Curs Biologie Animală - Amfibieni și Reptile - 2024-2025 PDF

Biologie animală - Curs 11-12 Clasa Amphibia Clasa Reptilia - amfibieni si reptile caracteristici ge...

Biologie animală - Curs 11-12 Clasa Amphibia Clasa Reptilia - amfibieni si reptile caracteristici generale Conf. Univ. Elena Universitatea „Ștefan cel Mare” din Iulia Iorgu Suceava [email protected] 10:00-12:00 Semestrul I www.usv.ro | www.fmsb.usv.ro An academic: 2024-2025 Clasa Amphibia  Apărute aprox 400 mil ani in urmă în perioada Devoniană Înot. pectorală Structură intermediară Picior anterior  modificări modificări care au permis cucerirea uscatului de către amfibieni. 1. modificări la nivelul scheletului şi musculaturii care permit deplasarea pe uscat – formarea centurilor si atasarea membrelor la centuri Formarea articulatiilor dintre stilopod si zeugopod si dintre zeugopod si autopod Degetele sunt intoarse spre anterior, cu partea ventrala in jos - adaptare pt mers 2. fălci şi articulaţie cervico-occipitală mobilă care a permis exploatarea insectelor ca sursă de hrană. Al treilea set de modificări s-a produs în linia amniotă: dezvoltarea unui ou rezistent la deshidratare. o serie de membrane extraembrionare protejează oul de deshidratare, stochează reziduurile şi facilitează schimbul de gaze. Aceste achiziţii evolutive au dus la apariţia celorlalte grupe de vertebrate, reptile, păsări şi mamifere. CLASA AMPHIBIA CLASA AVES CLASA MAMMALIA CLASA REPTILIA  Amfibienii (gr. amfi - ambele, bios – viaţă) aproximativ 6500 de specii de amfibieni cunoscute reprezintă primul grup de vertebrate care au dobândit abilitatea de a exploata habitatele terestre, sunt legate apă pentru reproducere. majoritatea îşi petrec cea mai mare parte a timpului ca adulţi în mediul terestru.  Morfologie externă în general de talie mică (cca. 10 cm, excepţional pot atinge 1 m lungime) Corpul diferenţiat în cap, trunchi şi coadă. În funcţie de forma generală a corpului se pot distinge trei tipuri morfologice: tipul trituriform – tritoni şi salamandre - are trunchiul alungit, continuat cu o coadă bine dezvoltată; membrele sunt uniforme şi relativ scurte; se deplasează prin mişcări ondulatorii, în special în mediul acvatic; tipul raniform – caracteristic anurelor – are trunchiul scurt, lipsit de coadă, membrele posterioare sunt mai lungi, ele servind la deplasare, atât în mediu acvatic cât şi în mediu terestru; tipul serpentiform – gimnofioni – prezintă trunchiul foarte alungit, continuat cu o coadă scurtă; membrele lipsesc; deplasarea se realizează prin mişcări ondulatorii.  Tegumentul Este nud, lipsit de orice formaţiune tegumentară cornoasă, şi bogat în glande. Epiderma este subţire, alcătuită din două - trei straturi celulare. Glandele mucoase sunt mici, repartizate uniform pe suprafaţa tegumentului. Ele produc un lichid limpede care are rolul de a menţine tegumentul umed Glandele seroase dispuse pe partea dorsală a corpului, sunt mai voluminoase, iar secreţia lor lăptoasă este toxică. La salamandre, glandele se grupează dând naştere unor formaţiuni glandulare mari – gl. parotoide, dispuse în regiunea cefalică, cu secreție caustică și miros dezagreabil.  Tegumentul Derma conţine în regiunea sa superficială, trei categorii de celule pigmentare sau cromatofori: melanofori care conţin melanina (pigment brun). Modificările de culoare ale amfibienilor date de expansiunea sau concentrarea melanoforilor. lipofori, cu picături de lipide şi pigmenţi galbeni (xantofori) sau roşii (eritrofori) guanofori, celule care conţin microcristale de guanină care reflectă lumina. Culori aposematice – culori de avertizare expuse de un animal către potențialii prădători. Îi transmite că nu merită să-l atace sau să-l mănânce - toxicitate, venin, gust sau miros urât, țepi ascuțiți sau natura agresivă.  Musculatura Metameria musculaturii este evidentă în stadiu larvar. La adulţi ea se menţine doar la nivelul musculaturii dorso-ventrale a coloanei vertebrale şi a muşchilor abdominali. Musculatura membrelor este bine dezvoltată la anure, în corelaţie cu deplasarea prin salturi. Dispunerea muschilor membrelor inferioare la Rana sp.  Craniul Se articulează la coloana vertebrala prin 2 condili occipitali Scheletul este lipsit de fose temporale. Orbitele sunt largi. În structura craniului visceral intră oase care provin din arcurile mandibular, hioidian şi arcurile branhiale. Mandibula alcătuită din trei oase. Hiomandibularul intră, pentru prima oară în seria vertebratelor, în constituţia urechii medii (formând columela). Coloana vertebrală. Notocordul este dezvoltat numai la sirenieni, proteide şi gimnofioni. Vertebrele sunt amficelice la urodelele inferioare, opistocelice la salamandre procelice la anure – broaste Se disting patru regiuni la nivelul coloanei vertebrale: cervicală, dorsolombară (de ea se sudează rudimente de coaste), sacrală (o vertebră de care se sudează centura pelviană) şi codală.  Membrele anterioare: centura scapulară este formată de fiecare parte din trei Scheletul membrelor oase, omoplat, clavicula şi coracoid, ultimele două fiind articulate cu sternul. Membrul anterior este format din cele trei segmente caracteristice membrului tetrapodelor: stilopodul reprezentat de humerus zigopodul format din două oase sudate la anure într-un radio-cubitus autopodul format din carpiene, cinci şi falangele cu patru degete. Membrele posterioare: centura pelviană cuprinde de fiecare parte trei oase sudate într-un os iliac: ilion, ischion şi pubis, structură care se va menține neschimbată la toate tetrapodele. Scheletul membrului posterior este format din femur, tibie și peroneu, sudate la anure Autopodul – tars, metatarsul cu cinci oase precum şi falangele cu cinci degete.  Locomoția Deplasarea amfibienilor se bazează în primul rând pe apendici şi mai puţin pe peretele corpului-musculatura apendicilor e dezvoltată Salamandrele - locomoţie nespecializată, prin ondularea corpului (reminescenţă a “valurilor ondulatorii” care traversează corpul peştelui) Gimnofionii se deplasează prin mişcări “în acordeon” Anure - deplasarea prin salturi - modificarea membrelelor posterioare şi a centurii pelviene, țesuturi elastice (ligamente) şi muşchi conectează centura scapulară la coloana vertebrală pt a atenua șocurile https://www.youtube.com/watch?v=rwYu07Vg8sA  Sistemul nervos Telencefalul este reprezentat de emisferele cerebrale alungite şi netede și doi lobi olfactivi diencefalul este format din dorsal – epifiza şi ventral - hipofiza mezencefalul - centrul nervos superior cel mai bine dezvoltat și important, fiind reprezentat de lobii optici sau tuberculii bigemeni metencefalul - cerebelul este slab diferenţiat, sub forma unei benzi transversale Mielencefalul- bulbul rahidian continuă măduva spinării. Pe partea ventrală, din encefal se desprind 10 perechi de nervi cranieni, ultimul fiind nervul vag. Măduva spinării - de la aceasta pleacă 10 perechi de nervi rahidieni.  Organele de simţ Simţul tactil este reprezentat de receptori cutanaţi prezenţi pe toată suprafaţa corpului. Sistemul liniei laterale este prezent la toate larvele acvatice, salamandride acvatice adulte şi unele anure adulte. Aceşti receptori răspund la vibraţii cu frecvenţă joasă şi mişcări ale apei raportat la poziţia corpului. Chemorecepţia - Chemoreceptorii sunt localizaţi în epiteliul nazal, epiteliul bucal, limbă şi în tegument. Olfacţia este utilizată în recunoaşterea partenerilor în perioada nupţială, ca şi în detectarea substanţelor Linia laterală la mormoloci nocive şi localizarea hranei. Nările și coanele  Ochiul Adaptări la mediul terestru: Dispunerea ochilor unor amfibieni (anure şi unele salamandride), pe partea anterioară a capului permite o vedere binoculară şi o percepţie corectă a distanţelor, extrem de importantă în capturarea prăzii. Pleoapa inferioară este mobilă şi are rolul de a curăţa şi proteja ochiul. Prezintă membrană nictitantă. Apar pentru prima oară în seria vertebratelor glandele lacrimale. Cristalinul este mare şi aproape sferic, limitat anterior de irisul care are capacitatea de a se contracta şi dilata controlând dimensiunea pupilei. Procesul acomodării implică acţiunea unui muşchi protractor, care deplasează cristalinul. Retina conţine receptori cu bastonaşe și conuri, vederea fiind cromatică.  Auzul și simțul echilibrului Aparatul auditiv al amfibienilor reprezintă o adaptare evolutivă la viaţa în mediul terestru. Sunt recepţionate atât vibraţiile solului, cât şi – la anure – vibraţiile aerului. Urechea anurelor este constituită dintr-o membrană timpanică, ureche medie şi ureche internă. Membrana timpanică recepţionează vibraţiile venite pe calea aerului şi le transmite urechii medii situate posterior. Urechea medie conţine 2 oscioare: columela (provenit din hiomandibular), care se întinde între timpan şi fereastra ovală– transmite vibraţiile cu frecvenţă inalta și operculum și el în contact cu fereastra ovală. El preia vibraţiile solului, prin intermediul oaselor cutiei craniene -vibraţii cu frevenţă joasă. Salamandridele nu prezintă timpan şi ureche medie, percep doar vibraţiile solului, vibraţii cu frecvenţă joasă, preluate prin intermediul oaselor cutiei craniene. Urechea internă a amfibienilor prezintă canale semicirculare care detectează mişcările de rotaţie, precum și detectarea acceleraţiei şi deceleraţiei liniare.  Nutriţia şi sistemul digestiv Majoritatea amfibienilor adulţi sunt carnivori Cavitatea bucală este larg deschisă şi prezintă dinţi pe maxilarul superior, vomer, palatine, iar la urodele şi pe maxilarul inferior. Limba, prezentă la marea majoritate a amfibienilor, este fixată la anure la extremitatea anterioară şi liberă la cea posterioară. Glandele salivare lipsesc, dar prezintă glande mucoase. Esofagul este scurt, stomacul bine delimitat, intestinul scurt, urmat de rect, terminat cu o cloacă. În aceasta din urmă se deschid şi ductele urinare şi genitale. Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul şi pancreasul. Circulaţia Amfibienii prezintă circulație dublă: circulație pulmonară şi sistemică Inima tricamerală - atriul prezintă un sept interatrial incomplet la urodele şi complet la anure. Nu există sept interventricular. Bulbul arterial se continuă cu trunchiul arterial care dă naştere arterelor pulmonare, cârjelor aortice şi arterelor carotide. Schimbul gazos la amfibieni este pulmo-cutanat. Când un amfibian este complet submersat, schimbul de gaze se realizează în exclusivitate la nivelul tegumentului şi a altor suprafeţe umede – mod de a conserva astfel energia. prezintă un sistem limfatic bine dezvoltat, cu vase închise care redau lichide, proteine şi ioni sistemului circulator. Apa absorbită prin tegument este de asemenea transportată prin sistemul limfatic.  Schimbul de gaze Pielea umedă şi bine vascularizată este un important organ respirator, acvatic sau terestru. Schimburi gazoase au de asemenea loc la nivelul mucoasei bucale şi faringiene – respiraţie buco- faringiană. În stadiu adult, majoritatea amfibienilor posedă plămâni simpli. Ventilaţia pulmonară se realizează printr-un mecanism denumit “pompa bucală”, prin care musculatura cavităţii bucale şi faringiene generează o presiune pozitivă care presează aerul în plămâni. În stadiu larvar şi uneori şi în stadiu adult, amfibienii prezintă o respiraţie branhială. În timpul metamorfozei, branhiile sunt de obicei resorbite, fantele branhiale se închid şi plămânii devin funcţionali.  Excreţia şi osmoreglarea Rinichii amfibienilor sunt în stadiul de mezonefros Produşii de excreţie sunt reprezentaţi atât de amoniac cât şi de uree. Amfibienii dulcicoli excretă amoniac, produsul direct al metabolismului proteic. Amfibienii care îşi petrec mai mult timp pe uscat, excretă uree, produsă din amoniac la nivelul ficatului. Osmoreglarea - în mediu acvatic, amfibienii, similar peştilor, trebuie să elimine excesul de apă din corp şi să păstreze ionii esenţiali. Astfel, rinichii, produc cantităţi mari de urină hipotonică, iar tegumentul şi pereţii vezicii urinare reabsorb Na+, Cl-, şi alţi ioni. Pe sol, amfibienii trebuie să conserve apa, amfibienii adulţi nu beau apă și nu au tegument impermeabil. Cea mai comună modalitate de a împiedica deshidratarea este cea comportamentală, în special prin limitarea expunerii în timpul zilei şi căutarea habitatelor umede.  Amfibienii au sexele separate De la testicule pleacă canale spermatice care Reproducerea traversează rinichii şi se varsă în canalele lui Wolff, care funcționează ca uroducte şi spermiducte. Ovarele femelei sunt voluminoase. Oviductele sunt lungi şi întortocheate şi se deschid în cloacă înaintea ductelor urinare. Pe măsură ce coboară pe oviduct, ovulele se înconjoară de un înveliş gelatinos care se umflă în apă după depunerea pontei. Fecundarea este în general externă, dezvoltarea are loc în habitate umede, de obicei în apă. Puţine anure îşi construiesc cuiburi terestre care sunt păstrate umede, fiind învelite în spumă sau prin poziţionarea în apropierea apei. Excepţie de la fecundaţia externă o fac salamandridele. Majoritatea speciilor utilizează spermatofori, iar fecundaţia este internă.  Dezvoltarea Ouăle pot fi depozitate în sol sau apă sau pot fi reţinute în oviducte pe parcursul dezvoltării. Dezvoltarea amfibienilor include în general un stadiu larvar (mormoloci), care adesea diferă de adulţi ca morfologie, mod de respiratie, modalitate de locomoţie şi regim alimentar. La eclozare corpul larvei este alcătuit din cap, trunchi şi coadă.Se transforma în adult prin metamorfoză - modificări structurale, fiziologice şi comportamentale profunde, prin dezvoltarea membrelor şi plămânilor, respectiv atrofierea cozii și resorbția branhiilor. Majoritatea amfibienilor produc un număr mare de ouă, a căror supraviețuire este însă redusă. Grija parentală creşte şansele de dezvoltare şi supravieţuire ale fiecărui ou Cea mai comună formă de grijă parentală la amfibieni este aşteptarea eclozării de către ambii părinţi. Îngrijirea maternă are loc la speciile cu fecundaţie internă, în special urodele şi gimnofioni. Iar cea paternă la speciile cu fecundaţie externă, mai ales la anure.  Comunicarea şi viaţa socială Amfibienii sunt animale solitare Prezintă agregări temporare pentru reproducere, a indivizilor unei specii în habitatele favorabile supravieţuirii lor. Colonia, este o adunare de teritorii individuale într-un habitat specific, în cadrul căruia se stabilesc interacţiuni între comportamentele diferiţilor indivizi. Orice tip de interacţiuni sociale între indivizi implică comunicare, care presupune un schimb de semnale chimice, vizuale, acustice sau tactile. Comunicarea chimică este principala modalitate de comuniare la urodele. Acestea prezintă o serie de glande specializate cu localizare variată (cloacale, tegumentare) care produc semnale chimice - feromoni, cu rol în transmiterea mesajelor de agresiune sau atracţie, altor indivizi. Comunicarea vizuală este utilizată de asemenea în unele cazuri la urodele în timpul ritualului reproductiv, adesea asociată cu producerea de feromoni. Ex. la tritoni (genul Triturus) la care masculul achiziţionează în timpul perioadei reproductive, caractere sexuale secundare constând în pigmentaţie intensă, creastă dorsală, palmură interdigitală, etc.  Comunicarea acustică este caracteristică anurelor, singurele care prezintă timpan şi ca urmare sunt capabile să recepţioneze vibraţiile venite pe calea aerului. Acestea sunt utilizate fie în interacţiuni agresive între masculi fie pentru atragerea femelelor în perioada reproductivă, având și rolul de recunoaștere intraspecifică pentru a evita hibridarea acolo unde specii înrudite coexistă. Broaştele primele vertebrate capabile să emită sunete. Aparatul fonator al anurelor este constituit din aparatul laringeal și sacii vocali cu rol în amplificarea sunetelor, prezenţi numai la masculi. Mascul de Bufo folosind sacii vocali https://www.youtube.com/watch?v=6vfqtuV6Law  Răspandire Amfibienii se întâlnesc pe toate continentele cu excepţia Antarcticii, iar abundenţa şi diversitatea lor variază în funcţie de mediu, fiind maximă în zonele tropicale umede. Pe altitudine ajung până la 5000 m. Modul de viaţă al amfibienilor depinde mult de variaţiile climatice. În regiunile temperate reci și în zonele aride se îngroapă sau se ascund Amfibienii rezistă perioade lungi fără hrană, ceea ce constituie un avantaj în condiţiile climatice defavorabile. Amfibienii adulţi sunt prădători regimul lor alimentar constând, în special în artropode, lumbricide, moluşte; cele mai mari specii se hrănesc uneori şi cu vertebrate mici. Majoritatea anurelor stau imobile şi îşi aşteaptă prada, care este în general detectată vizual. Prada este capturată cu ajutorul limbii echipată cu glande care secretă o substanţă lipicioasă. Hrana este înghiţită întreagă, în deglutiţie fiind implicaţi globii oculari. La rândul lor, amfibienii sunt vânaţi de vertebrate mai mari, inclusiv amfibieni. Stadiul cel mai vulnerabil este cel larvar.  Conservare Similar altor grupe şi poate mai accentuat, amfibienii au cunoscut în ultima vreme un declin semnificativ generat de distrugerea şi fragmentarea habitatelor, despăduriri Colectare excesivă industrializarea agriculturii Poluare vulnerabilitatea unor specii la radiaţiile UV- B. Secarea bălților Specii invazive  Conservare În România, dezvoltarea amfibienilor este afectată de poluarea chimica a habitatelor ex. pesticidele etc – nitratii se acumulează în lacuri şi bălţi. Acestea afectează oul şi a stadiile larvare, cauzand malformaţii încălzirea gloablă care determină dispariţia bălţilor temporare de care depind o serie de specii pentru reproducere Introducerea de specii invazive - specii noi de peşti pot afecta populaţiile de amfibieni prin consumul ouălor şi a larvelor acestora ex. Gambusia affinis introdusa pentru controlul larvelor de ţânţari. Dezvoltarea infrastructurii generează obstacole în calea migraţiei amfibienilor spre locurile de depunere a pontei – ex șosele și autostrăzi În România, din cele 18 specii de amfibieni, 16 (6 urodele şi 10 anure) sunt pe lista roşie. Dintre acestea fac parte salamandra, Salamandra salamandra, toate speciile de tritoni: Triturus alpestris, T. montandoni, T cristatus, T. vulgaris, T. dobrogicus; precum şi majoritatea anurelor: buhaii de baltă, Bombina bombina, B. variegata, broaştele râioase, Bufo bufo, B. viridis, broaştele brune Rana arvalis, R. dalmatina, R. temporaria, brotăcelul, Hyla arborea şi broaştele săpătoare Pelobates fuscus şi P. syriacus. Clasa Reptilia  Considerații generale reptile (lat. reptus – a se târî) primele vertebrate care aveau ouă amniote, căpătând astfel independenţă faţă de mediul acvatic. Numeroase alte adaptări le-au permis membrilor clasei să se dezvolte exploziv pe uscat. Clasa reptile reprezintă grupul cu cele mai multe şi impresionante documente fosile. Radiaţia adaptativă a primelor amniote a debutat la sfârşitul Carboniferului, începutul Permianului. Această perioadă coincide cu radiaţia adaptativă a insectelor terestre, principala pradă a primelor amniote. Liniile evolutive de amniote se diferențiază structura craniului, în mod special modalitatea de inserţie a muşchilor mandibulei.  Tegumentul La majoritatea reptilelor tegumentul prezintă solzi epidermici cu dispoziţie imbricată (la amphisbenide solzii pot lipsi). Învelişul cornos este înlocuit periodic – năpârlire (se realizează fie în petice, fie continuu – exuvie (ofidieni). Fără glande tegumentare. Exceptie: unele glade prezente la soparle si crocodilieni cu rol în atragerea sexelor. Derma prezintă cromatofori ce conţin de obicei pigmenţi melanici, care se pot dispersa în citoplasmă sau pot agrega în jurul nucleului, dând naştere nuanţelor închise sau deschise. La unele soparle, cum este cazul cameleonilor, există şi cromatofori ce conţin pigmenţi carotenoizi, asociaţi şi cu cristale de guanină, ceea ce conferă o mare varietate de colorit tegumentului. La chelonieni și crocodilieni, în derma se formează plăci osoase, osteoderme, care generează un exoschelet bine dezvoltat https://www.youtube.com/watch?v=Kp9W-_W8rCM  Scheletul Neurocraniul, este complet osificat. Evoluţia craniului la reptile s-a caracterizat, prin apariţia de fose în regiunea temporală. Neurocraniul este format din oase de cartilaj – baza craniului, şi oase de membrană – bolta craniului. Prezintă un singur condil occipital. La Hatteria exista orificiul pineal situat între parietale - ochiul pineal. Viscerocraniul. Falca superioară se articulează direct la craniu. Cele două jumătăţi ale mandibulei sunt sudate anterior, sau pot fi prinse printr-un ligament elastic la ofidieni. Hiomandibularul formează la nivelul urechii medii columela și scărița. O parte din arc formeaza aparatul hioidian- schletul limbii  Coloana vertebrală La reptilele inferioare - rincocefali, gekonide - coloana vertebrală are vertebre amficelice, cu persistenţa notocordului. La restul reptilelor, notocordul nu se păstrează în stadiu adult Vertebrele, în număr variabil, sunt diferenţiate în cinci regiuni: Cervicală - mai multe vertebre articulate mobil şi la care se diferenţiază pentru prima oară un atlas şi axis Dorsală – vertebrele poartă coaste; numărul vertebrelor dorsale este variabil, la ofidieni ajung până la 435; Lombară - cu 2-3 vertebre; Sacrală – 2 vertebre la care se articulează centura pelviană; Codală - numeroase vertebre. Scheletul membrelor este cel caracteristic tetrapodelor, cu diferite modificări care reflectă adaptări la medii şi modalităţi de locomoţie diverse. Musculatura La reptile muschii se diferenţiaza şi mai mult comparativ cu amfibienii. Se dezvoltă muşchii intercostali responsabili de mişcările respiratorii, legat de respiraţia aeriană. Locomoţia La reptilele primitive locomoţia se realizează similar salamandrelor - în plan orizontal. La alte reptile membrele sunt mai lungi şi subţiri. Articulațiile cotului și genunchiului pot face rotiri. Astfel, corpul se înalţă de pe sol, animalele deplasându-se prin mers, şi nu prin târâre. reptile preistorice bipede - centură pelviană solidă şi o coadă puternică pentru contrabalansare. In locomoţia bipeda se elibereaza membrele anterioare, care pot fi astfel utilizate la capturarea prăzii sau la zbor. Pierderea membrelor la ofidieni a fost însoţită de creşterea aportului adus de peretele corpului la deplasare - locomoţia ondulatorie, rectilinie și în valuri laterale. https://www.youtube.com/watch?v=zEto1-ZTbd4  Sistemul nervos La reptile sistemul nervos este mai perfecţionat comparativ cu cel al amfibienilor. Telencefalul - partea cea mai voluminoasă o constituie emisferele cerebrale, prelungite anterior cu doi lobi olfactivi alungiţi ce se termină cu câte un bulb olfactiv. Diencefalul, purta la numeroase reptile preistorice organul parietal, căruia îi corespunde orificiul parietal din bolta craniului La nivelul bulbului apare pentru prima oară curbura nucală caracteristică amniotelor. Nervii cranieni sunt în număr de 12. Nervul 11, nervul accesor care la anamniote este doar o ramură a nervului pneumogastric, la reptile apare pentru prima oară ca nerv independent. De asemenea nervul 12, hipoglos, corespunde cu rădăcinile motoare a trei nervi spinali care au fost încorporaţi encefalului, ca urmare a sudării la craniu a primelor trei vertebre.  Organele de simţ Olfacţia este mai bine dezvoltată faţă de amfibieni. Apare palatul secundar care asigură o suprafaţă mai mare pentru epiteliul olfactiv. Majoritatea reptilelor posedă diverticule înfundate care se deschid prin palatul secundar în cavitatea bucală, numite organele lui Jacobson Limba bifidă şi protractilă a ofidienilor şi lacertilienilor, este un organ olfactiv accesoriu utilizat pentru depistarea substanţelor chimice din aer. Globul ocular are o structură similară celui al amfibienilor și două pleoape, o membrană nictitantă (rol nutritiv al gl ocular) Văzul este simţul cel mai important la majoritatea reptilelor. Unele reptile prezintă un ochi parietal (organ parietal) dezvoltat la nivelul epifizei. La rincocefali acest ochi prezintă cristalin, retină şi nerv optic; la alte reptile este mai puţin dezvoltat. Aceşti ochi sunt acoperiţi de tegument şi nu pot forma imagini, dar pot sesiza prezenţa luminii şi servesc la orientarea faţă de soare si in termoreglare Ochi parietal  Organele de simţ Corpusculii tactili sunt răspândiţi pe toată suprafaţa corpului, dispuşi la marginea solzilor. Aparatul auditiv la reptile prezintă conformaţii diferite la diferite grupe. Ofidienii pot detecta vibraţiile solului, dar nu şi pe cele venite pe calea aerului. Ei nu posedă membrană timpanică si ureche medie. La alte reptile, există membrană timpanică dispusă la suprafaţa capului, sau într-o mică depresiune. Urechea internă are o structură similară amfibienilor. Unii ofidieni dispun de organe termoreceptoare, pe fiecare latură feţei, între nară şi ochi-mici depresiuni căptuşite cu epiteliu senzorial sunt utilizate pentru sesizarea corpurilor cu o temperatură mai mare decât cea a mediului înconjurător. Ex viperidele nocturne, care îşi localizează pe această cale prada reprezentată de vertebrate endoterme. Functioneaza ca o camera cu infrarosu https://www.youtube.com/watch?v=GsNr5IqW4eA https://www.youtube.com/watch?v=wYxiffT7izY  Nutriţia şi sistemul digestiv Majoritatea reptilelor sunt carnivore, unii chelonienii însă sunt ierbivori sau omnivori. Limba, susţinută de aparatul hiodian, la chelonieni şi crocodilieni serveşte la deglutiţie. La rincocefali şi unii lacertilieni limba este lipicioasă şi serveşte la capturarea prăzii (limba cameleonilor în poziţie extinsă, depăşeşte lungimea corpului). Dinţii sunt dispuşi atât pe maxilare, cât şi pe alte oase ale cavităţii bucale. Structura şi forma dinţilor variază foarte mult. (ex. Chelonienii actuali nu au dinţi). Cavitatea bucală la reptile este sediul a numeroase glande mucoase, dintre care unele s-au transformat la anumiţi ofidieni în glande veninoase. Diferitele regiuni ale tubului digestiv sunt bine diferenţiate. Se diferenţiază un intestin subţire şi un intestin gros, acesta din urmă deschizându-se într-o cloacă în care se varsă de asemenea ductele urinare şi genitale.  Circulaţia și schimbul de gaze Aparatul circulator reptilian îl are la bază pe cel de tip amfibian. Inima reptilelor este tricamerală, cu două atrii şi un ventricul (la nivelul căruia începe să se dezvolte un sept interventricular), cu excepţia crocodilienilor, la care inima este tetracamerală, posedând un sept interventricular complet. Sângele neoxigenat intră în ventricul din atriul drept şi părăseşte inima prin artera pulmonară. Sângele oxigenat pătrunde în ventricul din atriul stâng şi este pompat de aici prin arterele sistemice. se realizează la nivelul suprafeţelor respiratorii interne, pentru a preveni pierderea de apă. Prezintă doi plămâni puţin alveolaţi. Mecanica respiraţiei implică activitatea musculaturii intercostale, a cărei contracţie creşte volumul cavităţii toracice.  Termoreglarea Spre deosebire de animalele acvatice, cele terestre trebuie să facă faţă unor temperaturi extreme (cuprinse între - 65°C şi 70 ° C) incompatibile cu viaţa. Astfel termoreglarea este extrem de importantă pentru animalele terestre. Reptilele sunt ectoterme (poikiloterme), utilizând căldura mediului pentru reglarea temperaturii corpului. O excepţie o constituie femelele de piton indian care pot să-şi crească temperatura corpului pe durata incubaţiei cu 7,3 ° C peste temperatura aerului, utilizând surse metabolice. Majoritatea activităţilor termoregulatoare sunt de natură comportamentală. Pentru a se încălzi, corpul este orientat perpendicular faţă de razele soarelui. O serie de mecanisme fiziologice sunt de asemenea utilizate pentru reglarea temperaturii.  Excreţia şi osmoreglarea În stadiu embrionar, rinichii reptilelor sunt similari celor ai peştilor şi amfibienilor (mezonefros). La adulti e de tip metanefros - viaţa pe uscat, creşterea dimensiunii corpului şi a ratei metabolice necesită rinichi capabili să proceseze resturile cu o pierdere minimă de apă. Unitatea filtratoare - nefroni. Principalul produs de excreţie este acidul uric. Utilizarea acidului uric ca produs de excreţie permite de asemenea dezvoltarea embrionară în mediul terestru, acidul uric, nefiind toxic, se poate acumula în membranele oului. Reducerea pierderilor de apă se face prin existenţa suprafeţelor respiratorii interne şi impermeabilitatea suprafeţelor expuse.  Reproducerea şi dezvoltarea La mascul există două testicule, o pereche de canale deferente care funcţionează ca ducte genito-urinare și un organ copulator pereche (lacertilieni şi ofidieni) sau simplu. La femele există două ovare, de la care pleacă două oviducte, derivate din canalele lui Műller embrionare, care se deschid în cloacă fecundaţia internă - în tractul genital femel, înainte de dezvoltarea membranelor. După copulaţie, lichidul seminal poate fi stocat într-un receptacul seminal pe tractul genital al femelei depozitată aici până la 4 ani la unele ţestoase, sau chiar 6 ani la unii şerpi. Hemipenisurile la ofidieni Copulaţia poate avea loc toamna, când indivizii se grupează în hibernacule, iar fecundaţia se poate produce primăvara, când temperatura favorizează dezvoltarea embrionului.  Apare oului amniot - nu este însă complet independent de apă. Coaja calcaroasă prezintă pori care permit realizarea schimbului Oul amniot gazos, şi de asemenea evaporarea apei. Oul reptilian, similar oului păsărilor, este format dintr-o celulă gigantă încărcată de vitelus nutritiv (gălbenuş), Cele trei membrane extraembrionare caracteristice amniotelor: Amnion – are rol de protecție embrionară Chorion – cu rol în schimbul de gaze Alantoidă – rol în depozitare și de excreție a substanțelor metabolice învelit de straturi succesive depuse în jurul său în timpul alunecării pe oviduct: albumenul, membrana cochilieră şi cochilia. Aceasta din urmă este de obicei membranoasă, flexibilă, cu excepţia unor crocodilieni care au ouă cu coajă calcaroasă. Fenomenul de partenogeneză a fost descris la mai multe specii de reptile. La unele dintre acestea nu se cunosc masculi.