timpul lui Ştefan cel Mare - mercenari (din sec. XVI) ▪ în Transilvania – corpul de oaste al voievodului și trupele nobiliare ▪ cetăţile: rol defensiv esenţial – Moldova: Suceava, Neamţ etc., Ţara Românească: Turnu, Giurgiu etc., Transilvania: Braşov, Sibiu etc. 16 3. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității (secolele XIV-XVIII) structura lecţiei: a) introducere b) marii conducători şi “cruciada târzie”: ▪ Mircea cel Bătrân (1386-1418) ▪ Alexandru cel Bun (1400-1432) ▪ Iancu de Hunedoara (1441-1456 / 1446-1453) ▪ Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) ▪ Ştefan cel Mare (1457-1504) ▪ Mihai Viteazul (1593-1601) c) debutul crizei orientale (1683/1699); regimul fanariot (1711/1716-1822) A) Introducere - în contextul cruciadei târzii (sec. XIV-XVI), evoluţia generală şi politica externă a statelor româneşti au fost influenţate de situaţia lor geopolitică (vecini: Ungaria, iar mai târziu Imperiul Habsburgic în vest şi nord-vest, Polonia în nord, Hanatul tătar în est, Imperiul Otoman la sud, sud-vest) ▪ obiectivele conducătorilor români au fost: menţinerea fiinţei statale (a independenţei sau măcar a autonomiei statelor lor), menţinerea integrităţii teritoriale și apărarea creştinătăţii ▪ mijloace pentru realizarea acestor obiective: rezistenţa armată îmbinată cu diplomaţia ▪ românii s-au orientat, firesc, observaţie: state puternice din jur au dispărut: Imperiul Bizantin, spre alianţe cu statele creştine ţaratele bulgare, cnezatul sârb, Ungaria, în timp ce Ţările Române şi-au împotriva expansiunii păstrat fiinţa statală ↓ Islamului, însă nici aceste alianţe nu au fost lipsite de ▪ relaţiile cu Imperiul Otoman dificultăți, din cauza - otomanii ajung în Europa la mijlocul secolului XIV şi, impulsionaţi tendinţelor expansioniste ale de războiul sfânt (jihad), se îndreaptă fulgerător spre Dunăre statelor respective (Ungaria, (deocamdată, Constantinopolul nu poate fi cucerit) Polonia, mai târziu Imperiul - relaţiile Ţărilor Române cu otomanii sunt fie conflictuale, fie paşnice Habsburgic şi Rusia) ▪ uneori, Ţările Române au - relaţiile conflictuale fac parte din categoria “războaielor asimetrice”: acceptat suzeranitatea unuia disproporţia de forţe e foarte mare – în consecinţă, românii evită pe cât dintre aceste state pentru a posibil bătăliile decisive şi aplică alte tactici: tactica pământului contracara ameninţarea din pârjolit, tactica hărţuirii, atacul-surpriză, utilizarea inteligentă a partea celorlalte spaţiului (eventual a vremii) 17 - relaţiile paşnice sunt marcate prin capitulaţii – documente prin care -prin încheierea capitulațiilor, Ţările Române recunosc suzeranitatea Imperiului Otoman, ceea ce le românii sunt trecuţi în Casa garantează autonomia în schimbul plătirii tributului (haraci); → → Păcii; celelalte două Case erau, conform dreptului ▪ umanistul italian Filippo Buonaccorsi: “Românii... s-au închinat prin musulman, Casa Războiului tratate nu ca învinşi, ci ca învingători” (adversarii) şi Casa Islamului (teritoriile deja cucerite) B) Marii conducători şi “cruciada târzie” Mircea cel Bătrân (1386-1418) contracararea pericolului maghiar - într-o prima fază, Mircea încearcă să contracareze tendinţele expansioniste ale Ungariei - el aplică “politica blocului românesc”, având relaţii bune cu Petru I Muşat; prin intermediul acestuia, Mircea încheie un tratat de alianţă cu Polonia condusă de regele Vladislav Jagello ↓ ▪ Tratatul de la Radom, 10 decembrie 1389 – este încheiat de pe poziţii de egalitate, avînd un caracter antimaghiar: este un tratat defensiv, fiecare dintre părţi obligându-se să o sprijine pe cealaltă în cazul unui atac din partea Ungariei premizele conflictului cu otomanii; bătălia de la Rovine (1394 /1395) - pericolul otoman creşte permanent, turcii apropiindu-se de Dunăre → Ţara Românească este direct vizată, mai ales că Mircea anexează Dobrogea (1388), teritoriu dorit de otomani - 1389: un corp de oaste al lui Mircea participă la bătălia antiotomană de la Kossovopolje (“Câmpia Mierlei”), în sprijinul Serbiei, dar sârbii pierd bătălia, iar cnezatul sârb este vasalizat - dupa 1389 au loc şi alte confruntări de mai mică amploare între români şi otomani; Baiazid I (“Trăznetul”), pregăteşte, însă, o expediţie de amploare la nord de Dunăre ↓ - campania nord-dunăreană a lui Baiazid se soldează cu o confruntare militară, care are loc fie în 10 octombrie 1394, fie în 17 mai 1395 (există două cronici care se contrazic asupra datei) ▪▪ Bătălia de la Rovine (“rovină”: loc cu şanţuri pline cu apă); conform afirmaţiilor unui istoric bizantin, după ce a adăpostit populaţia în munţi şi a ars holdele, Mircea a hărţuit permanent armata otomană. Confruntarea militară propriu-zisă, câştigată de Mircea, a fost foarte sîngeroasă: “cerul nu se mai vedea de desimea săgeţilor … râul curgea roşu de sânge” (cronică bulgară); după o altă sursă, Baiazid “a scăpat cu greutate cu puţini oameni” reorientarea politicii externe a lui Mircea: tratatul cu Ungaria de la Braşov (1395) ▪▪ Tratatul de la Braşov (7 martie 1395) dintre Mircea şi Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei - caracterul tratatului: reorientarea în politica externă se datorează creşterii rapide a pericolului otoman, de care Ungaria e ea însăşi vizată (mai mult decât Polonia); este prima alianţă antiotomană din sud-estul Europei, fiind încheiată de pe poziţii de egalitate 18 - conţinutul tratatului: prin acesta, Mircea renunţă la înţelegerea cu Vladislav Jagello; Mircea şi Sigismund îşi promit ajutor reciproc împotriva turcilor, fiind prevăzută participarea comună la o cruciadă antiotomană în sudul Dunării; lui Mircea îi sunt recunoscute titlurile de ban de Severin şi duce de Făgăraş, contestate anterior de Coroana maghiară cruciada de la Nicopole (1396) şi bătălia de la Ankara (1402) ▪ în perioada respectivă, lumea creştină se pregăteşte de cruciadă: se formează prima mare coaliţie continentală antiotomană, la care participă oştirea regelui maghiar Sigismund, cavaleri occidentali (burgunzi, germani etc.), precum şi Mircea cu trupele de care dispunea - cruciaţii trec în sudul Dunării, confruntarea decisivă având loc la Nicopole (25 septembrie 1396); bătălia este un dezastru pentru creştini, tactica acestora fiind total neadecvată situaţiei (ignorându-se, între altele, experienţa lui Mircea) - ulterior, Baiazid e învins şi capturat în bătălia de la Ankara (1402) de către hanul mongol Timur Lenk, declanşându-se astfel lupta pentru succesiune în Imperiul Otoman apogeul politicii externe a lui Mircea - în noul context, Mircea devine un “făcător de sultani” (istoricul Florin Constantiniu), implicându-se în lupta pentru tron dintre fiii lui Baiazid – el îi sprijină pe Musa și Mustafa, dar aceștia sunt învinși de Mahomed I - în 1417 are loc o expediţie otomană în Ţara Românească → Mircea e nevoit să închine ţara (plătind tribut), pierde Dobrogea şi cetăţile de la Dunăre, Turnu şi Giurgiu (Ţara Românească fiind, astfel, mult mai expusă atacurilor turcești); este menţinută, însă, autonomia ţării Alexandru cel Bun (1400-1432) - 1402: închină ţara Poloniei; ca vasal, îl sprijină pe regele polon în două lupte împotriva teutonilor - 1420: este primul domn moldovean angrenat în lupta antiotomană; el reuşeşte să apere cetăţile de la Marea Neagră (Chilia, Cetatea Albă), atacate de Imperiul Otoman Iancu de Hunedoara (1441-1456, voievod al Translvaniei // 1446-1453, guvernator general al Ungariei) - e descendent al unei familii de mici nobili români, dar se încadrează, ca stil de viaţă şi religie, în rândul nobilimii maghiare; activitatea sa stă sub semnul luptei antiotomane ”Campania cea lungă”; pacea de la Seghedin ▪▪ 1443-1444: “Campania cea lungă” – Iancu trece la sud de Dunăre, încearcând să dezorganizeze bazele armatei otomane; acționează mai multe luni în teritoriul inamic pe întinderea a mai bine de 300 km, cucereşte oraşe importante (Niş, Sofia), obţine o pradă bogată → așadar, e o expediţie de mare succes ▪ iulie 1444: se încheie pacea de la Seghedin – favorabilă pentru creştini (sultanul acceptă să renunţe la război pentru o perioadă de 10 ani, să se retragă din unele teritorii cucerite etc.) 19 Cruciada de la Varna; Iancu – guvernator al Ungariei ▪ Iancu va aplica politica ○ regele Ungariei, Vladislav, decide să rupă pacea la presiunile blocului românesc – papalităţii; îi impune înŢara ▪ noua cruciadă, numită cruciada de la Varna, după bătălia decisivă (10 Românească pe Vlad noiembrie 1444) este un eşec pentru creştini, însuşi regele maghiar Dracul şi pe Vladislav al murind în luptă II-lea, iar în Moldova pe Petru al II-lea, care îi va ○ 1446: Iancu devine guvernator al Ungariei, dovadă a prestigiului de ceda cetatea Chilia; care se bucura; încearcă să creeze un bloc antiotoman zonal, format din intenţionează, astfel, să creeze un bloc antiotoman români, sârbi şi albanezi pe care să-l coordoneze cucerirea Constantinopolului; apărarea Belgradului ○ 1453: Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul, plănuind apoi o ofensivă puternică spre centrul Europei, vizând mai ales Belgradul (“cheia Europei Centrale”); Iancu îşi asumă apărarea Belgradului, disproporţia de forţe fiind însă foarte mare ▪▪ apărarea Belgradului: turcii asediază fără succes Belgradul, iar la 22 iulie 1456, Iancu declanşează ofensiva şi eliberează Belgradul; sultanul este rănit, tunurile turceşti sunt distruse; răsunetul este uriaş: papa Calixt al III-lea îl numeşte pe Iancu Athleta Christi (”Luptătorul lui Hristos”) ○ august 1456: Iancu moare de ciumă în tabăra de la Zemun; este înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia (epitaf: “A căzut coroana regatului, s-a stins lumina lumii”) observaţie Iancu de Hunedoara este un personaj de anvergură europeană, aflat în slujba apărării creștinătății; a amânat ofensiva otomană spre centrul Europei cu aproape șapte decenii (Belgradul fiind cucerit în 1521) Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476) ▪ 1459: încetează să plătească tribut Imperiului Otoman ▪ 1460: încheie o alianţă antiotomană cu Matei Corvin, regele Ungariei şi fiul lui Iancu de Hunedoara ▪ în aceste condiţii, Mahomed al II-lea încearcă, fără succes, să-l elimine pe Ţepeş prin vicleşug ▪ iarna 1461-1462: ca răspuns, Vlad trece la ofensivă la sud de Dunăre; campania stârneşte groază în rândurile populaţiei ▪▪ 1462, replica otomană: Mahomed al II-lea trece Dunărea în fruntea armatei sale; Vlad Ţepeş aplică tactica hărţurii; în 16/17 iunie 1462, Ţepeş organizează celebrul ”atac de noapte”; deşi reuşeşte să provoace mari pierderi otomanilor, nu izbuteşte să-l omoare pe sultan ▪ otomanii continuă înaintarea ; boierii acceptă un pretendent la domnie – Radu cel Frumos, fratele lui Vlad; Ţepeş se retrage spre munţi, aşteptând ajutorul lui Matei Corvin, însă acesta îl arestează (acuzându-l de trădare) şi îl întemniţează ▪ 1476: Ţepeş este eliberat la cererea lui Ştefan cel Mare, care dorea un domn antiotoman în Ţara Românească), şi îşi reia tronul; conduce însă doar câteva săptămâni, fiind asasinat 20 Ştefan cel Mare (1457-1504) - în plan intern, e preocupat de consolidarea autorităţii domneşti şi de întărirea armatei - politica externă: principiul lui este de a nu avea doi duşmani majori în acelaşi timp prima etapă (1459-1470: sunt predominante conflictele cu Ungaria) - astfel, într-o primă etapă: ○ continuă să plătească tribut otomanilor (practică inaugurată de predecesorul său, Petru Aron); ○ recunoaşte suzeranitatea Poloniei, pe linia tradiţională inaugurată de Petru I Muşat: ▪▪ 4 aprilie 1459, Tratatul moldo-polon de la Overchelăuţi: Ştefan recunoaşte suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea şi îi cedează cetatea Hotin; regele polon îl recunoaşte pe Ştefan ca domn, pretendentul Petru Aron fiind alungat din Polonia; cele două părţi se angajau să-şi acorde sprijin militar la nevoie; tratatul va fi reînnoit în 1462, cînd Polonia înapoiază Moldovei Hotinul şi îi recunoaşte drepturile asupra Chiliei (controlată atunci de maghiari) ○1465: Ştefan atacă și recuperează Chilia ○1467: în replică, maghiarii pătrund în Moldova, conduşi de regele Matei Corvin (40.000 soldaţi) ▪14-15 decembrie 1467: bătălia de la Baia – Ştefan câştigă în mod strălucit; bătălia este “un uriaş dezastru” pentru maghiari (după expresia cronicarului polon Jan Dlugosz): regele a fost rănit şi evacuat în mare grabă, mii de oșteni unguri cad pe câmpul de luptă a doua etapă (1470-1487: sunt predominante conflictele cu Imperiul Otoman) - premisele conflictului:  1473: Ştefan încetează plata tributului  realizează alianţe cu duşmanii Imperiului Otoman – Veneţia, cetăţile genoveze Caffa şi Mangop, hanatul tătar din Crimeea, hanatul turcoman din Asia  încearcă să impună în Ţara Românească domni antiotomani ▪▪10 ianuarie 1475: bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) ○ - în consecinţă, armata otomană pătrunde în Moldova; disproporţie de forţe e foarte mare: otomanii au cca. 120.000 de oameni, conduşi de Suleiman-paşa, la care se adaugă oastea munteană; Ştefan dispune de cca 40.000 de soldaţi (fiind ajutat de mici corpuri de oaste poloneze şi maghiare) ○ Ștefan foloseşte tactica hărţuirii şi a pământului pârjolit; atrage armata otomană într-un loc strâmt şi mlăştinos – în faţa Vasluiului, la confluenţa râurilor Racova şi Bârlad; locul fiind strâmt, otomanii nu-şi pot valorifica avantajul numeric; condiţiile vremii (negură) sunt şi ele folosite cu inteligenţă de Ştefan ○ bătălia reprezintă o victorie strălucită pentru Ştefan, care îi urmăreşte pe otomani până la Dunăre ”de marţi până vineri, pe un mare noroi” (după o sursă a vremii); victoria îl face pe cronicarul polon Jan Dlugosz sa afirme că Ştefan este “cel mai potrivit ca să i se încredinţeze funcţia de conducător [al armatelor creştine] împotriva turcilor”; ▪▪ în aceeaşi lună, Ştefan trimite o scrisoare circulară principilor occidentali (25 ianuarie 1475), prin care solicită ajutor militar, fiind îngrijorat de perspectiva unei noi campanii otomane în Moldova (în vara aceluiaşi an): “Moldova este poarta creştinătăţii, iar dacă aceasta va cădea – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva! – va fi mare primejdie pentru întreaga creştinătate”; va primi elogii, nu însă şi ajutor militar 21 ▪ în aceste condiţii, Ştefan încheie o alianţă cu Ungaria (iulie 1475), domnul Moldovei urmând să primească astfel ajutor împotriva otomanilor; turcii nu atacă însă în acel an, ci îi anihilează mai întâi pe aliații lui Ștefan; → cuceresc Caffa şi Mangop, subordonează hanatul tătar din Crimeea (1475) - apoi, otomanii atacă în vara lui 1476, însuşi Mahomed al II-lea aflându-se în fruntea armatei ○ disproporţia de forţe este mult mai mare – Ştefan e nevoit să lase răzeşii să-şi apere singuri gospodăriile de tătari şi să lupte împotriva otomanilor (spre 150.000 soldaţi) doar cu oastea cea mică (cel mult 12.000-15.000 soldaţi) ▪▪ bătălia de la Războieni (Valea Albă), 25-26 iulie 1476; pe 25 iulie au loc confruntări între cavaleria moldoveană şi avangarda armatei otomane; pe 26 iulie atacă grosul armatei otomane, în luptă intervenind chiar sultanul; artileria moldoveană ripostează, dar în final Ştefan e învins, Grigore Ureche aratând : “Moldovenii n-au fost biruiţi de arme, ci stropşiţi de mulţimea păgânilor” ○ cu toate acestea, campania nu e un succes pentru otomani – Mahomed nu atinge niciunul dintre obiectivele sale esenţiale, nici acela de a-l îndepărta pe Ştefan de la tron, nici acela de a cuceri cetăţile fortificate ale Moldovei (Suceava, Neamţ); pe deasupra, izbucneşte o epidemie de ciumă, iar armata otomană e nevoită să se retragă în grabă, abandonând bunurile jefuite şi fiind hărţuită de armata pe care Ştefan a reuşit să o strângă între timp - contextul general european nu este, însă, prielnic continuării războiului antiotoman de către Ştefan: → Veneţia și Ungaria încheie pace cu Imperiul Otoman → nici politica lui Ştefan din Ţara Românească nu reuşeşte, domnii impuşi de el pe tron trecând de partea otomanilor 1484: noul sultan, Baiazid al II-lea, cucereşte Chilia şi Cetatea Albă (“plămânii Moldovei”), transformând Marea Neagră într-un “lac turcesc” ▪▪ 15 septembrie 1485, Tratatul de la Colomeea: Ştefan merge să prezinte personal (“cu sufletul frânt”), în fruntea unei suite impresionante de boieri, omagiul vasalic regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea; în schimb, regele Poloniei se angajează să apere Moldova “în graniţele ei vechi, aşa cum erau … din toate părţile”, adică implicit să-l ajute pe Ştefan să recupereze cetăţile pierdute; de asemenea, se angajează să nu încheie vreo pace care să privească Moldova “…fără ştirea domnului ei, Ştefan”. Din păcate, cele două cetăți nu vor mai putea fi recuperate. - 1485: Cătlăbuga: victorie antiotomană; după alte lupte, devine evident că lupta atiotomană nu mai poate continua→ - 1486: Şcheia: Ştefan îi - 1487: Ştefan încheie pace cu otomanii, acceptând plata tributului respinge cu greutate pe otomani (şi e gata să-şi a treia etapă (după 1497; sunt predominante conflictele cu Polonia) piardă viaţa) - 1497: o armată polonă intră pe teritoriul Moldovei sub pretextul de a-l ajuta pe Ştefan să recupereze cetăţile de la Marea Neagră, însă în realitate noul rege, Ioan Albert, dorea să impună pe tronul Moldovei pe unul din fraţii săi ▪ Ştefan reuşeşte să apere Suceava, apoi urmăreşte armata polonă şi, în octombrie 1497, o zdrobeşte la Codrii Cosminului 22 ▪▪ 1499: Tratatul de la Hârlau → între cele două ţări se proclamă “linişte şi pace veşnică”; suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei e înlăturată; → se prevede continuarea în comun a luptei antiotomane: Ştefan urma să-i informeze pe polonezi despre mişcările otomanilor şi să participe, în funcţie de împrejurări, la acţiunile antiotomane ale Poloniei şi Ungariei (aprecierea situaţiei fiind lăsată la latitudinea lui Ştefan, fapt sugestiv pentru raporturile de forţe din acel moment) - 2 iulie 1504: Ştefan importanţa domniei: moare, fiind îngropat la  glorie militară fără precedent: a lăsat în urmă o Moldovă Putna, ctitoria sa; Grigore Ureche: puternică, apreciată în plan internaţional Plângea toţi ca după un  dimensiunea spirituală – mare ctitor de biserici părinte al său, că ştia cu toţii că s-a scapatu de mult bine şi de multă apărătură. Observaţii asupra secolului al XVI-lea - în plan general european – secolul Renaşterii şi al Umanismului, al Reformei, al răspândirii tiparului - în spaţiul românesc, secolul este dominat de două mari personalităţi, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, (alte personalităţi remarcabile: Petru Rareş – Moldova; Neagoe Basarab – Ţara Românească etc.) - este secolul în care Imperiul Otoman este la apogeul său, în timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566) → 1521: cucerirea Belgradului; 1526: armata maghiară e zdrobită la Mohács; 1541: Ungaria dispare: sudul şi centrul devin paşalâc, restul intrând sub stăpânire habsburgică ○ Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană ○ dominaţia otomană asupra Ţărilor Române se agravează; cresc tributul și celelalte obligaţii Mihai Viteazul (1593-1601) context european - 1592: se constituie o coaliţie antiotomană → Liga Sfântă, la iniţiativa papei Clement al VIII şi a lui Rudolf al II-lea de Habsburg, împăratul Austriei (aceasta devenise principala forţă antiotomană din zona central-estică a Europei); Liga este compusă din Statul Papal, Austria, Spania, trei ducate italiene situaţia Ţărilor Române - în secolul al XVI-lea se agravează dominaţia otomană asupra Ţărilor Române: creşterea continuă a tributului, a peşcheşurilor (darurile către sultan şi înalţii funcţionari otomani); Imperiul Otoman impune un adevărat monopol comercial asupra produselor româneşti; apare practica cumpărării domniilor → Ţara Românească, în special, este grav afectată - observaţie: poziţia strategică a Ţărilor Române este foarte importantă pentru Liga Sfântă 23 preluarea tronului de către Mihai; aderarea la Liga Sfântă; începutul revoltei antiotomane ▪ 1593: Mihai Viteazul îşi cumpără domnia (fusese mare ban al Olteniei) ▪ 1594: Sigismund Bathory, principele Transilvaniei şi Aron Vodă, domnul Moldovei, aderă la Liga Sfântă; Mihai Viteazul va face el însuşi demersuri pentru a adera - aşadar, în 1594 se constituie un segment antiotoman al Ligii Sfinte în sud-estul Europei, compus din cele trei Ţări Române ▪ 13 noiembrie 1594: Mihai declanşează revolta antiotomană la Bucureşti – e măcelărită garnizoana otomană din Bucureşti; Sigismund Bathory şi Aron Vodă declanşează şi ei acţiuni antiotomane ▪ ulterior, Mihai face o incursiune împotriva cetăţilor de la Dunăre (ex. Giurgiu), ocupate de otomani → devine previzibilă o campanie otomană de proporţii la nord de Dunăre ↓ Tratatul de la Alba-Iulia (20 mai 1595) - o delegaţie de boieri munteni condusă de mitropolitul Eftimie e trimisă în Transilvania pentru a încheia un tratat cu Sigismund Bathory ▪▪ 10/20 mai 1595, Tratatul de la Alba Iulia – boierii depăşesc mandatul încredinţat de Mihai, care dorea o alianţă între doi parteneri egali - astfel, tratatul îl subordonează pe Mihai lui Sigismund Bathory, în plan extern, domnul muntean devenind “locţiitorul” principelui Transilvaniei în Ţara Românească; Dieta Transilvaniei fixa dările şi controla veniturile Ţării Româneşti - Mihai era subordonat şi boierilor, în plan intern – Ţara Românească era condusă de un sfat boieresc format din 12 membri; erau confirmate toate privilegiile boierimii - Mihai e silit să accepte tratatul, mai ales că o invazie otomană era iminentă bătăliile de la Călugăreni (august 1595) şi Giurgiu (octombrie 1595) - vara lui 1595: armata condusă de Sinan Paşa pătrunde în Ţara Românească; otomanii dispun de cel puțin 50.000 de oameni, iar Mihai de cca 15.000 şi un corp de oaste ardelean condus de Albert Kiraly ▪▪ 13/23 aug 1595: bătălia de la Călugăreni (la jumătatea distanţei dintre Giurgiu şi Bucureşti) → începe în favoarea otomanilor, românii pierzând poziţia de apărare şi o parte din tunuri; soarta luptei se schimbă odată cu intervenţia personală a lui Mihai, ajutat de fraţii Buzeşti; românii profită şi de zona mocirloasă; Mihai câştigă, Sinan Paşa este rănit, românii capturează steagul verde al Profetului - totuşi, înaintarea otomanilor în Ţara Românească continuă; Sinan Paşa ocupă oraşele Bucureşti şi Târgovişte, începând transformarea ţării în paşalâc; Mihai se retrage spre Carpaţi, aşteptând sprijin ▪▪ ajutoarele sosesc în octombrie (23.000 de oşteni din Transilvania, un corp de oaste din Moldova, conduși de noul domn, Ștefan Răzvan); forţele unite ale celor trei eliberează Bucureşti şi Târgovişte şi îi umăresc pe otomani până la Giurgiu – bătălia are loc între 15–20 octombrie 1595 şi se încheie cu o victorie strălucită a lui Mihai, cetatea fiind cucerită; mulţi istorici sunt de părere că victoria de la Giurgiu e mai importantă decât cea de la Călugăreni pacea cu otomanii; tratatul de la Târgovişte / Mănăstirea Dealu (1598) - ianuarie 1597: Mihai încheie pace cu otomanii şi plăteşte tribut, acesta fiind redus la jumătate; lui Mihai îi este recunoscută domnia pe viaţă; aceasta pace nu înseamnă, însă, renunţarea la ideea luptei antiotomane ↓ 24 ▪▪ 9 iunie 1598: Tratatul de la Târgovişte / Mănăstirea Dealu cu Rudolf al II-lea; Mihai recunoaşte suzeranitatea acestuia (oferindu-i, simbolic, un “dar de cinste”); în schimb, Rudolf recunoaşte domnia ereditară în familia lui Mihai; tratatul are un caracter antiotoman, Mihai angajându-se să îi oprească pe turci la Dunăre; Rudolf al II-lea îi acordă ajutor financiar în acest scop (pentru a plăti 5000 de soldați) - semnificaţie: acceptând suzeranitatea lui Rudolf, Mihai se eliberează practic de suzeranitatea lui Sigismund Bathory; tratatul schimbă raportul de forţe din zonă şi confirmă prestigiul lui Mihai Viteazul unirea Ţărilor Române - din 1595, tronul Moldovei e ocupat de Ieremia Movilă, impus de Polonia, care avea o poziție apropiată de a Porții - 1599: Sigismund Bathory renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory, omul Poloniei, care va duce o politică filo-otomană; următorul obiectiv al Poloniei este să îl impună pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, pe tronul Ţării Româneşti concluzie: poziţia lui Mihai este în pericol, iar Liga Sfântă ameninţă să se destrame în segmentul său sud-estic ↓ - Mihai trece la aplicarea “planului dacic”: unirea Ţărilor Române sub o conducere unică şi refacerea frontului antiotoman; Rudolf al II-lea este înştiintat şi îşi exprimă acordul măsuri luate de Mihai în - 28 octombrie 1599: îl învinge pe Andrei Bathory în bătălia de la Transilvania: Şelimbăr; trei zile mai târziu, Mihai intră în triumf în Alba Iulia, devenind - înfiinţarea unui scaun conducătorul (principele) Transilvaniei; Dieta Transilvaniei îl recunoaşte episcopal ortodox la Alba pe Mihai doar ca locţiitor al lui Rudolf al II-lea, iar Rudolf il recunoaşte Iulia drept guvernator - unele decizii în favoarea iobagilor români - mai 1600: Mihai trece în Moldova; Ieremia Movila fuge, cetăţile opun o rezistenţă slabă -la 17 mai 1600, Mihai se poate intitula “domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” destrămarea unirii - stăpânirea lui Mihai asupra celor trei ţări e de scurtă durată, întrucât gestul său e în contradicţie cu interesele Imperiului Habsburgic, ale Imperiului Otoman şi ale Poloniei, dar şi ale nobililor maghiari; mai mult, unii boieri din Ţara Românească îl trădează pe Mihai - toamna 1600 – nobilii maghiari se revoltă împotriva autorităţii lui Mihai; acesta revine în Transilvania, dar este învins în septembrie 1600 în bătălia de la Mirăslau (nobilimea maghiară este sprijinită de generalul austriac Gheorghe Basta, fapt ce dovedeşte nemulţumirea lui Rudolf al II-lea faţă de politica lui Mihai) - Mihai pierde controlul Transilvaniei; în acest timp, polonii pătrund în Moldova şi îl readuc pe Ieremia Movilă pe tron, apoi continuă să avanseze spre sud, impunându-l pe tronul Ţării Româneşti pe Simion Movilă 25 concluzie: în toamna lui 1600, Mihai pierduse tot; pleacă spre Praga, unde Letopiseţul încearcă să-l convingă pe Rudolf să-i acorde sprijin; va profita de faptul că, Cantacuzinesc: între timp, Sigismund Bathory fusese rechemat de către maghiari la “Şi căzu trupul lui conducerea Transilvaniei, înlăturând-se stapânirea Habsburgilor frumos ca un copaci, - 3 aug 1601: bătălia de la Gurăslău – Mihai şi generalul austriac Basta îi căci nu ştiuse, nici se înving pe nobilii maghiari; se creează, astfel, posibilitatea refacerii unirii, nimerise sabia lui cea căci în Ţara Românească, boierii credincioşi domnului reuşiseră să îl alunge iute în mâna lui cea pe Simion Movilă; acest scenariu nu convenea deloc Habsburgilor, aşa încât vitează”; capul lui e înmormântat pe 9 august, Mihai e asasinat din ordinul lui Basta pe Câmpia Turzii → la Mănăstirea Dealu - semnificaţia unirii: - este prima unire a celor trei ţări realizată de un conducător român, în sensul intereselor românilor - schiţează un ideal, care va deveni esențial în secolul XIX, în contextul luptei românilor pentru împlinirea obiectivelor naţionale Secolul XVII: ▪ Transilvania a fost implicată în Razboiul de 30 de ani (1618-1648), sub C) Debutul crizei orientale (1683/1699); regimul fanariot (1711/1716- conducerea principelui 1821) Gabriel Bethlen; ▪ domni remarcabili din debutul crizei / problemei orientale ţările extracarpatice: Matei Basarab în Ţara - 1683: asediul Vienei, 1699: pacea de la Karlowitz – se deschide Românească și problema orientală, problemă esenţială în evoluţia ulterioară a Vasile Lupu în Moldova evenimentelor în Europa în următoarele două secole definiţie: declinul Imperiului Otoman şi competiţia marilor puteri pentru moştenirea sa, competitorii principali fiind Austria şi Rusia ► din perspectiva principiului echilibrului de forţe, problema / criza orientală nu este una regională, ci una de interes general european (ex.: Anglia, Franţa vor sprijini Imperiul Otoman) ▪ consecinţe pentru Ţările Române: - aflate între Rusia, Austria și Imperiul Otoman, Țările Române vor fi puternic afectate de evoluția problemei orientale a) Transilvania intră sub stăpânire habsburgică în perioada 1686-1699 (Mihail Cserei: “Transilvania a schimbat jugul de lemn al Imperiului Otoman cu jugul de fier al Imperiului Habsburgic”); în 1691, austriecii impun deja o constituţie (Diploma leopoldină), otomanii cedând, însă, de jure Transilvania abia în 1699 26 b) unii domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei încearcă să profite de declinul Imperiului Otoman pentru a elimina suzeranitatea acestuia prin alianţe cu puterile creştine: ▪ Şerban Cantacuzino (1678-1688, Ţara Românească): iniţiază tratative cu Imperiul Habsburgic, dar moartea sa le întrerupe ▪ Constantin Brâncoveanu (1688-1714, Ţara Românească): continuă tratativele cu Imperiul Habsburgic, dar sesizează tendinţele expansioniste ale acestuia şi încearcă o politică de echilibru, căutând alianţe cu Rusia şi Polonia; evită o confruntare cu turcii, ceea ce nu îi va salva, însă, nici tronul, nici viaţa ▪ Dimitrie Cantemir (1710-1711, Moldova): încheie o alianţă cu Petru cel Mare al Rusiei prin Tratatul de la Luţk (aprilie 1711) – în schimbul participării lui Cantemir la lupta antiotomană, sunt garantate de către ţar independenţa şi integritatea teritorială a Moldovei, precum şi domnia ereditară în familia Cantemir - trupele moldo-ruse, inferioare numeric otomanilor, sunt încercuite şi învinse pe Prut, după o rezistență de patru zile, în bătălia de la Stănileşti (iulie 1711); țarului, aflat în fruntea armatei sale, i se va permite retragerea din Moldova, iar Dimitrie Cantemir se refugiază în Rusia. Regimul fanariot (1711/1716-1821) - după ce domnitorii menţionaţi anterior au încercat să iasă de sub dominaţia otomană, este introdus regimul fanariot (1711/1716-1821 – “secolul fanariot”) caracteristicile regimului: ▪ scăderea autorităţii domnului: - nu mai e dominus (”stăpân”), fiind considerat un înalt funcţionar otoman - domnii nu mai sunt pământeni, fiind numiţi de sultan; provin din cartierul Fanar din Constantinopol; majoritatea sunt greci, dar sunt şi de origine română sau albaneză - domnia este cumpărată pe sume mari şi are o durată scurtă (în medie 2-3 ani) → instabilitate politică: 39 de domni în Ţara Românească şi 36 în Moldova - domnii sunt frecvent schimbaţi dintr-o ţară în alta - domnul nu poate întreţine o armată proprie şi nu poate duce o politică externă proprie ▪ alte trăsături: - se agravează obligaţiile faţă de Poartă; cresc tributul, peşcheşurile, mucarerul (darul pentru confirmarea domniei); corupţie; fiscalitate excesivă - pierderi teritoriale în urma unor războaie ruso-austro-turce, teritoriul Principatelor fiind considerat ca făcând parte din cel al Imperiului Otoman  1718, pacea de la Passarowitz → Austria anexează Banatul şi Oltenia  1739, pacea de la Belgrad → Ţara Românească recuperează Oltenia  1774, pacea de la Kuciuk-Kainargi → Rusia începe să-şi impună de facto protectoratul asupra Ţărilor Române, obţinând dreptul de a-i proteja pe creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman (protectoratul de jure se va impune în 1829, prin pacea de la Adrianopol)  1775, Convenţia de la Constantinopol → Austria anexează Bucovina  1812, pacea de la Bucureşti → Rusia anexează Basarabia 27  observaţie: regimul reprezintă o gravă ştirbire a autonomiei Principatelor; totuşi, domnii dispuneau de largi atribuții în interior, iar unii dintre ei au adoptat reforme vizând modernizarea societăţii: ▪ Constantin Mavrocordat – 6 domnii în Ţara Românească, 4 domnii în Moldova ○ reforma fiscală: realizează un recensământ al populaţiei pe baza căruia adoptă o reformă fiscală → elimină dările multiple şi le înlocuieşte cu o ▪ alte reforme ale lui Constantin Mavrocordat taxă unică, plătibilă în patru sferturi (“rupta”) - reforma administrativă: ○ reforma socială – 1746: Ţara Românească, 1749: Moldova → numeşte doi ispravnici desfiinţează şerbia (legarea ţăranului de glie) – ţăranul îşi răscumpără (funcţionari plătiţi de stat) libertatea, dar rămâne dependent de boier din punct de vedere economic: în fruntea fiecărui judeţ trebuie să presteze claca (12 zile pe an în Ţara Românească şi 24 de zile sau ţinut în Moldova) - reforma judecatorească: înfiinţează tribunale şi ▪ Alexandru Ipsilanti – 2 domnii în Ţara Românească, 1 în Moldova curţi de apel în judeţe / ○ în plan juridic, elaborează şi adoptă un important cod de legi ţinuturi ○ sprijină educaţia ○ realizează lucrări edilitare, mai ales în Bucureşti Scarlat Callimachi (Moldova), Ioan Caragea (Ţara Românească): adoptă coduri de legi care le poarta numele, influenţate de idei iluministe (1817, respectiv 1818) 28 4. Constituţiile din România Structura lecţiei: a. definiţie b. acte cu caracter constituţional: Regulamentele Organice (1831, 1832), Convenţia de la Paris (1858), Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) c. constituţii: 1866 (democratică), 1923 (democratică), 1938 (autoritară), 1948 (totalitară-comunistă), 1952 (totalitară-comunistă), 1965 (totalitară-comunistă), 1991 (democratică) A. definiţie: Constituţia este legea supremă a unei ţări. Ea fundamentează și organizează întreaga activitate într-un stat, conţinând principiile esenţiale care stau la baza societăţii respective; de asemenea, ea fundamentează din punct de vedere juridic un anumit regim politic. Tratatul de la Adrianopol (1829) B. acte cu caracter constituţional - recunoașterea autonomiei Principatelor - libertatea comerțului, restituirea 1. Regulamentele Organice (1831, 1832) raialelor (Brăila, Giurgiu, Turnu) contextul adoptării: - 1828-1829: război ruso-turc, încheiat cu pacea de la Adrianopol ↑: Imperiul Otoman recunoaşte dreptul Rusiei de a introduce in Principate regulamentele pe care le va considera necesare (instaurarea de jure a protectoratului ţarist) - Regulamentele Organice sunt introduse la 1 iulie 1831 în Ţara Românească, respectiv 1 ianuarie 1832 în Moldova (Principatele aflându-se sub ocupație rusească) prevederi: - introducerea principiului separării puterilor în stat: alte prevederi - executivă: Domnul şi un Sfat Administrativ (guvern) - modernizarea educaţiei - legislativă: Adunarea Obştească şi Domnui - înfiinţarea Arhivelor - judecătorească: tribunale, curţi de apel, Înaltul Divan Domnesc Statului - introducerea unui - înfiinţarea Procuraturii şi a Corpului de avocaţi impozit unic pe cap de - introducerea bugetului de stat familie (capitația) - reînfiinţarea armatei naționale consecinţe:  au permis modernizarea societăţii româneşti  au favorizat unirea ulterioară a Principatelor, întrucât cuprindeau prevederi foarte asemănătoare 2. Convenţia de la Paris (august 1858) contextul adoptării: - martie 1856: este încheiat Tratatul de pace de la Paris, în care există şi decizii privitoare la Principatele Române: se hotărăşte, între altele, consultarea românilor în problema Unirii Principatelor - consultarea are loc în 1857: Divanurile ad-hoc din cele două Principate solicită unirea acestora într-un stat cu numele de România, condus de un prinţ străin dintr-o casă domnitoare a Europei 29 - 7/19 august 1858: este adoptată de către Marile Puteri Convenţia de la Paris, care are rol de constituţie; ea este rezultatul unui compromis între Marile Puteri favorabile, respectiv ostile unirii Principatelor prevederi: - este consfinţit principiul separării puterilor în stat - sunt consfinţite o serie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti - sunt desfiinţate rangurile şi privilegiile boiereşti - este realizată o unire trunchiată – doi domni, două guverne, două adunări legislative; singurele instituţii comune sunt Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (ambele cu sediul la Focşani) consecințe: Convenţia de la Paris contribuie la modernizarea societăţii româneşti; în ciuda limitelor sale, ea creează premisele unificării depline a Principatelor, realizată în anii următori (1859-1862) 3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, 1864 contextul adoptării: - lovitura de stat a lui Cuza din 2 mai 1864 – domnul dizolvă Adunarea legislativă, care se opunea adoptării anumitor reforme; Statutul este adoptat în urma acestei lovituri de stat prevederi: - este creată o a doua Cameră a Parlamentului – Corpul Ponderator (Senat); se inaugurează, astfel, tradiţia Parlamentului bicameral - domnul numeşte un sfert din membrii Senatului şi pe preşedintele Adunării - legile sunt elaborate, la iniţiativa domnului, de Consiliul de Stat, organism nou creat consecinţe: - sporeşte puterea executivului, în special a domnului, şi scade puterea legislativului; fundamentează din punct de vedere juridic un regim autoritar - Marile Puteri nefiind consultate, românii îşi afirmă dorinţa ş