Modulul 1 Introducere în Psihologie (PDF)

Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu MODULUL 1. Introducere în domeniul psihologiei Unitățile de competență: UC1. Delimitarea obiectului de studiu al psihologiei și a obiectului psihologiei...

Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu MODULUL 1. Introducere în domeniul psihologiei Unitățile de competență: UC1. Delimitarea obiectului de studiu al psihologiei și a obiectului psihologiei social-economice. Conținuturi: Lecția 1.1: Noțiuni generale privind psihologia. 1) Definiția, obiectul de studiu și importanța studierii psihologiei. 2) Istoricul apariției psihologiei ca știință și etapele de dezvoltare. 3) Conceptul psihicului uman. Etapele de dezvoltare. Lecția 1.2: Metodele de cercetare în psihologie. 1) Definiția și caracteristica metodelor de cercetare în psihologie. 2) Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie 3) Descrierea metodelor de cercetare în psihologie: observația, testul, convorbirea, experimentul, metoda biografică și analiza produselor activității. Lecția 1.3: Lecție practică de dezvoltare a abilităților de cercetare și comunicare. 1) Exerciții de autocunoaștere. 2) Exerciții și tehnici de cercetare psihologică. Literatura: 1) L. Savca, „Psihologie”, p. 4-12-21. 2) M. Golu, „Psihologie”, p. 34-44. 3) D. Ștefaneț, „Psihologie social-economică”, p. 9-30 Lecția 1.1: Noțiuni generale privind psihologia. 1) Definiția, obiectul de studiu și importanța studierii psihologiei. Psihologia este știința care studiază psihicul, funcţiile lui, fenomenele și procesele psihice și comportamentale, capacităţile şi mecanismele psihice, însuşirile de personalitate, cu ajutorul unor metode obiective de cercetare psihologică, aplicate cu scopul de a stabili legi, legităţi și principii de funcţionare a psihicului, pentru a evidenția și îmbunătăți starea psihologică a omului și existența lui umană. Psihologia este ştiinţa, care se ocupă cu identificarea şi formularea legilor, legităților, principiilor şi mecanismelor de organizare psihică interioară, în raporturile dintre conştiinţă, subconştient şi inconştient şi interacţiunea acestora cu manifestările exterioare văzute în conduită și comportament. După cum am menționat mai sus, psihologia este știinţa care studiază psihicul și anume: procesele psihice, însuşirile de personalitate, stările psihologice, mecanismele psihice, activitatea omului și modul de comportare în diferite medii și anturaje etc. Etimologic „psihologie” este compus din două particule: „psyche” – psihic, suflet, şi „logos” – ştiinţă. Pornind de aici, putem da o definiţie foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se ocupă de studierea psihicului, precum și legitățile de dezvoltare și funcționare a lui. Psihologia s-a născut, din nevoia omului de a se cunoaște pe sine și de a-i cunoaște și pe cei din jurul său. Cine sunt? Ce sunt oamenii? Ce prezintă viaţa lor sufletească? Ce simt și cum simt? Sunt întrebări adresate mereu în procesul de creștere și dezvoltare umană. Ele sunt un mare mister. Iar cele mai enigmatice fenomene psihice care au atras atenţia oamenilor și i-au determinat să le studieze a fost: viața și moartea omului, visele, bolile mintale, halucinaţiile etc. Caracteristicile cele mai importante, pe care le evidențiem psihologiei ca știință sunt:  Psihologia este o știință subiectivă - deoarece face apel doar la introspecţie, adică la observarea propriului suflet şi din această cauză, nu poate fi fundamentată pe fapte observabile din exterior. Această manieră de cunoaştere poate duce la erori grave. 1 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Constatăm că noi oamenii, nu avem abilitățile necesare pentru a descrie mecanismele intime de funcţionare a minții noastre, precum și a activității noastre mentale. Nu putem controla sau stabili de ex. numărul de mişcări oculare pe care le facem într-o secundă, procesele fiziologice din corpul nostru sau viteza cu care realizăm o judecată semantică. De multe ori, nu putem să lămurim și să exprimăm adecvat emoțiile noastre.  Psihologia este umană - deoarece nu include şi animalele, considerându-se că psihicul este doar apanajul omului. În literatura de specialitate există mai multe definiţii date psihologiei, dar este important să ne focusăm mai profund pe obiectul de studiu al ei. Obiectul de studiu al psihologiei îl constituie: 1) Activitatea psihica a omului concret: a) procesele psihice: cognitive, afective și volitive; b) fenomenele și stările mintale: acele trăiri interioare pe care le are omul în diferite situații. 2) Însușirile de personalitate: temperamentul, caracterul, aptitudinile, creativitatea și inteligența. 3) Acțiunile omului concret: a) comunicarea; b) conduita - sunt acţiunile care se traduc direct sau indirect în comportamentul imediat sau tardiv al persoanei precum și cauzele care cuprind atât comportamentul exterior cât şi cel interior. Psihologia studiază conduita persoanei, acţiunile lui, privite în raport cu acţiunile şi reacţiile anterioare, cu mediul social, cu sistemul nervos şi cu întregul organism în general. c) comportamentul - reprezintă toate reacțiile externe ale individului exprimate prin gesturi și mimici. Reacţia este un răspuns la un stimul sau la o excitaţie. Acţiunea poate implica o reacţie, dar poate proveni dintr-o cauză internă, în care cu greu depistăm stimulul care a produs-o. 4) Mecanismele şi legităţile de formare şi dezvoltare a vieţii psihice: legi, legități, reguli și principii de funcționare a psihicului. Importanța studierii psihologiei Particularităţile naturii obiectului psihologiei definesc și locul ei în sistemul cunoștinţelor știinţifice.  Unde, în ce loc a corpului se află? - Locul bazei fizice a psihicului în interiorul organismului.  Din ce este format psihicul? - Componența psihicului este nematerială și este imposibil de observat.  Cum putem să-l observăm? - Sunt imposibil de fixat concret procesele psihice în sistemul nervos  Cu ajutorul a ce îl putem cunoaște și explica? - Utilizăm parţial complexul capacităţilor de cunoaștere în descifrarea lui. Anume aceste aspecte cu alură tainică, cu întrebări la care nu e ușor de găsit răspunsuri clare, greu de descifrat, trezesc acea curiozitate de a o studia, de a o cerceta și de a o înțelege. Evidențiem că din toate acestea, mereu ne dorim să ne înțelegem pe noi. Sarcinile Psihologiei: 1) Să ofere oamenilor cunoștințe despre dezvoltarea și modul de funcționare a psihicului. 2) Să ajute oamenii în dezvoltarea personalității, conduitei și comportamentelor. 3) Să ofere informații care ajută omul să se cunoască pe sine și pe cei din jurul său. 4) Să ajute la identificarea calităților și viciilor umane. 5) Să ofere modalități de dezvoltare personală și de schimbare. 6) Să ajute în dezvoltarea abilităților de a ne ajuta pe noi, dar și pe alții. Psihologia s-a dezvoltat la intersecţia ştiinţelor naturii, ştiinţelor sociale, fiziologiei şi sociologiei. Între fiziologie şi psihologie s-a dezvoltat psihofiziologia ca ramură interdisciplinară. Între psihologie şi sociologie s-a dezvoltat psihologia socială. Prin natura sa, psihologia ajută la soluţionarea unor probleme practice, într-o varietate de domenii: politică, juridică, pedagogie, medicină, industrie, economie, politici sociale, relaţii cu publicul, cu alte popoare, în mediul online etc. 2 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Corelația ştiinţelor: ştiinţele fundamentale ale omului:  biologia – studiază substratul biologic al comportamentului şi stărilor mintale;  sociologia – comportamentul social şi procesele mintale, cum gândesc oamenii unii despre alţii în procesul relaţionării lor;  filozofia – ştiinţa despre suflet. ştiinţe referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om:  educaţionale – felul în care oamenii învaţă, metodele de predare-învăţare;  economice; cultural artistice; sportive; militare; etc. ştiinţele maximal preocupate de asigurarea integrităţii fizice şi psihice a omului:  medicina – înţelegerea, prevenţia disfuncţiilor psihice şi promovarea stării de bine;  neurologia; psihiatria. La confluenţa cu fiecare dintre aceste ştiinţe, psihologia generală şi-a delimitat propriile ramuri aplicative. A. Cosmovici (1996) prezintă o clasificare a principalelor ramuri ale psihologiei contemporane. Se poate remarca în figura de mai jos, aceeaşi centralitate a psihologiei în raport cu toate celelalte ştiinţe. Ramurile psihologiei: PSIHOLOGIA Umană Animală Normală Patologică A individului A grupului // Socială Evoluat // Dezvoltat În dezvoltare Practică Teoretică A vârstelor A dezvoltării (unei etape de vârstă) a muncii Analitică Generală a transporturilor Fiziologică pedagogică economică juridică Sintetică A persoanei a artei etc. Psihologia socială este știința care studiază manifestările psihice ale diferitor comunități sociale: grupuri, colective, relații, fenomene și comportamente de grup etc. Ea abordează două aspecte: impactul social asupra comportamentului individual și aporturile personale în inițierea și cristalizarea unor fapte sociale. Dacă psihologia are ca obiect de studiu subiectul individual, psihologia socială are drept obiect de studiu subiectul colectiv. Psihologia economică studiază comportamentul uman în condițiile relațiilor economice, particularitățile psihice ale individului – ca subiect al activității economice (vânzare, cumpărare). 3 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Psihologia comunicării este un subdomeniu al psihologiei, care studiază comunicarea interindividuală (între indivizii umani) în diferite medii (grup, școală, familie, online), precum și tehnicile de culegere și transmitere a informațiilor, tehnicile de influență socială și relațiile dintre comunicare și performanță. Este știința care studiază manifestările psihice a oamenilor în procesul de comunicare în diferite medii și la diferite niveluri a raporturilor (relațiilor) umane. Psihologia cibernetică – este o ştiinţă interdisciplinară, ale cărei obiective sunt de precizare a mecanismelor neurocibernetice, care stau la baza diferitelor procese psihice. Cu ajutorul unor modele de tipul sistemului infinit, se ajunge la prezentare cibernetică. Ea foloseşte drept explicare a proceselor cognitive, pe baza manifestării şi înţelegerii funcţionalităţii mecanismelor cognitive. Psihologia popoarelor - (etnopsihologie) - studiază particularităţile psihologice distinctive, specifice ale popoarelor şi naţiunilor, evidenţiind felul în care un popor se vede pe sine şi pe alte popoare, ceea ce contribuie la politica de apropiere și la consolidarea prieteniei între ele. Metoda modelării computerizate constă, în studiul unui sistem pe baza unor programe specifice, transpuse şi rulate pe calculator. Un program validat, care funcţionează corect, care conduce la starea finală aşteptată, poate fi luat ca teorie explicativă a sistemului real. Simularea computerizată se aplică astăzi pe scară largă în psihologie, dând rezultate deosebite în studiul proceselor şi structurilor cognitive (percepţiei, memoriei, limbajului, gândirii, creativităţii). Graţie acestei metode, psihologia a devenit astăzi o „ştiinţă tare”, adică o ştiinţă în care rigoarea, simbolizarea, formalizarea, operaţionalizarea ce figurează ca determinaţii structurale ale demersului epistemic. 2) Istoricul apariției psihologiei ca știință și etapele de dezvoltare. În sec. IX î.e.n. grecii au cunoscut și au adoptat alfabetul finician. În acel alfabet lipseau vocalele, oamenii singuri trebuiau să priceapă care litere lipsesc. Introducând vocalele au creat primul alfabet, în tot sensul. De asemenea au fost introduse și noi simboluri: Ω (омега); Υ (ипсилон); Φ (фи); Χ (хи); Ψ (пси). Iar semnul Ψ- sulița cu 3 dinți, a devenit simbolul psihologiei. Acest simbol, mai are și o interpretare mitologică. Se presupune, că Poseidon regele mărilor, dorind să scape o fată de persecuțiile unui satir, a aruncat cu sulița în el cu o așa putere, că intrând în piatră a dat naștere la un izvor cu apă vie și curată. Apariţia psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare, are istoria ei, ce poate fi prezentată ca o succesiune a etapelor de constituire a reprezentărilor despre obiectul, metodele și principiile explicative ale psihologiei. Înainte de a deveni ştiinţă autonomă, psihologia ca şi alte discipline, a fost parte integrantă din filozofie. Interesul deosebit al publicului larg pentru realizarea psihologiei impune elaborarea unei cărţi de vizită, sintetică şi completă, lucru posibil de realizat doar cu ajutorul Istoriei Psihologiei. Istoria Psihologiei îndeplineşte importanta funcţie de evaluare critică a faptelor, evenimentelor petrecute în câmpul psihologiei, precum și rolul unei memorii organizate a faptelor semnificative, selectând, conservând, sintetizând şi aducând la conştiinţa comunităţii, a psihologilor propriul trecut. În acest fel, este creată o imagine coerentă a devenirii ei ca ştiinţă. De asemenea, este necesară ca factor de unificare a tendinţelor, care se manifestă azi în psihologie. Viziunea unificatoare propusă, vine să contrabalanseze tendinţele de strictă specializare a cercetării psihologice, cu tendinţele de dominare a unor ramuri ale psihologiei asupra altora. Ea prezintă atât modele de reuşită cât şi de eşecuri răsunătoare, învăţăminte dar şi avertismente. „Psihologia are un trecut îndelungat şi o istorie scurtă.” Ebbinghaus H. (1850-1909) Etapele de dezvoltare a psihologiei: I etapă - Psihologia ca știință despre suflet - cunoaşterea preştiinţifică - se caracterizează prin dezvoltarea cunoștinţelor psihologice în cadrul altor discipline știinţifice, în special în cadrul filozofiei. Această perioadă, este caracterizată de două curente - materialism și idealism. Ele vin să explice existența sufletului ca concept, reprezentările despre suflet, în special în cadrul sistemelor religioase și ritualelor, dar și 4 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu primele cunoștințe despre simțuri, senzații, gândire, memorie, imaginație, afecte emoționale, caracter, somn, vise, stări de trans, tabuuri, viață, moarte etc. O altă caracteristică importantă ale acelor viziuni este animismul – credinţa în însufleţirea tuturor obiectelor realităţii: atât a celor însufleţite, cât și a celor neînsufleţite - acordându-le puteri supranaturale și mistice. Socrate (469 – 399 î.Hr.) - primul mare filosof și psiholog din istoria omenirii, a marcat o reorientare hotărâtoare a gândirii psihologice, de la explicare în termeni de elemente a mediului (aer, foc, mișcare a atomilor), la calități interne ale omului (intelect, aspirație, simț, reprezentări despre fericire), care sunt pe larg dezbătute în problematica eticii raționale. Conceptul preluat de pe templu din Delphi, „Cunoaște-te pe tine însuți și astfel vei cunoaște toate tainele universului”, a fost imperativul care a stat la baza viziunii psihologice a lui Socrate, profund provocatoare și consta în susținerea ideii că sufletul este nemuritor, că starea sa de nondependență (când nu are nici o trebuință) este de ordin divin. A promovat introspecția (autoobservarea) ca idee primordială, făcând analogie între universul spiritual al omului și cel spiritual universal, sugerând că lumea nu este condusă de zei, ci de un spirit, suflet, care este nemuritor. Alt filosof Epicur – 341-270 (î.Hr.), a explicat senzaţiile ca fiind niște membrane, particule extrem de fine, care se desprind de pe suprafaţa obiectelor și pătrund în organele de simţ, impresionând atomii sufletului. De aceea mereu suntem pătrunşi de floarea pe care o privim. II etapă - Psihologia ca știința despre conștiință - etapa știinţifică, filosofică - încorporarea cunoştinţelor despre psihic în sistemele filosofice - dezvoltarea învăţăturii despre suflet, scopul ei constând în descoperirea proprietăţilor și legităţilor existenţei lui. Democrit - toate elementele din natură sunt înzestrate cu psihic. Platon (427-347 î.Hr.) - sufletul este o realitate autonomă, separată de corp și unită accidental cu el. Fiind elevul lui Socrate, reprezintă un model al discipolului onest, care îşi exercită genialitatea, cinstindu-şi mentorul. Anume Platon, îl promovează pe Socrate în adevărata sa grandoare, creând istoric un model al genezei „lumină din lumină”. Avea o gândire psihologică centrată pe raportul suflet – corp, pe autocunoaştere şi „adâncurile spiritului”. Ideile lui sunt regăsite în numeroase lucrări. Principala teză a lui Platon preluată de elevul său Aristotel în lucrarea (Metafizica, XII, 242) este: ideile (şi nu lucrurile) au o existenţă reală şi primordială, reprezentând „cauza exemplară a ceea ce este constant în natură”. Ideea este eternă, iar lucrurile dispar și sunt efemere. Memoria o reprezintă sub formă de metaforă: sufletul este o carte în care memoria, ca un scrib, consemnează ceea ce dictează simţurile şi chiar ilustrează conţinuturile cu imagini. Creația și creativitatea este redată: elanul creativ este raportat nu la imaginaţie, ci la aptitudini şi talente. Iar harul poetic este ca un delir, în care poetul trăieşte simultan şi total iubirea de adevăr şi de frumos. Aristotel – (384 – 322 î.Hr.) rămâne un mare filosof, care a cercetat fenomenele psihice de pe poziţia unui naturalist, plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii). Consideră, că sufletul este acea formă (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului), care îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivă, senzitivă si raţională. Iar omului este un „animal rațional” cu suflet vegetal, suflet animal, suflet intelectual (nemuritor). (Parva naturalia). III etapă - Psihologia ca știința despre comportament - etapa cunoaşterii ştiinţifice analitice şi intern contradictorie, antagonică. Această etapă a fost marcată de apariţia termenului ,,conștiinţă”. În 1590 este scrisă de Goclenius prima carte, întitulată Psihologia, în care psihicul este tratat din punct de vedere strict ontologic (ştiinţa sufletului). Rene Descartes – a fost cel care a introdus termenul de conștiință, criteriu prin care se diferenţia sufletul de corp. Claritatea afirmaţiilor lui Descartes nu lasă loc la ambiguităţi. Cadrul conceptual general este dualismul: materia şi spiritul sunt cele două „substanţe”, net distincte ca natură şi metodă de cunoaştere. Materia se defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscută prin matematică, iar spiritul are drept notă esenţială gândirea, ce se pretează la cunoaştere prin introspecţie (observaţia interioară a trăirilor şi analiza elementelor conştiinţei). 5 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Prin metoda introspecţiei dovedește, că conștiinţa există, și constă în observarea propriului comportament, a propriilor gânduri, stări, emoții și trăiri. Cogito ergo sum – ,,Gândesc, deci exist”. În Pasiunile sufletului (1649) şi Tratatul despre om defineşte creierul, drept sediu al sensibilităţii, dar unitatea gândirii, imaginaţiei şi a subiectului, în general, îl face să creadă, că sediul principal al sufletului este într-o zonă singulară, nepereche, cum este epifiza (glanda pineală). În cartea a doua a Tratatului despre pasiuni, abordează taxonomia pasiunilor, defineşte şi descrie, atât prin obiect, cât şi fiziologic, şase pasiuni simple - admiraţia, dragostea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. IV etapă - Psihologia ca știința despre psihic - etapa cunoaşterii ştiinţifice integrator-sistemice. Se caracterizează prin desprinderea psihologiei de filozofie în secolul XIX, devenind știinţă independentă cu obiect de studiu, metode de cercetare și bază teoretică. John Loke – 1632-1704, este considerat înaintemergătorul psihologiei moderne. (introspecţie şi raţionalism). A scris Eseu asupra intelectului uman, unde susţine că toate ideile noastre provin din experienţă, ideile simple ajută la conturarea ideilor mai complicate. Despre natura sufletului, el s-a ocupat foarte puţin. În Franţa predomina gândirea materialiştilor francezi, care priveau omul ca pe o maşină. După La Mettrie 1709-1751 – omul este o maşină, care îşi întoarce singură resorturile. În 1732 Ch, Wolf scrie Psihologia empirică şi în 1734 Psihologia raţională, unde se stăruie să delimiteze psihologia bazată pe experienţă (metoda ştiinţelor naturii), de cea ontologică (preocupată de esenţa sufletului). 1860 – W. Weber şi T. Fechner, studiază raporturile care există între intensitatea unor stimuli şi senzaţiile care apar. 1873 – 1874 – W. Wundt – Principii de psihologie fiziologică. 1879 – de către acesta, este inaugurat în Leipzig primul laborator experimental de psihologie, în care sunt cercetate fenomenele psihice elementare. Acest an este considerat şi anul „naşterii” psihologiei ca ştiinţă. 1889 peste 10 ani, este organizat Primul Congres de Psihologie. În prezent psihologia este foarte cercetată, fiind scrise multe lucrări ştiinţifice de ex. în anii 1960 în Germania a apărut un tratat mare de psihologie în 14 volume a câte 400 pag. – unele de o 1000 de pagini. Iar din 1982 este proiectată şi apare periodic, Enciclopedia psihologiei, constituită din foarte multe tomuri. Aceasta nu înseamnă că omenirea știe și cunoaște tainele psihicului. Multe idei abordate în aceste lucrări sunt controverse. Obiectul de studiu și etapele de dezvoltare a psihologiei social-economice. Psihologia socială este o disciplină aflată la graniţa dintre psihologie şi sociologie, şi studiază în special individul într-un context social și într-o situaţie socială concretă, precum și în interacţiunea lui cu ceilalţi indivizi. Obiectul de studiu se încadrează în cercetarea grupurilor şi a relaţiilor interpersonale, articularea și adaptarea conduitelor la viaţa publică şi în câmpul social, în exercitarea diferitor roluri sociale. Se refera la reprezentările sociale, credinţele dogmatice, modurile de alienare, dar şi organizarea proiectelor sociale prin dezvoltarea competenţei de a crea noi structuri sociale. Prima etapă. Termenul de psihologie socială a apărut în 1860, când filosoful german Lazarus și lingvistul Steinhall au fondat „Revista de psihologie a popoarelor și lingvistică”. Iar primele studii publicate asupra fenomenului facilitării sociale îi aparțin lui Tarde Gabriel 1898. Se consideră că psihologia socială a apărut ca știință de sine stătătoare în 1908, odată cu experimentele lui Ross și McDougall, ale căror teorii erau descriptiviste, centrate pe macrosocial, cu puține cercetări empirice. În Anglia este publicată de către McDougall „Introducere în psihologia socială”, iar în SUA este publicată de către Ross „Psihologia socială”. În concepţia lui William McDougall instinctele se află la baza oricărei activităţi umane. Această concepţie a fost denumită instinctualistă sau „hormică“ (gr. horm = impulsiune). „Psihicul uman (the human mind) are anumite tendinţe înnăscute sau ereditare, care sunt sursele sau forţele motivatoare esenţiale ale oricărei 6 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu gândiri şi acţiuni, fie individuale, fie colective, şi sunt bazele dezvoltării treptate a caracterului şi a voinţei indivizilor şi naţiunilor, sub dirijarea facultăţilor intelectuale”. Lipsit de instinctele primare, precum instinctul fugii, repulsiei, curiozităţii, combativităţii, autoînjosirii şi instinctul parental, viaţa socială nu ar exista, pentru că fenomenele sociale sunt generate de aceste forţe biologice. Astfel, războiul decurge din instinctul combativităţii, familia are ca temelie instinctul parental etc. În ediţiile ulterioare ale lucrării sale din 1908, William McDougall şi-a nuanţat concepţia, arătând că nu toate acţiunile umane sunt instinctuale. După Edward A. Ross, psihologia socială ar studia „planurile şi curentele psihice care apar între oameni, ca urmare a asocierii lor. Ea caută să înţeleagă şi să explice acele uniformităţi de sensibilitate, convingeri şi voliţiuni, care se datorează interacţiunii indivizilor, prin urmare, unor cauze sociale și contactelor mentale sau interacţiunilor mentale”. A doua etapă (1920-1935), se caracterizează prin influențele neopozitivismului și ale pragmatismului, accentuarea tendințelor empiriste, apariția statisticii. Temele preferate ale acestei perioade sunt: dinamica grupului (Lewin), atracția interpersonală (Moreno), problemele psihosociologice ale naţionalismului (McDougall), se definesc stereotipurile, considerându-le „imagini în mintea noastră” (Lippmann), „impactul vieţii sociale asupra vieţii indivizilor“ (Constantin Rădulescu-Motru) ș.a. De ex. Sigmund Freud consideră că societatea timpului său este o societate bolnavă (Psychopathologie des Alltagslebens, 1912, şi Das Unbehagen in der Kultur, 1930) şi explică această situaţie pornind de la cele două forţe existente în om: instinctul vieţii şi instinctul morţii. Când predomină primul, civilizaţia se dezvoltă; când predomină cel de-al doilea, civilizaţia se autodistruge prin războaie interminabile şi o rată crescută a criminalităţii. A treia etapă (1935-1960), este centrată pe autoritate, acțiune, interacțiune. În acest interval apar lucrări de psihologie socială care, dacă nu ating perfecţiunea, se apropie, totuşi, mult de ea şi rămân modele de urmat pentru specialiştii de mai târziu. În acest sens sunt clasici George Gallup, care a creat modelul sondajelor de opinie publică, Gordon W. Allport prin întreaga sa contribuţie psihosociologică, dar mai ales prin studiul atitudinilor, al prejudecăţilor şi, mai general, al personalităţii, Muzafer Sherif, cu experimentele sale privind conformarea la norma de grup. Mai mult decât oricare altcineva, Kurt Lewin merită a fi considerat clasic al psihologiei sociale. Crezul său: „Cel mai practic lucru este o bună teorie”. Nevoia de teorie își găsește reflexul în apariția: teoriei frustrației și agresiunii (Miller și Dollart), teoriei învățării prin imitație (Bandura), teoriei disonanței afectiv-cognitive (Festinger), teoria comparației sociale. În cadrul celei de-a patra etape (1960-1980) apar pregnant experimentele de laborator, cercetări asupra problemelor sociale și a reprezentărilor sociale. Sunt descoperite câmpuri noi ale psihologiei sociale: reprezentările sociale (Serge Moscovici); identitatea personală (Erik H. Erikson); identitatea socială (Henri Tajfel şi John C. Turner); comportamentul prosocial (Bibb Latané şi John Darley); atracţia interpersonală şi încă mulţi alţii (Ellen Berscheid şi Elaine Walster (Hatfield). După 1980 etapa contemporană a psihologiei sociale în care se continuă unele teme (socializarea), ca rezultat al schimbării societății, sistemului de norme și valori, apare studiul de psihologie interculturală (prin compararea diverselor culturi), se pune mai mult accent pe studiul vieții cotidiene (căsătoria, mariajul), centrarea pe comportamentul prosocial și altruism. ,se reiau unele teme clasice (charisma, de ex.). 7 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu 3) Conceptul psihicului uman. Etapele de dezvoltare. În limba română sunt trei termeni care se referă la lumea interioară și subiectivă a omului: *suflet, * psihic, * spirit. Caracteristicile definitorii ale psihicului uman sunt:  dinamismul de evoluție;  completitudinea și complexitatea sa (este un sistem care nu s-a întâlnit până acum);  se află în permanentă dezvoltare. Psihicul este un instrument, mecanism de reflectare a realității, care face posibilă adaptarea individului la mediu, la lumea obiectivă. Vom ține cont că este o reflectare subiectivă, deoarece depinde de particularităţile individuale ale fiecărui om. De asemenea este o reflectare adecvată, potrivită și corespunzătoare unui individ uman. Se află într-o stare mereu activă, intermediară, fiindcă prin intermediul și mijlocirea lui anticipăm înainte de a reacţiona. Psihicul reprezintă o totalitate de elemente, procese, stări, produse și corelate în baza unor principii de organizare şi integrare specifică. Psihicul este un rezultat, un produs, o funcţie a materiei, îndeosebi a celei superior organizate, care este creierul. Psihicul este o formă specifică de reacţie a organismului la solicitările mediului cu scopul adaptării. Funcţiile psihicului: 1) de orientare, 2) de concentrare, 3) de control, 4) de stimulare, 5) de frânare, 6) de reglare și generalizare etc. Stadiile de dezvoltare a psihicului uman: 1) Stadiul psihicului senzorial – se caracterizează prin aceea, că animalul reacţionează în raport cu o proprietate din mediul ambiant, predominant fiind reacțiile înnăscute. Păianjenul nu reacţionează dacă un obiect îi atinge plasa, dar dacă este atinsă cu un diapazon care vibrează (cum ar fi o muscă), el se repede asupra ei căutând s-o înhațe. Anume vibraţia este semnalul declanşator al acţiunii. 2) Stadiul psihicului perceptiv – aici, se află speciile, care sesizează caracteristicile obiectelor în integritatea lor, ci nu doar aspectele senzoriale izolate, cu posibilitatea de a distinge obiectul vizat de condiţiile în care se poate ajunge la el. De exemplu: dacă într-un acvariu se pune un paravan de sticlă între peşte şi hrană, peştele poate învăţa să-l ocolească, pentru a ajunge la hrană, în momentul când paravanul este scos, peştele nu sesizează deosebirea, şi efectuează aceiaşi cale de ocolire, la mamifer este sesizată deosebirea şi recurge la calea directă către hrană. O altă caracteristică este predominarea actelor învăţate, instinctele având un rol mai puţin important. De aceea, activitatea lor este mai plastică, adaptată la condiţiile și situaţiile concrete în care aceasta se desfăşoară. 3) Stadiul intelectului – al gândirii senzorio-motorii, este observat la maimuţele antropoide. Se caracterizează prin încercările (puţine) de a rezolva o problemă şi apariţia soluţiei pe neaşteptate. Acest fapt a fost evident în experimentele cu cimpanzeii. Maimuţei i se dădea o banană, pusă la o anumită depărtare de cușcă, unde nu o putea ajunge. În cuşcă era pus din timp un băţ. Maimuţa încercând de mai multe ori de a ajunge banana, suferea eșec. Învârtindu-se prin cuşcă, observa băţul, îl lua şi trăgea cu el banana, pe care o curăţea şi o mânca. Observabil era şi alt aspect (caracterul bifazic al acţiunii) – maimuţa găseşte, apucă băţul şi abia după asta îl poate însuşi, o dată folosit ca „unealtă”, memoriza procedeul, și îl aplica în alte situaţii asemănătoare. 4) Stadiul psihicului conştient – este ultima treaptă a evoluţiei şi este specifică doar omului (cel puțin la moment alte stadii mai avansate în dezvoltare nu se cunosc. Sistemul psihic uman (SPU) - reprezintă un ansamblu hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stări şi procese psihice, care funcţionează în baza unor principii de semnalizare, reflectare şi simbolizare cu ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare și generalizare. Are o totalitate de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive şi reglatorii, care se află în interacţiune complexă, activează simultan şi sunt dispuse la 3 niveluri: CONŞTIENT, INCONŞTIENT ŞI SUBCONŞTIENT. 8 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Conştientul – reprezintă forma supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea subiectiv- activă a tuturor fenomenelor psihice, care face posibilă raportarea continuă a individului la mediu. Este forma supremă de reflectare a realităţii obiective. Acest nivel este dezvoltat doar la om și se formează în societate. Rolul conștientului constă, în formarea scopurilor activităţii, în planificarea prealabilă a acţiunilor și prevederea consecinţelor acestora. Include atitudinea omului faţă de mediul înconjurător. Remarcăm proprietăţile conștientului, care constau în formarea atitudinilor, în cunoaștere și în trăire. Etimologic cuvântul con-scientia; con-science; so-znanie – arată că organizarea conştientă, este o reflectare cu ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii, descifrări, înţelegeri şi interpretări a unui obiect nou, fenomen sau eveniment. Conştiinţa este o reflectare a realităţii, datorită căreia, omul îşi dă seama de obiecte, fenomene și relaţiile lui cu lumea înconjurătoare, pe care o simte și o percepe cu toate procesele psihice, unde gândirii îi revine rolul principal prin funcţia de informare cognitivă, realizată prin vehicularea imaginilor, ideilor și impresiilor. Particularităţile caracteristice conştiinţei: 1) Reprezintă o totalitate de cunoştinţe despre realitate, pe care le obţinem datorită proceselor psihice cognitive (de cunoaştere) – senzaţiile percepţiile, reprezentările, memoria, imaginaţia, gândirea, limbajul, atenţia. 2) Cu ajutorul lor omul are capacitatea de a se cunoaşte pe sine, adică de a-şi orienta psihicul spre cercetarea fiinţei proprii, astfel apare şi funcţionează conştiinţa de sine. 3) Își asigură desfăşurarea propriei activităţi în corespundere cu scopurilor dorite, pentru aceasta omul îşi mobilizează voinţa, îşi controlează, adaptează acţiunile, modul şi caracterul lor de desfăşurare. 4) Conștiința oferă omului capacitatea de exprimare a atitudinii adecvate faţă de realitate, se distrează, se bucură, se veseleşte, precum și capacitatea de a exprima prin limbă (limbaj) ceea ce face și simte. Psihicul uman nu poate fi egalat cu conştiinţa. În caz de îmbolnăvire psihică, pot avea loc tulburări de conştiinţă, omul nefiind în stare să gândească critic, să-și aprecieze la justa valoare propria personalitate. Funcţiile conștiinței: 1) funcţia informaţional-cognitivă – îşi dă seama de „ceva” – apariția conștiinței presupune constituirea unui raport cognitiv specific între subiectul cunoscător și obiectul cunoașterii. Cogniția conștientă, oferă omului posibilitatea să poată spune nu numai că știe sau numai ce știe, dar și că știe că știe și știe cât știe. Cunoașterea conștientă permite omului să acumuleze cunoștințe premeditat, prin prisma existenței viitoare. 2) funcţia anticipativ-reglatoare – capacitatea de a anticipa, presupune anumite scopuri, finalităţi – exprimă tendința omului de a face predicții (presupuneri) în legătură cu desfășurarea viitoarelor evenimente și de a anticipa mintal modificările viitoare ale obiectului acțiunii, de a planifica, a programa desfășurarea acțiunii. 3) funcţia finalistă – reflectarea cu scop sau orientarea spre scop - anticiparea conferă conduitei umane caracterul raționalizării și finalității intenționate. 4) funcţia reglatoare – indică particularitatea de organizare conştientă, de planificare – constă în controlul pe care conștiința îl exercită asupra modului de desfășurare a activității comportamentului, asigurându- se în așa fel, eficiența acțiunii în raport cu scopul propus, dacă rezultatul obținut corespunde cu scopul propus inițial, pentru a putea interveni pe parcurs și pentru a înlătura obstacolele care apar. Un rol reglator important îl exercită mecanismele conștiinței asupra dinamicii trăirilor afective și trăsăturilor temperamentale (monitorizarea și reglarea emoțiilor și a comportamentelor). 5) funcţia creativ-proiectivă – omul nu reflectă realitatea în sine doar pentru a o reflecta, ci pentru a o modifica, schimba, adapta la necesităţile sale. Prin această funcție omul reușește să modifice, să transforme obiectul în direcția dorită, datorită proiectivității conștiinței apare o dimensiune nouă – dimensiunea creativității. 9 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Conştiinţa de sine se formează treptat, prin formarea unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp, indisolubil legată de recunoaşterea altor persoane din jur. Conştiinţa despre comportamentul său și acţiunile sale în raport cu cei din jur. Conştientizarea rezultatului acestor acţiuni. Realizarea scopurilor propuse sau trasarea de scopuri noi. A învăța a cunoaște conștient este o cunoaștere în cunoștință de cauză, care presupune următoarele atribute: 1) posibilitatea de a relata ceea ce se produce la momentul dat, sau a avut loc, sau se va petrece în viitor; 2) delimitarea dintre imaginație și obiectul, fenomenul care a determinat formarea imaginii; 3) stabilirea unei relații cauzale în seria de evenimente percepute, gândite și trăite; 4) delimitarea și stabilirea unei ordini deliberate între componentele de bază ale activității (motivul, scopul, mijlocul) și analiza acestora prin prisma întrebărilor: De ce? Cum? Pentru ce? 5) acțiunea aleasă să fie întemeiată și motivată logic; 6) pentru fiecare acțiune să fie prevăzute consecințele și apoi alegerea variantei optime. Subconștientul este acea dimensiune a psihicului uman, care cuprinde actele care au fost cândva conştientizate, dar în prezent, se desfășoară în afara controlului conştient. Este plasat sub nivelul conștiinței, într-un spațiu mai profund, ca un „rezervor”, unde se conservă informații stocate în amintiri, automatisme, priceperi, deprinderi, ticuri, montaje intelectuale, acte trecute prin filtrul conștiinţei, realizate cu efort, dar la moment se află într-o stare latentă de virtualitate psihică. Însă aceste informații pot fi actualizate (aduse în conștiință) în orice moment, când ne sunt necesare, sau cineva, ori ceva ne amintesc de ele. De exemplu: presupunem că vă pregătiți lecțiile, totodată ascultați și muzică, concentrați asupra lecturii nu auziți muzica, dar dacă aceasta se oprește, veți observa un disconfort și vă veți da seama că ceva nu vă ajunge. În acest caz putem spune, că muzica este percepută subconștient, fără un control de atenție voluntară, deoarece atenția este orientată spre conținutul textului citit, iar sunetele muzicale nu sunt receptate conștient ci subconștient. Subconștientul deservește permanent conștiința prin activarea și actualizarea informațiilor, a priceperilor și deprinderilor necesare în desfășurarea diferitor activități. Este o zonă limită între conștient și inconștient. Inconştientul este cea mai mare formaţiune psihică extensivă şi pozitivă, în care sunt stocate tendinţele ascunse, înăbușite, refulate, frustrate, înfrânate precum și conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. Este organizat mai altfel decât conştientul, deoarece neagă ordinea impusă de conştiinţă, însă fără să facă dezordine, dar aduce o altă ordine. Se manifestă impulsiv, spontan, fără să facă concluzii, explică lapsusurile, actele ratate, visele. Este nivelul primar, de profunzime al organizării psihicului uman. De problema lui s-au preocupat mai mulți filozofi, dar dezvoltarea acestei noțiuni se datorează în mare parte lui Sigmund Freud (psihanaliza), care susținea că, în această zonă a psihicului uman, sunt ascunse conflictele și traumele acumulate în prima parte a vieții, pe care nu le știm și nici nu ne prea dăm seama de ele, însă care pot scăpa de sub controlul conștiinței, devenind niște forțe inconștiente care pot conduce omul, influențând comportamentul și emoțiile, provocând tulburări psihologice severe, cum ar fi isteria. În această ordine de idei, anume în inconștient trebuie să căutăm motivele profunde ale comportamentului uman. Aici este sediul forțelor dinamice, care conduc, dirijează direct ori indirect acțiunile omului, încercând să pătrundă în conștiință pentru a se manifesta. Conștiința însă deseori le respinge, ce duce la apariția frustrărilor, nemulțumirii, deranjului intern inexplicabil. Este de reținut că inconștientul conține doar forțe interne total iraționale, care nu pot fi cunoscute prin observație internă (introspecție). Caracteristica oricărui proces inconștient, este de a se conduce după principiul plăcerii, satisfacerea dorințelor, tendințelor, nevoilor și instinctelor, unde nu se ține cont, deloc, de cenzură morală. Aceste forțe nu acționează într-o manieră competitivă sau contradictorie, „de luptă” cu conștiința. De regulă, atunci când scopurile nu corespund, se face un compromis și se unesc în funcție de plăcerea pe care o vor satisface, atingând cât mai bine ambele scopuri. 10 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Un exemplu: în stare de hipnoză, unor persoane li s-a cerut să meargă în patru labe, la revenirea din transă fiind întrebați de ce au făcut așa, ei au răspuns că au scăpat ceva pe jos, încercând să ofere o explicații cât mai logice și raționale. Adică să explice conștient, logic și rațional, acțiunile săvârșite inconștient. Într-un alt experiment, mai mulți oameni pe rând, au fost rugați să aleagă dintr-un dulap plin cu papuci de același fel (același material, calitate, formă, culoare), papucii care le sunt cei mai pe plac. S-a observat că majoritatea au ales papucii din partea stângă de sus a raftului. Iar atunci, când au fost întrebați, de ce i-au ales anume pe aceia, au răspuns că papucii respectivi sunt de o calitate mai superioară. De fapt, explicația este mult mai simplă. Atunci când explorăm sau cercetăm ceva nou, tendința noastră este să începem explorarea din colțul din stânga de sus, deoarece așa am învățat să cunoaștem, și ne-am obișnuit să procedăm când citim ori scriem un text (aflăm ceva nou). Din aceste exemple rezultă, că motivele acțiunilor noastre sunt inconștiente, mai mult, ele pot să intervină în activitatea noastră fără să ne dăm seama de asta, dar întotdeauna se dorește o explicație rațională. Pentru a se proteja Eu-l nostru elaborează mai multe mecanisme de apărare, cum ar fi: 1) Proiecția – atribuirea altei persoane sentimentele, dorințele, obiectul pe care singur le refuză sau le ignoră deoarece le percepe ca fiind neplăcute. Se încearcă diminuarea tensiunii intra-psihice. (pisica neagră) 2) Raționalizarea – un procedeu, prin care se dă o explicație coerentă din punct de vedere logic sau acceptabil moral, unei atitudini, acțiuni, idei, pentru care, motivele adevărate nu sunt accesibile, sau nu se acceptă. (nereușita la examen se pune pe seama dificultății exagerată a subiectelor, ori pe seama profesorului etc.) 3) Represia – când se încearcă să se elimine din conștiință un fenomen neplăcut. (nu țin minte, nu știu) 4) Sublimarea – când, un impuls reprimat, este descărcat într-o formă acceptată de societate. (ex. instinctul sexual este sublimat prin dans, muzică, poezie, iar un instinct agresiv prin practicarea unui sport agresiv). 5) Negarea – refuzul de a accepta existența unor realități neplăcute. (nu eu sunt vinovat) 6) Refularea – ascunderea în inconștient a unei amintiri așa de bine, încât să nu mai poată fi reactualizată niciodată. (amnezia) Știați că: Psihicul este o informaţie - ceea ce este programul (soft) pentru computer, este psihicul pentru creier, deosebirea constă, că programele computer sunt create de om, iar creierul se autoprogramează mereu. Psihicul are un rol activ, transformator - psihicul nu este un epifenomen, fără influenţă în acțiune, dar este constructiv datorită imaginaţiei, ce-l determină pe individ la inițiativă, la acţiune. Iar datorită conștiinței omul, își poate conduce şi regla corespunzător conduita. Psihicul este o funcție a sistemului nervos, care depinde nemijlocit de gradul de dezvoltare și organizare a creierului. Factorul de timp își pune evidența asupra naturii de dezvoltare și evoluare lui: 1) Etapa ascendentă – de la vârsta de 20 – 25 de ani. 2) Etapa omului funcțional – 25-65 de ani. 3) Etapa optimului funcțional – după vârsta de 65 de ani. Tema pentru acasă: 1) Citiți cu atenție conspectul și faceți notițele corespunzătoare în caiet. 2) Caracterizați-vă prin text. 3) Reprezentați-vă printr-un desen (colorat). Întrebări de verificare: 1) Care sunt cuvintele cheie din definiția psihologiei? 2) Care este obiectul de studiu al psihologiei? 3) În ce constă obiectul de studiu al psihologiei social-economice? 4) Enumerați sarcinile psihologiei. 5) Care sunt etapele de dezvoltare a psihologiei ca știință? 6) În ce an a fost înființat primul laborator? 7) Când a avut loc primul congres de psihologie? 8) Enumerați etapele de evoluție a psihicului. Dați exemple. 9) Comparați conștientul – subconștientul – inconștientul. Care sunt deosebirile și asemănările? 10) Ce mecanisme de apărare aplicați cel mai des? 11 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Priviți următoarele video-uri, faceți concluzii corespunzătoare. 1 CU CE SE OCUPĂ https://www.youtube.com/watch?v=TXlXogj69FU SUBCONȘTIENTUL NOSTRU ? 2 CE STII SI CE NU STII https://www.youtube.com/watch?v=ck0fWcRJWg0 DESPRE CREIERUL TAU? 3 DESPRE CREIERUL UMAN https://www.youtube.com/watch?v=qXrj1riuAMU – Cele mai interesante lucruri. 4 10 lucruri șocante despre https://www.youtube.com/watch?v=dXxPtQ_ creierul uman. 5 Creierul uman suferă în tăcere. https://www.youtube.com/watch?v=c_5mz3gqN2c Cum îl ferim de boală și depresie Lecția 1.2: Metodele de cercetare în psihologie. 1) Definiția și caracteristica metodelor de cercetare în psihologie. Sub aspect etimologic metodă provine din grecescul „methodos” – ce înseamnă drum, cale. Metoda reprezintă ansamblul de principii, criterii, reguli şi procedee instrumentale și tehnice, utilizate în scopul recoltării, prelucrării şi interpretării de date despre un anumit fenomen sau obiect. Metodele au un caracter instrumental, de intervenție, informare, interpretare și acțiune. Scopul aplicării acestor metode constă în: 1) recoltarea (dobândirea de informații); 2) prelucrarea acestor date conform anumitor cerințe/standarde; 3) interpretarea rezultatelor obținute în corespundere cu baremele recunoscute științific; 4) formularea concluziilor corespunzătoare privind individul sau subiectul studiat. 2) Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie I. După modul de relaţionare cu subiectul: a) metode directe – experimentul, convorbirea; b) metode indirecte – ancheta; II. După gradul de intervenţie a cercetătorului: a) metode active – când cercetătorul intervine direct pentru a provoca un fenomen – experimentul; b) metode pasive – când cercetătorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte pe fondul comportamental al subiectului – observaţia; III. După natura dinamicii procesului studiat: a) metode constatative – în cadrul cărora se urmăreşte determinarea stării fenomenului sau procesului psihic la un moment dat – testele, chestionarele; b) metode dinamice formative – în care se urmăreşte aducerea fenomenelor sau proceselor la o stare nouă, considerată superioară – autotrainingul, traininguri de grup, intervenţii psihoterapeutice; IV. După natura conţinutului investigaţiei: a) metode de investigare şi recoltare de date – metoda biografică; 12 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu b) metode de prelucrare şi interpretare a datelor – cantitativ (statistic), calitativ (analiza). La aplicarea acestor metode o atenție deosebită se atrage la autenticitatea și veridicitatea datelor și informațiilor obținute, eliminând la maximum falsul, sau tăinuirea informațiilor. În continuare vom caracteriza şi descrie următoarele metodele de cercetare în psihologie: observația, convorbirea, experimentul și testele, de sine stătător veți studia și aplica metoda biografică (pe sine), metoda analizai produselor activității (prin analiza unui produs). 3) Descrierea metodelor de cercetare în psihologie: observația, testul, convorbirea, experimentul, metoda biografică și analiza produselor activității. 1. Observaţia – constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice la un individ sau grup, realizată cu scopul de a sesiza anumite aspecte esenţiale, ce constituie obiectul cercetării. Metoda observației urmărește latura stabilă a personalității, cum ar fi caracteristicile fizice, și latura dinamică a personalității – reacțiile comportamentale ale unui individ în situații concrete. Obiectul observaţiei pot fi: 1) aspectele fizice exterioare ale subiectului – ne oferă informații, care ne ajută la identificarea caracteristicilor esențiale a nivelului de dezvoltare fizică și psihică a subiectului, în corespundere cu vârsta. 2) stările subiectului - furnizează informaţii despre gradul de activism, echilibru emoţional sau/și motor, caracterele temperamentale și trăsăturile de caracter; 3) manifestările comportamentale și de activism ale subiectului:  comportamentul verbal (ritm, intonaţie, timbrul vocii, forţa exprimării),  comportamentul motor (mimica, pantomimica, mobilitatea, gestica, expresivitatea,),  comportament locomotor (mers, gesticularea mâinilor). Formele observaţiei se clasifică în dependență de mai multe criterii: 1) după orientarea actului observaţional: a) introspecția observația internă, autoobservaţia, b) extrospecția observaţia externă propriu zisă. 2) după prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: a) ocazională când nu este planificată, poate fi întâmplătoare, b) sistematică este planificată și realizată în timpul prevăzut pentru asta, ori de câte ori e necesar. 3) după prezenţa sau absenţa observatorului: a) directă nu este prezent observatorul sau este ascuns după paravan, b) indirectă este prezent dar fiind cunoscut este ignorat de subiect. 4) după implicarea sau neimplicarea observatorului: a) pasivă neparticipativă observatorul nu se implică în activitatea subiectului cercetat, b) activă participativă observatorul se implică, poate să provoace subiectul la unele acțiuni. 5) după durata observării: a) continuă se desfășoară în permanență sau periodic în decursul unui timp mai îndelungat, b) discontinuă se realizează o singură dată. 6) după obiectivele urmărite: a) integrală obiectul cercetării îl constituie mai multe aspecte, b) selectivă obiectul cercetării are un conținut mai restrâns, un singur aspect. Condiţiile pentru o bună realizare a observaţiei: 1) să se desfășoare după un scop și plan dinainte stabilit (clar, precis, concret); 2) să fie selectate formele şi mijloacele necesare (cronometre, magnetofoane, video); 3) să fie ales individul și situația în care să fie observat (locul, timpul realizării); 4) să aibă un caracter focalizat, nu pe multe aspecte ce nu constituie obiectul observației); 5) să se rețină și să înregistreze imediat și fidel cele observate, pentru a nu fi scăpate sau uitate; 13 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu 6) să fie sistematic realizată, structurată pe baza unor criterii logice; 7) să fie un număr optim și variat de observaţii; 8) să fie prezentă discreţia subiectului observat (să nu-şi dea seama, să fie natural și adevărat). Datele obţinute se înscriu într-un protocol, se prelucrează și se formulează concluzii corespunzătoare. 2. Convorbirea – este o conversație, care constă în dialogul deschis între două persoane, după anumite reguli metodologice, pe o anumită temă fixată anterior, realizată cu scopul de a obține informații despre subiect sau aspectele investigate. Formele convorbirii: 1) Standardizată – atunci când se desfășoară într-un mod dirijat, structurat, cu întrebări bine fixate și formulate din timp, puse după o anumită ordine valabile pentru toți participanții la investigație și nu pot fi modificate pe parcursul conversației. 2) Liberă, spontană - se desfășoară liber, fără o formulare anterioară a întrebărilor, puse într-un mod asociativ. Indiferent de forma sa, convorbirea trebuie să evidențieze detalii referitoare la interesele subiectului, aspirațiile și trăirile lui emoționale, motivația diferitor conduite și comportamente etc. Avantajele față de observație sunt, că favorizează capacitatea subiectului de introspecție, de autoanaliză și diminuează sau înlătură tendința subiectului de a ascunde sau a contraface răspunsurile. Pentru o bună desfășurare cercetătorul se va stărui ca în timpul convorbirii: 1) Să câștige încrederea subiecților, folosind tactul, abilitatea de convingere și colaborare, insuflarea încrederii și eliminarea oricăror suspiciuni. 2) Să mențină mereu interesul, prin aprobarea relatărilor, încurajarea în expunere, înțelegere și susținere. 3) Să evite adresarea unor întrebări sugestive, care vor duce la influențarea răspunsurilor. 4) Să fie preocupat de stabilirea sincerității răspunsurilor și menținerea unui climat destins, de încredere reciprocă, pentru a evita emotivitatea exagerată, ce poate duce la intimidarea și inhibarea subiectului. 5) Să fie atent și să observe atitudinile și expresiile subiectului, ce țin formele de limbaj, decodificând pe cât posibil de corect sensul afirmațiilor și sinceritatea răspunsurilor. 6) Să-și facă notările de vigoare, iar dacă e posibil și are condiții asigurate cu tehnica respectivă, prin acordul subiectului să facă înregistrarea convorbirii, pentru ca mai apoi s-o poată analiza și cu subiectul. 3. Experimentul constă în provocarea unui fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză. Experimentul este introdus de W. Wundt în laboratorul său înființat în 1879 și aplicat pe larg și în ziua de astăzi. O atenție deosebită se atrage la formularea ipotezei, pentru ca mai apoi să fie întocmit un plan de realizare a experimentului și a vedea dacă se confirmă ori se infirmă/neagă această ipoteză. Orice rezultat obținut este bun. Formele experimentului: 1) experimentul natural – se desfășoară în condiţiile vieţii obişnuite; 2) experiment de laborator – are loc în încăpere special amenajată, necesită cheltuieli și tehnică specială; 3) experiment în condiţii standardizate – poate avea loc în ambianţă obişnuită (sală, birou). Este foarte important ca în cadrul realizării experimentelor, să nu uităm de aspectul moral de realizare a acestuia, fără a pune viața subiectului în pericol, atât fizic cât și psihic. (de ex. naziştii). 4. Testele – probă relativ scurtă, etalonată, standardizată anterior, printr-o aplicare experimentală pe un eșantion reprezentativ, care se aplică în aceleași condiții la toți subiecții studiați, iar rezultatele se interpretează în funcție de aceleași bareme, care permite cercetătorului strângerea de informaţii obiective despre subiect pentru a face un diagnostic a capacităţilor măsurate. 14 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu Cu ajutorul testelor se pot obține într-un timp relativ scurt, informații destul de precise, cuantificabile și obiective, despre caracteristicile psihologice ale subiectului testat, cu ajutorul cărora se pot face sau formula un pronostic. Funcția principală este de a măsura nivelul de dezvoltare a anumitor procese psihice, a observa diferențele dintre indivizi, sau reacțiile aceluiași individ în diferite situații, precum și evoluția acestuia în timp. Aplicarea testelor se recomandă să fie utilizată, doar de specialiștii care dețin o pregătire specială la aplicarea unui test, cu o anumită capacitate și prudență în evaluarea și interpretarea rezultatelor obținute. Ca și în cadrul altor metode de cercetare, cercetătorul trebuie să țină cont de: 1) fidelitatea - să măsoare ceea ce-și propune și 2) validitatea - concordanța dintre rezultatele obținute de un subiect la un test și rezultatele pe care el le are, sau le va avea în activitatea specifică. Deoarece testele se dezvoltă într-un ritm accelerat, la moment sunt peste 10.000 de teste, este dificilă clasificarea lor detaliată, de acea vom ține cont doar de cele mai generale criterii de clasificare. Clasificarea testelor: I. după modul de aplicare: colective; individuale; II. după materialul utilizat: verbale; neverbale; III. după durată: cu timp strict determinat; cu timp la necesitate; IV. după scopul urmărit: 1) teste de performanţă – de inteligenţă și dezvoltare mintală, intelectuală; 2) teste de personalitate – de caracter, de temperament; 3) teste de comportament; 4) teste proiective (pata de cerneală, desene); 5) teste de completare sau descripţie (este începută o frază şi i se cere subiectului să continue). Ancheta este un set de întrebări, bine organizate și structurate, aplicate cu scopul de a obține date cât mai exacte, despre un individ sau grup de indivizi, ale căror răspunsuri sunt consemnate în scris. Avem ancheta realizată pe bază: 1) de chestionare – conține întrebări factuale, care pot fi cu răspunsuri închise DA-NU și cu răspunsuri libere, la alegere, în evantai (de la 0-5, foarte bine, bine, rău, foarte rău); 2) de interviu – un șir de întrebări deschise, care presupune relația de comunicare directă și poate fi centrată pe persoană sau pe o temă anumită. Pentru ca această metodă să fie cât mai reuşită, cercetătorul trebuie să aibă abilități de formulare a întrebărilor în așa fel, ca să obțină cât mai multă informație, să poată prevedea și anticipa unele răspunsuri, s-o structureze în așa fel ca să obțină o imagine cât mai clară despre subiect. Marele avantaj este că valorizează introspecția, pot fi realizate în mod repetat, la o anumită perioadă de timp, pentru a observa dacă a survenit o schimbare, a evoluat subiectul în emoții, atitudini, comportamente etc. 5. Metoda biografică constă în dobândirea și analiza de datelor privind trecutul persoanei și a modului de existență actuală, pentru a constitui istoria ei. Evenimentele urmărite sunt evenimente cauză-efect, mijloc-scop, iar informațiile pot fi obținute direct - din discuția cu persoana, dar și indirect – din discuțiile cu alte persoane. Biografia pune în valoare specificul unei persoane, orientările sale, sensurile particulare pe care le capătă în diferitele momente ale vieții, oferind o mare obiectivitate informațiilor (nu putem nega cele ce deja s-au întâmplat). Există mai multe procedee specifice metodei biografice:  analiza unor documente (fişe medicale sau documente şcolare),  analiza cursului vieţii (povestirea de către subiect în întregime a vieţii sale) şi  analiza unor microunităţi biografice (descrierea activităţilor unei zile de muncă, zile libere, sau de vacanţă). Problema centrală a metodei biografice nu este obţinerea datelor, ci interpretarea acestora. 15 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu 6. Metoda analizei produselor activității urmărește obținerea de informații despre subiect, prin cercetarea lucrărilor subiectului (lucrări plastice, muzicale, creații literare, obiecte create etc.), care permit dezvăluirea structurii interne a aptitudinilor, formularea de idei și legități cu caracter științific general pentru psihicul uman. La aplicarea acestei metode este necesar să fie întocmite criterii concrete și clare de analiză, cum ar fi:  numărul, cantitatea totală de produse;  distribuția și frecvența într-o unitate de timp considerată;  originalitatea și complexitatea, noutatea, valoarea, utilitatea etc. 6. Metoda modelării și simulării computerizate este utilizată din deceniul 7 al sec. XX, și presupune conceperea de programe ca modele, ale unor funcții psihice și punerea lor pe calculator. Astfel, devine posibilă evidențierea diferitelor caracteristici și relații în interiorul sistemului psihic. Tema pentru acasă: 1) Citiți cu atenție conspectul și faceți notițele corespunzătoare în caiet. 2) Realizați un tabel comparativ al metodelor de cercetare: observația, convorbirea, testul și experimentul. 2) Identificați 2 asemănări și 2 deosebiri pentru fiecare (cele 4 menționate mai sus). 3) Formulați 2 avantaje și 2 dezavantaje pentru fiecare (cele 4 menționate mai sus). 4) Găsiți informații despre un experiment interesant din psihologie. Lecția 1.3: Lecție practică de dezvoltare a abilităților de cercetare și comunicare. Exerciții de autocunoaștere. 1) 2) 3) 16 Note de curs Psihologie social-economică V. Osoianu 4) 5) Exerciții și tehnici de auto-cercetare psihologică. 1) Acceptarea de Sine. Nivelul corporal. Pe o scară de la 1 … la 10 Unde 1 este NU iar 10 este DA răspundeți la următoarele întrebări Corpul tău este sănătos și plin de Viață…? Îți iubești corpul și ai grijă de el? Cum ai grijă de el? Îl prețuiești ca pe ceva foarte prețios și valoros? Ce faci pentru asta? Ce știu despre corpul tău? Cunoști câte kg. ai, dar ce mărime porți la haine și încălțăminte? Când ai mers prima dată? 2) Nivelul emoțional. Așezați-vă comod, scanați-vă corpul de sus în jos, de jos în sus și notați ce simțiți în Corpul vostru, 2-3 cuvinte care vă vin în minte, fără a sta prea mult pe gânduri. Notează ce emoții ai avut în ultimul timp. Ce semne îți spun că e nevoie să-ți încarci bateriile la nivel emoțional. Când te-ai îndrăgostit prima dată? Dar când ai suferit din dragoste? Ce ai simțit? Accepți complimentele? Dar tu faci complimente? Cât de des faci acest gest? La ce persoane și când faci cel mai des complimente? Dacă ai fi să te lauzi, ce ai spune despre tine? 3) Nivelul mintal. Pe o scară de la 1 … la 10 Unde 1 este NU iar 10 este DA răspundeți la următoarele întrebări Ești în pace cu gândurile tale? Mintea ta este clară și liniștită? Cât de mult te îngrijorezi? Ce gânduri te necăjesc cel mai des privitor la tine? La ce te gândești cel mai des atunci când nu reușești ceva? Știi de câte ori se repetă aceleași gânduri? 4) Nivelul energetic. Pe o scară de la 1 … la 10 Unde 1 este NU iar 10 este DA răspundeți la următoarele întrebări Acțiunile tale sunt influențate de emoții. Acțiunile tale sunt dirijate de gânduri. Ce fac atunci când te enervez? La ce mecanisme de apărare apelezi cel mai des? Numește 5 persoane de părerea cărora ții cel mai mult cont. Scrie cât timp dedici zilnic pentru dezvoltarea Ta personală? Care a fost ultima activitatea pe care ai făcut-o pentru dezvoltarea Ta? Ești o persoană disciplinată? Ai un regim stabil de care ții cont zilnic? Ce faci concret pentru a fi disciplinat? Ce ai vrea să schimbi la tine? Cum te vei simți dacă ai reuși să schimbi ce-ți dorești? Enumeră, care ar fi primele acțiuni pe care le-ai întreprinde? Îți doresc SUCCES!!!!! 17